Arhive pe categorii: Fără categorie

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu

Roșii cultivate ecologic

Este foarte greu să obții o cultură ecologică în zilele noastre, când apa, aerul și pământul sunt împânzite de tot felul de fungi și bacterii, care dau un număr tot mai mare de boli ale plantelor.

Până anul trecut, mai combinam agricultura bio cu cea chimizată, adică eram nevoită să stropesc culturile și cu substanțe chimice, nu le puteam salva altfel. O să vă povestesc ce am făcut anul acesta, când m-am încăpățânat să obțin musai produse ecologice, fără niciun amestec al chimiei în procesul de creștere a plantelor.

Am semănat roșiile în februarie, în jardiniere. Au crescut frumos, iar în solar le-am plantat la sfârșitul lui aprilie. Ar fi trebuit să le transplantez întâi în ghivece, erau deja tare înghesuite când le-am plantat și afară, la 1 mai.

Din păcate, au urmat mai bine de două săptămâni de nopți reci, unele aproape de zero grade. Roșiile din solar creșteau, dar cele de afară, erau atât de oropsite, încât credeam că în veci nu voi scoate ceva din ele. Am perseverat însă, pământul era îngrășat cu gunoi de grajd și le-am mai pus și suplimentar, diluat cu apă.

Am uitat să spun, când am plantat roșiile, fiecăreia i-am pus la rădăcină câte o mână de urzici. Am început să le și stropesc cu urzici și începeau să crească, aveau din nou frunze verzi și sănătoase. Am început să alternez: o stropire cu urzici (macerate câteva zile) cu o stropire cu cenușă (leșie, cum făceau bunicele noastre, pentru a albi rufele). O lingură mare de cenușă (o spumieră) la un litru de apă, se fierbe, apoi se lasă la răcit. Eu am pus 2 l din acest amestec, am completat cu 8 l de apă și am stropit roșiile.

Acum vreo 3 săptămâni, plecând pentru 5 zile la Cluj, când m-am întors, roșiile de afară arătau groaznic, toate galbene și cu frunzele parcă însubțiate, micșorate, pe moarte, ce mai! Era o perioadă cu ploi sporadice, urmate de un soare puternic, numai bună pentru îmbolnăvirea tomatelor și a celorlalte plante din grădină.

Disperare mare, am preparat leșie și infuzie la cald de urzici, am pus 2 litri de leșie, 2 litri de ceai de urzici și 6 litri de apă și le-am stropit urgent. În două zile, plantele mele arătau diferit. Peste 4-5 zile, în care mai plouase aproape zilnic, le-am stropit cu 2 litri de lapte, plus 8 litri de apă. Au început să înflorească și să arate foarte prosper, dar nu vedeam fructe. După multe emoții, am observat că fac și fructe, m-am liniștit.

Roșiile din solar sunt deja mari, încep să se coacă.

Vreau să vă spun că am folosit amestecul de leșie și urzici pentru a stropi toată grădina: trandafirii, cartofii, castraveții, ardeii, ceapa, usturoiul și piersicii ale căror frunze se strângeau cumva în fiecare an și trebuia să-i stropesc cu ceva chimic.

Anul acesta, toate arată bine, sunt foarte încântată de rezultatele pe care le-am obținut.

Am mai aflat ceva, morcovilor nu le place să crească lângă pătrunjei, așa că i-am despărțit.

Roșiilor le place lângă plante frumos mirositoare, așa că le-am plantat lângă salvie și mentă de o parte și busuioc și crăițe (crăițele nu miros frumos, dar alungă dăunătorii) de cealaltă. De asemenea, le plac condurii doamnei. Acum, plantația mea de roșii nu este numai  prosperă, ci și frumoasă.

Pentru a înflori mai bogat, le-am mai îngrășat și cu găinaț, diluat. Aveți grijă, dacă este prea concentrat, le arde.

