Azi plouă la Muxia. Dar vorba ceea, plouă, nu se-ncurcă! Așa că stau cuminte în albergue și vă povestesc despre albergue din Corcubion, ultima oprire înainte de Fisterra. Ziua aceea a fost una dintre cele mai grele de Camino, de când mă știu. Am plecat de la Albergue Monte Aro dimineața pe la 6 și ceva, cu gândul de a ajunge cât mai aproape de Fisterra, până la care mai erau ceva mai mult de 41 de km. Drumul era relativ ușor, ieri fusese groaznic, dar azi promitea să fie mai plat. Promitea, dar nu s-a ținut de cuvânt. Era și ziua în care drumul spre Fisterra și cel spre Muxia se despărțeau. După 7 km, ajung la Olveiroa, sat cu 140 de locuri de cazare, cum am citit pe internet. De aici încolo, au început să curgă pelerinii. Unii erau într-o curte(vreo 15)si făceau exerciții de respirație. Probabil pseudopelerini care merg în grup și poartă în spate rucsacei de grădiniță. Exact asta erau, i-am văzut mai târziu, pe drum. După Hospital (în Spania sunt multe localități care se cheamă Hospital) m-am oprit la un bar, urmau 13 km de pustietate, pădure și niciun loc de unde să te poți aproviziona cu apă sau mâncare. Am vrut o tortilla de patatas, dar am primit doar o „omeleta franse”. Bună și aia, un afiș ne anunța că 15 km nu vom întâlni nimic. Bun, să rezum un pic, pentru a ajunge la ceea ce voiam să povestesc de fapt. Am făcut acei nenorociți de km, dar ultimii doi au fost ucigatori, o coborâre care părea să nu se mai termine, apoi, orașul Cee. Am fost aici anul trecut, cu autobuzul. Aveam în cap să ajung la Corcubion, toți pelerinii disparusera, ca puii de găină când aud cioara. Mai vad vreo doi la o terasă, dar nu mă mai opresc, Corcubion here I am! Here I am pe naiba, încă 3 km îmi zice Google până la albergue. Căldura era inabusitoare, soarele își bătea joc de noi, cei care încă nu ne găsisem un adăpost. Și-am mers, și-am mers… Încă 2 km, pana în Corcubion. Iar când întreb, mai am un km, dar e arriba, arriba! Toată lumea mă privește cu milă. Stau pe bancă într-un parculet și mă încearcă un dor să urc în autobuz și să merg direct la Muxia, să las „în trăznet” vorba poetului, toate. Mi se face parcă și greață, mă dor picioarele și mă lasă voința. Dar cum să fi făcut aproape 30 de km și să mă dau bătută? Mai arunc o privire stației de autobuz și… Arriba,  arriba, cu ultima suflare, am ajuns la albergue. Vai, dar aici era Raiul! Hospitalera mă îmbrățișează, îmi explică ce unde este, îmi spune că e donativo și că avem cină și mic dejun. Nu exagerez, a fost cea mai faină seară în albergue, ever. Urbana și Jose sunt doi oameni extraordinari și ne-am adunat acolo toate neamurile : doi taiwanezi, 1 băiat din Hong Kong, o pereche din Portugalia, una din Peru, o fata din USA, care era amerindiana, și ceilalți, până la 11, spanioli. De fapt, împreună cu cei doi hospitaleros, am fost 13 la masă. Și a fost cu noroc! Am cântat fiecare în limba lui, am spus poezii și am plecat cu o amintire pe care n-o vom uita niciodată. Mulțumesc Urbana și Jose, pentru cea mai frumoasă seară de pe Camino, până la care era gata să-mi dau duhul! Am lăsat 20 de euro, sper că nu e prea puțin. Manuela Sanda Băcăoanu

   Știi cum te simți seara când toată ziua ai muncit și ai dus la bun sfârșit ceva ce trebuia făcut demult? Ei, așa mă simt eu azi, chiar dacă am muncit doar înainte de masă, iar după masă am fost la plajă. Mă cam prinsese rușinea că nu făcusem cine știe ce de când ajunsesem la albergue Muxia. Trebuie ca echilibrul între a primi și a da să se păstreze, așa că azi cred că am înclinat un pic balanța în partea mea.      Ce-oi fi făcut așa de important? Trebuie să mă laud singură, că n-are cine. Am făcut întâi lună și bec zona în care locuiesc eu, apoi am trecut la bucătărie. Până aici, nimic neobișnuit. În ziua în care am venit, mi-am pus la spălat lucrurile mai mari, inclusiv rucsacul. De când umblu pe Camino niciodată n-am reușit să-l murdăresc în asemenea hal. Când le-am pus pe toate în mașina de spălat, m-a vizitat așa un gând că dacă se strică iar, așa cum am pățit acum 14 ani, pe primul meu Camino? Mă străduiam din răsputeri să – mi amintesc unde se întâmplase nenorocirea, că a doua zi a trebuit să plec cu toate hainele ude leoarca, agățate de rucsac, dar n-am reușit. S-ar părea că.  „Dumnezeu nu culcă – te”, fiindcă peste vreo oră când m-am dus să – mi pun hainele la uscat, ce să vezi, istoria se repetase. Pluteau într-o apă tulbure, erau spălate, dar limpezite nici vorbă! Le-am scos, le-am limpezit cu mâna și le-am pus la uscat. Atunci am observat că terasa unde se află „lavanderia” e tragic de murdară, chiuvetele murdare, prin colțuri pânze de păianjeni, pe jos șervețele și plante crescute între dale.                                        Ei, azi, am reușit să dau locului o altă față, am măturat, am pus sac de gunoi, am spălat peretele și chiuvetele, iar cireașa de pe tort, am cumpărat cleme de prins rufele și un coșuleț în care să stea. Vai, ce mândră sunt de mine! Primii pelerini au folosit azi clemele, apoi au strâns și le-au pus în coșuleț. Sunt ca un copil care a primit o jucărie. Și pe urmă am fost la plajă, pentru a mă recompensa. Încă nu-mi dau seama cum funcționează fluxul și refluxul aici, dar plaja e când inundată, când uscată. Pozee:

Paa! Manuela Sanda Băcăoanu

  Am o veste bună și una rea. Să încep cu aia rea? S-a stricat centrala de la albergue Muxia. Nu avem agua caliente, ceea ce este foarte rău, deoarece vestea bună este că azi am fost în excursie la A Coruña și tare aveam acum nevoie de un duș fierbinte. Nu-i, nu-i! Las’ că vine mâine dimineață cineva s-o dreagă. Pe centrală. Visam de ani de zile să ajung la A Coruña, încă din 2015 când mergeam pe Camino del Norte, iar drumul tot trecea pe sub autostrada ce mergea la A Coruña. Atunci mi-am zis că într – o bună zi… Iar acea zi a fost azi.               Minunat oraș, a devenit marea mea iubire din Spania. A meritat 4,5 ore cu autobuzul dus-întors și trezitul la ora 5.                         Mi se pare cel mai tihnit, civilizat și sexi oraș dintre cele pe care le-am văzut până acum. Și am văzut aproape tot nordul Spaniei. Nu vă țin prea mult la povești că vreau să trec la partea aia a serii în care te bagi în pat fără să faci duș, dar cu speranța că mâine va fi mai bine. Am vizitat și partea nouă și orașul vechi. Am ajuns la Plaza Maria Pita, la Igresa, la Torre de Hercules și am făcut și o constatare inteligentă :A Coruña este o peninsula. Habar nu aveam, mi-am dat seama doar că am mers pe lângă ocean în două direcții diferite. E foarte înșelătoare chestia asta cu peninsula, am pățit-o și la Muxia. Dar acum, m-am deșteptat. Vă las câteva poze și să auzim de bine!

Să aveți apă caldă! Vă urez asta din suflet. Manuela Sanda Băcăoanu

   Iată – mă din nou la Muxia, locul din lumea aceasta care o dată ce m-a fermecat, mă cheamă din nou și din nou. Promit că nu voi mai privi niciodată malitios spre cei care merg în fiecare an în vacanță în același loc. Poate e locul lor de suflet de care se simt legați, asa cum mă simt eu, de Muxia. Scriu stand pe stânci, uneori e soare și frige, iar alteori norii mă fac să-mi doresc un pulover. Oceanul este întotdeauna capricios, așa că trebuie să-i respectam toanele, nu avem ce face.                 Am făcut și 10 zile de Camino până am ajuns aici, despre care sper să vă spun câte ceva până la sfârșitul lui august, cât voi sta aici hospitalera voluntaria la Albergue Publico. Anul trecut la sfârșitul lui octombrie am plecat de aici, iar acum am simțit că m-am întors acasă. Am fost foarte impresionată că cei de la albergue mi-au adus de la ei de acasă cratiță, tacâmuri, farfurie și pahar. Anul trecut, a trebuit să-mi cumpăr. Ba chiar și lingură de lemn, ulei și oțet am primit. S-ar părea că nu le-am lăsat o impresie proastă, anul trecut.    Am ajuns la albergue ieri după masă, iar odată cu mine a mai ajuns un cuplu de pelerini. Hospitalera le-a zis că mai este doar un loc, iar bărbatul s-a uitat cu obida spre mine:este al tău. Am lămurit faptul că eu sunt hospitalera și i-am zi colegei mele că-i primesc în cameră mea(care are 6 paturi). Au fost foarte recunoscători, nu știau cum să-mi mulțumească. Cum era să-i las pe dinafară, oamenii mersesera pe jos 1360 de km:Malaga-Santiago-Fisterra-Muxia. Tot respectul pentru efortul lor. Erau pe drum de 47 de zile. Sunt multe și să le numeri, d-apoi să mergi zeci de km în fiecare din ele. Ei, acum să vă arăt ce văd eu aici…

Ei, cam asta ar fi, deocamdată… Manuela Sanda Băcăoanu

Azi a fost o zi foarte plină. Am plecat din Antalya pe la ora 8 înarmați cu multă răbdare, deoarece aveam de străbătut 600 de kilometri până în Cappadocia. Munții Taurus ne așteptau plini de zăpadă, un drum incredibil de frumos, mult mai frumos decât se poate vedea în pozele făcute din fuga autocarului.

Ne-am oprit la Moscheea Mevlana, a dervișilor zburători, un loc plin de istorie și tradiții, unde, pe lângă alte morminte, am dat și de cel al lui Sinan Pașa. Nu știu dacă e acel Sinan Pașa despre care am învățat și noi la istorie…

Apoi, am fost la Sultahani Caravanserai, un fel de han de acum 500 de ani, unde negustorii se adăposteau în drumurile lor comerciale. Suntem pe Drumul Mătăsii. Clădirea în care se adăposteau animalele este chiar mai impunătoare decât cea în care se adăposteau oamenii și poartă, peste secole, mirosul specific. Nici nu-mi vine să cred că mirosul unei cămile care a trăit acum câteva secole persistă până în zilele noastre.

Pe la ora 19 am ajuns în sfârșit la hotelul de 5 stele la care vom sta trei nopți. După o masă incredibil de bogată am fost la seara turcească, un spectacol interactiv foarte reușit, unde ne-am distrat de ne-au mers fulgii. Am râs, am dansat, am admirat dansatorii, chiar mi-a plăcut.

Acum aici e trecut de ora 23, sunt după o zi foarte plină, de aceea am scris cam telegrafic. Poate mâine voi fi mai inspirată, când mergem în Valea Îndrăgostiților și Orașul Subteran. Noapte bună!

Manuela Sanda Băcăoanu

   Azi s-ar zice că n-am făcut mare lucru, și totuși… A fost una dintre zilele incredibile petrecute aici. De ce? Pentru că mi-am dat seama că am devenit parte a acestui loc, am bătut toate străduțele și toate împrejurimile, mă recunosc barmanii la cafenea, am prieteni care-mi scriu emailuri… Ce mai, m-am aclimatizat !

   Când am urcat prima dată pe stânca de la Sanctuario, am privit în jur și am rămas fără cuvinte în fața atâtor frumuseți. Dar tot ce știam, era că Muxia se întindea la picioarele mele. Atunci vedeam, dar nu știam. Încă n-au trecut două săptămâni de când sunt aici, dar când privesc din același loc, pot spune: faro Vilan, biserica Maicii Domnului, drumul spre far, un sat al cărui nume încă nu l-am aflat, Camino de la Santiago, dealul cu Albergue Publico (unde locuiesc eu), Camino de Fisterra, plaja Lourido, Oceanul, Oceanul, Sanctuario… Am făcut o descriere de 360 de grade.

Pentru mine, totul are o noimă acum, geografia mea e aceea pe care am văzut-o cu ochii mei, nu cea tocită din manuale cu poze vechi. .

  Și pentru că vorbeam despre satul al cărui nume nu-l cunosc, pe la 5 am pornit în explorare, cu toate că știam că-i foarte departe. Am mers mai bine de o oră pe un drum minunat, străjuit de pini și eucalipți, am reușit însă doar să mă apropii. Era tot prea departe, iar când am ajuns la o imprejmuire în care stăteau doi cai, am hotărât să mă întorc. Nu din pricina cailor, ei erau prietenoși, chiar au venit la gard ca să mă salute, dar din apropiere se auzeau latrănd total neprietenos niște câini. Ajunsesem la marginea unui alt sat, nu era nici țipenie de om, dar nu puteam spune că e „sat fără câini”.

