Arhive pe categorii: Fără categorie

Patru zile de vis, la Londra – Ziua a doua

Am rămas datoare cu continuarea poveștii. Sincer, m-am apucat greu de scris. Nu scrisul era problema, ci sortarea fotografiilor. Din zecile (sutele)  de fotografii făcute de mine și Ștefan, pe care să le alegi, cărora să nu le dai importanță? De obicei, atunci când faci o fotografie, ai impresia că este imaginea cea mai reprezentativă a unui moment din viață. Deci, care momente să le consider mai puțin importante?

   Am reușit să fac totuși această muncă, ce de fapt este foarte subiectivă.

    Cea de-a doua zi la Londra a fost extrem de plină, am văzut și sper eu acumulat informații din belșug, nu știu cât le vom ține minte, dar cred că totuși vom rămâne cu bucuria de a fi fost parte, pentru puțin timp, a atmosferei pline de de istorie a marii capitale.

    Ziua a început bine, cu Westminster Abey, care este diferită, dar nu prea departe de Westminster Cathedral. Am ajuns acolo la ora 9, după un mic marș pe la capătul parcului St. James și trecând pe lângă controversata construcție îmbrăcată total în viță de vie decorativă, fără nicio ușă și despre care nimeni nu știe la ce folosește. S-ar părea că intrarea se face undeva prin subteran și că ar fi o bancă, apărută din senin în urmă cu 100 de ani. Londra are misterele ei, așa că nu e bine să săpăm prea adânc…

   Am trecut și pe lângă buncărul de unde Churchill a condus operațiunile în cel de-al doilea război mondial. Hmm!

   Și-am ajuns la Westminster Abey, la ora 9. Nu e nimeni la poartă… Aflăm că se deschide la 9,30 și, surpriză, suntem primii vizitatori la o coadă care în câteva minute a devenit de câteva zeci de metri. Cumnata mea e foarte vorbăreață, leagă o conversație cu cei din serviciul de pază. Ei o întreabă de unde vine, ea zice : noi din Canada,  iar ei ( adică noi) din România. Omul râde: și cum v-ați întâlnit? Păi ei doi sunt frați, arată Sandra spre mine și Gelu. Aha, se dumirește omul de ordine, care între timp ne conduce prin curte până la o masă, unde se făcea controlul bagajelor. ”I start with my sister roumanian!” zice el, invitându-mă să-mi deschid poșetuța. Rucsacul din spate nu l-a văzut, nici eu n-am mai zis nimic. Oricum, bomba o lăsasem acasă.

    La intrare, am primit fiecare câte un ghid audio cu informații despre ceea ce vedeam, o mie de lucruri de ținut minte. Cu ce am rămas: această catedrală s-a construit în secolul al XVII-lea, iar de atunci, toate evenimentele regale importante au avut loc aici. Nunți, încoronări și înmormântări, s-au succedat de-a lungul anilor. Dacă ai fost cineva în Regatul Unit ( rege, regină, om politic, scriitor, poet, om de știință, muzician), ai onoarea de a te odihni pe veci sub una dintre piatrele funerare care sunt la tot pasul, nici nu le poți ocoli. Singurul  mormânt (al oamenilor de rând) pe care nu se calcă, este cel în onoarea eroilor patriei. Am înțeles că sunt vreo 600 de morminte și statui în interiorul Westminster Abey. Mi s-a părut cam ciudat că deasupra pietrelor funerare ale unor oameni importanți: regi, regine, persoane din familiile regale, erau niște statui culcate, de parcă morții ar sta deasupra mormintelor, cu mâinile împreunate, a rugăciune. Te simțeai ca în cimitir, dar nu într-unul vesel. Am ieșit în curte să luăm o gură de aer curat.

    Era aproape ora 12 când am ieșit și am hotărât în unanimitate că e bine să mergem acasă, ca să mâncăm ceva. Priveliștile văzute ne-au cam răscolit, iar stomacurile se cereau umplute. Până searal a 19,45 când aveam programare la cea mai înaltă clădire din Europa, vom încerca să mai vedem câte ceva.

    Oh, și am văzut. După o masă copioasă (adică vegană), ne îndreptăm cu toții spre St. Paul Cathedral, singura catedrală cu o arhitectură diferită din Londra, al cărei arhitect venea de la Roma. Poate de aceea seamănă atât de bine cu catedrala San Pietro, de la Vatican.

   Spre bucuria noastră, am reușit să intrăm fără să stăm la vreo coadă astronomică, am dat o raită și am ascultat din nou indicațiile ghidului audio. Așa, am aflat că această construcție s-a ridicat pentru peima dată în anul 1066, dar de atunci a trecut prin mai multe evenimente nefaste (incendii), acum fiind construită pentru a cincea oară.

    Am urcat și cele 525 de trepte, doar așa, ca antrenament pentru după masă, când vom fi mult mai sus. (Pe la etajul 70).

    Ieșind de la ST. Paul, ne întrebam ce am mai putea face. De mers acasă nu putea fi vorba, fiindcă abia ajungeam și trebuia să plecăm din nou. Așa că… ce-ar fi să ne forțăm norocul și să mergem la London Tower? Am uitat să spun, toate aceste obiective sunt pe London Pass, deci acum n-am mai plătit nimic, doar ne-a scanat codul QR de pe telefon.

   Da, cine are noroc, are… mai era vreo oră până să se închidă la Turnul Londrei și zău dacă-ți dorești să fii închis acolo. O coadă imensă la poarta prin care se intra la bijuteriile regale ne-a făcut să avem o mică reținere, dar cum unul dintre oamenii de ordine îmbrăcat în cavaler ne-a asigurat că nu durează mai mult de 15 minute, ne-am așezat cuminți în capătul rândului, care urgent a devenit și mai mare, în urma noastră. La început, am văzut doar poze. Și ne ziceam: poftim, am venit până aici, ca să vedem poze cu bijutariile, mare chestie! Dar nu, au apărut bijuterii adevărate, coroana reginei cu care Elisabeta a II-a a fost încoronată și tot felul de alte obiecte folosite la încoronare. Mie mi-a plăcut cel mai mult bolul de punch, în care un copil de 5-6 ani ar putea face baie, atât e de mare. Dar, ghici, e din aur masiv. Și multe altele, fără număr, ar zice unii. Foarte ingenios, pentru a nu bloca fluxul, prin fața coroanelor se trece cu o podea rulantă, așa nu stai să caști gura cât ai chef.

   Până am ieșit de la bijuterii, White Tower se închisese, așa că ne-am consolat (Sandra și cu mine) cu o înghețată, luată exact înainte de momentul închiderii tonetei.

   Bun… am mai vizitat un pic turnul cu torturi ( a se pune accentul pe cea de-a doua silabă) și otrăvuri, apoi ne-am îndreptat agale spre clădirea cea mai înaltă, al cărei nume, din păcate, momentan îmi scapă. Voi completa mai târziu.

   După o pizza ”la botul calului”, am ajuns și la ultimul obiectiv de vizitat pentru astăzi, obosiți, dar plini de voie bună. Ce pot să spun? Am urcat cu două ascensoare până la etajul 68, unde era o cofetărie și spațiu de jur împrejur, pentru a vedea Londra. Minunat! Dar, sincer,  nu m-a dat pe spate. Oi fi eu mai pretențioasă, nu știu. Ce știu exact, este că Groapa Ruginoasă de la Vârtop m-a impresionat mult mai tare.

    Ei și-așa, după o zi de pomină, ne-am întors cu metroul acasă, că eram frânți de oboseală.

   Pe… mâine!

    Manuela Sanda Băcăoanu

Aproape în Delta Dunării

Tocmai am revenit dintr-o vacanță, prima din ultimii doi ani, care ar fi trebuit să fie de vis. Aveam planificate trei zile în deltă și trei zile la mare.

Ei, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, a fost cam așa…: ne-am urcat noi seara în tren la cușetă, pentru o noapte care ne va aduce mai aproape de țelul călătoriei noastre, adică Delta Dunării. Toată lumea dormea (cred) mai puțin eu, fiindcă eram în ultimul vagon, iar acesta mă zgâlțâia din răsputeri, trebuia să mă agăț de ceva, dar n-aveam de ce. Mă rog, a venit și dimineața, am ajuns pe la 7 la Medgidia, de unde trebuia să schimbăm trenul, spre Tulcea, dar trebuia să coborâm mai repede, la Ceamurlia sau Baia Dobrogea sau Babadag, de unde cineva din grupul nostru ( am uitat să vă spun că mergeam împreună cu un grup, din care eu cunoșteam doar o singură persoană) ne lua și ne ducea la Jurilovca, unde aveam cazare.

Pentru mine, Jurilovca sau orice altă localitate din zonă suna ca deltă, pentru cunoscători, nu prea.

Cert este că ajunși prin localitățile unde trebuia să coborâm, am hotărât să mergem până la Tulcea, oricum era pentru prima dată și cine știe când vom mai călca pe aici.. Zis și făcut, pe la 11,30 coboram din trenul de Tulcea (care nici nu vă mai spun că era unul întârziat, care stătea în Medgidia de vreo două ore când am ajuns noi, fiindcă un macaz buclucaș de la depou nu voia să se manevreze, pentru a ieși de acolo o locomotivă Diesel, care să tracteze trenul, fiindcă acea zonă nu este electrificată). Întârzierea lor, norocul nostru, fiindcă am câștigat o oră.

Ce mi-a plăcut în Dobrogea, mulțimea eolienelor și pământurile lucrate în totalitate. Nu știu dacă sunt asociații sau au fost vândute străinilor, dar peste tot erau lanuri de floarea soarelui, grâu și porumb. O frumusețe!

Cum vă spuneam, am ajuns la Tulcea… Din nefericire, orașul mi s-a părut destul de prăfuit, nemodernizat și cam rămas în urmă. Poate când se va termina faleza, care acum este un șantier pe câțiva kilometri, se va schimba și fața orașului. Am vizitat acvariul, care este foarte frumos și am văzut mai multe expoziții interesante, cu fauna și flora din deltă și nu numai, niște diorame foarte bine realizate.

Ca să n-o mai lungesc, pe la ora 16 am ajuns la Jurilovca, profitând de ”amabilitatea” unui angajat din Baia Dobrogea, pentru care acest drum nu era neobișnuit.Cu toată oboseala drumului și a zilei, pe la ora 18 am plecat într-o excursie de 12 km dus-întors împreună cu câțiva dintre membrii grupului, la capul Doloșman și cetatea Argamum. Foarte frumos. Pe drum, am mâncat o groază de dude, care tocmai se coceau și erau ”lângă drum și fără gard”, precum mărul lui Beniuc..

Ne-am întors aproape noaptea, acolo se înnoptează cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme decât la noi. Printre altele, am aflat și eu că Jurilovca nu este chiar în deltă, ci prin apropiere. Eram atât de obosită, încât nici n-am mai fost în stare să protestez, m-am dus direct a culcare. ( Nu pentru că Jurilovca nu e în deltă, ci pentru că pe noi nu ne-a dus capul că nu vom fi în deltă).

PS Pensiunea este foarte frumoasă, dacă ajungeți pe acolo, se numește Heracleea. Somn ușor, vă mai povestesc mâine…

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupșa înflorindă

Ieri, a fost 1 Mai.Pentru a sărbători cum se cuvine această zi, ne-am zis: hai să facem o excursie.! (Ceea ce, între noi fie vorba, nu este ceva ce facem doar de 1 Mai…)

Zis și făcut! Ziua se anunța superbă și-a fost tot așa până am ajuns la releul de la Hădărău, când a început să se înnoreze. Nori răzleți însă, chiar fotogenici, aș putea spune. După ce am căutat un pic drumul ce duce după Mărgaia și bineînțeles că l-am și găsit, dar destul de puțin umblat, tufișurile îl vor ascunde în scurt timp, am început urcarea…

Eu nu mă pot minuna de-ajuns cât de bine arată Lupșa de aici, se vede de la un capăt la celălalt, de la Valea Lupșii la Hădărău. Pomii înfloriți îi dau un aer de sărbătoare, iar în fundal, maiestuos, Muntele Mare, ca un bătrân înțelept, cu fruntea acoperită încă de zăpadă, ne privește prietenos.

Doamne, în ce locuri frumoase trăim! Oare suntem în stare să ne dăm seama de acest lucru?

Urcăm mai sus și, ce să vezi, Vârful Curcubăta se zărește în depărtare, purtând albeața zăpezii pe creștet. Suntem pe culme, în dreapta e satul Curmătură, cu cele câteva case presărate printre pomii înfloriți.

După o porțiune de drum mai accesibilă, iată că apare o urcare ”de zile mari” prin pădurea care se trezește la viață, cu păsărele care ciripesc vesele în dimineața de Întâi de Mai.

Iar o porțiune ”de parc”, cu drum prin iarba de un verde crud, aproape bacovian, apoi iată, șura pe care o știu aici de ani de zile, încă e în picioare și poate chiar folosită. Aici sunt două drumuri, unul urcă, iar celălalt, spre dreapta, trece pe sub șură. Îi zic lui Ștefan să mergem spre dreapta, dar el urcă, așa că mă iau după el, cu toate că am un sentiment de deja-vu, parcă am mai mers o dată pe acolo și n-a fost cea mai bună alegere…

Mergem și mergem, Masha e în culmea fericirii, am luat-o și pe ea, considerând că drumul nu va fi foarte lung. Scopul nostru este să ajungem pe Valea Șesii, apoi, să ne întoarcem pe drum și pe calea ferată transformată în potecă, înapoi acasă.

Suntem cam în întârziere, Ștefan trebuie să plece la Cluj, așa că el o ia de-a dreptul, să coborâm prin pădure. Eu că nu, or fi hățișuri, am o experiență nu tocmai plăcută de acum câțiva ani, când am hălăduit singură prin pădurea din apropiere de Cheile Vălișoarei, dar m-am rătăcit. (Ziua în care m-am rătăcit).

De gura mea, revenim din nou la drumul care, surpriză, se termină brusc, într-un hățiș. Ei, abia acum îmi amintesc că și acum vreo 10 ani, am pățit la fel. Gata, nu mai avem de ales, la vale prin pădure, noroc că e destul de rară și fără plante cu țepi, care să ne agațe și să ne oprească din drum.

Eu mai fac poze, mă bucur de soarele eliberat într-un final de norii care s-au îndreptat spre alte zări, pădurea de fag e încântătoare, frunzele foșnesc sub tălpile mele, dar… n-am idee încotro a luat-o Ștefan. Tot făcând poze și tot coborând, l-am pierdut din vizor. Ștefaaan! strig de mai multe ori, din toți bojocii, dar, nimic. Culmea, apare Masha, care era cu el (probabil îl considera câinele alfa din haita noastră, fiind mereu primul), dar cumva din spatele meu. No! Mai fac câțiva pași în direcția mea de deplasare, când aud: Manuelaaa! Era fix de-acolo de unde venise Masha. Bun! Întoarcere cu 90 de grade și revizuirea traseului. Acolo unde mergeam eu, ajungeam într-o râpă, care dădea în Arieș. Nu era tocmai cea mai fericită variantă.

Ei și după ce era să calc un șarpe gri, care tocmai traversa prin fața mea la marginea unui pârâu din care, în sfârșit, Masha-și poate reface proviziile de apă, urmând pârâul, ajungem pe un drum… UN DRUM! Numai cine nu s-a rătăcit niciodată, nu înțelege bucuria de a găsi, în sfârșit, un drum, după mersul ”din copac în copac” și alunecatul pe frunze veștede.

Poate dacă luam varianta prin dreapta de la acea șură, veneam exact pe drumul acesta, dar… mai aveam nevoie de o aventură și de puțină adrenalină, că doar e 1 Mai, nu-i așa?

Apoi, nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Ah, ba da, am întâlnit un măgăruș, ale cărui răgete ne-au petrecut pe o porțiune de drum.Ștefan a luat-o mai repede la picior după ce am ajuns în Valea Șesii, iar eu cu Masha, mai domol. Ba am mai dus-o și în brațe, că începuse să șchiopăteze. Să cari 12 kilograme de câine nu e de colea, dar mi-a tare dragă, așa că, șontâc-șontâc, am ajuns și noi acasă, la timp pentru a ne lua rămas-bun de la Ștefan.

Eh, cam asta am făcut noi, de 1 Mai.

S-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Paste cu tofu și leurdă

Rețeta aceasta se face într-un timp foarte scurt și este extrem de gustoasă.

Fierbem pastele (de preferință fără ouă) atât cât trebuie. Într-o tigaie în care am adăugat câteva picături de ulei ( nu linguri, nu ml. Am auzit la radio că sunt familii care consumă 7-8 litri de ulei pe lună. Nu le judec, dar vai de arterele lor! Atât pot să spun.) Adăugăm tofu tăiat cubulețe mici, apoi pastele și la urmă leurdă proaspătă, tăiată nu foarte mărunt.

Separat, facem un sos din semințe de floarea soarelui, pe care le blenduim ( nu știu dacă acest verb a ajuns în dicționarul limbii române) cu puțină sare, un cățel de usturoi lămâie și apă, până ajunge la consistența unei smântâni groase.

Se servesc pastele calde sau reci, cu sosul deasupra. O bunătate!

Poftă bună!

Acest sos mai poate fi folosit ca smântână, pentru ciorbele de post.

Manuela Sanda Băcăoanu

O mică plimbare…mare

Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.

Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.

Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.

Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.

Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.

„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.

La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.

Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.

Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.

O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.

Ei, și-acum câteva fotografii.

Să aveți drumuri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu

Adio, 2021

Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?

Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.

Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.

Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.

Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).

N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.

Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

Donație

Donez scaun pentru persoane cu dizabilități și pernă specială împotriva escarelor, pentru cei nevoiți să stea timp îndelungat în șezut.

Nu doresc nimănui să aibă nevoie de aceste accesorii, dar uneori pot îmbunătăți viața celor dragi. Se pot ridica din com. Lupșa, jud. Alba, sau, la cerere, le pot duce la Cluj.

Vă doresc un sfârșit de an liniștit!

Manuela Sanda Băcăoanu

S-A ÎNTÂMPLAT AZI

Nu vă voi plictisi cu date istorice, ziua de azi îmi ajunge, peste cap.

  • Dosarul din 10 August a fost clasat definitiv (citește îngropat) de către un judecător și un procuror posibil corupți, posibil mituiți, posibil analfabeți funcțional. Asta înseamnă că noi toți cei 100.000 de oameni care am fost în acea dată fatidică la București am făcut-o de amorul artei, am vrut să vedem cum e ”pe viu” să fii gazat, lovit sau fugărit de jandarmii călare. Ne-am ”distrat” pe banii noștri, iar acum, capii scenariului diabolic care au infiltrat ultrași în mulțimea pașnică, pot să doarmă liniștiți, iar la vremea potrivită, să-și ia binemeritatele pensiuțe speciale. Noi putem doar să fierbem de nervi și să ne plecăm din nou capetele… S-ar părea că iar am votat greșit, a venit la putere aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.
  • Citesc pe facebook cum la Madrid se moare de vaccin, vaccinul ucide! Oau! Apoi, ni se dau mai multe amănunte, cum că la o circă din Madrid, oamenii vaccinați cu prima doză din Pfizer, au primit rapelul cu Moderna. S-a lăsat cu leșinuri, ambulanțe, spitalizări, morți. S-ar părea că ”au și ei faliții lor”, analfabetismul funcțional nu este doar apanajul românilor. Probabil un analfabet din ăsta a citit ”Moderna” pe vaccin, dar a înțeles Pfizer? Oricum, tu, ca om cu scaun la cap care mergi să te vaccinezi, mă gândesc că ai voie să întrebi cu ce te vaccinează și să spui ce ai primit înainte…
  • Ghiță ( nu ăla de la portiță) se ia de studiile lui Cîțu, într-un mare fel, într-un mesaj presărat cu o mulțime de greșeli gramaticale. Băi, tată, la noi, pe vremuri era o vorbă: ”Dacă ești prost, stai acasă!” Iar acum, adaug o formulare specifică zilelor noastre: ”Dacă ești analfabet funcțional, vezi atenționarea de mai sus!”.
  • Și nu în ultimul rând, azi e ziua lui Ion Iliescu. (Era să scriu Iliescovici!) La 91 de ani, cred că-și dorește doar să mai apuce să-și vadă partidul ieșit din rahat. Pot să-i spun să stea liniștit, zona este foarte aglomerată și va trebui să se cațere unii pe umerii altora, pentru a părăsi sus-numitul ”ingredient”.

Pentru o singură zi, cred că s-au întâmplat destule.

Să sperăm că le vom putea duce pe toate.

Manuela Sanda Băcăoanu

Frumusețea de lângă noi

Azi ne-am bucurat de niște locuri incredibile, aflate la doi pași de noi, dar pe care nu le-am vizitat niciodată. Am avut ocazia să mă conving încă o dată că orice lucru poate arăta diferit, depinde de unghiul din care îl privești.

Am făcut o mică excursie în satul Mănăstire, iar priveliștea care ni s-a dezvăluit a meritat toți pașii, pe cuvânt.

Am ”închiriat” și un grup foarte vesel de căței, care au venit cu noi prin pădure, foarte încântați că au plecat de acasă.

Am tot privit munții din împrejurimile Lupșei, dar niciodată din acest unghi, care cred că este cel mai avantajos. Sunt foarte încântată de pozele pe care le-am făcut, așa că vă las să vă delectați cu ele.

La mulți ani celor cu nume de Andrei sau derivatele acestuia și o săptămână frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu