Arhive pe categorii: Păreri personale

Secretul celor 25

Un titlu bun atrage privirile, dar  în  media modernă, în general, un titlu sforăitor e urmat adesea de un articol de doi lei, sper să nu vi se pară la fel şi acesta.

N-o să vă divulg cine ştie ce secrete uitate de vreme printr-un sertar prăfuit al unei mobile stil Louis XV, pur şi simplu, o să vă povestesc despre o metodă extrem de uşoară de a vă recăpăta agilitatea, o musculatură puternică şi, de ce nu, a vă simţi mai tineri. La mine a funcţionat, deci metoda este verificată.

Nici măcar nu e invenţia mea, m-am inspirat din postarea cuiva, care a scris prin noiembrie anul trecut că a ajuns să facă 50 de genoflexiuni, 50 de flotări, 50 de abdomene şi 50 de încă nu ştiu ce, n-am reţinut.

Bineînţeles că, neantrenat fiind, acest număr ţi se pare extrem de mare şi de neatins. Mi-au trebuit câteva zile până să mă hotărăsc să încerc şi eu. Ei bine, în 6 decembrie, de Moş Nicolae, eu mi-am făcut cadou o genoflexiune, o flotare şi un abdomen. Nu voi ascunde faptul că mi-a fost foarte greu să le fac. În 7 decembrie, am făcut câte două din fiecare. Când, a treia zi, i-am spus mândră soţului meu că am făcut trei… din toate chestiile astea, s-a uitat semidispreţuitor la mine şi mi-a zis că ce-i asta, trebuia să încep cu 10.

Ştiţi ce ar fi fost dacă începeam cu 10? M-aş fi chinuit vreo două-trei zile, ca apoi să renunţ, ar fi fost peste puterile mele.

Ca să n-o mai lungesc, în 25 de zile, cu abnegaţie şi devotament, am ajuns la 25 de genoflexiuni, 25 de flotări şi 25 de abdomene, moment în care m-am gândit că acesta este un număr bun şi rezonabil, aşa că am continuat fără a mai spori. Îmi ia mai puţin de 10 minute pentru acestea toate, deci, dacă vă puteţi permite să „pierdeţi” 10 minute din viaţă făcând mişcare, sunteţi pe drumul cel bun. Nu uitaţi că minutele, orele pe care nu le „pierdem” mergând pe jos sau făcând sport, vor fi cu adevărat pierdute la o anumită vârstă, aşteptând în faţa cabinetelor medicale. Reflectaţi la acest lucru!

Sincer, sunt foarte mândră de mine, iar urmările sunt vizibile, inclusiv în plan psihic. N-am scris aceste rânduri ca să mă laud, nici nu vreau să demonstrez ceva, pur şi simplu m-am gândit că, poate, voi inspira şi eu pe cineva.

Privesc în jur şi văd atâtea persoane obeze, persoane a căror deviză a devenit      ” a trăi pentru a mânca”, în loc de „a mânca pentru a trăi”, încât mă gândesc că orice pas făcut spre o viaţă mai bună, merită făcut.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă care face 25 de flotări!

Ce ne-aduce Moş Crăciun?

Pe la 1922, Compania Coca-Cola îl inventa pe Moş Crăciun. Da, cu toate că pare secular, moşul este mai tânăr decât s-ar crede. Scopul a fost, bineînţeles, unul mercantil, dar sunt convinsă că n-au sperat nici pe departe să aibă un asemena succes, care parcă creşte an de an.

Moş Crăciun a devenit un brand atât de puternic, probabil cel mai cunoscut din întreaga lume a noastră, a pământenilor. Nu m-aş mira dacă o civilizaţie extraterestră venită la un moment dat (trecut sau viitor) pe Pământ, să fi auzit la rîndul ei de celebrul Moş Crăciun.

Până la urmă, bonomul moş e plăcut de toată lumea, fără deosebire de rang, culoare politică sau a pielii, cu toţii îl iubim pe acest bătrânel simpatic, care e protagonistul a zeci de filme ce rulează fără întrerupere pe canalele TV.

Bineînţeles că ne dă şi mult de furcă, am intrat şi noi în sarabanda de sărbători a occidentalilor, împodobim bradul încă din noiembrie şi ne străduim să punem sub el cele mai potrivite daruri pentru cei dragi.

Totuşi, sunt de părere, că la români se cam exagerează cu aceste daruri, care, în mod normal, ar trebui să fie doar simbolice, nu să ne dea peste cap bugetul familiei. Snobismul şi foamea de cumpărături sunt tot mai puternice, oameni care cumpără la nesfârşit, nu contează ce, dar trebuie neapărat să-şi umple coşurile. Zilele trecute, în ajun de Moş Nicolae, (un moş care pe vremuri aducea câteva dulciuri , fructe, sau o nuieluşă copiilor ce n-au fost cuminţi, acum, săracul de el, e nevoit să care cadouri dintre cele mai scumpe şi sofisticate), eram într-un magazin cu articole pentru copii, care părea asaltat de o hoardă de tătari veniţi la prădat, hăinuţele curgeau de pe umeraşe, jucăriile se răsturnau din rafturi în capul cumpărătorilor agasaţi că nu găsesc ceea ce caută… Imaginea de ansamblu era una de sfârşit de lume, nu de ajun de sărbătoare.

Nu spun că e bine sau rău ceea ce facem, poate ar trebui totuşi să păstrăm o minimă decenţă, în zilele noastre sunt copii care primesc cadouri lucruri pe care încă nici n-au apucat să şi le dorească. De aici, o stare de lehamite şi un sentiment că li se cuvine absolut totul, iar dacă într-o bună zi nu mai suntem în stare să le oferim tot ce-şi doresc, vom avea cu toţii o problemă.

Ei, dar cine sunt eu, ca să dau sfaturi celor care nici măcar nu mi le-au cerut.

Să aveţi spor la cumpărături, doar de un lucru să nu uitaţi, există viaţă şi după sărbători şi mai ales, facturi de plătit. Dumnezeu să vă lumineze minţile şi paşii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Prizonieră în aeroport

Se spune că nu este faptă fără răsplată, că suntem singurii artizani ai vieţii noastre, că vom primi întotdeauna ceea ce transmitem Universului, că… Da, da şi da, sunt de acord cu toate aceste afirmaţii, ba şi cu altele, care spun cam acelaşi lucru.

Azi o să vă povestesc două întâmplări (hazlii în final, deoarece totul este bine când se termină cu bine), care s-au succedat la câţiva ani distanţă, dar sunt ca două episoade ale aceluiaşi serial.

În urmă cu vreo trei ani, am fost la aeroport cu cineva care pleca în Spania… nimic neobişnuit până aici, dar, la ieşirea din aeroport, constat că nu mai am tichetul de parcare, parcă-l înghiţise pământul. Nu putea fi decât pe sub scaune, dar oricât l-am căutat, nu l-am găsit. Merg la ghişeul unde se plăteşte parcarea, îi explic doamnei de acolo că am pierdut tichetul, dar ea, impasibilă, îmi răspunde că dacă nu am tichet, nu pot ieşi din aeroport. Mda, interesantă perspectivă, asta înseamnă că mă mut definitiv aici? Sau plec pe jos, iar când cineva se prinde că maşina mea e acolo de câţiva ani, poate mi-o livrează la domiciliu?

În pragul disperării, mă apropii de ieşire, când, o idee genială mă pocneşte direct în moalele capului: văd un taxi care-şi lasă clientul la intrare, aşa că-l rog să dea puţin în marşarier până în faţa unui senzor, apăs pe buton şi… Voila! Am un tichet de parcare nou-nouţ , pe care i-l duc victorioasă doamnei de la ghişeu, care nu se întreabă de ce plătesc doar doi lei, după ce mă învârtisem o grămadă pe acolo.  Probabil nu e plătită ca să-şi pună întrebări, ia lucrurile aşa cum sunt şi are grijă de nervii şi de sănătatea ei.

Fericită că am scăpat atât de ieftin, am povestit tuturor întâmplarea, cui voia sau nu voia să asculte. Bineînţeles că după o vreme am găsit tichetul cu pricina, fix sub scaunul din dreapta, dar asta nu mai are nicio importanţă…

Cam acesta ar fi primul episod, al doilea abia urmează. Acum două zile, l-am condus pe fratele meu la aeroport, ocazie cu care i-am povestit încă o dată păţania cu tichetul de parcare, parcă spre aducerea aminte a Universului, care şi-a zis că e momentul să plătesc acum, pentru păcăleala de acum câţiva ani.

Văd că am în portmoneu doar şase lei, refuz banii pe care vrea să mi-i lase fratele meu, deoarece acum sunt automate de parcare, pot plăti cu cardul, gata, suntem şi noi o naţie civilizată. (asta era însă doar în capul meu).

Ne despărţim, eu merg la automatul care… surpriză, nu are opţiune de plată cu cardul şi afişează suma de… 7 lei. Bun! Pentru un leu, iarăşi nu pot ieşi din aeroport. Întreb o poliţistă ce-i de făcut, iar ea-mi zice să scot bani de pe card, este bancomat. Mulţumesc Cerului şi băncii care a montat bancomat în aeroport, dar, s-ar părea că azi chiar am ghinion, tranzacţia îmi este refuzată, de două ori. Gata, azi n-am noroc cu automatele de niciun fel, s-ar părea.

Ies din nou din clădirea aeroportului, iar poliţista cea politicoasă mă trimite la ghişeul care, spre fericirea mea, nu s-a desfiinţat, iar acolo, toate problemele mele au dispărut ca un fum, atâta doar că pe cititorul doamnei suma era de 14 lei. „Bine, dar mie mi-a arătat 7 lei”, mă mir eu. ” Da, acum 11 minute,” zice doamna zâmbind, iar în ochii ei, am văzut strălucirea întregului Univers, care zâmbea ghiduş :” Îţi aminteşti că mai aveai o datorie de acum trei ani? Ei, bine, acum ai plătit diferenţa! Hi hi hi!” se hlizea Universul, iar mie nici că-mi păsa, mă simţeam în al nouă-lea cer, gata, am încheiat socotelile, de acum, viaţă lină şi succes… moment în care mi-am amintit că am o amendă de radar în Ungaria, de acum vreo 7-8 ani. Oare s-o fi prescris?

Nu uitaţi să fiţi fericiţi, cu viaţa pe care singuri v-o construiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Turism „românesc”

Da, avem o ţară frumoasă. Ne batem chiar cu cărămida în piept, că e una dintre cele mai frumoase din lume şi s-ar putea să avem dreptate.

Da, de multă vreme tot spun că s-ar putea trăi din turism în această ţară, dar… din păcate, există şi un „dar”, care ne cam taie avântul în ceea ce priveşte traiul din turism…

N-aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aveam două exemple, în aceeaşi zi, despre modul de a face turism al românilor, exemple care veneau din zone diferite ale ţării, dar erau cam la fel, deci e o problemă naţională, nu una locală, sau o întâmplare singulară, din satul X.

Despre ce este vorba? Pur şi simplu, despre lipsa de ospitalitate şi de profesionalism a celor care, punând doi bani deoparte, sau accesând fonduri europene, au deschis pensiuni, nu spun unde, nici nu are importanţă, deoarece s-ar părea că ar putea fi oriunde în România.

Vă amintiţi de ce ne place să mergem în concediu afară?  Pentru că, acolo, eşti primit cu braţele deschise, parcă ai fi o rudă pe care n-au văzut-o de mult timp, toată lumea e politicoasă şi se dă peste cap ca să-ţi facă sejurul cât mai plăcut.

Aici însă, te loveşti de încruntarea patronului, de proasta lui dispoziţie, care n-ar trebui cu niciun chip să transpară în relaţia cu clienţii.

Te aşezi la masă, vine un chelner care nici măcar nu te priveşte, îţi aruncă nişte liste de meniu pe masă şi trece mai departe, de parcă ar fi dat fân la vaci, măcar că, un gospodar bun şi cu suflet, vorbeşte şi cu vacile, dacă vrea să dea lapte mult şi bun.

Poate comparaţia este prea dură, dar nu înţeleg de ce uită unii proprietari de pensiuni că turiştii sunt cei după care trăiesc, că un turist mulţumit te recomandă altor cinci, iar unul nemulţumit, spune la toată lumea.

Sunt de părere că s-au implicat în aceste activităţi persoane care n-au nici în clin, nici în mânecă cu (scuzaţi cacofonia) turismul, poate au doar câteva clase, nimeni nu i-a instruit în această privinţă.

Cred că ar trebui ca Ministerul Turismului (sau cum s-o mai fi numind acum) să facă nişte cursuri, să-i instruiască pe cei ce au activităţi legate de turism, fiindcă, vrând-nevrând, sunt cartea de vizită a ţării, şi e păcat ca, frumuseţile cu care pe drept cuvânt ne mândrim, să fie umbrite de proasta creştere a celor chemaţi (dar nu toţi aleşi) să facă turism.

Mai spun două vorbe şi am terminat: piscinele şi alte utilităţi menite turiştilor, vor fi folosite doar de către aceştia, iar personalul auxiliar vorbeşte cu turiştii sau în preajma lor doar când şi dacă este întrebat.

Cu ceva timp în urmă, am fost foarte revoltată când cineva îmi povestea că un turist străin i-a spus că în România nu va fi niciodată turism adevărat. Când a fost întrebat de ce, răspunsul a fost următorul: din cauza mizeriei: feţe de masă murdare în restaurante, paturi care nu arată impecabil… Am uitat celelalte aspecte, dar cred că acestea sunt de ajuns, iar acum, înclin să-i dau dreptate.

Dacă vorbele mele v-au dat de gândit sau chiar v-au supărat, aruncaţi un ochi pensiunilor pe care le deţineţi, poate mai aveţi de pus la punct unele lucruri.

Nu-mi cer scuze, fiindcă ştiu că am dreptate.

Bineînţeles că nu-i putem băga în aceeaşi oală pe toţi cei ce trăiesc din turism în România, dar cei ce sunt cu musca pe căciulă, poate vor face ceva ca să îndrepte situaţia.

Să fiţi sănătoşi, şi să umblaţi bine pe drumurile voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Avort, sau bătaie de cap?

Acum vreo două săptămâni, când veneam dimineaţa la serviciu, pe Clinicilor, colţ cu Victor Babeş, erau mai mulţi tineri care militau împotriva avortului, împărţeau pliante şi stăteau de vorbă cu cei interesaţi. Reprezentau o asociaţie care ajută mamele tinere, ce nu pot avea grijă de copiii veniţi pe nepusă masă, să-i crească, sau să-i dea spre adopţie. Iniţiativa mi se pare excelentă, într-o ţară  care se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte  mamele minore, trebuie făcută în primul rând educaţie, iar dacă aceasta nu a dat roade, este foarte frumos ca cineva să-ţi dea o mână de ajutor în momente de criză.

Lăsând la o parte asociaţiile caritabile şi preoţii care cresc sute de copii, ar fi bine să aruncăm o privire în adâncul sufletului, înainte de a face un avort, atunci când o sarcină nedorită ameninţă să ne „distrugă” viaţa. Vă garantez că fiecare avort vă va măcina conştiinţa zi de zi. De câte ori veţi vedea un bebeluş pe stradă vă vor da lacrimile şi vă veţi gândi fără voie la propriul copilaş, care ar putea să aibă exact aceeaşi vârstă… şi asta, toată viaţa.

Ştiu că în Japonia este un cimitir al copiilor nenăscuţi, în care, în loc de cruci, sunt busturi de copilaşi. Mamele care au pierdut sarcini cu sau fără voie, merg acolo, îşi aleg un copilaş, căruia îi pun hăinuţe şi-l dezmiardă, acesta fiind un mod de a-şi trăi durerea, un mod în care pot merge mai departe.

Nimic pe lumea asta nu-ţi oferă mai multă bucurie decât un copil, sunt milioane de oameni  care şi-l doresc cu ardoare, dar nu-l pot avea. Dacă sunteţi totuşi la vârsta la care nu vă puteţi permite să aveţi grijă de o asemenea comoară, nu uitaţi de oamenii despre care vă spuneam, pentru care, copilul vostru nedorit ar fi cel mai mare cadou.

Orice avort este o crimă, aţi omorât propriul copil, lucru care ar trebui pedepsit, nu legiferat.

Acum, în secolul XXI, când mijloacele contraceptive sunt atât de diverse, cea mai acută problemă este, cred eu, lipsa educaţiei, viaţa sexuală începută la vârste fragede, care nu duce la nimic bun, afectând întreaga viaţă a copiilor noştri.

Foarte tare ar trebui să se implice în această educaţie Ministerul Sănătăţii, pe care eu îl numesc Ministerul Bolii, fiindcă nu se ocupă deloc de prevenţie şi de menţinerea sănătăţii populaţiei, doar de starea ei de boală. (şi aceasta doar precar).

Acum vreo doi ani, se făcea mare vâlvă cu privire la faimosul vaccin împotriva virusului Papilloma. Fetiţele erau obligate să facă acest vaccin, chiar dacă s-a demonstrat că a dus la reacţii adverse foarte violente, provocând în final decesul. Nu spunea nimeni că, de fapt, acest vaccin are efect doar un timp limitat (dacă are), deci să înţeleg că fetiţele de 12 ani şi-au început deja viaţa sexuală?

Pentru cei care nu sunt la curent cu această problemă, pot spune că s-a „demonstrat” că virusul Papilloma duce la apariţia cancerului de col uterin, aşa că repede s-a pus la punct un vaccin, care a mai adus alte milioane de dolari în conturile companiilor farmaceutice.

Ca să recapitulăm, acest virus se transmite ca şi Sida, adică doar în urma relaţiilor sexuale. În loc să fie obligate fetiţele să facă vaccinul, ar fi mai bine ca, în şcoli, să se facă educaţie sexuală şi să fie informaţi copiii despre pericolele începerii prea devreme a vieţii sexuale şi, mai ales, de pericolul lipsei mijloacelor de protecţie contraceptive.

Ca o concluzie, aş vrea să vă mai reamintesc odată că un copil care dă naştere altui copil este un lucru contra naturii, dar faceţi tot posibilul ca să nu ajungeţi la avort, fiindcă AVORTUL ESTE O CRIMĂ!

Semnez acest articol, în calitate de mamă şi bunică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Miniștri, miniștri…

Oare e chiar adevărat? Oare ne conduc inculții și incompetenții, iar noi stăm ca oile, tremurând de frica lupului? (Asta cu oaia, precis îi place d-lui Daia). Sau ca găinile, anunțând un nou ou (plătind un impozit), ca să vină fuga statul să-l ia.

Mi se pare de-a dreptul grotesc (ar fi și hilar, dacă n-ar fi atât de trist), ca niște oameni de mâna a douăzecea să facă legi în această țară, să mai fure ce se mai poate și să stea ca ”dracu pe țundră” pe niște scaune despre care neam de neamul lor n-ar fi trebuit nici măcar să audă.

Sunt convinsă că oricare ”X” oameni luați de pe stradă, ar fi cel puțin de 10 (zece) ori mai buni decât cercopitecii guvernanți, majoritatea dintre ei neștiind să îngaime două vorbe, în frunte cu ditamai ministrul învățământului. Mai mare rușinea, parcă am fi o țară bananieră, dar condusă de cei care încă n-au coborât din copac.

Chiar nu există în țara aceasta câțiva oameni pe a căror inteligență să ne putem baza, oameni care să vrea într-adevăr să scoată România din nisipurile mișcătoare în care se zbate de atâția ani, fără rost și fără speranță?

În fiecare zi, aflăm despre legi idioate, investiții care costă de zece ori mai mult decât adevăratul lor preț, dar care oricum nu sunt duse la bun sfârșit (vezi minunatele noastre autostrăzi), sau cacofonii ale onor miniștrilor și altor persoane care, nu se știe prin ce magie, au ajuns la frâiele acestei țări. Aveți grijă, domnilor guvernanți, fiindcă s-ar putea să ”scăpați caii” și cine știe unde vă vor trage după ei.

Zilele trecute, am fost până în Ungaria, unde, în câteva luni apăruse o autostradă. Asta da, magie! Cred că la noi, e invers: cum apar câțiva kilometri de șosea, ori se prăbușește, ori se umflă. Oare de ce a ungurilor e mai ieftină, s-a făcut repede și e funcțională? Poate din pricină că au făcut-o cu forțe proprii, nu cu firme străine, care să umfle prețul și să facă lucrări de mântuială, fiindcă jumătate din bani trebuie să se întoarcă în buzunarele celor ce au dat aprobările, sub formă de ”comision”?

Pe vremea împușcatului, era ministrul învățământului Suzana Gâdea, care a spus că elevii nu au nevoie să cunoască limbi străine, fiindcă nici ea nu știe niciuna. Ei, acum s-ar părea că nu mai avem nevoie nici de limba română… În curând, vom vorbi prin semne. Nu mi-e clar cum vom scrie!

Dragii mei, să auzim (vedem) de bine, că prea mult a fost ”de Rău”!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Bună, cf eşti măritată?

Sau alţii, mai „evoluaţi”: „Bună, cf frumosa? ”

Am scris acest articol cu ceva timp în urmă, dar, nu ştiu de ce, în ultima vreme, a apărut o adevărată inundaţie (era să zic diaree) de cereri de prietenie pe facebook, personaje dintre cele mai dubioase, care mă întreabă de unde sunt şi-mi cer să le trimit poză cu mine. Băi, fraţilor, sunteţi de pe altă lume? Înseamnă că cereţi prietenia aşa, în neştire, fără o minimă informaţie despre cel/cea căreia vă adresaţi? Şi… iată ce am scris….

„Doamnelor, vă sună cunoscut?

Cam la asta se rezumă conversaţia a 80% din masculii ce navighează în derivă pe Facebook, în căutare de pradă. Probabil n-au auzit că oamenii nu mai trăiesc în peşteri, că femeile ştiu să facă şi altceva decât mâncare, curăţenie şi sex, sunt multe care pot „edita” mai mult de trei fraze, cum de pomină a rămas băseasca junioară, când s-a exprimat despre domnul Boc.

Probabil scriu cam dezlânat, dar sunt furioasă pe acest specimen de „om de grotă” care mă agasează cu întrebări tâmpite, la fel ca viaţa lor, goală şi mizeră.

Când interpelezi pe cineva pe F.B., vezi întâi ce postează, că dacă are mai mult de două clase, sigur nu e de nasul tău!

De obicei nu le răspund acestor bieţi călători prin lumea virtuală, dar are şi răbdarea mea o limită, aşa că prefer să le răspund tuturor, în bloc:

Da, sunt măritată, am copii mari, ba chiar şi nepoţi, nu mă interesează conversaţia voastră agramată, vreau doar să fiu lăsată în pace şi vă invit să mă ştergeţi din lista voastră de prieteni. Eu accept prietenia tuturor, dar le fac vânt urgent celor care mă jignesc pe mine sau pe prietenii mei. Sunt uimită de câtă prostie (sau lipsă de inteligenţă) aveţi în cap!

Sper ca lista mea de prieteni să se micşoreze, să rămână acolo doar oamenii de ispravă, cei care nu au intenţii ascunse atunci când cer prietenia cuiva.

Să aveţi o zi minunată, alături de prieteni adevăraţi!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi