Arhive pe categorii: Păreri personale

Cumpăraţi, cumpăraţi!!!

Zilnic, din toate părţile, suntem bombardaţi cu „oferte” dintre cele mai „avantajoase”, avem sau nu nevoie de ce ni se oferă, musai trebuie să cumpărăm. Dacă am făcut cumva imprudenţa să cumpărăm ceva online sau de la teleshopping (cu toţii am făcut asta, nu-i aşa?) telefonul nostru va suna periodic, pentru ca noi produse să ne fie băgate pe gât.

Uneori, agentul de vânzări mă găseşte în toane bune, mai stăm la taclale, chiar este o doamnă care se dă peste cap să-mi  găsească cine ştie ce năstruşnicii îmi trec mie prin cap, total altceva decât ofertele oficiale. Atunci cumpăr, mă gândesc că femeia a făcut un efort în plus pentru a căuta, iar de lucrul respectiv chiar am nevoie.

De exemplu, când mi se ofereau tigăi, eu am vrut bocanci. Am primit bocanci, aşa că a fost în regulă.

Mă gândesc însă la persoanele mai în vârstă, care, după ce au fost ameţite de tirul verbal al unui agent, li se pare că sunt datori să cumpere cine ştie ce prostie, scumpă şi nefuncţională. De exemplu, cu ani în urmă, părinţii mei au cumpărat o chestie de spălat/aspirat  covorul, care n-a funcţionat nicio secundică. Mi-au arătat struţo-cămila prea târziu, când nu mai putea fi returnată. Mă întreb dacă aceste persoane care fac vânzări la telefon au acasă părinţi şi bunici şi dacă-i instruiesc să nu arunce pe geam 360 de lei, doar fiindcă vocea care le recomandă un produs e amabilă şi pare plină de compasiune. Da, pare, fiindcă dacă i-ar păsa cu adevărat de clienţi, nu i-ar minţi fără să clipească.

Să vă spun un secret: NIMENI nu vă poate obliga să cumpăraţi ceva, nici dacă i-a turuit gura o jumătate de oră, ca să vă laude un produs sau altul.

Fratele meu e plecat în Canada de 25 de ani, iar odată, acum câţiva ani, venind acasă şi văzând că aici cumperi una şi mai primeşti ceva, pasă-mi-te cadou, a luat borcanul de muştar de pe masă, întrebându-mă de ce l-am cumpărat, fiindcă nu „se dă” nimic în plus. Foarte simplu, l-am cumpărat deoarece  aveam nevoie de muştar şi atât.

Să ne obişnuim să nu mai aruncăm banii pe toate prostiile; dacă faci o vizită, în orice casă poţi găsi tot felul de aparate dintre cele mai ciudate, ce stau prin colţuri, inutile dar scumpe, amintindu-ne de clipa de slăbiciune în care am crezut că nu vom putea trăi fără ele.

Să aveţi parte de lumina înţelepciunii şi de sănătatea minţii şi a trupului!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Clujul… un „rahat de oraş”?

Citeam ieri nişte comentarii foarte acide referitoare la oraşul nostru şi nu mă pot abţine să nu răspund.

Am înţeles că totul a pornit de la postarea unei mame cu trei copii, care nu găsea o chirie ieftină în Cluj, iar o altă persoană de sex feminin, pe nume Alexandra, o compătimea, în acelaşi timp exprimându-se în termeni foarte duri la adresa Clujului.

S-ar părea că avem „un rahat de oraş”, cu „un rahat de mall” şi un centru demn de milă, foarte urât şi neprimitor.

Dragii mei, frumuseţea stă în ochii privitorului, aşa că în acest sens, mă abţin de la comentarii.

Despre faptul că în Cluj chiriile sunt mari… ce să spun? Înainte de a pleca în lume cu trei copii după tine, poate ar fi bine să te interesezi ce-ţi poate oferi oraşul în care vrei să te muţi. Iar dacă vii în Cluj pentru că ai auzit că aici se câştigă bine, poate mai întâi ar trebui să-ţi găseşti un loc de muncă, iar dacă acesta-ţi oferă destui bani cât să consideri că te descurci, abia atunci să-ţi cauţi chirie.

Da, este un oraş scump, poate cel mai scump din ţară, dar noi îl iubim aşa cum este, s-ar părea că e şi cel mai iubit oraş din ţară. Suferim noi, clujenii de un patriotism local, care ne face să credem că oraşul nostru-i cel-mai-cel.

Asta nu înseamnă că viaţa în Cluj este mult diferită de cea din oraşele mai mici, tot serviciu-cumpărături-acasă este şi traseul nostru zilnic. Avem operă, teatre, săli de cinema, dar  la proteste am fost cel mai des în ultimii ani.

Ce vă opreşte pe dumneavoastră, locuitorii celorlalte oraşe sau sate ale României să faceţi din fiecare dinte acestea „cel mai iubit”?

Nu e aşa mare scofală să trăieşti în Cluj, nu ne petrecem timpul la mall şi la distracţii, cred că vin mai des să le viziteze cei ce locuiesc în alte oraşe.

Dar, pe de altă parte, nu mi-aş dori să locuiesc în altă parte, asta din pricină că e oraşul pe care-l cunosc şi-l iubesc încă din vremea adolescenţei, am crescut şi ne-am dezvoltat împreună.

Alexandra ne ameninţa cu o invazie a celor ce li se spune că Clujul este un Paradis. Să poftească, dar, după cum se spune în Biblie, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Nu cred că noi, locuitorii Clujului, merităm să fim împroşcaţi cu atâta ură şi dispreţ de către cineva care „n-a putut trece gardul” şi priveşte doar dinafara cetăţii.

Clujul este un oraş ca oricare altul, dar fiind unul universitar, cu facultăţi de valoare, mulţi absolvenţi rămân aici, ceea ce face ca nivelul cultural al oraşului să fie  foarte ridicat.

Se poate trăi bine în Cluj, dar trebuie să ai un loc de muncă bine plătit.

Îmi pare rău pentru acea mamă cu trei copii, ca ea or mai fi multe altele, iar sfatul unora de a merge la Turda pentru o chirie mai mică, nu mi se pare lipsit de bun simţ.

Pe mine nu m-a auzit nimeni plângându-mă că nu mă descurc, dar în ultimii 30 de ani, am avut tot timpul două job-uri. Dacă vrei, poţi! Vorba unei reclame răsuflate.

Cam… asta ar fi.

Veniţi în Cluj, dar gândiţi-vă de două ori înainte de a face acest pas.

Să auzim de bine!

 

Ia uite, ce centru „de rahat” avem!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Răutate, sau prostie?

Toată viaţa am fost convinsă că oamenii sunt în esenţă buni, că se nasc buni, dar fiind produsul societăţii în care trăiesc, s-ar putea ca la un moment dat să o ia pe alături şi să facă lucruri ce nu le stau în fire.

Mai trecând nişte ani peste mine, mi-am dat seama că există oameni care fac rău doar aşa, pentru distracţia lor de moment, fără a se mai gândi la urmări.

Vă voi relata o întâmplare adevărată, pe care mi-a povestit-o o prietenă. Era cu mulţi ani în urmă, când ea şi pe atunci prietenul ei (care între timp i-a devenit soţ), s-au întâlnit pe stradă cu un coleg de serviciu al prietenei mele. Erau tineri, frumoşi şi îndrăgostiţi.

A doua zi, colegul o întreabă dacă cel cu care era e prietenul ei, iar la răspunsul afirmativ, începe să-i povestească despre beţiile pe care le făceau împreună şi cum îl ducea acasă, mort de beat. Prietena mea face ochii mari, iar el „omul de bine”, îi mai descrie cum în ultima vreme doar suna la uşă şi-l lăsa acolo, de frica mamei prietenului… Putea fi totul adevărat, cei doi locuiau în acelaşi cartier.

Ce putea crede o fată tânără, din toate astea? Vedea cum iubitul ei nu bea deloc, dar acesta nu era un motiv de liniştire, poate de aceea nu bea, fiindcă dacă începe, nu se mai poate abţine?

Şi aşa, a trecut un an… Nimic din comportamentul de acum logodnicului nu arăta că ar avea patima beţiei, iar cum nimic nu este întâmplător, s-au întâlnit din nou cu persoana în cauză, fiind împreună şi cu alţi prieteni. Cei doi n-au dat niciun semn că s-ar cunoaşte, aşa că prietena mea şi-a luat inima în dinţi şi şi-a întrebat logodnicul dacă-l cunoaşte pe colegul ei. Acesta a negat vehement, apoi a aflat toată tărăşenia. S-a simţit puţin atins de faptul că nu-i spusese de la început de frământările ei, dar viaţa a mers înainte, acum au, de mulţi ani, o familie frumoasă şi prosperă.

Întâmplarea face ca, zilele trecute, prietena mea să stea din nou faţă în faţă cu colegul de demult, iar cum nu uitase ce-i făcuse acum mulţi ani, l-a întrebat de ce s-a comportat aşa. Răspunsul a fost unul total neaşteptat, pur şi simplu, fiindcă” era prea cu nasul pe sus şi voia să-i mai taie din avânt”. Serios? Sunt oameni care spun minciuni doar de dragul de a face rău, de a da peste cap viaţa cuiva? N-a negat, n-a spus că nu-şi aminteşte, pur şi simplu, a recunoscut că a fost gelos pe fericirea ei (nu cu aceste cuvinte). A făcut asta fără a avea vreun interes. Mă înspăimânt la ideea de ce pot face acest soi de oameni dacă vor să plătească o poliţă,când se comportă aşa, absolut gratuit.

Probabil fiecare are exemple de acest fel, aşa că nu mai insist.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Modă, sau manipulare?

În fiecare zi, suntem bombardaţi cu diverse reclame, noutăţi, constatăm că avem neapărată nevoie de lucruri despre care ieri nici nu ştiam că există…

Azi nu vreau să vorbesc despre acest soi de reclame, vor fi subiectul unui alt articol. Vreau să vorbesc despre marea manipulare care este MODA. Da, este un mod de a manipula oamenii, pentru a cumpăra iar şi iar, cârpe ce într-un an-doi se „demodează”, adică nu mai eşti „în trend” în caz că îndrăzneşti să le mai porţi.

Funcţionează mai ales la generaţiile tinere, la oamenii care, abia intraţi în viaţă, doresc să fie acceptaţi, să fie ca gaşca, dacă moda le cere să poarte pătrăţele, poartă pătrăţele, dacă le cere sa poarte pantaloni cu fundul la genunchi, aşa vor face.

Atâta timp cât moda nu aduce prejudicii sănătăţii, (poate doar peisajului ce eşti obligat să-l priveşti), n-am nimic împotriva ei. Dar când, pentru a fi la modă, rişti să te îmbolnăveşti, mă opun din toate puterile. Probabil vă amintiţi de moda de acum câţiva ani, cu buricul şi şalele goale (adică dezvelite) chiar şi iarna, la grade minus. Mi se rupea sufletul când vedeam fetele cum se zgribulesc în staţia de autobuz, trăgând în jos o geacă (scurtissimă), ce nu era în stare să acopere golul dintre bluza prea scurtă şi pantalonii cu talie joasă, peste care, nu de puţine ori, se mai lăfăia şi un strat de unturică din pricina presiunii pantalonilor cumpăraţi cu un număr mai mic decât necesar.

Vai de rinichii şi de ovarele lor!

Măi copii, voi vă uitaţi în oglindă? Iar dacă vă uitaţi, vă place ce vedeţi? Dacă arătaţi aşa cum am descris mai sus şi vă place, înseamnă că aveţi o problemă de percepţie.

Spre uşurarea mea, acea modă a trecut, dar a fost înlocuită de una îmbrăţişată şi de băieţi, de astă dată. Ia ghiciţi! Asta e şi mai „şic”, dacă mă pot exprima aşa: iarna, tenişi (cel mai cool) sau altă încălţăminte scurtă şi şosete aproape invizibile iar gleznele goale, învineţite de frig, sunt candidate sigure ale tuturor bolilor reumatismale, ştiute şi deocamdată neştiute.

Cum cobor din Zorilor dimineaţa pe jos, multe glezne de băieţi şi de fete am văzut iarna aceasta, de fiecare dată parcă mie mi se face frig. Mă gândesc la mamele lor, precis nu ştiu cum s-au încălţat odraslele, sau pur şi simplu, nu mai au ce le face. Acum, să fim serioşi, dacă asta vi se pare „cool” e problema voastră, mie mi se pare doar că arătaţi sărăcăcios, cu toate hainele „de firmă” ce le arboraţi şi smart-urile din care nu vă scoateţi nasul.

O să ziceţi: „Ce mai vrea şi baba asta? Să-şi vadă de ale ei!”

Asta voi şi face, mai ales că la 25 de ani, (sau mai devreme) veţi fi la mine, cu dureri de toate felurile, iar eu va trebui să vă repar, cu ajutorul terapiei Bowen.

Dragii mei, treceţi şi prin filtrul gândirii ceea ce vi se propune ca stil, trend, şi dracu mai ştie ce. Să arăţi oribil şi să te mai şi îmbolnăveşti pe deasupra, mi se pare culmea prostiei.

Să fiţi sănătoşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Luptând cu sistemul

Zilele trecute, am avut ceva de rezolvat la Casa de Asigurări de Sănătate. O chestiune aproape banală, dar pentru care trebuie să-ţi iei număr, apoi să aştepţi răbdător, să-ţi vină rândul. Nimic neobişnuit până aici, veţi spune.

La ora 8,38 am luat numărul 42, apoi m-am interesat la ce număr se ajunsese. Cum numărul 10 era înauntru, mi-am zis că trec cam 20 de numere pe oră, aşa că m-am întors la ora 10.  Nu-mi place să stau în încăperi aglomerate, unde 30 de oameni îşi respiră unii altora în faţă, dacă stai mult acolo, precis te alegi cu un cocktail de virusuri.  Era ca la grădiniţă pe vremea lui Ceauşescu, unii tuşeau, alţii-şi ştergeau nasul, mă rog, ca-ntr-un anotimp al gripelor şi virozelor de tot felul.

La ora 10, mare mi-a fost surpriza să constat că abia numărul 23 era înăuntru. Oamenii deveniseră deja neliniştiţi, numărul lor se dublase, mai aşteptau şi pe afară, dar nu se dădeau duşi. O tânără ce stă pe scaun, îmi spune că persoana ce se află înăuntru, e acolo deja de o jumătate de oră.

Plec din nou, mă gândesc să pierd vremea vreo jumătate de oră, apoi să revin. Când mă întorc, ce să vezi,  tot numărul 23 trona deasupra uşii. Nu-mi vine să cred, atmosfera din sala de aşteptare e una aproape de jale, sunt oameni care aşteaptă de la ora 8. Ce pot să spun, este că de la 10 la 12, au fost rezolvate 4 numere. La ora 12, nr. 27 era înăuntru.

Mă gândesc că în ritmul acesta, va trebui s-o iau mâine din nou de la capăt…

Mă întorc la serviciu, aveam o lucrare urgentă, iar în jur de 14 mă prezint din nou la uşa plângerii, unde, spre stupoarea mea, e afişat numărul 48. „Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!”, ar fi zis Ion Creangă, dar eu nu mă las prea uşor, n-am chef să mai petrec încă o zi făcând naveta de la serviciu la Casa de Asigurări. Eu sunt un caz fericit, lucrez aproape şi pot ieşi fără să dau socoteală. Mă întreb ce fac cei care trebuie să-şi ia o zi de concediu pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea.

Merg cu curaj spre uşa cu pricina, oamenii se uită chiondorâş, le arăt că am numărul 42, iar ei îmi răspund că a trecut deja. Bun, şi acum, ce să fac? O doamnă-mi spune că ea stă acolo de dimineaţă. Aşa, şi? Trebuia să stau şi eu acolo, să mai consum din oxigenul ce oricum era insuficient?

Împing uşa, iar doamna de la un birou minuscul îmi spune să aştept să mi se afişeze numărul, afară. Eu îi zic că am numărul 42, la care ea îmi răspunde că atunci, trebuie să aştept până se termină toate numerele.

„Bine, dacă ies acum de aici, merg să vă fac reclamaţie!”

„Staţi pe scaunul acela, vine răspunsul prompt şi aşteptaţi după o persoană.”

Mă aşez cuminte pe scaun, habar n-am cum mi-a venit ideea cu reclamaţia, nici nu ştiam cui să mă adresez, poate Sfântului Petru, cert este că a funcţionat

Ceea ce aveam de rezolvat a durat mai puţin de trei minute, am plecat mulţumind politicos, dar tot cu sufletul înnegurat.

Cum se poate ca într-un oraş mare cum e Clujul, să ai o singură persoană care se ocupă de asiguraţi şi problemele acestora?

E drept că erau două uşi ce dădeau în acelaşi birou, dar cealaltă funcţionară se ocupa de cardurile de sănătate europene.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară a capului plecat (pe care sabia nu-l taie) pe la diferite ghişee, sau în faţa uşilor după care trudesc funcţionari sleiţi de puteri şi plictisiţi, făcând o muncă seacă, zi după zi. Oare sistemul de sănătate e atât de bolnav, încât nu poate să mai angajeze  măcar încă o persoană, pentru ca oamenii să nu-şi piardă zile întregi pentru a rezolva situaţii minore şi care în general nu se ivesc din pricina lor?

Sistemul acesta în care suntem înregimentaţi cu toţii, nu poate fi schimbat deloc? Fiecare dintre cei ce-şi petrec o zi sau mai multe în faţa uşilor închise, la sfârşit, când calvarul se termină, răsuflă uşurat şi trece mai departe, uitând că s-ar putea să revină în scurt timp, sau că zilnic oamenii se bat de aceleaşi „obişnuinţe”, de care nu ne putem dezbăra. În lupta cu această caracatiţă, te simţi mic şi neajutorat, pierdut într-o mare de reguli făcute de unii fără minte şi fără inimă.

Suntem ţara cu cele mai multe statistici negative, suntem pe primele locuri la lucruri rele…

De ce, oare?

Dacă cineva are vreo idee, iar eu îl pot ajuta, să mă anunţe. Mă ofer voluntar.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Sportul, picătura chinezească și paharul

Titlul acesta mi-a venit în minte ieri și mi se pare că e unul bun. O să spuneți că cele trei concepte n-au nicio legătură unul cu celălalt, dar la o privire mai atentă, au chiar mai multe.

Să le luăm pe rând: toată lumea știe ce înseamnă să faci sport, nu trebuie neapărat să fii sportiv de performanță pentru a beneficia de avantajele exercițiilor fizice făcute zilnic, sau măcar de câteva ori pe săptămână. Am scris nu demult despre asta, în Secretul celor 25.

Cum orice îndeletnicire devine obicei după cel puțin 21 de repetări, obișnuința de a face sport se capătă la fel. La început, necesită voință, apoi, cu timpul, face parte din rutina zilnică, ba chiar nu te simți bine dacă nu-ți faci exercițiile cu care corpul tău s-a obișnuit.

Voi sări acum la pahar, din considerente cunoscute doar de mine deocamdată. Obișnuința de a duce paharul la gură zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi, se câștigă la fel ca și obișnuința de a face sport. Numai că, în acest caz, voința ar trebui să joace rolul negativ, adică să te ajute să rărești, sau să stopezi această activitate, care, devenită obicei duce la degradarea puțin câte puțin a întregului organism, începând cu creierul. Sunt destule ”studii” care spun că un pahar de vin pe zi previne infarctul și mai știu eu ce. Adevărul este că alcoolul este cel mai greu de digerat aliment, mai greu chiar decât carnea de brontozaur. Folosindu-l zilnic, săpăm câte puțin la  propria groapă.

Și acum, despre picătura chinezească: se știe că era o metodă de tortură, prin care condamnatul era imobilizat, iar pe spate sau pe cap îi cădea o picătură de apă, la un anumit interval de timp. Se spune că, în maximum două săptămâni, toți mureau. Era mai mult o tortură psihologică, așadar, aparent inofensiva picătură e mai puternică decât s-ar crede. La fel funcționează și alcoolul, ca o mică picătură chinezească, care duce în final la deznodământul bine cunoscut.

De ce am pus sportul împreună cu alcoolul și picătura chinezească? Fiindcă are cam același efect, numai că în sens pozitiv. După vreo lună – două  de exerciții fizice făcute aproape zilnic, observi îmbunătățiri ale corpului, la care nu mai sperai. Spun asta pentru persoanele trecute de o vârstă, nu pentru cei de 20 de ani. Te dai jos din pat dimineața fără a simți că ”te ține” spatele, celulita se topește, toți mușchii  se tonifică, scade stratul de grăsime, mă rog, începe să-ți placă din nou să te privești în oglindă.

Dacă mai adaugi și o hrană sănătoasă, rezultatul va fi de-a dreptul surprinzător.

Despre hrană, zilele următoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi