Arhive pe categorii: Păreri personale

Cine-a pus cârciuma-n drum…

Ei, acum că toate (sau aproape toate cârciumile s-au golit, că toată (sau aproape toată) lumea stă acasă, firește, cu excepția celor obligați să muncească în continuare și a inconștienților care tot în continuare cred că pe ei virusul ăsta, sau arma asta biologică, sau ce-o fi, îi ocolește în mod strategic, televizorul (și internetul) a rămas sursa noastră de informare și de legătură cu lumea.

E bine și așa, s-ar putea să fie mai rău, după cum scriam zilele trecute, aici.

Să fim însă încrezători în soarta noastră bună și în cei care luptă ”în linia I” pentru a ne salva de inamicul invizibil. Partea proastă însă este că trebuie să ne salveze și de unii conaționali al noștri, care cu nonșalanță își plimbă fundurile și lanțurile bune de legat câinele prin localități mai mici, punând în pericol sănătatea celorlalți cetățeni.

La început, m-am înfuriat, așa cum probabil ați făcut majoritatea dintre dumneavoastră, apoi, la o privire mai atentă asupra fenomenului, mi-am dat seama că acești oameni doar atâta pricep, nu-i duce mintea mai mult, iar în creierul lor cel mic nu încap mai mult de două idei deodată. Singura metodă care funcționează este cea drastică, cea care-i obligă să stea naibii în casă și să nu se mai plângă atât, de orice. Am impresia că nici măcar sentimentul de frică nu le este cunoscut, care se dezvoltă în creier după vârsta de un an. Să înțeleg deci că au rămas la acea putere de înțelegere? În consecință, degeaba ne supărăm pe ei, sunt doar niște adulți cu minte de copii mici.

Să sperăm (oricum, asta știm să facem cel mai bine) că până la urmă acest război va avea cât mai puține victime și că fiecare va avea ceva de învățat de aici, chiar și cei cu creiere de găină.

Dacă aveți impresia că am folosit cuvinte prea dure, aveți dreptate. Exact aceasta a fost intenția mea, poate doar o scuturătură bună îi trezește pe unii la realitate.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pana de curent

Părea a fi o zi ca oricare alta, din puținele care au fost și multele care vor veni, de stat în casă.

Tocmai citisem că undeva, nu se știe unde, poate în Cluj, poate în alt oraș, persoanele care ar trebui să stea în casă între anumite ore, fac adevărate pelerinaje la un izvor, zilnic, cărând fiecare câtă apă e în stare. Când cineva i-a întrebat de ce fac acest lucru, unul dintre pelerini, cu trolerul burdușit de sticle cu apă, l-a luminat pe cel care întreba: ” Este o conspirație împotriva noastră, a oamenilor trecuți de o anumită vârstă, de fapt noi cu toții am făcut gripa asta în decembrie, dar acum ne pun să stăm în case. Apa de la robinet e otrăvită, vor să ne omoare. În curând, ni se va tăia net-ul și curentul, câte patru ore pe zi”. Inutil să spun că cei care au fost să vadă izvorul cu pricina l-au descris ca pe un adevărat loc de pelerinaj, împodobit cu icoane.

Sincer, am zâmbit la aflarea acestui ”secret”, dar n-a trecut o jumătate de oră și… s-a luat curentul.

Bineînțeles că nu cred în conspirația care vrea să-i termine pe cei trecuți de o vârstă. Dacă apa de la robinet e otrăvită, clar că ne afectează pe toți, așa că, stați liniștiți, vom muri cu toții!

Aceasta a fost o glumă macabră, pentru care-mi cer scuze. De fapt, nu e nicio glumă, e un mare adevăr. Ce vreau eu de fapt să vă spun, este că suntem niște oameni fericiți. Încă! Ne plângem că stăm în case, că facem aceleași lucruri la nesfârșit, că trebuie să ne spălăm (mă rog, de asta nu ar trebui să ne plângem, atâta timp cât avem unde și cu ce).

Să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim cum ar fi dacă nu ar mai exista curent electric. Cum vi se pare? Acum, nu mă gândesc doar la cei care au congelatoarele burdușite și frigiderele pline ochi. Mă gândesc la amărășteanul de rând, așa ca mine, care simte nevoia să comunice, să spună și altora ce-i mai trece prin minte.

Eram în clasa I când s-a introdus curentul electric la Lupșa. Ironia soartei, noi stăteam cu toții într-o cameră (cu părinții, fratele meu și bunica) la lampă, iar în camera cealaltă, se aprinsese becul. Întâmplarea a făcut ca acel întrerupător să fie deschis. Acela a fost un moment istoric pentru noi.

Dar să nu uităm că, cu ani în urmă, s-a aprins primul bec de pe Pământ. Apoi, de la acel moment, omenirea a făcut pași uriași spre civilizație, pentru ca azi, să nu-ți poți închipui viața fără ajutorul acestui fenomen pe care nimeni nu este în stare să-l înțeleagă cu adevărat. Povestea aceea cu electronii care ba se aleargă, ba își dau brânci unii altora e frumoasă, dar nu îndeajuns de completă.

Bun, priviți acum în jurul dumneavoastră și spuneți-mi ce vedeți!? Aveți vreun aparat care nu necesită curent electric? Bănuiesc că nu, așa că eu vă recomand din suflet să nu vă mai plângeți, atâta timp cât… mai avem curent electric.

Manuela Sanda Băcăoanu, absolventă a Liceului Energetic (sâc!)

P.S. După două ore, a venit curentul. Am ascultat cu mare fericire zgomotul frigiderului care se pornise pe ”Modul Avarie” cu beculețul roșu aprins, zumzăitul hotei, clipitul laptopului… da, lumea mea, revenise la normal!

CUM POATE FI POSIBIL ACEST LUCRU? sau ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!!!

Acum câteva minute, am scris un articol cu titlul: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ, l-am publicat, dar parcă l-a mâncat gaia. Nu-l mai găsesc nicăieri.

Încerc să-l rescriu, dar voi face și o copie pe laptop, just in case.

   Plec de la ideea că de ceea ce se întâmplă acum pe plan mondial, sunt responsabili toți șefii de state și guverne care nu au luat în serios pericolul. Cel mai tare am pică pe chinezi, care au ținut secret dezastrul din țara lor vreo două luni, timp în care virusul s-a răspândit pe tot Pământul. Cum putea partidul comunist să recunoască așa o mare nerealizare? Pentru cei ce plâng încă după comunism, ar trebui să fie o reamintire a vremurilor în care trebuia să asculți la Europa Liberă informații adevărate din lume și din țara ta.

   După Anul Nou Chinezesc, când China nu mai putea să ascundă veștile proaste, Italia, țara cu care are multe contacte economice, s-a gândit să-i dea o ”mână de ajutor”, să nu se simtă miile de chhinezi întorși din zonele infectate cu coronavirus discriminați, așa că a apărut inițiativa: IMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ.

Zis și făcut, cu mic, cu mare, italienii îmbrățișau chinezi, că doar nu contează rasa, dar s-ar părea că ideea n-a fost prea bună…. HMM! Chiar nu contează rasa, virusul i-a îmbrățișat și el pe italienii creduli, într-un final nu numai pe ei, iar acum, știm cu toții ce se întâmplă acolo.

Guvernul Austriei știa de pericolul ce planează asupra Europei, dar n-a închis o stațiune de schi al cărui nume îmi scapă, dar de unde mii de oameni au plecat infectați, totul din rațiuni economice. S-ar părea că rațiunile economice ar trebui să se bazeze , în primul rând, pe rațiuni sanitare… dar nu a fost cazul lor.

    Aș mai putea continua, cu meciuri de fotbal urmărite de zeci de mii de oameni și ”udate” cu multe beri, date din mână în mână. Și așa, virusache a ajuns în Spania…

Cred că este pentru prima dată în istorie când România nu mai ia ca model țările vestice, când nu mai vrem să fim ca ei. Să fim ca noi, în sărăcia noastră, dar sănătoși (la minte și la trup) și fericiți.

Poate banii nu sunt, totuși, etalonul după care un om este fericit sau nu.

Să auzim de bine…!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață ce avea Apusenii pe tălpi…

Dragă cititorule din China…

Cei care au un blog, știu că există posibilitatea de a vedea câte persoane îți citesc articolele și din ce țară sunt acele persoane.

E adevărat, unii ajung în mod accidental pe un site, vi s-a întâmplat și d-vs. să dați căutare după un cuvânt sau o expresie și să ajungeți în locuri care nu răspund căutării, așa că vă continuați activitatea, în altă parte.

Așa m-am gândit și eu când am văzut că cineva din China a ajuns (în mod accidental, mi-am zis eu) pe blogul meu.

Dar am văzut că a ajuns și azi și mâine, mă rog, o perioadă de timp, măcar la câteva zile, aveam un cititor (sau o cititoare) din China.

Cu siguranță este român, nu cred că vreun chinez se uita la poze pe blogul meu. Mă obișnuisem cu acel cititor (cititoare), dar, la un moment dat, a renunțat, iar eu am intrat la idei.

Mă gândeam cu groază că s-o fi îmbolnăvit, că nu are pe nimeni cu care să vorbească acolo, că i-o fi greu, că… Nu știu cum ar fi dacă eu aș fi într-o asemenea situație, departe de casă, de prieteni și de rude, păstrând legătura cu țara doar cu ajutorul internetului.

Așa că, te implor, dragă cititorule din China, dă-mi un semn că ești bine, ca să fiu liniștită!

Vă doresc multă sănătate tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă dau vești bune.

Manuela Sanda Băcăoanu (nu știu cum ar suna numele meu în chineză)

ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!

   La început, aveam doar impresia că tot haosul acesta ni se trage de la conducătorii noștri, nu doar din România ci de pe întreaga planetă, dar acum sunt sigură de acest lucru.

   Mai întâi, oficialii chinezi au ascuns pentru vreo două luni adevărul despre ceea ce se întâmpla în țara lor, lăsând ca virusul să se împrăștie nestânjenit, în toată lumea. Partidul Comunist Chinez nu putea să-și păteze fața cu o asemenea grozăvie, în comunism curge doar lapte și miere, toate sunt bune și frumoase, bolile nu ne ating… Ca la noi, în vremurile de tristă amintire, când trebuia să asculți Europa Liberă, pentru a mai afla ce se întâmplă cu adevărat în lume și în țara ta.

Bun, într-un final, s-a aflat!

Așa, și? Italiei, buna prietenă a Chinei, cu care are multe contacte economice (asta nefiind neapărat un lucru rău, știm cu toții că avem în jurul nostru mai peste tot numai lucruri ”made in China”), nu  i-a venit să creadă. Așa că, pentru a nu-i discrimina pe chinezii proaspăt întorși din focarele de infecție  în Italia după Anul Nou Chinezesc, un oficial al guvernului italian a dat o directivă, sau nu știu cum s-o denumesc, o recomandare la nivelul populației, sub denumirea: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!!!

  Da, acum este incredibil, o prostie mai mare nu cred că se putea face, ideea este că italienii, un popor cu sânge fierbinte și bine intenționat, s-au conformat. Cum prindeau un chinez, cum îl îmbrățișau, ca să nu se simtă discriminat, iar rezultatele se văd, nu mai trebuie alte comentarii.

Austria știa despre virusul ucigaș și despre răspândirea lui în stațiunea de schi cu nume de nepronunțat, dar a preferat să nu le strice afacerile celor care investeau acolo. Și iacă-așa, viruselul a plecat prin toată Europa, împreună cu mii de oameni.

    Dacă azi, 26 martie 2020, sunt descoperiți zilnic mii de oameni infectați, iar pandemia încă n-a ajuns la vârf, oare ce ne mai așteaptă?

    Tot ce ne rămâne este să rămânem (era să zic pozitivi, dar asta e de rău acum), calmi și să fim optimiști. Dar nu ca optimistul acela din banc.

Pesimistul: Mai rău, nu se poate!

Optimistul: Ba se poate!

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață ce avea Apusenii pe tălpi…

3 MARTIE – ZIUA SCRIITORILOR

În fiecare zi, e ziua cuiva, sau a ceva. Este bine să sărbătorim, asta ne face mai umani. Sincer, eu ştiam doar că azi e ziua lui Iliescu. Nu e vina lui însă, dacă s-a născut de ziua scriitorilor.

Nu am ambiţia şi curajul de a mă autointitula „scriitoare”, cu toate că am două cărţi publicate, una la editură şi una aproape gata, în sertar. Numai cititorii au dreptul de a ne da aceste titluri „nobiliare” şi n-o spun cu ironie, ci cu speranţa şi dorinţa unui om de a fi înnobilat de bucuria pe care o oferă semenilor săi, prin cuvintele care i-au ieşit din suflet, plecând pe drumul atât de bătătorit al literaturii.

Cel mai mare judecător este însă TIMPUL, el va hotărî dacă cineva este scriitor cu adevărat, sau doar autorul unor gânduri dezlânate, înşirate pe hârtie.

Deoarece trăim în ritmul alert al secolului al XXI-lea şi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră, doresc doar să spun din inimă: LA MULŢI ANI ŞI MULTE CREAŢII DE VALOARE!, tuturor celor care încearcă să spună ceva prin intermediul scrisului.

Manuela Sanda Băcăoanu

BALUL MOŢILOR

Este o veche expresie, ( nu ştiu dacă românească), care spune: „Ori la bal, ori la spital!” În contextul isteriei generale datorată coronavirusului, noi am preferat la BAL.

Organizat de Societatea Cultural Patriotică Avram Iancu, Balul Moţilor a fost concurat doar de Balul Operei, care a avut loc în aceeaşi zi, dar sunt sigură că noi ne-am distrat mult mai bine. Ceea ce scriu aici este percepţia mea, nu sunt plătită ca să laud pe nimeni, însă evenimentul a fost foarte bine pus la punct, de către oameni cu dragoste de semeni şi cu multă experienţă .

Când am ajuns noi, cei trei sute şi ceva de participanţi erau deja prezenţi, aşteptând cuminţi ca să primească startul, să se poată înfrupta din bucatele puse pe masă.

Au avut de aşteptat însă, luările de cuvânt de la începutul mesei (inclusiv dl. primar Emil Boc, prezent la eveniment a spus câteva cuvinte), apoi, după ce un reprezentant al bisericii a vorbit şi el, oamenii au crezut că e gata, se poate mânca.

În continuare, în zdrăngănit de pahare şi de furculiţe, s-au lansat cărţi, au mai vorbit alte personalităţi… Momentul hilar a fost când acelaşi reprezentant al bisericii s-a îndreptat spre microfon, pentru nelipsitul Tatăl Nostru. Oamenii se uitau unii la alţii miraţi, dar nimeni n-a comentat. În fond, poţi spune rugăciunea şi mai atipic, după ce ai mâncat primul fel.

Cea care a întâmpinat greutăţi cu meniul am fost eu, ca de obicei. Am anunţat cu o zi înainte că nu mănânc carne, dar, între timp ne-au mutat la altă masă, iar nimeni de la masa noastră nu figura ca nemâncător de carne (era să zic cadavre, vă cer scuze!).

Noroc cu chelneriţa, ( o doamnă adusă din pensie special pentru acest bal, împreună cu mai multe dintre colegele sale), care, după ce în prima fază m-a ameninţat că mie nu are ce să-mi dea de mâncare, a venit în cele din urmă cu o salată în loc de aperitivul standard şi anunţându-mă victorioasă că voi primi ciuperci, iar în loc de friptură, vânătă umplută. Iată că se poate, am fost şi eu „în rândul lumii”, cum s-ar zice.

Una peste alta, am avut parte de o după-masă şi seară frumoasă, cu muzică de pe vremea noastră, cântăreţi de muzică populară şi un maestru epigramist, de excepţie.

N-am făcut prea multe fotografii, fiind ocupată cu dansul, jocul şi celelalte ale petrecerii, care a fost una de bun gust, cu oameni plini de bun simţ şi de umor, aşa cum sunt moţii de felul lor.

E adevărat că a fost balul moţilor, dar eu am stat la masă între un oltean şi-un moldovean. Buni şi aceştia, pentru a reprezenta România Mare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă