Arhive pe categorii: Păreri personale

Ce-am mai citit

Lasă un răspuns

Am citit și eu ”cărțile la modă” ale acestui an, publicate la ”editura celebrităților”, cum zice un prieten. Nu spui cine, persoană importantă! Și dacă tot le-am citit, mă gândesc să-mi dau și cu părerea, poate vă fac poftă de lectură.

Astea două, cu siguranță sunt despre creier, că așa le și zice. Nimic de zis, cărți interesante, pentru cititorul nespecialist se precizează, dar cu multe date de specialitate, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe cealaltă, la fel de repede cum au intrat.

Totuși, pentru cei care nu le-au citit, pot sintetiza ideile principale.

1, Una dintre proprietățile creierului nostru este neuroplasticitatea, adică neuronii se pot regenera și la vârste mai înaintate, nu cum se credea până nu demult, că după o vreme tot pierdem neuroni și nu mai reușim să producem alții, noi.

Ce-i drept, ca să ne mai regenerăm neuronii, este nevoie să respectăm anumite condiții.

1.1 Somnul – este extrem de important, fiindcă în timpul lui, niște celule specializate, cu numele de celule gliale, fac curat în creier. Nu intru în amănunte, dar faptul că după o noapte nedormită ne trezim obosiți, explicația este că celulele gliale nu au reușit să-și facă job-ul.

1,2 Hrana este și ea importantă (asta știe toată lumea, la nivel teoretic)

1.3 Consumul de alcool și droguri (chiar în cantitate mică, este nefast).

1.4 Foarte importantă este mișcarea: mersul pe jos, gimnastica, exercițiile cardio, toate aduc un flux de sânge mai bogat la creier.

1.5 Odihna activă – cititul unei cărți, vizionarea unui film sau a unei piese de teatru, ascultarea muzicii.

1.6 Învățarea unui instrument muzical la orice vârstă conduce la formarea de noi sinapse și căi neuronale, care pur și simplu întineresc creierul.

Ei, cam asta ar fi despre cele două cărți. Într-o frază, dacă ai grijă de tine în general, beneficiază și creierul tău de acest lucru, iar demența senilă și alte ”bucurii” ale vârstei a treia pot fi ținute departe. Am mai citit încă vreo 3-4 cărți recent, dar nu am timp acum să vorbesc despre ele.

Să aveți o seară minunată!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum să furi un sac de cartofi

Lasă un răspuns

Acum câteva zile, veneam de la Câmpeni împreună cu vecina mea. Ea voia să facă ceva cumpărături de la Bistra, eu am rămas s-o aștept în mașină.

Priveam absentă oamenii care se foiau de colo-colo; în centrul Bistrei e întotdeauna forfotă, poate și din pricină că e atât de strâmt și toată lumea se înghesuie pe un petic de loc. Cum stăteam eu așa, fără nicio treabă sau gând mai de dai-doamne, numai ce aud că se deschide portbagajul, iar un tânăr ”lucra” ceva acolo. ”Ce cauți aici?” îl întreb nu prea contrariată, din nu știu ce motiv. ”Păi am adus cartofii, m-a trimis doamna…” ”A, da? Bine, lasă-i acolo!”

Între timp apare și vecina, eu îi spun că a venit un băiat și a lăsat ceva cartofi, ea zice că nu sunt cartofi, a cumpărat alte chestii, dar băiatul nu s-o fi uitat în plase.

Acestea fiind spuse, plecăm spre casă… La sosire, ce să vezi, un sac de cartofi se lăfăia în portbagaj, alături de celelalte cumpărături. Cum nu era al niciuneia dintre noi, am convenit să-l ia ea, apoi să trecem zilele următoare, ca să-l plătim. Uite așa, cineva bine intenționat îți poate face un cadou, iar la locul de muncă, o gaură în gestiune.

Ieri am trecut pe la Bistra, iar bucuria vânzătoarei a fost mai mare decât mă așteptam. Într-adevăr, sacul de cartofi migrase spre portbagajul mașinii mele din neatenția băiatului, cu gândul la ale lui.

Dar cum totul este bine când se termină cu bine… să aveți o iarnă blândă, că prea mult am dorit-o și prea înghețată a venit!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Obiceiuri vechi, în vremuri noi

Lasă un răspuns

Obiceiurile s-au schimbat acum, în pandemie. Nu ne mai repezim unii la alții ca să ne îmbrățișăm, nu mai dăm mâna… unii dintre noi.

Ca să fiu sinceră, mie niciodată nu mi-a plăcut să pup oameni pe care nu i-am văzut demult, sau niciodată. Mi se părea o intruziune incomodă în spațiul meu personal, poate așa simțeau și ei, dar, de dragul conveniențelor trebuia să facem acest lucru. Vă mai amintiți nunțile, la care toată lumea se pupa cu toată lumea? Ce bine că nu se mai poartă! mergeai la nuntă sănătos și te întorceai acasă cu te-miri-ce virus contactai de pe acolo.

Dar să revenim la zilele noastre, când, în mod normal, trebuie să păstrăm o anumită distanță zisă socială, față de ceilalți trăitori de pe Terra. Zilele trecute, când urcam în mașină, văd un cunoscut pe care nu l-am întâlnit în ultimii doi ani, cel puțin. Mă vede și el, vine spre mine, își dă masca jos și încearcă să-mi pupe mâna. Poftim? Mă retrag cât pot în mașină, cu masca pe figură, bineînțeles și-i spun că astea sunt gesturi care nu mai sunt la modă, că doar suntem în pandemie.

Am văzut dezamăgirea pe fața lui, dar n-am regretat nicio clipă gestul meu. Oare câți n-au fost infectați, doar din pricină că au fost bine crescuți, au stat fără mască în preajma cuiva cunoscut, doar fiindcă nici acela nu purta sau s-au dus la o cafea… Eu prefer să fiu nesimțită și sănătoasă, decât ”bine crescută” și la spital.

Din păcate, gestul de a da mâna este atât de bine implementat în ADN, mai ales în cel al bărbaților, încât și acum, după mai bine de un an de pandemie, nu se pot dezbăra de el. Dacă-ți întinde mâna un bărbat mai în vârstă, nu trebuie să faci la fel, doar ca să nu-l superi: înclini frumos capul ca salut și-i spui că e pandemie. E posibil ca tocmai tu să-i dai lui virusul, deci e mai bine să fim cu toții precauți.

Se știe că acest gest este foarte vechi, de pe vremea când oamenii umblau înarmați, iar datul mâinii arăta de fapt că ”nu sunt înarmat”!. Acum nu mai este cazul, oricum, cei care au arme, nu le țin la vedere.

La bună… vedere!

Manuela Sanda Băcăoanu

M-am vaccinat

Lasă un răspuns
  • No, și? O să ziceți. Ce dacă te-ai vaccinat? Milioane de români au făcut-o deja, a devenit o activitate banală. Până și turismul pentru vaccinare a devenit banal.

Da, așa este, tocmai acest lucru vreau să-l scot în evidență, de fapt a te vaccina este un lucru normal și de bun simț, este metoda cea mai sigură de eradicare a acestui nenorocit de virus. Este acțiunea prin care eu, tu, noi arătăm că ne pasă nu doar de noi, ci și de ceilalți.

Am așteptat să treacă cele două zile fatidice în care se spune că ai putea avea diverse reacții adverse, pentru a nu mă lăuda degeaba. În afară de o ușoară durere la locul înțepăturii atunci când ridicam mâna, n-am simțit niciun alt inconvenient. N-am făcut febră (oricum, ultima dată am avut febră în urmă cu 31 de ani), nu m-am simțit obosită (poate doar puțin după voluntariatul pe malul Arieșului, unde am strâns gunoaiele lăsate acolo de concetățeni fără simț civic sau, mai bine zi, fără bun simț).

Ah, o să ziceți acum, precis nu faci anticorpi, că nu te-au durut toate. Nu știu ce să vă răspund, cert este însă că ultima dată am avut gripă când eram în clasa a V-a, deci s-ar părea că nu stau chiar atât de rău cu sistemul imunitar. Poate din contră, se descurcă singur ca să producă anticorpii, nu mă mai implică (dureros) și pe mine, în asta.

Am mai vorbit cu multă lume în ultimele două zile, dar nimeni nu mi-a spus că ar fi avut alte simptome, decât o mică (poate la unii mai mare) durere la locul înțepăturii.

Deci terminați cu frica și cu teoriile conspiraționiste, că dacă voia cineva să vă omoare, băga cip-ul sau otrava în paracetamol, pe care cu toții îl îngurgitați fără frică, măcar că e mult mai periculos decât AstraZeneca. Sau îl mai puteau băga în colebil, care iarăși este un medicament favorit.

Hai, să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

DN75, o rușine printre drumurile României

2 răspunsuri

DN 75 este drumul care leagă județul Cluj de Județul Bihor, traversând județul Alba, pe Valea Arieșului.

De-a lungul timpului, acest drum a fost când mai bun, când mai rău (de fapt, mai mult rău), peticit din an în paști, atunci când urmau alegeri sau mai știu eu ce evenimente, dar reparat ca lumea, n-a mai fost de peste 40 de ani, exceptând porțiunea de la Vadu Moților la Lunca, o mare parte fiind asfaltată anul trecut.

Dar cum cobori pe Arieș la vale, te așteaptă un dezastru de drum. Astă vară, când afluența turiștilor pe valea Arieșului a fost mai mare decât în alți ani din motive bine știute, cred că drumul și cei care nu-l repară au fost înjurați pe o frecvență de 1/secundă, cam atât durează să treci dintr-o groapă în alta.

Porțiunea de drum betonat, din zona Buru, a fost făcută în anul 1975, iar de atunci, în afară de ”plombe”, drumul n-a mai primit nimic de la mai marii țării, care împart banii fără a uita să-și facă și lor parte.

Este foarte trist că frumusețea unor locuri atât de pitorești, cum sunt cele de pe Valea Arieșului, este total estompată de gropile care ”zâmbesc” din asfaltul ”preistoric”. Eu bat acest drum de zeci de ani, până mai ieri cunoșteam fiecare groapă, dar acum, după o iarnă care nici măcar n-a fost grea, alte surate au apărut din senin, nu e de mirare, deoarece toate reparațiile se fac în momente nepotrivite: ori plouă, ori îngheață, ori n-au muncitorii chef să facă o treabă ca lumea.

Ieri, venind de la Cluj, după o curbă, absolut nesemnalizată (mașina), mi-a ieșit în cale o mașină cu asfalt și trei muncitori, care puneau materia ce nici nu părea fierbinte, cu lopata, în gropile care le făceau lor cu ochiul. Nu în toate, că era prea mult de lucru și n-ar fi putut raporta o lungime de drum destul de mare, pentru a -și îndeplini norma. Niciun alt utilaj nu se zărea prin zonă, cilindrarea plombelor nu se mai consideră de mult o lucrare necesară. Și uite așa, gropile au devenit movilițe, cărora nu le dau mai mult de o lună de existență, dar cineva, acolo sus, precis a bifat ca reparat DN 75, un drum care, din nefericire, rămâne în amintirea celor care-l străbat doar cu gropile lui.

Chiar ieri vorbeam cu cineva, iar când i-am spus unde vreau să merg, a răspuns” A, da, pe drumul ăla rău!”

Am aflat că există un proiect de reabilitare cu adevărat, nu numai pe hârtie a acestui drum, dar nu se știe câtă apă va mai curge pe Arieș, până atunci.

Cred că de fotografii cu gropi, nu are nimeni nevoie!

Manuela Sanda Băcăoanu – o șoferiță decepționată

Cu Ștefan, la vaccin

Lasă un răspuns

S-ar părea că eu am devenit birjarul care transportă întreaga familie, la vaccin. Nu mă plâng, doar constat.