IMG_0049

IMG_0068

IMG_0067

Dacă experiența mea îi va fi cuiva de folos, mă bucur de pe acum.

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar amator, foarte pasionat

Mi-am făcut SPARANGHELIE

Tot auzeam că sunt persoane care merg în Germania, la cules de sparanghel. Când eram pe Camino de Santiago, în orice supermercado dădeam peste sparanghel la borcan, care arăta ca un păstârnac, dar era destul de scump.

Cred că pe Camino del Norte eram, când am decis să cumpăr și eu un borcan cu sparanghel, să văd pentru ce dau spaniolii atâția bani. Sincer, nu mi-a făcut o impresie deosebită, arăta în continuare ca un păstârnac, iar gustul era pe aproape. Am hotărât că nu e de mine, nu sunt atât de elevată în ale bucătăriei, pentru a-l aprecia.

Apoi, a apărut și la noi în supermarket, dar în altă prezentare, niște tulpini verzi, crude, pe care le poți prepara în diverse feluri. Fiica mea a cumpărat, l-a pregătit, am gustat și eu și mi s-a părut delicios. Hmm… înseamnă că este sparanghel de la care se mănâncă rădăcina, iar  altul, cu tulpina comestibilă?  Hotărât lucru, eu sunt în tabăra celor care mănâncă tulpina.

Astă primăvară, am constatat că am o bucată de teren în grădină pe care pot s-o aloc culturii sparanghelului, așa că am purces la treabă. Am cumpărat semințe, le-am semănat în solar, dar ghinionul a făcut ca în tot solarul să răsară o mulțime de mărar, inclusiv în locul dedicat sparanghelului. Cum n-aveam nici cea mai mică idee cum trebuie să arate baby-sparanghelul, mai ales înconjurat de mărarul care-i cam seamănă, după ce am așteptat vreo trei săptămâni, am mai semănat o tură, de data aceasta în două jardiniere, ca să-mi dau seama dacă a răsărit, sau nu. În cele din urmă mi-a făcut bucuria să răsară, iar diferența dintre sparanghel și mărar este că primul arată ca un brăduț când răsare și e de un verde mai deschis.

Am întârziat foarte mult cu plantarea lui în câmp, dar sper să treacă bine peste iarnă, iar anul viitor să fie mai viguros. De recoltat, cred că se poate recolta doar din al 3-lea an. Dar ce contează, răbdarea este una dintre calitățile pe care trebuie să le aibă un grădinar.

Acum e firav, abia se vede, de aceea i-am pus fiecăruia câte un băț, ca să nu-l sap din greșeală, să-l găsesc între buruieni. Vecinii care treceau pe lângă grădină mă tot întrebau ce fac acolo, unii credeau că bețele sunt sparanghelul… A, în legătură cu bețele, mai am o poveste, dar v-o spun data viitoare!

Să aveți o zi cu inimi calde, că afară plouă și e frig, în toiul lunii lui cuptor!

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar amator, dar tare pasionat

15 ani

Iată că poți face vechime, chiar și la a doua căsătorie. Totul este să ai destulă răbdare, sănătate și-un strop de noroc.

N-o să încep cu declarații siropoase, nu este felul meu de a fi și ar suna fals. Dar vreau să-ți mulțumesc ție, soțul meu, că mă lași să fiu eu însămi, nu trebuie să mă prefac a fi ceea ce nu sunt, că ești alături de mine și mă sprijini în toate proiectele, cu toate că uneori ție ți se par nerealizabile, nefolositoare sau de-a dreptul utopice.

Am demonstrat până acum că facem împreună cea mai tare echipă, că putem munci cot la cot, putem cutreiera munții și nu ne plictisim niciodată.

Chiar zilele trecute mi-ai zis că nu te plictisești niciodată cu mine, dar contextul era că aveam impresia (din nou) că mi-am pierdut telefonul. Sunt maestră în a pierde lucruri, dar și în a le găsi, așa că, viața e mai frumoasă presărată din când în când cu niscaiva palpitații.

În această zi, îmi doresc ca următorii ani să ne aducă sănătate, mai mulți nepoți și o viață plină, la fel ca până acum.

HPIM3345

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

Aiud – Colțești – Rîmetea – Harta și poveștile

    Se întâmpla pe la începutul lui iunie. Din motive pe care nu vi le pot spune acum, n-am mai scris nimic din acele zile, dar n-au nicio legătură cu întâmplarea, așa că, să-i dăm bătaie…

    După cum unii dintre voi știți, am început să fac și hărți pentru Camino de Santiago care începe din România, partea lui prin Munții Apuseni. Pentru aceasta, trebuie să parcurg din nou pe jos traseele pe care deja le-am marcat și să le înregistrez pe telefon, cu un program numit Wikiloc.

   Fiindcă aveam timpul și dispoziția necesare, într-o dimineață de joi am urcat în tren din gara Cluj, cu destinația Aiud. Voiam să merg până la Rîmetea, dar, n-a fost să fie…

  Am coborât în gara Aiud pe la 9,30, iar ziua se anunța fierbinte. Am căutat în zadar săgețile pe care tot eu le-am marcat, apoi am hotărât că dacă fac hartă, oricum, nimeni nu se va rătăci în marea metropolă Aiud, am plecat la drum.

  După o cafea băută în centru  pe o terasă ce respecta regulile de distanțare socială, am căutat din nou săgețile, de astă dată știam exact stâlpii pe care le marcasem, dar… nimic.

    Bun, am pornit din nou, de data aceasta pe direcția ”Buru”, așa cum arăta indicatorul  rutier, cred că pe strada Avram Iancu.

    Ei, ce să vezi, abia după mai bine de un kilometru am găsit prima săgeată, s-ar părea că pe asta o rataseră cei ce vopsiseră stâlpii în alb, exact acolo unde făcusem eu marcaje. Probabil așa primiseră ”indicații” de la doamna primar, cu care am și o întâmplare de istorisit. În urmă cu un an, când făceam prospecțiuni asupra traseului, m-am gândit că ar fi bine să mă întâlnesc și cu primarii. Până aici, toate bune, dar s-ar părea că ei, primarii, nu voiau să se întâlnească cu mine… cel puțin unii, cu alții am avut colaborări fructuoase, aș putea zice, ca să mă exprim ca la ședința de partid. Dar să nu mai bat apa-n piuă, ”time is money”, vorba americanului. Nu cred că englezii au spus asta, ei sunt mai flegmatici din fire și au mai făcut și Brexit. S-ar părea că tare sunt ”nevorbită” sau mai bine zis ”nescrisă”, că o tot iau pe arătură.

   Să spun despre doamna primar, deci: m-am dus la primărie pusă la patru ace, dar dumneaei era foarte ocupată, iar audiențe avea doar a doua zi. I-am explicat secretarei sau ce titlu o fi având, că nu am venit ca să cer ceva pentru mine, ci vreau să FAC ceva pentru comunitatea lor. Oare câți fraieri ca mine mai găsești pe mia de kilometri pătrați?

   Doamna primar era în continuare foarte ocupată, nu avea cinci minute pentru mine, așa că, plecând cu coada între picioare și având destul timp până la tren, m-am oprit la o cafea, ocazie cu care m-am și deșteptat, mi-am amintit că luasem cu mine un exemplar din ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, mai multă mită nu eram în stare să dau. M-am întors și am lăsat-o secretarei, cu o dedicație care la sfârșit suna cam așa:” Păcat că n-ați avut cinci minute pentru mine”.  (Nu cred că am pus semnul exclamării.)

   N-am apucat să ies din clădirea primăriei, când secretara m-a ajuns din urmă, spunându-mi că, în sfârșit, primărița s-a eliberat pentru câteva minute. Măi, să fie, uite că și cărțile-ți deschid uși!

   Am avut o întrevedere scurtă, nu mi s-a părut că a înțeles ceva din ce-i spuneam la foc automat, din lipsă de timp. La plecare, secretara nu s-a abținut și m-a mustrat că am scris chestia cu ”cinci minute” pe dedicație. Ei, ce să-i faci, unii fac școli înalte ca să învețe diplomația, eu am avut doar experiența vieții.

   S-ar părea că efectul a fost acela că toate săgețile au fost șterse, adevărul este că strada este în șantier. Sper ca până va porni puhoiul de pelerini, să arate omenește.

Vestea bună este că de la ieșirea din Aiud (5 km de la gară) săgețile apar, au rămas la locul lor.

Am luat-o la stânga pe drumul spre Mănăstirea Râmeț, apoi la dreapta, peste un câmp cu varză. Măgina, primul sat, este unul dintre favoritele mele, are așa un aer de Camino… Vreau și părerea voastră, după ce veți trece pe acolo. Mănăstirea Măgina, cu o bisericuță minusculă de pe la 1600,  îți aduce atâta pace și liniște în suflet, încât merită să parcurgi distanța de la drum, până la lăcaș.

   Urci dealul, apoi peste câmp, în comuna Livezile, unde am avut eu întâmplarea aceea de pomină anul trecut, (ziua în care m-am rătăcit) când am hălăduit prin munți o zi întreagă și era să mă prindă noaptea; apoi pe șosea până la Colțești, unde am făcut o mică buclă (n-o băgați în seamă) și… cam atât, a venit soțul meu după mine, era și destul de târziu, așa că am lăsat pentru altă zi porțiunea Colțești Rîmetea, dar voi pune harta tot aici, aceea n-a fost o călătorie cu peripeții.

   Cheile Vălișoarei sunt de vis, la fel și toată Depresiunea Trascăului. Camino nu merge pe creastă, am lăsat acel drum pentru doritorii de senzații tari, dar se poate merge, are marcaj turistic.

Harta Aiud – Colțești

https://www.wikiloc.com/walking-trails/aiud-coltesti-50444350

Colțești – Rîmetea

https://www.wikiloc.com/mountain-biking-trails/coltesti-rimetea-51032068

 

 

   Stați pe aproape, mai am povești!

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care hălăduie prin Apuseni

 

Hărți – Maps – Camino Romania – Apuseni (Poșaga de Jos – Câmpeni)

manuelasandablog

Aici voi adăuga hărțile de pe Camino prin Apuseni, pe măsură ce parcurg drumul pe jos. Sper să vă placă traseul pe care l-am ales și să vă pună ”pe drumuri”.

Distracție plăcută!

Poșaga de Jos – Sartăș

https://www.wikiloc.com/walking-trails/posaga-de-jos-sartas-49668788

Sartăș – Lupșa

https://www.wikiloc.com/walking-trails/sartas-lupsa-49867956

Lupșa – Roșia Montană

Observație: Harta este bună, dar a apărut o eroare, lungimea traseului este cam 16 km, nu 24 cum spune wikiloc.

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50163631

Roșia Montană – Abrud

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50176401

Abrud – Câmpeni

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50226837

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii în inimă

Vezi articolul original

Hărți – Maps – Camino Romania – Apuseni (Poșaga de Jos – Câmpeni)

Aici voi adăuga hărțile de pe Camino prin Apuseni, pe măsură ce parcurg drumul pe jos. Sper să vă placă traseul pe care l-am ales și să vă pună ”pe drumuri”.

Distracție plăcută!

Poșaga de Jos – Sartăș

https://www.wikiloc.com/walking-trails/posaga-de-jos-sartas-49668788

Sartăș – Lupșa

https://www.wikiloc.com/walking-trails/sartas-lupsa-49867956

Lupșa – Roșia Montană

Observație: Harta este bună, dar a apărut o eroare, lungimea traseului este cam 16 km, nu 24 cum spune wikiloc.

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50163631

Roșia Montană – Abrud

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50176401

Abrud – Câmpeni

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50226837

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii în inimă

Camino de Santiago – O poveste fără de sfârșit

Avalanșa de minciuni

N-am prea scris despre pandemia pricinuită de coronavirusul care ne-a dat tuturor viețile peste cap, dar acum, când s-ar părea că ne vom întoarce la o oarecare normalitate, vreau să vă întreb ce credeți despre tot ceea ce s-a întâmplat.

Unii sunt convinși că este o conspirație mondială, alții îi cred proști pe primii, deoarece s-ar părea că mai marii lumii nu mai pot de dragul nostru și luptă din răsputeri pentru a ne menține pe toți în viață, indiferent de faptul că producem ceva,  doar consumăm, sau suntem de-a dreptul întreținuți de către societate.

Teoria cu marile companii farmaceutice care trăiesc pe spinarea noastră, mi se pare, totuși, cam adevărată…

Parcă toată această perioadă a fost un fel de traversare a unei punți, care, din loc în loc, mai are și câte o gaură, aviz celor neatenți, s-ar putea să facă o baie rece, sau și mai rău, să se înece, uneori tocmai la mal.

Am văzut fotografii înfricoșătoare, cu pacienți goi, îmbrăcați doar cu scutec, sedați și legați de mașinăria care, vezi doamne, îi menținea în viață. Ți se face părul măciucă, atunci când vezi asemenea imagini, ai face orice pentru a nu ajunge acolo… Oricum, spaima s-a instaurat pe întregul Pământ, oamenii respectă niște reguli (ceea ce nu e rău deloc), alții își bat joc de ele, fiecare cum simte și cum îl duce capul.

După ce sute de mii de oameni au murit la nivel global, am aflat și noi cu stupoare că, de fapt, cauza deceselor era cu totul alta decât aceea care se credea, că de fapt, problema nu este una respiratorie, că pacienții grav afectați de boală fac cheaguri, tromboze, care le grăbesc sfârșitul. Oribil! Deci au pus la ventilator sute de mii de oameni care au murit din cu totul alte cauze, toată omenirea s-a luptat pe ventilatoare, când, de fapt, trebuia să li se administreze alt tip de medicamente.

Cel mai ciudat lucru este că O.M.S.  a interzis autopsiile celor decedați (sau așa se spune) . DE CE, OARE?  Toată lumea era de acord că este o boală nouă, necunoscută, dar, pe de altă parte, nu faci autopsii? Atunci, cum poți afla ce se întâmplă în corpul unui bolnav și cum poți lupta cu ea? Pare incredibil, dar, s-ar părea că acesta este adevărul. COVID 19 este o boală nouă, ale cărei caracteristici nu le cunoaștem, dar nici nu dorim acest lucru. Cine nu dorește aceasta?

Noroc cu niște medici din Italia care au reușit să facă  un număr limitat de autopsii, dar care i-au adus în fața unor adevăruri pe care, s-ar părea că tătucii noștri nu vor să le aflăm. DE CE?

Cât a fost adevăr și cât a fost minciună din toate informațiile care ni s-au prezentat, nu se știe dacă vom afla vreodată.

Cert este că acest virus poate fi ținut în frâu cu medicamente anticoagulante, în cazurile grave. Într-adevăr, au fost cazuri de persoane tinere care s-au infectat și care, din păcate, au pierdut pariul cu viața, dar, părerea mea personală, este că unele aveau boli asociate, iar celorlalte nu li s-a aplicat tratamentul corect. Nu din rea-voință, ci din neștiință, din spirit de turmă și frica de a studia boala cu adevărat.

Nu vreau să trag alte concluzii, vă las pe dumneavoastră s-o faceți.

Vă doresc multă sănătate, că-i mai bună decât toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Noul meu program de terapie Bowen