Probabil satul acela va rămâne de explorat  cu o altă ocazie, mâine mai fac o încercare să ajung la Muros . Dar să nu uit, în seara asta am avut o discuție foarte plăcută cu un pelerin din Australia, grec la origine. Nu știa nimic despre România, așa că i-am impuiat capul. M-a întrebat dacă viața mea e grea în România și i-am spus că nu pot să mă plâng. În general, oamenii harnici și capabili nu se pot plânge în România.       Uite, am venit aici ca să exersez limba spaniolă, dar mi-am îmbunătățit în mod substanțial engleza. E în regulă, pentru spaniolă mai vin la anul.                                  Ei, să aveți o noapte lungă și să vă fie cald. Am uitat să întreb dacă aici se schimbă ora. Mă duc acum.                                 Manuela Sanda Băcăoanu

Azi dimineață am plecat la Muros. Atâta doar, că n-am mai ajuns. Ce-i drept, când a sunat deșteptarea la ora 7, cu sacul de dormit în brațe m-am dus să opresc telefonul și m-am întors în pat.

  Pe la 9 am hotărât că e o oră bună pentru a mă da jos din pat și pentru a hotărâ ce fac cu viața mea azi. Când am văzut că mai am un autobuz la 10,45 la CEE, cu schimb spre Muros, am intrat în viteză. Fără alte detalii, abia după ce am stat o oră la CEE (așa se numește localitatea) mi-am dat seama că nu are rost să mai merg la Muros, fiindcă-mi rămăsese doar o oră și ceva de stat acolo, altfel nu mai prindeam autobuzul spre Muxia. Uf! Cred că n-ați priceput nimic.

„Nu-i nimic, mă mai plimb pe aici, apoi mă întorc la Muxia. Poate mâine voi avea mai mult noroc!” M-am plimbat un pic, apoi, am întâlnit-o pe Maria. A fost dragoste la prima vedere și cu cățelușa ei, Lulu. Am întrebat-o pe Maria ce aș putea vizita, dar ea nu prea știa, locuia doar de două săptămâni în Corcubion, care se vedea în depărtare, pe faleză. Bună idee, merg până la Corcubion. Oricum, am trecut de mai multe ori cu autobuzul, dar niciodată pe jos.

Era o vreme atât de bună pentru plimbare, încât nici n-am știut cum am ajuns acolo, tocmai când se auzea dangăt de clopote la biserică. Să merg la biserică mă gândesc, că altceva de vizitat nu cred că este pe aici. Zis și făcut, dar… La biserică, de fapt lângă biserică mă aștepta surpriza: ERAM PE CAMINO! Yuy! Mă uit la ceas, 13,30 (Pierdusem o grămadă de timp fără niciun scop. Unii fac asta o viață întreagă și nu se simt vinovați.)  FISTERRA 15,8 KM scria pe piatră. Măi, să fie! Hai să-mi încerc puterile! Știam că de la Fisterra la Muxia este un autobus la 17, deci aveam toate șansele să ajung.

„Si dă-i si luptă, ca la pasopt!” vorba lui Gagamiță Dandanache, am luat-o fuguța pe deal în sus, de parcă fugea vaca colectivului (cacofonie acceptată, la fel ca biserica catolică) după mine. Mă gândeam să merg vreo oră, să mă cronometrez și să mă întorc, dacă nu sunt în stare să ajung la timp la autobuz.

Dar nici nu devenisem pelerină de mai mult de o jumătate de oră când am devenit deja foarte deșteaptă, mi-am dat seama că (iar cacofonie) kilometrul zero e la far, deci cu aproape 3 km după stația de autobuz. Cum mi se scurtase pelerinajul cu distanța respectivă, aveam toate șansele să ajung la timp.

Ce să spun, m-am simțit ca un pelerin adevărat, iar momentul în care am văzut Fisterra după ce Luminița de la capătul tunelului se tot mărise, a fost incredibil de emoționant. Parcă mai emoționant decât atunci când ajungeam la Santiago după un pelerinaj întreg și adevărat. Obișnuiam să râd (numai în sinea mea) de cei care se dădeau mari pelerini, după ce făcuseră Leon-Santiago. Acum, îmi cer iertare. Nu numărul kilometrilor e important, ci ceea ce simți atunci când ii parcurgi. Da, am așteptat autobuzul aproape o oră. Nu, n-am mai mâncat tortilla de patatas și n-am băut cerveza, cum îmi propusesem pe drum. Da, se poate face Camino în rochie, sandale și ciorapi. Eu mă îmbrăcasem ca o citty-girl, nu ca o peregrina, dar a mers și așa.       Poate că mâine voi ajunge la MUROS

Sau  nu. Viața poate fi o surpriză frumoasă! Să vedem ce ne rezervă MÂINE!       Manuela Sanda Băcăoanu

  Azi a fost una dintre acele zile speciale în care m-am întrebat de mai multe ori oare ce-oi fi făcut eu așa bun într-o altă viață pentru ca în viața aceasta să – mi fie atât de bine? Nu sunt bogată, n-am averi materiale, dar ducând o viață decentă și fără extravaganțe îmi permit să-i dau voie sufletului să zburde. Oricum, din tot ce-i aici, doar sufletul e veșnic, doar el își poate aminti lucruri întâmplate acum mii de ani, iar averile din suflet nu ți le poate lua nimeni. .

   După cafeaua nelipsită în fiecare dimineață și urmând sfatul doamnei de la Oficina de Turismo, am urcat în autobuzul de Camarinas, cu scopul de a ajunge la Farul Vilan. După vreo jumătate de oră de călătorie în condiții mai mult decât civilizate, am ajuns la Camarinas, mic orășel port care se vede din Muxia, dar ca să ajungi acolo ocolești mai bine de 30 de km pe malul oceanului. De fapt, voiam să văd ce ascund „pământurile din depărtare” care păreau foarte misterioase, văzute din Muxia.

  După indicațiile lui Enrique, hospitalero de la albergue, aveam de mers vreo 7 km până la far. După vreo 4 km deja se vedea farul „colesica peste deal” iar eu, în capul meu:”n-are dreptate Enrique, nu cred că sunt mai mult de 5 km, o fi greșit!”. O fi greșit el, am mai greșit și eu, că în loc să țin drumul spre far am urcat în vârful dealului, în parcul eolian, de unde, că să nu mă întorc, am luat-o de-a dreptul printr-o tăietură (că nici nu puteai merge pe oriunde, toate dealurile de aici sunt acoperite de o vegetație scundă și plină de țepi, imposibil să treci prin ea). Dar ghinion, tot a trebuit să mă întorc aproape de locul în care greșisem, fiindcă mai urma o porțiune de netrecut. Mda, numai eu sunt în stare s-o iau greșit chiar și atunci când drumul se vede ca-n palmă. Mă rog, se vedea după o vreme, nu de la început.

  După aproape două ore de când coborâsem din autobuz, am ajuns și eu la far. Vreau să spun că este cel mai spectaculos pe care l-am văzut până acum, are și un muzeu al naufragiilor pe care l-am vizitat doar parțial, deoarece tocmai se filma și n-am avut acces peste tot.

Am plecat de acolo plină de încântare pe la ora 14, iar eu aveam autobuz la 17. Timp era berechet, de ce să nu încerc drumul de coastă, mult mai frumos și mai aproape de ocean decât cel pe asfalt. A fost într-adevăr alegerea optimă, dar nu știam unde va ieși, putea fi mult mai lung decât la venire.

Oceanul cântă, știați? Are o infinită gamă de sunete, de la cele mai dubioase la unele chiar înspăimântătoare. Cu mine a fost bun, doar mi-a ușurat la ureche. Și merg și merg pe țărm, drumul mai urcă, mai coboară, beau apă și merg mai departe, nu stau nici ca să mănânc. Farul se vedea foarte departe în spate, dar nici urmă de un drum care să mă scoată la asfalt. La un moment dat, în dreapta, sus pe un alt deal se vede o biserică. De fapt se vedea de multă vreme că e o construcție acolo, dar nu se vedea ce este. Ei, haide, dacă am venit până aici, să văd ce-o fi și acolo. Urc cei vreo 300 de metri de la drumul meu, iar când văd biserica, spun o mică rugăciune, ca toate să se termine cu bine. În acel moment, se aude clopotul, sunând de 3 ori. Oau, ce repede am primit un semn! Mai fac câțiva pași și ce să vezi, dincolo de biserică erau 4 pelerini, iar frânghia de la clopot era afară, pentru ca oricine să poată trage clopotul. Ei pleacă tot pe țărm, trag și eu clopotul în semn de Buen Camino și mă întorc la drumul meu, care m-a dus în final la asfalt și la Camarinas, unde am avut de așteptat mai bine de o oră venirea autobuzului. Și asta a fost „cu cântec”, dar o las pe altă dată. Acum merg la odihnă, mâine plec la Muros.                            Manuela Sanda Băcăoanu