Arhive pe categorii: Păreri personale

Boala și obiceiurile nesănătoase

În marea majoritate a timpului, suntem sănătoși; cel puțin, până la o anumită vârstă. De-a lungul vieții, din cauza greșelilor noastre, pe care foarte puțini dintre noi le recunoaștem, corpul nostru începe să ne dea semnale că ceva nu e în regulă, ceva nu facem bine, apoi, ZDRANG, ne trezim bolnavi!

Ah, ne-am îmbolnăvit! Este foarte șocant când afli că ai orice boală, darmite una foarte gravă și cu puține șanse de vindecare. În acele momente, am face orice, dacă cineva ne zice să mâncăm 100 de boabe de orez, bob cu bob, ne conformăm. Într-adevăr, unii dintre noi pierd în fața bolii, dar alții, poate mai puțini la număr, se fac bine.

Puțini dintre cei care s-au făcut bine conștientizează însă că trebuie ca acea schimbare pe care au făcut-o în modul de trai trebuie să persiste până la sfârșitul vieții. Iese omul din spital, iar doctorul îi spune că poate să mănânce tot ce are chef, chiar dacă a fost operat de cancer: Poftim? La început, credeam că doctorii fac asta din rea-voință, în ideea că același pacient se va întoarce peste o vreme la ei. Apoi, am aflat că la Facultatea de Medicină disciplina ”Nutriție” nu există, deci nici de prevenție nu poate fi vorba în România.

Mi-a venit în minte un exemplu, pe care musai trebuie să-l amintesc aici. De-a lungul vremurilor, oamenii s-au civilizat, au învățat să folosească tacâmurile, țin furculița în mâna stângă și cuțitul în mâna dreaptă și le mânuiesc cu pricepere. Unii! Alții fac acest lucru doar când se află în public, atunci când îi vede cineva. ( Ia uite, sunt civilizat, nu hărtănesc carnea cu dinții!). Pe urmă merg acasă și mănâncă precum vikingii, doar că nu aruncă oasele unii în capetele celorlalți.

Cam așa se întâmplă și cu cei care au avut o boală gravă, dar cred că dacă s-au vindecat își pot relua viața dinainte. Nu, nu se poate! Te-ai făcut bine fiindcă ți-ai schimbat stilul de viață, pe care trebuie să-l păstrezi în continuare. Dacă nu, ghici ce? Da, boala se întoarce cu și mai multă putere și s-ar putea să n-o mai poți învinge. Am foarte multe exemple de acest fel, probabil că fiecare dintre noi avem, așa că… ”folosiți tacâmurile și în viața privată”! Vreau să spun că trebuie să aveți grijă de felul în care vă comportați oriunde și oricând, nu doar atunci când ”sunteți în public”, cu alte cuvinte, atunci când vă arde la degete!

Despre ceilalți factori care ne influențează sănătatea, într-un articol viitor.

Să aveți spor la toate și multă sănătate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pandemia și filmele de Crăciun

După o vară care pentru unii nu a fost mult deosebită de cele dinainte, iar pentru alții a fost una dintre cele mai rele, cu încercări cărora greu le-au putut face față, iată că a venit din nou toamna, copacii se despart cu părere de rău de ultimele frunze, iar roadele câmpului se află de mult la adăpost.

Vești rele primim în fiecare zi, parcă suntem blestemați, viața noastră s-ar părea că în loc să revină la normal se va schimba din nou, apartamentele și casele noastre vor deveni din nou micile închisori în care ne vom duce existența o perioadă de timp. De ce toate aceste lucruri? Din cauza unora care au luat lucrurile în râs, care s-au lăsat manipulați de cei cărora nu le pasă decât de interesul personal, dar știu foarte bine să inoculeze în mintea celor care nu stau să analizeze prea mult adevărata față a lucrurilor idei deloc inteligente, cum ar fi aceea că purtatul măștii te îmbolnăvește, sau îți rănește EGO-ul. Iar cum prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, s-au ridicat destule voci împotriva măsurilor de siguranță care erau impuse pentru sănătatea noastră, a tuturor. Petrecerile (în familie sau nu), întâlnirile de orice fel, mersul la magazinul din colț fără a păstra distanța și fără a purta masca ( eu de ce s-o port, că nici vânzătoarea nu are?).