De fapt, Ștefan voia să meargă singur, dar cum s-a programat la Abrud, la Astra Zeneca, am zis să-l însoțesc, că e mai bine așa. Poate și la asta s-a referit preotul când a zis: ” …la bine și la rău…”.

Oricum, azi a fost bine, nu rău. Sper să fie și în continuare. Soțul meu este sănătos, nu are probleme medicale, dar… nu se știe niciodată, mai ales cu atâta publicitate negativă făcută în ultima vreme de către televiziuni ”de bine”, menită să bage lumea în sperieți.

Într-adevăr, au fost niște loturi de vaccin cu probleme, deocamdată nedescoperite (problemele), dar nu toată lumea a reacționat urât, nici măcar la acelea.

Celor care nu doriți să vă vaccinați, vă doresc succes!

Celor care v-ați vaccinat sau vă veți vaccina, multă sănătate!

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nani, nani…

Lasă un răspuns

Aceasta este o poveste tristă. Dacă sunteți emotivi sau doriți să aveți o zi veselă, vă rog să n-o citiți.

A fost odată ca niciodată, au fost un băiat și o fată, care se iubeau foarte mult. Cum erau încă foarte tineri, părinții nu au fost de acord ca ei să se căsătorească, așa că se vedeau doar pe furiș și așteptau cu nerăbdare ziua în care vor putea să-și unească destinele și să trăiască fericiți ”până la adânci bătrâneți”, vorba basmului.

După o lungă (prea lungă pentru ei) așteptare, iată că au împlinit anii care le dădeau dreptul să devină soț și soție, iar faptul că până acum iubirea lor nu se stinsese, ba era din ce în ce mai mare, le-a arătat părinților că e momentul ca cei doi să-și unească viețile și să experimenteze viața de oameni căsătoriți.

Dacă aceasta ar fi o poveste veselă, s-ar termina cu: și au trăit fericiți… dar, din păcate, viața adevărată este diferită de cea din povești. La acel moment însă, habar nu aveau ce le rezervă viitorul, așa că-și trăiau din plin povestea de iubire. Nu după mult timp, fata, devenită între timp femeie, și-a dat seama că va aduce pe lume un copilaș, iar fericirea celor doi și a viitorilor bunici a urcat până la cer.

  • Vom avea copilașul nostru, fructul iubirii noastre, care ne va face cei mai fericiți părinți! Oare cum să-i spunem? Oare va fi băiat sau va fi fată?
  • Oare va semăna cu tine sau cu mine?
  • Eu cred că va semăna cu amândoi, va fi cel mai minunat copil, pentru că va fi al nostru!
  • Da, ai dreptate; Și-l vom iubi nebunește, așa cum nimeni nu și-a iubit copiii.

Ei, dar așteptarea a luat sfârșit, iar un băiețel frumos ca soarele a apărut în viața celor doi îndrăgostiți. Acum, formau un triunghi de iubire, iar ochișorii băiețelului se înveseleau întotdeauna când MAMA sau TATA erau în preajma lui, ocrotindu-l cu drag.

Nu trecuse prea mult timp de la venirea pe lume a copilașului, când bunicele au venit în vizită și au spus că neapărat trebuie îndeplinit ritualul cu ”scufundarea copilului în apă”, că altfel n-o să crească mare, puternic, deștept și curajos. Cei doi tineri s-au privit cu spaimă, parcă o rea presimțire le dădea târcoale, dar nu se puteau sustrage de la obiceiul satului, așa că, au fost de acord.

Într-o duminică, s-au îmbrăcat cu toții frumos, bunici și părinți și au pornit spre lăcașul de cult; mama-și strângea odorul în brațe și nu știa de ce-i vine să plângă, în loc să se bucure. Toți ceilalți mergeau tăcuți, parcă ar fi fost o procesiune de înmormântare, nu una care să-i fie de ajutor micului băiețel, care îi privea curios pe cei din jur, era prea mic pentru a-și da seama de cele ce se întâmplau.

  • Să nu-l scufunde în apă! zice mama, în ultima clipă. Nu poate doar să-l ude pe cap? E un ritual, nu trebuie luat mot-a-mot, cum scrie la marea carte…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL, a privit-o disprețuitor:

  • Nu se poate altfel, am făcut asta de multe ori, doar AȘA e valabil!

Mama-l privește năucită cum ia copilașul nu demult născut și-l scufundă cu totul în apă, de trei ori.

  • Vai, copilul nu mai respiră, v-am spus să nu-l scufundați de tot în apă!…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL se șterge pe mâini și se îndepărtează, el nu are nicio vină, dacă Dumnezeu a vrut să-l ia la el pe micuț, asta este, părinții trebuie să se resemneze cu acest gând, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Probabil acest copil ar fi devenit un criminal când era mare, de aceea l-a luat Dumnezeu mai repede… mai mestecă el în barbă.

Vine primăvara, începe dezghețul, iar o mamă tânără leagănă un leagăn gol, în care un băiețel ar fi trebuit să doarmă. Dar nu, el doarme în cimitir, fiindcă un nepriceput a greșit ritualul, vrând să-l ducă la perfecțiune…

  • Nani, nani, cântă mama, iar din copacul de peste drum, îi răspunde o răsură…

Inima ei e un vuiet, un tunet, o furtună pe care nimeni, niciodată, nu le va putea stăvili.

  • Dormi cu mama, puișor!

Aceasta este doar o poveste. Tristă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Luminițe de Crăciun

Lasă un răspuns

Câtă bucurie ne produc luminițele de Crăciun, pe care, cu mare drag, le instalăm în luna decembrie. Se spune că anul acesta, din cauză că majoritatea dintre noi au stat acasă de Sărbători, vânzarea de luminițe și de podoabe a fost sporită față de anii precedenți, când împodobeai pomul, apoi o ușcheai în Dubai, la Viena, sau mai știu eu în care loc exotic. (Viena nu-i exotic, dar tot e frumos!).

Anul 2020 fiind cel mai ”interesant” din ultimii o sută, ne-a făcut să investim mai mult în podoabe și să ne preocupe mai tare cum arată casa noastră de Sărbători. La fel, primăriile s-au străduit să facă un fel de mix între bucuria pe care ne-o oferă luminițele de Crăciun și un an de pandemie, în care trebuie ca banii publici să meargă mai mult spre sănătate și păstrarea ei, decât pe distracții deșarte, dar care au și ele rolul lor, de a ne aduce un pic de bucurie și lumină (la propriu și la figurat) în marea de ceață din care încă nu am ieșit.

Totuși, părerea mea este că fiecare lucru are timpul lui, iar dacă după o lună de la Crăciun încă mai ard luminițe pe străzi, acest lucru nu-ți mai poate aduce bucurie, ci doar un soi de nostalgie, care nici măcar nu-și are locul în prima lună a anului. Eu cred că după Bobotează, fastul Sărbătorilor trebuie să fie înlocuit cu speranța într-o nouă primăvară, un nou început și zile mai bune. Sunt încă localități în care, din inerție, sau nu știu din ce motive, luminile de Crăciun încă ard, fără a mai avea niciun rost, ba chiar făcându-te să te gândești la costul suplimentar de curent electric pe care primăria trebuie să-l achite fără niciun rost.

Viața merge înainte, trebuie să acceptăm că timpul are etapele lui și să ne bucurăm de fiecare în parte, primind cu inima deschisă tot ce ne oferă.

Cam… asta ar fi! La revedere, luminițe! Vă așteptăm în decembrie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Bună dimineața, America!

Lasă un răspuns

Iată că se ivesc zorii pentru poporul american, odată cu plecarea clovnului de la Casa Albă și cu venirea unui președinte care vrea să fie al tuturor. Am urmărit ieri ceremonia de învestire a noului președinte, cu emoție și cu speranța că ceva se va schimba pe întregul Mapamond, că o energie bună vine acum dinspre Statele Unite ale Americii.

Ca o ultimă provocare, Trump a luat avionul prezidențial în ultima lui zi la Casa Albă (nici nu știu dacă mai avea dreptul să facă așa ceva), neavând curajul să participe la ceremonia de predare a puterii, demonstrându-și încă o dată lașitatea și prostia.

Asta-mi amintește de un director general de acum mulți ani al Regionalei CFR Cluj, care după ce a fost demis, nu a vrut să-și părăsească biroul zile întregi, devenind subiect de distracție și de bârfă pentru toți angajații. Unii oameni au impresia că funcția pe care o dețin este pe viață, dar istoria a demonstrat că dacă crezi asta, s-ar putea să-ți fie fatal.

Oricum, mă alătur celor care cred în noul președinte american și care speră ca acesta să poată repara toate stricăciunile făcute din egocentrism și lipsă de rațiune politică a predecesorului său. Biden are o figură de om bun, sincer și devotat. Viitorul ne va arăta dacă va reuși să ”panseze” rănile Americii și să readucă poporul atât de dezbinat în prezent pe calea uniunii și a fraternității.

GOD BLESS AMERICA!

Manuela Sanda Băcăoanu

14 ani fără carne

Lasă un răspuns

În 14 ianuarie s-au împlinit exact 14 ani de când am hotărât să nu mai mănânc carne. Din acel moment, am devenit și eu unul dintre ciudații aceia care sunt nevoiți ca atunci când merg la o petrecere, fie ea nuntă, botez sau revelion, să ceară meniu special. Apoi, ca și când asta n-ar fi de ajuns, toată masa să se holbeze în farfuria ta și să te întrebe dacă ești bolnav, sau ce e chestia aia, dar cealaltă, ca într-un final să concluzioneze că ce ai primit tu, arată mai bine decât ceea ce au primit ”normalii”.

Da, fiindcă în mod inevitabil, când se aduc porțiile comesenilor se zice că acelea sunt ”normale”, automat tu devenind anormalul/anormala care îndrăznește să iasă din linie, să fie diferit, să nu se ia după turmă.

Niciodată, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac un anumit lucru doar fiindcă toți ceilalți îl considerau cool sau de bon-ton. M-am ghidat toată viața după ceea ce am simțit și n-aș putea spune că am greșit de prea multe ori (poate pe ici, pe colo, prin ”punctele esențiale”).

Pentru curioși, pot spune că nu am nicio boală care să mă fi pus în situația de a nu mai mânca animale omorâte, pur și simplu, mi s-a părut că așa este moral. Nu sunt eu cea care va propovădui vegetarianismul, fiecare ființă umană face cum crede de cuviință, dar sunt sigură că atunci când carnea nu va mai fi numărul unu în dieta omenirii, vor dispărea foametea și războaiele, deoarece consumul de carne produce sentimente negative, iar pentru a produce un kilogram de carne sunt necesare zeci de kilograme de nutreț sau de cereale.

De-a lungul timpului, o grămadă de oameni au vrut să mă convingă că dieta fără carne este nocivă pentru organism, că nu am de unde lua toate proteinele necesare, uitând de fapt că majoritatea bolilor apar din consumul a prea multe proteine, nu prea puține.

În încheiere, mai spun doar atât: Iisus a spus: ”Să nu ucizi!” nu ”Să nu ucizi oameni!”.

Dacă nu vă stă în gât carnea provenită de la purcelul pe care l-ați îngrijit un an și poate i-ați dat și un nume, de la mieluțul sau vițelul care nu cu mult timp în urmă tropăia în zăpadă și vă privea cu ochi buni, atunci nu aveți nicio problemă, dați-i înainte. oricum, după știința mea, atacul cerebral și infarctul miocardic nu sunt boli pe care le faci fiindcă nu mănânci carne…. dimpotrivă!

Cum în fiecare zi fac 10.000 de pași, vă las în compania pozelor din 14 ianuarie, când iarna și înserarea cuprinseseră întreaga fire.

Manuela Sanda Băcăoanu