Arhive pe categorii: Camino de România

Aţi fost vreodată la Abrud?

Noi, ieri, am fost de două ori. Ciudat la prima privire, dar de fapt , nimic neobişnuit. Aveam deja o înţelegere cu- de acum- prietenul nostru Cristian Mera, caminant cu experienţă din Abrud, ca să găsim cel mai frumos traseu de la Abrud la Câmpeni.

Zis şi făcut, ieri dimineaţă am mers cu maşina la Abrud, unde am lăsat-o în custodia părinţilor lui Cristi, iar noi am pornit, peste deal spre Câmpeni, fiind însoţiţi de încă un caminard din Abrud, Dorel. (Nu-i ştiu numele de familie, dar promit să mă interesez).

Vă avertizez să nu plecaţi prin Munţii Apuseni fără încălţăminte adecvată şi fără condiţie fizică, fiindcă veţi fi dezamăgiţi. (de voi înşivă). Şi spun asta eu, care am fost de patru ori pe Camino de Santiago, în sandale. Ei bine, aici, nu merge, şi să vă spun de ce: chiar când încă eram în Abrud şi priveam de jos în sus strada ce urma să o „încălecăm”, mi-am dat seama că nu va fi uşor. E genul de stradă pe care dacă locuieşti spre capătul ei şi te-ai întors de la cumpărături uitând să cumperi ceva esenţial, doar dacă ai mare curaj te mai întorci la magazin. Acum exagerez şi eu un pic, cine nu se teme de urcuş şi de noroaie, nu va avea nicio problemă. Urcăm prin ceaţa care, sperăm noi, se va destrăma la un moment dat, pentru a ne dezvălui împrejurimile, deocamdată acoperite de caiere albicioase, ce se învălătucesc pretutindeni.

Ieşim din zona caselor, ultima fiinţă ce ne petrece cu o privire veselă fiind un măgăruş, care… se pierde şi el, ca… măgarul în ceaţă.

Pe măsură ce urcăm, peisajul devine tot mai interesant, pini mândri străjuiesc drumul care e şi el mai zvântat acum, urcuşul nu mai e cu sincope de respiraţie, devine unul normal, pentru oameni normali. Încetişor, ceaţa se destramă, lăsând ferestre miraculoase luminate de soarele dimineţii, păşim pe un drum magic, şi… oau! Am ajuns pe coamă, suntem înconjuraţi de un ocean de ceaţă, iar munţii apar ca nişte insule răzleţe, parcă suntem supravieţuitorii unui potop, ne aşteptăm ca, în orice moment, o uriaşă arcă să se îndrepte spre noi silenţios, purtând în burta ei creaturi mitice.

Suntem de acum scăldaţi în soarele dimineţii, e călduţ, drumul este minunat acum, printre pajişti, munţii din depărtare au ieşit şi ei din pâclă, o biserică albă se vede undeva, foarte departe, spre stânga.

După o bună bucată de drum aproape plan, începem să coborâm… De fapt, să cobor, bărbaţii sunt mult în faţă, iar eu, coada după ei. Îmi place solitudinea asta parcă de început de lume, ei sporovăiesc non-stop şi n-aş putea să mă bucur la fel de mult de tot ceea ce mă înconjoară, n-aş putea să simt integrarea în  marele Univers, ca o părticică minusculă ce mă aflu.

Câmpeni-ul se vede la început printre doi copaci, ca un tablou cu ramă naturală, apoi, după un tăpşan, oau! Câmpeni-ul în toată splendoarea lui, arată ca un adevărat oraş european. Eu merg la Câmpeni cu maşina aproape săptămânal, dar, aşa, de sus, nu l-am privit niciodată. Mi se pare de-a dreptul magnific.

Coborârea devine din ce în ce mai abruptă, parcă e sora mare a urcuşului din Abrud, dar merită toţi banii, priveliştea este absolut superbă.

Noroi, curbe şi genunchi supăraţi, dar , cum nimic nu este veşnic, şi această coborâre se termină la un moment dat. O ciocolată Shogetten neagră, ceai de mentă pentru mine şi cafea pentru băieţi, sunt răsplata pentru drumul de 13 km (zice GPS -ul lui Cristi) pe care am reuşit să-l dăm gata în trei ore şi ceva.

După scurta pauză de cafea „sin leche” că nu aveau, a urmat drumul de întoarcere, prin Sohodol, foarte frumos şi acesta, dar nici pe departe la fel de spectaculos, plus că e mai lung cu vreo trei km.

Când ceaţa şi înserarea se lăsau peste Abrud, am ajuns din nou la strada cardiacă, noroc că pe drum găsisem un „El Băţo”, fără ajutorul lui, probabil aş fi coborât pe fund. A doua intrare în Abrud în  aceeaşi zi, dar prin locuri şi cu mijloace de transport diferite, însă mult mai triumfală, zic eu.

46.000 de paşi (ai mei), 28 de km zice GPS-ul lui Cristi, a fost o zi printre cele ce ne vor rămâne multă vreme în memorie.

Mai jos, aveţi câteva poze…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi… (la propriu şi la figurat)


De la Lupșa la Abrud, prin Roșia Montană

Ideea de a merge de la Lupșa la Roșia Montană era foarte vie în mintea mea, așa că, duminica trecută, am dus-o la îndeplinire. Ne-am adunat șase iubitori ai excursiilor pe jos, și am reușit mai mult decât îmi propusesem eu inițial, adică am ajuns chiar până la Abrud.

Mai jos, puteți admira fotografiile făcute de un demn caminard, Cristian Mera, care a fost sufletul excursiei noastre.

Marcati linkul si dati click dreapta, apoi, alegeți opțiunea vizualizare link,

https://www.dropbox.com/sh/4cqiilq2nv6ae79/AAAfPTuzf1Ti_Wi_6LvoxWxMa?dl=0

Vă doresc un sfârșit de săptămână minunat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

( ideea acestei semnături mi-a dat-o dl. Ioan Vlad, lucru pentru care-i mulțumesc și-i sunt recunoscătoare)

.PS. Poza cu vacile seamănă teribil cu una de pe Camino del Norte, vacile din acea poză păscând însă deasupra oceanului. Asemănarea este că nici acelea, nici acestea nu-și pot da seama de magnificul peisaj în care-și duc viața… Sunt doar vaci, nu le putem cere mai mult, nu-i așa?

 

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Reîntoarcerea la „locul crimei”

Eram foarte nemulţumită de ceea ce reuşisem în cele două zile de mers pe jos, sâmbătă abia am reuşit să mă recuperez, cu bowtech şi cu înot la ştrandul din Baia de Arieş, iar duminică eram deja ca nouă, aşa că…

Nu mă pot abţine, umplu o plasă cu legume din grădină pentru a o duce voluntarului de la cabana Albamont, şi, cu cântec, înainte marş: urc în maşină şi mă întorc înapoi până la locul sus-amintit, (55 de km de la Lupşa), pentru a face noi prospecţiuni şi a găsi adevăratul Camino, cel pe asfalt nu mi se pare potrivit deloc.

Las maşina la cabană şi o pornesc înapoi pe jos, de astă dată pe cărări de munte, prin locuri absolut superbe…

Am mers aşa până dincolo de Colţeşti, am inclus cetatea cu acelaşi nume pe traseu, întorcându-mă din nou de unde plecasem, de astă dată, fericită şi mulţumită de rezultatul zilei.

Interesant, plecarea pe drumul verde este exact de lângă Conacul Secuiului, din Colţeşti. Oricum, data trecută era după ploaie şi spre seară, n-ar fi fost prea plăcut să străbat acest drum. Ştie cineva acolo sus cum să le aranjeze pe toate, trebuie doar să-i dai voie să-ţi îndrume paşii.

Ce e frumos, din Colţeşti până în Rîmetea, fiecare poate să meargă cât de sus îl duc picioarele, în sensul că este un drum marcat chiar pe creastă, un pic alunecos după cum mi-au spus două fete din Marea Britanie cu care m-am întâlnit când tocmai coborau şi care au fost încântate de perspectiva unui Camino de Santiago ce începe de aici, apoi, o mulţime de terase, îţi dau posibilitatea să faci traseul pe unde vrei. Este şi un drum chiar pe vale, foarte frumos şi acela, atâta doar că nu ai perspectiva întregii depresiuni.

Fericită şi mulţumită, după 17 km (drumul dus-întors), am urcat în maşină şi am plecat la Cluj… Încă nu am marcat nimic pe acolo, va trebuie să mai merg cel puţin de două ori, dar nu contează, pur şi simplu m-am îndrăgostit de această zonă.

IMG_9173

Mai am încă noutăţi, dar , toate la timpul lor…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aiud- Rîmetea – partea a doua… 06.09.2018

În Livezile, mă voi întâlni cu primarul, acesta este planul, dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu prea bate cu cea din târg. E ora amiezei când ajung în curtea primăriei, îmi iese în întâmpinare o doamnă drăguţă şi amabilă, urmată de încă două, cu care stau la taclale vreo jumătate de oră, poate-poate apare şi dom primar, cu care convorbisem cu o zi în urmă şi promisese să mă aştepte, dar… încurcate sunt căile primarilor, fusese chemat de urgenţă nu-ştiu-unde… Doamnele, amabile, mă ascultă, sunt încântate, ba mai fac şi copii preţioaselor mele documente, apoi o iau din loc, până la Rîmetea mai am o groază de paşi de făcut…

Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară, până-n seară… Nu tocmai până-n seară, dar era aproape ora 16 când am ajuns la Templul Templierilor, hotelul din Cheile Vălişoarei, un loc de popas foarte nimerit pentru pelerini. În curte, plin de maşinoace… Hmm, aici o fi scump, mă gândesc eu, în timp ce întreb de proprietar, pe care mi-l imaginez aşa, un cavaler mândru, cu mustăţi. Spre mirarea şi bucuria mea, imaginaţia mi-a jucat feste, apare o femeie tânără, micuţă şi drăguţă, pe numele ei Camelia, care nu are nimic în comun  cu armura unui cavaler. A auzit despre pelerinajul la Camino de Santiago, ar avea camere de 3 paturi cu 180 de lei/noapte, dar pentru pelerini negociem la 50 de lei/pat, cu mic dejun. Yuhuuu! Mi se pare un preţ bun, aşa că plec fericită mai departe, cu toată ameninţarea ploii, care s-ar părea că vine din toate colţurile cerului. Înainte de camino, a merge prin ploaie mi se părea  neplăcut. Acum, mi se pare cel mai firesc lucru, îmi pun pelerina, udată de primii stropi ai acestui prim camino românesc.

Trec prin satul Vălişoara, unde un măr roşu picat pe asfalt îmi face cu ochiul, îl spăl un pic şi-l mănânc cu plăcere în staţia de autobuz, numai bună pentru popasul unui pelerin plouat şi obosit.

Apoi, cu avânt spre Colţeşti, încă vreo trei km, prin ploaia ce nici nu cade nici nu stă, ba mai vine o rafală, ba se mai molcomeşte. La intrarea în Colţeşti însă, o ploaie torenţială , m-a făcut ciuciulete pe 50 de metri, cât mai aveam de parcurs până la prima streaşină. Bun! Acum sunt udă şi la picioare, nu mai am nimic de pierdut. Pelerina şi-a făcut datoria, doar de la genunchi în jos mustesc, bine că mi-am ridicat pantalonii, ca să fiu „cheschi”, adică sexi, în limbajul nepoţelei mele de doi ani.

Două biserici extrem de îngrijite (una cu flori la „fereşti”) mă întâmpină în Colţeşti, şi un anunţ „Conacul Secuiului”, pe care, văzându-l mi-am dat seama că nu voi obţine vreo reducere pentru pelerini, e extrem de frumos şi tot timpul plin. O cameră costă 280 de lei pe noapte, dar… pentru ” o dată în viaţă”, merită investiţia, zic eu. Sau vă puteţi mulţumi cu o vizită la exterior, aşa cum am făcut eu, luând în continuare la picior drumul spre Rîmetea…

Mai picură un pic, apoi, ploaia se opreşte când ajung în comuna mai sus pomenită. M-am îndrăgostit de aceste locuri anul trecut, când am parcurs drumul invers, de la Buru la Aiud , 

Văd câteva anunţuri de pensiuni, dar eu vreau să trec de Rîmetea, îmi amintesc că astă toamnă am văzut mai multe locuri de cazare mai aproape de Buru. Da, am avut dreptate, simt că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, am ajuns la Punctul de informare turistică Albamont, care seamănă grozav cu un albergue din Spania. Parcă s-au inspirat unii de la alţii. Singura bulină neagră este lipsa semnalului pe Orange, nu mă mai ţin picioarele să urc un pic pe deal, aşa că… NOAPTE BUNĂ!

Voi transmite mâine „micile mele rânduleţe”.

Pozee!

Să aveţi o seară faină şi o noapte pe măsură!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Iar acum, povestea… ziua I Aiud-Rîmetea – partea I

Doar mie mi se pare că în centrul imaginii e un cap de pisică? Nu, nu vreau să schimb vorba, ştiu că unii dintre voi sunt curioşi cum au decurs primele mele  zile caminante prin România….

Păi… cam aşa: am ajuns la Aiud pe la 9 dimineaţa şi m-am îndreptat cu voioşie spre primărie, care ştiam acum unde este, în urmă cu vreo două luni am făcut o recunoaştere de rutină a zonei, ocazie cu care am vorbit preţ de 5 (cinci) minute şi cu doamna primar, drept că forţasem un pic intrarea la primărie. Pentru curioşi, voi da detalii cu altă ocazie.

Cum în drumul meu am întâlnit o foarte frumoasă biserică romano-catolică şi cum preotul era prezent, i-am povestit despre proiectul meu şi am cerut voie să pictez prima săgeată galbenă de pe camino românesc. Răspunsul fiind afirmativ, am purces la treabă cu mare emoţie, cu toate că ştiam că spray-ul funcţionează, îl încercasem cu o seară în urmă, în spatele blocului. (De fapt, aceea este prima săgeată galbenă.)

Mă îndrept apoi spre primărie cu paşi vioi, dar, din păcate, nu trec nici măcar de portar (cine ştie, o fi având instrucţiuni precise cu privire la persoana mea). Las totuşi documentaţia despre Camino prin România, nu mă descurajez şi mă gândesc să dau o geană la Liceul Bethlen Gabor (nu sunt sigură că am scris bine), liceu cu renume şi foarte vechi din Aiud, la o aruncătură de băţ de primărie. Am amintiri frumoase de aici, în urmă cu o mie şi unu de ani am fost într-o tabără, (eram în clasa a treia), mă gândesc că şi acum or fi având internat, deci posibil albergue pe timpul verii… de ce nu?

Am acces la directoarea adjunctă, o doamnă foarte drăguţă, care-mi promite că va vorbi cu directoarea, după ce-i explic despre ce este vorba şi-i las, bineînţeles, hârtiile aferente. Au camere cu 6 paturi, dotate cu baie proprie şi există şi o bucătărie. Ideal, aş spune, dă Doamne să fie de acord cu găzduirea pelerinilor.

Mai pictez o săgeată în faţa liceului, apoi încă una la intersecţie, iar de acum… tot înainte, ca… era „ca pionierii”, de fapt ceea ce fac eu s-ar putea numi tot muncă de pionierat, aşa că… TOT ÎNAINTE!

În Aiud nu te poţi rătăci, după ce ai luat direcţia spre Buru, mergi de ţi se apleacă pe o stradă destul de frumoasă, case de o parte şi de alta, am reperat şi cel puţin două supermarketuri cu terasă,  ai de unde să te aprovizionezi. (Important, sunt deschise şi duminica!).

Acum fac o descriere succintă a întâmplărilor, peisajele şi frumuseţile locurilor le las în seama fiecăruia dintre voi, ca să le descoperiţi la vremea lor.

Mă apropii de ieşirea din Aiud, tot întrebând în stânga şi în dreapta de un drum alternativ spre Livezile, nu cel de pe şosea. Nimeni nu ştie, cred că mi-au ieşit în cale doar umblătorii cu maşina, ăia pe jos erau în altă parte la această oră a dimineţii târzii (am pornit pe la 10,30 din centrul Aiudului).

E deja destul de cald, aş spune chiar foarte cald, iar mersul pe asfalt este ultima opţiune dintre toate cele posibile.

Odată cu ultimele case noi, arătoase, ies din Aiud pe şosea, fiindcă îngerii mei păzitori probabil îşi beau cafeaua atunci când eu întrebam despre drumul prin praf… N-a fost să fie, şi pace!

După câţiva kilometri, în care mă conving că trebuie neapărat să mai fie un drum, în stânga mea se văd case de vacanţă, ba chiar şi o maşină, dincolo de un fir de apă ce curge printr-o râpă, iată că, pe marginea şoselei, îmi ies în cale 3 culegători de mere, mama tata şi băiatul. După ce le spun păsul, aceştia îmi confirmă bănuiala, ar trebui să mă întorc vreo doi kilometri înapoi ca s-o iau pe drumul cel bun, dar n-am nervi pentru asta, aşa că merg înainte, dar peste încă un km voi ajunge la Măgina, iar de acolo voi urma drumul de praf…

Zis şi făcut, când dau de indicatorul cu „Mănăstirea Măgina” îl urmez, nu înainte de a mai întreba un localnic, care-mi spune că pe aici drumul e mai lung, dar nu contează, eu vreau mai frumos, şi pentru ochi şi pentru picioare.

Alegerea se dovedeşte a fi una extrem de fericită, drumul e „ca pe camino”, sau chiar mai frumos, urci pe un pârâu, de o parte şi de alta sunt case foarte îngrijite, peste tot e curăţenie, ce mai, am impresia că m-am teleportat fără să-mi dau seama pe camino din Spania. Mă felicit pentru alegerea făcută, nu apuc să-mi strâng şi mâna, că ajung la mănăstirea Măgina.

Atâta pace şi linişte e împrejur, atât de aproape de Dumnezeu te simţi în acest loc, încât vorbele, oricare ar fi, par mici şi seci pentru a zugrăvi toate sentimentele care te încearcă în această mică mănăstire.

Nici ţipenie de om nu se zăreşte, totuşi, nu pot pleca fără să vorbesc cu cineva, iar la încercarea mea de a-mi face simţită prezenţa, răspunsul este apariţia unui călugăr foarte prietenos, căruia îi deapăn de la început povestea. Rezultatul este că-i va vorbi stareţului, au şi ei o cămăruţă cu două locuri de cazare, (bune şi acelea), am înţeles că vor putea fi mai multe, cu timpul. Dă Doamne să vină cât mai mulţi pelerini, ca să fie impulsionaţi şi călugării să mai facă locuri de cazare!

După ce stăm la taclale, călugărul îmi arată pe unde o iau peste deal, ca să ajung în Livezile, satul care dă şi numele comunei.

Drumul este de-a dreptul îmbătător, printre livezi de mere roşii şi porumbişti ce-ţi mângâie auzul cu foşnetul lor pârguit.

O coborâre cam vertiginoasă, dar scurtă, şi iată-mă direct în centrul comunei…

Întreb de primărie, apoi iau apă de la izvorul frumos captat, parcă anume pentru pelerini…

Va urma, mâine…

Poze pe facebook, nu mai am memorie pe blog

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

A mai rămas o zi

Îmi place foarte mult imaginea de mai sus, este de pe Camino Portughez, iar pelerinul din depărtare este soţul meu. Am folosit-o ca şi copertă la prima ediţie a cărţii mele: „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”, iar acum, căutând o imagine reprezentativă pentru acest articol, am dat de ea. Cum nimic nu este întâmplător, m-am gândit că va fi de bun augur pentru noua mea călătorie, de astă dată prin ţară.

Plecarea  ar  trebui să se facă aşa, de azi pe mâine, ca să nu ai timp să te gândeşti prea mult la toate câte se pot întâmpla pe un drum al cărui deschizător eşti, un drum care trece prin localităţi dar şi prin locuri pustii, locuri prin care tu hotărăşti dacă e bine sau nu să treacă importantul şi (de acum) cunoscutul Camino de Santiago.

Când mă gândesc la următoarele zile şi mai ales după ce colegele mă tot întreabă cum am curajul să plec singură la drum, parcă mi se strânge un pic cămaşa în spate, dar sunt sigură că voi reuşi să duc la bun sfârşit acest proiect, de când mă ştiu fac acest lucru, nu-mi place să las lucrurile  fără finalitate.

Rucsacul e aproape gata, nu contează că pleci pentru patru sau pentru patruzeci de zile, cam de aceleaşi lucruri ai nevoie.

Aşa că… Buen Camino, mie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni