Arhive pe categorii: Fără categorie

Amazing Trudi (1)

manuelasandablog

Ieri am primit un email de la o femeie extraordinară întâlnită anul acesta pe Camino del Norte, aşa că vreau să vă împărtăşesc întâmplările zilei ce ne-a adus împreună.

Am părăsit Luarca încă pe întuneric, pe o vreme închisă şi destul de rece, cu speranţa că poate totuşi ploaia ne va ocoli. Spun „ne va” vorbind despre noi, cei câteva zeci de pelerini ce ne-am cazat în adăpostul din localitatea mai sus-amintită, căci eu am pornit de una singură la drum, aşa cum făceam de obicei.

Luarca e un orăşel foarte frumos, cocoţat pe un munte ce înconjoară un golf. Voi pune altă dată poze reprezentative, fiindcă acum vreau să vorbesc despre altceva. După cum spuneam, vremea nu era prea favorabilă, iar pe la 9 a început să plouă de-a binelea, o ploaie „mocănească”, măcar că eram în Spania.

Singură pe un drum de munte, prin ploaia care venea din…

Vezi articolul original 514 cuvinte mai mult

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Felicitări, doamna Kovesi!

După atâtea zile, luni, ani, în care politica românească nu mi-a adus nicio bucurie, iată că a venit vremea ca o femeie adevărată să arate lumii întregi că cinstea şi profesionalismul nu pot fi date la o parte de intrigile de culise ale unor borfaşi ajunşi întâmplător la cârma ţării.

Acum e momentul ca şobolanii să părăsească corabia, dar eu zic că ar fi mai bine să fie prinşi şi să plătească pentru toate relele pe care le-au făcut de-a lungul anilor.

Oameni de nimic, cu creierul cât o nucă, au făcut tot posibilul să distrugă această ţară , doar ca să-şi umple ei buzunarele, un dezastru la care o naţiune întreagă privea cu teamă, un hău ce se căsca în faţa noastră, are acum ocazia să se închidă şi să-i înghită pe autorii lui.

Să sperăm că puterea procurorului şef european este destul de mare, încât să facă ordine şi curăţenie într-o ţară ce, din fericire, mai aparţine Uniunii Europene, nemernicii n-au putut s-o scoată afară şi s-o alipească altor puteri.

FELICITĂRI, DOAMNA LAURA CODRUŢA KOVESI, SUNTEŢI O LUPTĂTOARE CARE NE-A ARĂTAT CĂ VICTORIA POATE FI OBŢINUTĂ IMPOTRIVA VOINŢEI CORUPŢILOR ŞI HOŢILOR DIN PROPRIA ŢARĂ!

De acum, poate răsare soarele şi pe strada noastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Ziua a XI-a: 16 zile pentru o minune

să vedem ce mai urmează:

”Ziua a unsprezecea
O solutie impotriva suferintei de a trai.
Exista 64 de remedii impotriva suferintei. ” Luarea de cunostinta ” este primul remediu, adica constientizarea. Si daca incepi sa-l practici corect, consecvent si continuu vei fi scutit de celelalte 63 de remedii.
” Luarea de conostinta ” este mutarea atentiei de la grijile tale spre corpul tau, de la grijile mari si insemnate la neinsemnatul corp.
Grijile sunt expresia ego-ului.
Corpul este exprimarea vibratiei universale. ( ” Materia este un ritm, substanta este o frecventa ” ).
Luarea de cunostinta se practica astfel:
– Te asezi ferm si stabil pe un scaun ( sau mai bine pe un taburet, dar niciodata pe un fotoliu), caci coloana vertebrala trebuie sa fie dreapta, fara efort, iar genunchii sa fie ceva mai jos de osul iliac, sau cel mult la acelasi nivel – niciodata genunchii sa nu fie mai sus decat nivelul bazinului.
– Mainile impreunate in poala, cu stanga peste dreapta, pentru ca stanga antreneaza, prin legare, emisfera din dreapta: emisfera cerebrala a tacerii, a rugaciunii, a intelegerii ” psi „.
– Capul trebuie sa fie drept. Ochii deschisi, dar lasati oblic in jos, privind ca si launtric.
In pozitia aceasta, ramai nemiscat cel putin doua minute si treizeci de secunde. In acest timp, te concentrezi pe ordinea corpului tau, adica fixezi mental, rand pe rand, coloana pe care o tii dreapta, si partile corpului, pazind stabilitatea lor.
Alte doua minute si treizeci de secunde te concentrezi pe fluxul respiratiei, devii martor al respiratiei tale.
Inca doua minute si treizeci de secunde pastrezi mintea pura, fara nici un gand. Apoi pendulezi usor bustul de cateva ori, spre stanga si spre dreapta, dupa care te ridici si faci cativa pasi prin camera.
Acest exercitiu, atat de simplu, are putere de linistire si de incarcare energetica, activand pulsul vietii. ”

Manuela Sanda Băcăoanu,  o moață cu Apusenii pe tălpi

 

Camino prin Apuseni – Câmpeni-Mihoiești

Puterile iernii  sunt tot mai slabe, așa că am profitat de o zi mai prietenoasă, ca să mai facem câțiva pași spre îndeplinirea ”pohtei ce-am pohtit”, adică a vedea și în România un drum de pelerinaj marcat și bine popularizat.

De bine de rău, de la Aiud până la Câmpeni, știu în mare pe unde va merge drumul, dar dincolo de Câmpeni, e încă o enigmă. Am căutat azi un traseu care să nu meargă pe șosea de la Câmpeni până la baraj la Mihoiești și am găsit unul chiar foarte bun, pitoresc și interesant.

Dacă știe cineva un traseu de la Mihoiești la Vadu-Moților, sau chiar de la Câmpeni la Vadu Moților care nu este pe șosea, îl rog să-mi dea de veste.

Vă las în compania câtorva fotografii făcute azi.

 

Vise de iarnă, într-o noapte aproape primăvăratică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

Ţara absurdului

Am tot încercat să scriu despre lucruri comune, despre întâmplări mai mult sau mai puţin banale, dar, pur şi simplu, nu mai rezist!

Cum se poate, oameni buni, să trăim în ţara care a dat CEI MAI BUNI DIN LUME elevi sau studenţi la aproape toate  disciplinele: IT, chimie, matematică, şah şi mai nu ştiu câte altele, dar să ne lăsăm conduşi de nişte lichele ce nu ştiu îndruga două vorbe inteligibile în graiul străbun, nu în vreun dialect de pe Amazon?

Cum mai rezistăm ca zilnic să fim făcuţi de ruşine, noi toţi, întregul popor, de nişte oligofreni corupţi, al căror singur ţel este să-şi scape fundurile grase de puşcărie? Oameni fără ruşine şi fără minte în cap, strânşi cu făraşul ca pleava şi aruncaţi în fruntea ţării, unde fac doar tâmpenii, iar noi, toţi ceilalţi, îi privim la început amuzaţi, apoi dispreţuitor, dar, sper eu, în cele din urmă înfuriaţi şi cu mâna pe coasă şi topor.

Ne-au bătut şi gazat în 10 August, dar tot de partea lor este adevărul şi dreptatea, noi am fost doar nişte „protestanţi” , trataţi la fel ca puricii ce au avut îndrăzneala să urce pe grumazul câinelui ciobănesc, scuturaţi jos şi călcaţi în picioare.

Eu cred că cei cu „negăţionalismul” celor ce au produs evenimentele din 10 August, cu adepţii lor cu tot, trebuie daţi afară pe uşa din spate a istoriei, trebuie puşi la zid şi întrebaţi ce au de gând, cum s-au gândit să dea ţării înapoi toate comorile furate, cum vor reface toate găurile pe care le-au produs în toate sectoarele de activitate  şi cum vor aduce înapoi un sfert din popor, plecat în bejenie mai ceva decât în vremea războiului. După război, oamenii sperau la mai bine, pe când acum, cei plecaţi nu mai speră la nimic de la nişte conducători care în fiecare zi iau decizii împotriva ţării şi a poporului ce se încăpăţânează să nu plece, să rămână aici şi să reziste eroic, până când… Nu mai ştiu nici eu până când, fiindcă acea clipă devine tot mai îndepărtată, tot mergem, dar luminiţa de la capătul tunelului abia mai pâlpâie, toată speranţa este ca, într-o bună zi, să nu se stingă de tot.

Nu mai vorbesc acum despre spitale, trenuri, şcoli şi autostrăzi, fiindcă nu cred că mai este vreun român care nu cunoaşte situaţia exactă în care se află acestea.

Un gând şugubăţ însă tot nu-mi dă pace, mă gândesc că dacă prostia ar puţi, exact aşa, ca dihorii, oare ce miros ar fi în guvern şi parlament? Dar dacă ar durea? Păi, s-ar auzi vaietele lor de la Nistru pân la Tisa, ar trebui să golim vagoane de parfum peste ei şi să-i resuscităm periodic… Dar, din păcate, prostia nici nu pute, nici nu doare, atâta doar că săgeţile ei ni se înfig nouă în inimă, iar teama mea este că, încet-încet, vom dispărea ca ţară, ca naţiune, ca popor…

A citit cumva, cineva, până aici? Să ridice mâna!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi cu sufletul sfâşiat de durerea pierderii neamului