Zilele trecute stăteam la ușa unui mic magazin, deoarece înăuntru erau 3-4 persoane. După mine apare un domn, care se impacientează: ”Ce, nu lasă mai mulți înăuntru?” ” Nu știu, dar prefer să aștept aici. Credeți că dacă ne bulucim toți înăuntru, ne servește mai repede?” ” Da, aveți dreptate…” S-a resemnat în cele din urmă, domnul cel grăbit.

Avem noi românii o nerăbdare balcanică, o stare de neliniște continuă, care nu ne lasă să fim civilizați, iar acum, s-ar părea că ne cauzează pierderi dintre cele mai mari. Iar cu aceasta, am ajuns la filmele de Crăciun. Este un post TV care dă deja filme de Crăciun de vreo 2-3 săptămâni, lucru nu știu dacă îmbucurător sau nu, ideea e că atunci când Crăciunul vine cu adevărat, ești deja sătul de spiritul lui. Asta nu înseamnă că trebuie să le urmărești, doar de aceea s-a inventat telecomanda. Dar, de fapt, despre altceva voiam să vorbesc. Filmele sunt mai vechi, nu sunt de acum, din pandemie, dar am observat un lucru care până acum, când suntem și noi oarecum obligați să ne distanțăm, nu mi-a sărit în ochi: oamenii stau la rând cam la un metru unul de altul, indiferent dacă vor o cafea, sau cumpără cadouri și podoabe de Crăciun. La noi, dacă cel din spate nu-ți suflă în ceafă, iar tu nu faci la fel cu cel din fața ta, se cheamă că pierzi vremea, de parcă rândul ar înainta mai repede dacă e mai compact.

Hai, că v-am bătut destul la cap, sănătate maximă și o toamnă frumoasă, indiferent dacă o petrecem în casă, sau pe afară…

Manuela Sanda Băcăoanu

Revenind la Câmpeni

Scriam prin ianuarie un articol despre starea centrului orașului Câmpeni, doar așa, fiindcă am fost șocată de ce am văzut acolo. Nu știu de ce, în ultima vreme, AȚI FOST VREODATĂ LA   CÂMPENI?  a avut mii de vizualizări, plus comentarii injurioase la adresa celor care nu erau de acord cu situația prezentată.

Cum am trecut recent prin Câmpeni, am mai făcut câteva fotografii, pentru a se putea vedea cât de mult au avansat lucrările în 7 luni, lucrări care se presupunea că vor fi terminate în luna iunie, a acestui an.

După cum se vede, tot ce s-a putut face, a fost pavarea a mai puțin de o sută de metri de stradă, dar și tăierea penultimului copac, bradul de lângă primărie, care era împodobit an de an, cu ocazia Crăciunului.

Deocamdată a scăpat copacul care are câteva sute de ani, dar nu se știe până când. Cineva spunea într-un comentariu că pentru a aduce modernitatea, este necesar să ”razi tot!”. Da, faci asta dacă ești român și Dorel pe deasupra. Într-un oraș istoric cum e Câmpeniul să ”razi tot” mi se pare crimă curată, dar cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea?

Le doresc locuitorilor orașului Câmpeni multă sănătate și ani îndelungați, fiindcă vor avea nevoie, ca să poată vedea lucrările din centru finalizate.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu durere în suflet

Cât de departe poate merge răutatea umană?

Nu știu dacă ați observat, dar trăim într-o lume care colcăie de răutate, iar evenimentele acestui an au făcut ca aceasta să atingă cote inimaginabile.

Voiam să vă povestesc o întâmplare de acum 2-3 săptămâni, când am fost cu mama la un consult la cardiologie, dar acum am ceva mult mai ”tare”. Totuși, o să vă spun în câteva cuvinte și despre întâmplarea de atunci. Era o zi toridă (încă), iar programarea era la ora 14, la Doctorul Inimii, pe Bisericii Ortodoxe. Cei care cunoașteți zona, știți că n-ai nicio șansă să parchezi acolo, așa că mama a coborât în fața clădirii în care este clinica, iar eu am intrat pe strada Mărului, o stradă pe care încape doar o mașină, cu semn de sens interzis, accesul permis doar riveranilor, dar fără semn de fundătură. În prostia mea, am crezut că voi putea ieși undeva, ca să las mașina. Între timp, mama stătea în soare și mă aștepta. Ghinion, era o stradă înfundată pe care nu puteai întoarce, așa că am venit în marșarier vreo sută de metri, când am văzut un bloc, cu o curte mare în spate. Am intrat acolo, erau cel puțin 10 locuri de parcare (nemarcate) și vreo 3 mașini.

Ca să n-o mai lungesc, când m-am întors, aveam ștergătoarele ridicate și nu numai atât, cel mai lung dintre ele îndoit, așa, ca să fiu nevoită să-mi cumpăr altul. Nu-i doresc celui care mi-a îndoit ștergătorul să se plimbe și el prin soare cu un părinte bolnav, ca să vadă ce și cum te simți. Mașini în parcare nu erau mai multe decât atunci când plecasem.

Asta era una, dar acum, schimbând macazul, să vorbim despre interviul Andreei Esca, de fapt, despre reacțiile publicului. Oameni buni, (știu că nu toți sunteți buni, dar eu încă mai sper), atâta răutate pe milimetru pătrat, izvorâtă din niște inimi pline de venin, n-am văzut în viața mea. Nu trebuie să vă dau exemple, pentru că precis ați văzut comentariile, în general ale unora care n-au avut deloc de-a face cu lecția de gramatică. Oare răutatea e invers proporțională cu gradul de instruire și cultură?

Cireașa de pe tort însă mi s-a părut oligofrenul Badea, care scotea sunete de babuin, vrând să exemplifice că ceea ce povestise Andreea Esca despre un bolnav care se ruga, fiind într-o stare gravă, a fost doar o minciună. Chiar dacă acel bolnav ar fi doar un caz teoretic, cum poți să-ți bați joc în asemenea hal de cineva aflat poate aproape de moarte? ” Fratele” Gâdea zâmbea pe sub mustață, semn că empatia pe care o afișează de atâtea ori față de unele cazuri prezentate la televiziunea cea mai spurcată din România este doar de fațadă, acum își dădea la iveală sufletul negru.

Aș îndrăzni să sper că telespectatorii Antenei 3 să fi învățat ceva, dar aș spera în van. Sunt cu toții atât de îndoctrinați și atât de înfierbântați, încât, pentru ei aceasta este normalitatea.

Să auzim și de bine, că de rău am auzit destul!

Manuela Sanda Băcăoanu

Săraca limbă română

   De curând, am aflat că pluralul ”corect” al cuvântului RUCSAC, este RUCSACURI. M-am uitat în DEX online și… stupoare, așa era. Curioasă până unde merge prostia umană, am verificat cuvântul ARAGAZ, care, în reclame, mă zgâria întotdeauna pe creier când auzeam pronunțându-se ARAGAZURI. Ia ghiciți, așa e și în DEX!
    Cum, Doamne iartă-mă, s-a pocit așa limba română în ultimii ani, și ale cui or fi creierele de greier care emană asemenea tâmpenii?
    Mai rămâne ca pluralul de la SAC să devină SACURI, iar cel de la gaz, să devină GAZURI.
    Bun, am săpat mai departe și am văzut că niște nu-știu -cine trimit definiții ale cuvintelor, ba mai au și un clasament.
De exemplu, cel de mai jos:
blaurb.
Definiții trimise
258964 (locul 2)
Lungime totală
64273745 caractere (locul 1)
Ultima contribuție
19 iulie 2020

 Aha, m-am dumirit, deci dacă am chef, pot trimite și eu definiții ale cuvintelor care-mi plac?

Uite, o să trimit definiția cuvântului CĂCAT, cu pluralul CĂCATURI. (că tot suntem la terminații în  URI).

Surpriză, a făcut-o cineva înaintea mea, deci nici măcar CĂCAȚI nu mai există în limba română, decât ca o formă acceptată.

Nu știu dacă Academia Română și ai ei academicieni au habar de ce se întâmplă cu DEX-ul online, sau chiar ei sunt cei care adaugă definiții idioate. Dacă mergem în acest ritm, va trebui ca noi, cei care mai știam la un moment dat să scriem românește, să consultăm DEX-ul modificat după placul maneliștilor și al cocalarilor, care n-au ținut în viața lor o carte în mână, d-apoi s-o citească!

Dacă nu aveți ce citi, luați DEX-ul, constat că s-a transformat într-o carte umoristică.

Manuela Sanda Băcăoanu

Schimbarea perspectivei

Era pe la sfârșitul lui februarie, anul acesta, când încă habar nu aveam de nebunia ce ne așteaptă. Făceam conversație de dragul conversației, ne plângeam de lucruri neimportante și de-a dreptul puerile, acum, când privesc în urmă.

Știu că la un moment dat, cineva se plângea de faptul că trebuie să spălăm ambalajele pe care le punem în containerele de reciclare, lucru care mai tuturor li se părea greu, o muncă și o cheltuială în plus.

Apoi, a urmat pandemia. Mii, zeci de mii de oameni afectați, unii direct, alții economic, unii și-au pierdut viața, alții rudele, unii nu cred nici în ziua de azi că ar fi ceva adevărat, e doar o farsă jucată umanități de către… De către cine? Ce farsă ar putea fi atât de inteligentă, încât să ”pună botul” tot Mapamondul? Numai Dumnezeu ar putea face o astfel de farsă, dar nu cred că-i stă în caracter.

S-ar părea că ne-am făcut-o cu mâna noastră cum se zice, iar acum, suportăm consecințele.

Ce n-aș da ca și acum, singura supărare să fie aceea că trebuie să spălăm ambalajele reciclabile? Nu, acum am supărări mult mai mari, cea mai mare fiind aceea că oamenii sunt din ce în ce mai inconștienți, cu fiecare zi sunt tot mai multe cazuri de îmbolnăvire, iar masca și distanțarea socială sunt doar vorbe în vânt, în multe zone ale țării. La Lupșa de exemplu, dacă merg la magazin cu mască și aștept ca cineva să iasă pentru a putea intra și eu, oamenii se uită ca la urs, mai ales cei ce stau cu bericica în față, la o jumătate de metru unul de altul și n-au nicio problemă cu asta.

Puteți spune că până acum n-a fost nici un caz de îmbolnăvire acolo, (sau cel puțin nu am eu cunoștință de așa ceva), dar, Doamne ferește să apară vreunul, că va fi vai și amar de toți ceilalți.

Revenind la oile noastre, îmi doresc ca măcar în ultimul ceas România să se deștepte și să-și revină din gaura neagră în care au băgat-o niște politicieni veroși, care nu văd mai mult de interesul propriu și care se tem că vor fi dați la o parte la viitoarele alegeri, preferând să-și omoare o parte din electorat, dacă interesele partidului o cer.

Mda, ultimele luni mi-au cam schimbat perspectiva asupra vieții. Să sperăm că nu numai mie…

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce-am avut și ce-am pierdut!

Acum, când privesc în urmă, cred că cel mai de preț lucru pe care l-am avut, dar nu l-am prețuit îndeajuns, a fost LIBERTATEA. Eram liberă să ies din casă și să merg în absolut toate locurile în care aveam chef, eram liberă să iau masa la restaurant, fără să-mi pese că cel de la masa vecină tocmai ,a strănutat, eram liberă să merg cu autobuzul, ba chiar îmi plăcea foarte mult, fiindcă aveam tot timpul o carte în rucsac…

Sau, puteam pleca oriunde în lumea asta mare, în Spania, în Italia, ori chiar în China, dacă voiam.

Anul 2020 trebuia să fie unul plin de evenimente pentru mine, voiam să închei marcajul pentru Camino de Santiago prin Munții Apuseni, trebuia chiar să mă grăbesc, deoarece primul pelerin din Spania se anunțase deja, pentru luna mai. Abia așteptam să ne întâlnim și să-l însoțesc o perioadă, pe drum. De asemenea, trebuia să termin ghidul pelerinului, pentru ca munca mea să fie perfectă… Mda, perfectă!

Până la această oră, ar fi trebuit să am lansarea noii mele cărți, să o țin în mână și să o văd în librării. O carte e ca propriul tău copil, practic, i-ai dat viață din sufletul tău, iar prima dată când pleacă în lume, ai emoții la fel de mari ca pentru copiii tăi: oare va plăcea oamenilor, oare vor dori să mai citească și celelalte cărți pe care le-am scris, după ce o citesc pe aceasta, oare…

Acestea erau planurile mele mari pentru 2020, dar erau și momentele delicioase petrecute cu nepoții, o seară la teatru, o duminică prin munți…

Fără să-mi dau seama, toate acestea au dispărut precum fumul ce iese lin pe coș, iar într-o clipită, devine una cu neantul. Tare aș vrea să știu dacă planurile mele suferă doar o amânare, sau îmi pot lua adio de la ele?

Mi-e dor de o parte din viața mea de dinainte, de acea parte care reprezintă LIBERTATEA. Nu-mi este dor de eterna fugă de ici-colea, de mall-urile aglomerate, de supermarketuri în care nici nu-i vezi pe purtătorii cărucioarelor în spatele mormanelor de cumpărături, de poluare, de gălăgie și de mitocănism.

Nu că acestea ar fi dispărut fără urmă, sunt convinsă că se vor reactiva, poate cu mai mare forță, după atâta amar de abstinență.

Aproape că mi-e dor de avioane. La Lupșa, trecea un avion la câteva minute, acum doar vreo 2-3 pe zi.

Mi-e dor de o lume în care oamenii cumpără doar cât mănâncă, călătoresc doar dacă e musai și reînvață să se bucure de verdele unei frunzulițe noi, care a apărut în copăcelul din fața blocului.

Sperând că lumea cu susul în jos în care trăiam să se întoarcă în poziția firească, nu pot decât să spun: HAI, LIBERARE! (cu adevărat, nu cu mască și cu mănuși de cauciuc)

Manuela Sanda Băcăoanu

ADIO, OPULENȚĂ!

Coronavirusul ăsta ne-a lovit urât. Dar, părerea mea sinceră, este că meritam; cu vârf și îndesat. Da, știu, stăm în casă, am făcut curat în dulapuri de cel puțin 5 (cinci) ori, am recitit cărți de care nici nu ne mai aduceam aminte, am luat la rând toți foștii colegi, de care ni s-a făcut cumplit de dor, nu ne mai vedem copiii și nepoții decât pe laptop, dar… toate astea vor trece.

Ar mai fi însă un lucru care ar fi bine să ne treacă și anume snobismul și fuga după opulență. Măi, da ce concedii, măi, da ce nunți, majorate, botezuri, înmormântări mai făceam, vă amintiți?

Parcă toată lumea era la întrecere cu toată lumea, care face cea mai cocoțată nuntă, ce cai verzi pe pereți să mai inventezi, domnule?, de la fântâna de ciocolată, la barul cu băuturi exotice, sau la cel cu fructe, dulciurile simandicoase și felurile de mâncare cât mai excentrice, până la artiștii care-ți cer câștigul tău pe-o lună pentru o oră de ”prestație”, toate s-au văzut. Mirii își storceau mințile să găsească ceva în plus, părinții se priveau îngrijorați, dar mai scoteau de prin buzunare cât să le facă ”pofta” copilașilor… Lasă, că odată-i nuntă!

Bun, asta era nunta. Apoi, după nuntă, botezul… care era tot un fel de nuntă, da o țâră mai mică. Cel mai nefericit din toată adunarea aceea era, bineînțeles, botezatul, care nu înțelegea în ruptul capului de ce lumea lui (sau a ei) s-a întors cu susul în jos.

Ei, dar ce să vezi, a apărut moda majoratelor, cu mare tam-tam! Părinții oftau, da plăteau! Ce puii mei, că doar n-om fi mai prejos decât…!

Iar cum nu este lucru fără de sfârșit, se mai sfârșea și câte o viață, iar înmormântarea era urmată neapărat de o masă cu trei feluri de mâncare, băutură, suc, iar ca să nu uite oamenii la ce au venit, mai primeau și-un colăcuț, să fie de sufletul mortului!

Și am ajuns la parastase… da, că și astea au devenit opulente! Pe vremuri, te duceai cu parastasul și cu sticla de vin la biserică, preotul făcea slujba, apoi plecai frumos acasă… Ei, dar acum se schimbase kalimera, nu conta de câți ani plecase defunctul, era musai să comanzi colaci și cozonaci ca la înmormântare, suc, vin și țuică, iar unii chiar dădeau mese la restaurant. Stai să vezi, că dacă se nimereau mai multe parastase, la ieșirea din biserică te trăgeau bieții oameni de mânecă, să iei și de la ei, că doar n-or merge cu pomana acasă…

Mda, lumea era buiacă rău, despre concedii nu vă mai spun, că știți și singuri.

Ei ș-acum, un virus mititel ne făcu pe toți să stăm acasă, hainele de firmă se învechesc în dulap, iar noi ne războim cu amintirile, că de planuri, nu prea avem chef.

Dar eu zic că starea aceasta în care ne-a adus spurcatul de virus ar trebui să ne dea de gândit, iar în viitor, când vrem să aruncăm banii pe fereastră, mai bine să-i îndreptăm către un act de caritate. Degeaba îi dai sătulului, că tot nu va crede flămândului. Așa cum nici sănătosul nu-l poate înțelege pe cel bolnav.

Să fiți sănătoși! Aveți grijă la hainele de fițe, mai aerisiți-le, să nu facă molii, doamne ferește!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce este un critic literar?

Încă de pe vremea liceului, m-am tot întrebat care o fi rolul criticilor literari în viața literară și, mai ales, cum ajunge cineva critic literar?

Sunt foarte mulți ani de atunci, însă eu am rămas la aceeași părere și anume că acești critici literari sunt un fel de politicieni. Cum am ajuns la această concluzie? Foarte simplu: de obicei, în politică intră cei ce nu prea se pricep la nimic, adică nu au o profesie care să le placă și din care să scoată destui bani. Atunci, hop și ei în politică, unde bineînțeles la început ești nevoit să cotizezi zdravăn pentru a fi pe un loc fruntaș pe listă la alegeri, dar pe urmă, trai nineacă pe banii babacului, sau mai bine zis pe banii noștri, ai contribuabililor, care n-am fost destul de ”isteți” pentru a mulge la vaca politichiei…

Cam așa e și cu critica literară. N-am înțeles niciodată de ce în manualul de literatura română erau pagini întregi pe care trebuia să le memorezi, în care ți se explica ce sentimente trebuie să-ți trezească nu știu care poezie, sau ce-a vrut să spună poetul, sau dramaturgul, sau prozatorul, când zicea nu știu ce. Sincer, chiar dacă le-am citit, n-am fost în stare să le țin minte niciodată, mai ales după ce am observat că dacă spun versuri și citate pe de rost iau 10, iar dacă spun ce-mi trece mie prin cap, iau 9.

Sunt foarte curioasă câți elevi care au absolvit liceul își mai amintesc de vreo analiză literară? Sunt sigură că fiecare-și amintește de cărțile care i-au plăcut, cu care a rezonat și pe care le poartă în suflet, dar atât. Sentimentele pe care musai trebuia să ni le stârnească o anumită creație literară, sau că ea se încadrează în nu știu care curent literar, că cineva a zis despre autor diverse chestii, nu mai ține minte nimenea.

Da, veți spune că ține de cultura generală ca să știi anumite lucruri, dar eu tot nu înțeleg cum unii pot trăi deoarece scriu despre alții care au scris, fiindcă ei, din capul lor, nu pot scrie nimic….

Mda, acum probabil, unii-mi vor sări în cap, iar alții-mi vor arunca mănușa… Stați liniștiți, nu voi păți nimic, vocea mea nu e atât de importantă, încât să zguduie vreun zid; nici măcar un gard din lemn.

Totuși, nu pot încheia înainte de a spune că critica literară e totuși o căpușă ce trăiește pe spatele celor care muncesc cu adevărat. Și o spun din experiență proprie, atunci când scrii, dai frâu liber propriilor sentimente și nu-ți pasă ce va crede cel care citește. De fapt, fiecare scrie pentru el. Dacă ai scrie pentru ceilalți, ar ieși o varză, fiindcă ar trebui să fii atent să nu superi pe cutare, sau să nu-i pice greu lui cutărescu.

Eu fiind prea mică pentru a fi băgată în seamă, pot spune tot ce-mi trece prin cap și credeți-mă, e un sentiment foarte plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

Cine-a pus cârciuma-n drum…

Ei, acum că toate (sau aproape toate cârciumile s-au golit, că toată (sau aproape toată) lumea stă acasă, firește, cu excepția celor obligați să muncească în continuare și a inconștienților care tot în continuare cred că pe ei virusul ăsta, sau arma asta biologică, sau ce-o fi, îi ocolește în mod strategic, televizorul (și internetul) a rămas sursa noastră de informare și de legătură cu lumea.

E bine și așa, s-ar putea să fie mai rău, după cum scriam zilele trecute, aici.

Să fim însă încrezători în soarta noastră bună și în cei care luptă ”în linia I” pentru a ne salva de inamicul invizibil. Partea proastă însă este că trebuie să ne salveze și de unii conaționali al noștri, care cu nonșalanță își plimbă fundurile și lanțurile bune de legat câinele prin localități mai mici, punând în pericol sănătatea celorlalți cetățeni.

La început, m-am înfuriat, așa cum probabil ați făcut majoritatea dintre dumneavoastră, apoi, la o privire mai atentă asupra fenomenului, mi-am dat seama că acești oameni doar atâta pricep, nu-i duce mintea mai mult, iar în creierul lor cel mic nu încap mai mult de două idei deodată. Singura metodă care funcționează este cea drastică, cea care-i obligă să stea naibii în casă și să nu se mai plângă atât, de orice. Am impresia că nici măcar sentimentul de frică nu le este cunoscut, care se dezvoltă în creier după vârsta de un an. Să înțeleg deci că au rămas la acea putere de înțelegere? În consecință, degeaba ne supărăm pe ei, sunt doar niște adulți cu minte de copii mici.

Să sperăm (oricum, asta știm să facem cel mai bine) că până la urmă acest război va avea cât mai puține victime și că fiecare va avea ceva de învățat de aici, chiar și cei cu creiere de găină.

Dacă aveți impresia că am folosit cuvinte prea dure, aveți dreptate. Exact aceasta a fost intenția mea, poate doar o scuturătură bună îi trezește pe unii la realitate.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu