Ziua aceasta n-o voi uita niciodată! Cu toate că a început că orice altă zi, cu predarea camerelor și mersul la aeroport, dintr-o dată, toate s-au dat peste cap. La un moment dat era să fie chiar la propriu. Bun! Plecam la Cusco, cu două avioane diferite, grupul nostru n-a „încăput” tot în același avion. De fapt, rezervările s-au făcut pe rând , probabil de aceea 5 fete erau într-un avion, iar noi, ceilalți 21, în altul, care pleca mai devreme. Nu mai intru în amănunte, nu vă mai spun despre cozile imense la verificarea bagajelor de mână și miile de oameni ce frematau în aeroport. Ei, cumva am ajuns la poarta de îmbarcare în timp util, am urcat și în avion, unde am stat,…și am stat…mai bine de o oră, când am fost anunțați că este o defecțiune la avion, care va fi remedia. Dar…n-a fost! Ne-au dat jos, înapoi în aeroport, la un magazin unde am primit ceva de ronțăit și apă, înapoi la reimbarcare, avion, plecăm, yeee! Totul a fost bine până am ajuns la aterizare. Ne-am pregătit cu toții, pilotul fizic și noi psihic, dar…un aaaa, apoi altul și altul… Goluri de aer unul după celălalt, pasagerii încep să se panicheze, luăm altitudine, mai încercăm o dată și încă o dată… Dar asta  a durat ceva, nu doar atât, cât să citiți. Mă rog, a treia oară a fost cu noroc. Felicitări pilotului, care cu tot vântul a reușit să ne aducă în siguranță la sol, chiar dacă avionul se zgaltaia din toate încheieturile. Primii pași pe sol, la 3400 de metri altitudine, senzația că n-ai destul aer… Oau! M-am încăpățânat să nu iau pastile, să văd cum o să rezist. Cam atât, revin cu noutăți.

Manuela Sanda Bacaoanu