Arhive pe categorii: Păreri personale

Weekend de coşmar

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Ce crezi tu, despre tine?

Părerea  pe care o avem fiecare despre noi înşine se formează în timp, dar are un mare impact asupra felului în care suntem priviţi de către ceilalţi.

Scriu aceste rânduri deoarece astăzi am trecut pe stradă pe lângă doi tineri, care purtau tricouri ale căror mesaje mi-au atras atenţia.

Primul purta un tricou roşu, pe pieptul căruia scria PORC. Da aţi văzut (era să spun „auzit” ) bine!  Am citit corect, fără niciun dubiu, literele erau de cel puţin 10 centimetri.

Mă gândeam care ar fi motivele care ar îndemna pe cineva să poarte un tricou cu o asemenea inscripţie. Poate vrea să atragă atenţia, sau să pară că nu-i pasă de mesaj, sau, cum zicea un coleg, nu e român şi nu ştie ce înseamnă… Oricum, mie mi s-a părut cel puţin o dovadă de curaj.

Al doilea tânăr purta un tricou negru, pe care scria I AM BATMAN. Ei bine, pe acesta l-am înţeles din prima, e clar că fiecare adolescent a avut măcar o dată visul de a deveni un personaj cu puteri supranaturale.

Dacă ar fi să porţi un tricou, tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce ţi-ar plăcea să scrie pe el? E o întrebare retorică, dar care, poate ne face pe fiecare dintre noi să privim puţin în interiorul nostru şi să aflăm cine suntem şi ce am dori să devenim, care este cărarea pe care am apucat şi dacă nu cumva e momentul să facem o cotitură…

Să aveţi o zi senină, la fel ca sufletele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Notre Dame în flăcări

Vuieşte internetul de marele dezastru de la Paris. A ars Notre Dame. Da, sunt de acord că e o pierdere imensă a culturii franceze şi universale, dar, zice o vorbă românească, „după ploaie, chepeneag!”.

Penultima dată am trecut prin Paris în urmă cu trei ani. S-a nimerit să fie noaptea, eram între două trenuri, aşa că am luat-o pe jos de la Gara de Est iar, la un moment dat, am ajuns la Notre Dame. Bineînţeles că nu era deschisă, dar am stat puţin pe una din multele bănci ce se află în faţa catedralei. Mai puţin decât ne-am fi dorit, deoarece o hoardă de şobolani ce mişunau ca la ei acasă, căutând în coşurile de gunoi şi sărind peste tufişuri, ne-au alungat foarte repede de acolo . Am rămas cu un gust amar pentru mult timp, imaginea mea despre Paris era cât de cât alta, îl mai vizitasem ziua şi arăta mai civilizat. Dar noaptea, pe bulevardul ce duce la Gara de Est (un nume rusesc, nu mi-l amintesc acum), este plin de oameni care dorm pe trotuar, cu plapumele şi toate cele necesare, cu şobolani şi miros de urină, mă rog, cei ce ridică Parisul în slăvi, precis n-au văzut şi această faţetă a lui.

Este grav ce s-a întâmplat acolo, dar dacă aruncăm o privire în propria ţară, vom vedea zeci de edificii istorice de mare importanţă, care zac ruinate şi nevăzute de nimeni dintre cei care ar putea face ceva.

Îi plângem pe francezii care n-au fost în stare să scape de şobolani catedrala Notre Dame, cum s-o fi scăpat de un incendiu?

De-a lungul istoriei, multe construcţii monumentale au pierit, iar omenirea a mers mai departe. Aşa se va întâmpla şi acum, cu siguranţă.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Cumpăraţi, cumpăraţi!!!

Zilnic, din toate părţile, suntem bombardaţi cu „oferte” dintre cele mai „avantajoase”, avem sau nu nevoie de ce ni se oferă, musai trebuie să cumpărăm. Dacă am făcut cumva imprudenţa să cumpărăm ceva online sau de la teleshopping (cu toţii am făcut asta, nu-i aşa?) telefonul nostru va suna periodic, pentru ca noi produse să ne fie băgate pe gât.

Uneori, agentul de vânzări mă găseşte în toane bune, mai stăm la taclale, chiar este o doamnă care se dă peste cap să-mi  găsească cine ştie ce năstruşnicii îmi trec mie prin cap, total altceva decât ofertele oficiale. Atunci cumpăr, mă gândesc că femeia a făcut un efort în plus pentru a căuta, iar de lucrul respectiv chiar am nevoie.

De exemplu, când mi se ofereau tigăi, eu am vrut bocanci. Am primit bocanci, aşa că a fost în regulă.

Mă gândesc însă la persoanele mai în vârstă, care, după ce au fost ameţite de tirul verbal al unui agent, li se pare că sunt datori să cumpere cine ştie ce prostie, scumpă şi nefuncţională. De exemplu, cu ani în urmă, părinţii mei au cumpărat o chestie de spălat/aspirat  covorul, care n-a funcţionat nicio secundică. Mi-au arătat struţo-cămila prea târziu, când nu mai putea fi returnată. Mă întreb dacă aceste persoane care fac vânzări la telefon au acasă părinţi şi bunici şi dacă-i instruiesc să nu arunce pe geam 360 de lei, doar fiindcă vocea care le recomandă un produs e amabilă şi pare plină de compasiune. Da, pare, fiindcă dacă i-ar păsa cu adevărat de clienţi, nu i-ar minţi fără să clipească.

Să vă spun un secret: NIMENI nu vă poate obliga să cumpăraţi ceva, nici dacă i-a turuit gura o jumătate de oră, ca să vă laude un produs sau altul.

Fratele meu e plecat în Canada de 25 de ani, iar odată, acum câţiva ani, venind acasă şi văzând că aici cumperi una şi mai primeşti ceva, pasă-mi-te cadou, a luat borcanul de muştar de pe masă, întrebându-mă de ce l-am cumpărat, fiindcă nu „se dă” nimic în plus. Foarte simplu, l-am cumpărat deoarece  aveam nevoie de muştar şi atât.

Să ne obişnuim să nu mai aruncăm banii pe toate prostiile; dacă faci o vizită, în orice casă poţi găsi tot felul de aparate dintre cele mai ciudate, ce stau prin colţuri, inutile dar scumpe, amintindu-ne de clipa de slăbiciune în care am crezut că nu vom putea trăi fără ele.

Să aveţi parte de lumina înţelepciunii şi de sănătatea minţii şi a trupului!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Clujul… un „rahat de oraş”?

Citeam ieri nişte comentarii foarte acide referitoare la oraşul nostru şi nu mă pot abţine să nu răspund.

Am înţeles că totul a pornit de la postarea unei mame cu trei copii, care nu găsea o chirie ieftină în Cluj, iar o altă persoană de sex feminin, pe nume Alexandra, o compătimea, în acelaşi timp exprimându-se în termeni foarte duri la adresa Clujului.

S-ar părea că avem „un rahat de oraş”, cu „un rahat de mall” şi un centru demn de milă, foarte urât şi neprimitor.

Dragii mei, frumuseţea stă în ochii privitorului, aşa că în acest sens, mă abţin de la comentarii.

Despre faptul că în Cluj chiriile sunt mari… ce să spun? Înainte de a pleca în lume cu trei copii după tine, poate ar fi bine să te interesezi ce-ţi poate oferi oraşul în care vrei să te muţi. Iar dacă vii în Cluj pentru că ai auzit că aici se câştigă bine, poate mai întâi ar trebui să-ţi găseşti un loc de muncă, iar dacă acesta-ţi oferă destui bani cât să consideri că te descurci, abia atunci să-ţi cauţi chirie.

Da, este un oraş scump, poate cel mai scump din ţară, dar noi îl iubim aşa cum este, s-ar părea că e şi cel mai iubit oraş din ţară. Suferim noi, clujenii de un patriotism local, care ne face să credem că oraşul nostru-i cel-mai-cel.

Asta nu înseamnă că viaţa în Cluj este mult diferită de cea din oraşele mai mici, tot serviciu-cumpărături-acasă este şi traseul nostru zilnic. Avem operă, teatre, săli de cinema, dar  la proteste am fost cel mai des în ultimii ani.

Ce vă opreşte pe dumneavoastră, locuitorii celorlalte oraşe sau sate ale României să faceţi din fiecare dinte acestea „cel mai iubit”?

Nu e aşa mare scofală să trăieşti în Cluj, nu ne petrecem timpul la mall şi la distracţii, cred că vin mai des să le viziteze cei ce locuiesc în alte oraşe.

Dar, pe de altă parte, nu mi-aş dori să locuiesc în altă parte, asta din pricină că e oraşul pe care-l cunosc şi-l iubesc încă din vremea adolescenţei, am crescut şi ne-am dezvoltat împreună.

Alexandra ne ameninţa cu o invazie a celor ce li se spune că Clujul este un Paradis. Să poftească, dar, după cum se spune în Biblie, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Nu cred că noi, locuitorii Clujului, merităm să fim împroşcaţi cu atâta ură şi dispreţ de către cineva care „n-a putut trece gardul” şi priveşte doar dinafara cetăţii.

Clujul este un oraş ca oricare altul, dar fiind unul universitar, cu facultăţi de valoare, mulţi absolvenţi rămân aici, ceea ce face ca nivelul cultural al oraşului să fie  foarte ridicat.

Se poate trăi bine în Cluj, dar trebuie să ai un loc de muncă bine plătit.

Îmi pare rău pentru acea mamă cu trei copii, ca ea or mai fi multe altele, iar sfatul unora de a merge la Turda pentru o chirie mai mică, nu mi se pare lipsit de bun simţ.

Pe mine nu m-a auzit nimeni plângându-mă că nu mă descurc, dar în ultimii 30 de ani, am avut tot timpul două job-uri. Dacă vrei, poţi! Vorba unei reclame răsuflate.

Cam… asta ar fi.

Veniţi în Cluj, dar gândiţi-vă de două ori înainte de a face acest pas.

Să auzim de bine!

 

Ia uite, ce centru „de rahat” avem!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi