Arhive pe categorii: Camino de România

Etapa a VI-a: Poşaga – Sălciua – Baia De Arieş – Lupşa – Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni

După cum spuneam, acest ghid este în lucru şi într-o continuă schimbare. Am sărit peste câteva etape, deoarece între Vidolm şi Poşaga nu am definitivat traseul deocamdată, lucru care nu mă împiedică însă să duc acest ghid mai departe, pe porţiunile pe care le-am marcat deja.

Dragă pelerinule, ai intrat deja în atmosfera acestui minunat drum prin Apuseni, te-ai familiarizat cu particularităţile lui şi ai rămas de multe ori în extaz în faţa frumuseţilor presărate la tot pasul în calea ta.

Facem un pas mai mare în faţă astăzi, trecând direct la ieşirea din localitatea Poşaga, pe care ai văzut-o şi te-a fermecat, dar e cazul să pleci mai departe. Te întâlneşti din nou cu râul Arieş, pe malul căruia vei petrece această zi.

De la Poşaga la Sălciua vei merge pe şosea, n-am găsit altă variantă până în acest moment. Drumul este însă foarte pitoresc, nu este extrem de circulat, iar până la Sălciua sunt în jur de 8 km. Vei întâlni popasul de la Cascada Şipote, un loc care sunt sigură că va deveni faimos pe internet, toţi cei care trec pe acolo fac nenumărate fotografii.

Ajungi apoi la Sălciua, o localitate cu multe pensiuni şi chiar mai multe locuri de vizitat; iată un link:

La Sălciua găseşti baruri, restaurante şi magazine alimentare.

Iată şi locuri în care te poţi caza la Sălciua, în caz că doreşti să explorezi împrejurimile:

https://www.google.com/search?client=firefox-b&sxsrf=ALeKk00pKn2tWifltDzUebnYKxQZhlYFIA%3A1583233502608&ei=3jleXpXmJJee1fAPxO-fmAM&q=cayare+la+salciua&oq=cayare+la+salciua&gs_l=psy-ab.3..0i22i30l9.59826.63514..63826…0.2..1.404.2770.0j15j1j0j1……0….1..gws-wiz…….0i71j35i39j0i67j0i131j0j0i10j0i13.5G36muO-vfY&ved=0ahUKEwiVzZO0lP7nAhUXTxUIHcT3BzMQ4dUDCAo&uact=5

Sper că drumul pe şosea nu te-a obosit prea tare, vei trece acum pe partea dreaptă a Arieşului, dacă urmezi săgeţile galbene.

Ai ajuns, în sfârşit, într-o zonă destul de asemănătoare cu Camino del Norte, poate un pic mai sălbatică. Drumul la început asfaltat, se transformă într-unul desfundat, apoi, într-o cărare… Cu suişuri şi coborâşuri dese, vei parcurge o zonă montană destul de scurtă, după care vei traversa din nou Arieşul, de data aceasta pe o punte. Nu-ţi fie teamă, nu privi în jos la apa care se grăbeşte spre vărsare, ţelul tău este malul celălalt, pe care, iată, ai ajuns.

Mai ai o porţiune pe şosea trecând prin satele Brăzeşti şi Sartăş, când săgeţile te vor informa că trebuie să traversezi iarăşi Arieşul, pe un pod, dar, surpriză, la capătul celălalt te aşteaptă o scară din lemn. Cu mare grijă ajungi jos, o iei la dreapta pe un drum nu prea circulat, iar peste vreo doi km, ajungi la Baia de Arieş fostă localitate minieră, cu locuri de cazare şi de vizitat, cu magazine alimentare şi tot ce-şi mai doreşte un pelerin, un părculeţ cu bănci, în care te poţi odihni, dacă nu vrei să dormi aici.

Pensiunea Roua Muntelui şi Pensiunea Fructele Pădurii vă stau la dispoziţie.

Iată o listă cu obiective turistice din Baia de Arieş: Biblioteca orasenească, Bustul lui Avram Iancu, Colţul Bulzului, Fagul Impăratului – un arbore ale carui frunze nu cad, Biserica de lemn Învierea Domnului, Biserica Romano-Catolică, Mănăstirea Martirii Neamului, Manastirea Ponor, Mocanita, un mod inedit de a vedea imprejurimile Arieşului,Monumentul Minerilor, Parcul Central, Muzeul etnografic Nicolae Sima, Strandul din localitate.

După cum vezi, nu te poţi plictisi la Baia de Arieş. Dacă nimereşti într-o zi toridă, îţi recomand ştrandul, e nou, cu apă filtrată, încălzită şi foarte curat.

Dacă ai ales să pleci mai departe, vei vedea unele dintre obiectivele turistice menţionate în lista de mai sus, primul fiind Fagul Impăratului, un fag foarte special, monument al naturii, dintr-o specie care-şi schimbă frunzele doar o dată la doi ani: într-un an sunt verzi, iar în celălalt, ruginii. Impunător şi falnic, este însoţit şi de o poveste, se spune că la poalele lui stătea Avram Iancu, iar pe şosea, peste Arieş, era Împăratul Franz Joseph, ultimul mare principe al Transilvaniei, căruia Avram Iancu i-a strigat peste râu că un nebun şi un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată.

Urmând drumul, vei ajunge la Mănăstirea de maici Martirii Neamului, pe vârful unui deal, înconjurată de verdeaţă. Un loc minunat de reculegere şi de aduceri aminte.

Înconjurând mănăstirea prin partea stângă, începi să cobori pe un drum strâmt, printre case de acum o sută de ani şi vei ajunge din nou la Arieş, pe care-l traversezi pe un pod, iar până în centrul localităţii Lupşa ai mai puţin de 2 km, pe şosea.

Imediat pe dreapta este pensiunea Galaxi, unde găseşti cazare şi masă, apoi, alte pensiuni te aşteaptă.

Voi mai încărca şi alte fotografii, drum bun, pelerinule!

Manuela Sanda Băcăoanu

De la Mușca la Roșia Montană – primii pelerini pe drumul marcat de mine

Ieri , când veneam de la Lupșa la Cluj, m-a sunat englezoaica mea prietenă pe numele ei Helen, spunându-mi că un cuplu de tineri aflat la ea în vizită (la Lupșa – Mănăstire), vrea să facă o excursie de câteva ore, cerându-mi părerea asupra traseului pe care ar putea să-l urmeze.

   În primul moment, m-am gândit că ar fi frumos să meargă pe drumul marcat de mine, de la Mușca, până în Dealul Piciorului și înapoi, apoi, mi-a venit o idee și mai bună, i-am spus că pot merge până la Roșia Montană, dacă vor fi recuperați de acolo de către gazdele lor, cu mașina.

    Cei doi tineri s-au aventurat până la Roșia Montană, a fost oarecum darul pentru ziua de naștere a fetei, iar fotografiile și cuvintele lor la superlativ despre acest traseu mi-au umplut inima de bucurie. Iată că nu numai mie îmi plac aceste locuri, sunt oameni care le văd pentru prima dată și sunt vrăjiți de ele.

   Această întâmplare îmi dovedește că nu am muncit și nu voi munci degeaba pentru a marca acest drum de pelerinaj, Camino de Santiago în Apuseni, chiar dacă el nu va fi recunoscut în mod oficial de către mai marii din Spania. Va fi însă folosit de către toți iubitorii muntelui care vor dori să petreacă zile minunate în România.

    E un sentiment minunat să-ți dai seama că n-ai trăit de pomană.

Las fotografiile să vorbească despre frumusețea locurilor:

Manuela Sanda Băcăoanu

Ghidul pelerinului – Etapa a II-a – Rîmetea – Vidolm

Felicitări, dragă pelerinule, iată-te ajuns în ziua a doua sau a treia a pelerinajului tău, depinde cum ţi-ai împărţit etapele şi unde ai ales să dormi.

Etapele specificate în acest ghid sunt doar informative, eu îţi voi arăta unde sunt locuri de dormit şi unde este mai bine să înnoptezi din anumite puncte de vedere, tu vei fi însă cel care vei alege cum să decurgă drumul tău.

Iată un site unde poţi vedea posibilităţile de cazare din Rîmetea: https://travelminit.ro/ro/cazare/rimetea?tm_campaign=CRO%C2%B7LOC%C2%B7ACM%C2%B7SOT%C2%B7LRO%C2%B7STD%C2%B7DYS&tm_manmt=MBR&tm_mt=b&tm_ap=&tm_acloc=21244&tm_kw=&tm_device=c&gclid=EAIaIQobChMIqOTavN7L5wIVVeN3Ch0lZwFiEAAYASAAEgIU1PD_BwE

Nu uita să te aprovizionezi cu hrană şi apă, la Vidolm este doar un magazin ambulant, care funcţionează o zi pe săptămână. Apă vei găsi şi în Vidolm, la Izvorul Dacilor.

Dacă ai ales să dormi în noaptea precedentă la cabana Albamont, care este dincolo de Rîmetea, va trebui să te întorci până în centrul localităţii şi să urmezi săgeţile, care te vor duce pe versantul opus celui pe care ai venit până aici.

Drumul pe şosea de la Rîmetea la Vidolm are 18 km, dar varianta peste munte este mult mai scurtă şi de un pitoresc desăvârşit. Pe măsură ce urci pe drumeagul care trece prin grădini şi livezi, ajungi într-o zonă în care parapantiştii îşi arată iscusinţa, plutind lin pe cerul albastru ca peruzeaua. Asta, dacă ai noroc să treci pe aici într-o zi însorită, de vară. Drumeagul ajunge în pădure, de departe se aud tălăngile oilor, care, în mod necesar, sunt păzite de câini ciobăneşti. Este bine să te asiguri că ai un băţ cu care să te aperi, sau o bucată de pâine pe care să le-o poţi arunca, în caz că ciobanul nu este prin apropiere.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu atacată de câini, dar, „paza bună, trece primejdia rea”, spune o veche vorbă românească.

Camino urcă în continuare, cam o oră şi jumătate, apoi, te trezeşti pe o şa, o trecătoare, iar de cealaltă parte a muntelui te plimbi ca pe o alee dintr-un parc secular, printre foioase şi conifere, o zonă misterioasă, în care ciripitul unei păsări, sau o creangă ce scârţâie, sunt singurele zgomote pe care le vei auzi.

Trebuie să fii foarte atent, deoarece , la un moment dat, săgeţile galbene îţi vor indica s-o iei spre dreapta, ieşi din pădure şi străbaţi coborând destul de vertiginos o fâneaţă necosită, cu tufişuri, care te va duce la un alt drum, ţinând direcţia spre vest cam la 300 de metri.

Când ajungi la drum o iei la stânga, apoi, după alte câteva sute de metri, la dreapta, pe o altă fâneaţă, drumul nefiind prea folosit în ultimii ani.

După ce ai ajuns la un pârâu nu te mai poţi rătăci, îi urmezi cursul, iar el te va duce direct în satul Vidolm, care are un nu-ştiu-ce foarte deosebit faţă de alte sate din Munţii Apuseni.

Chiar la intrarea în sat, vei avea posibilitatea să te cazezi, aici: https://www.google.com/travel/hotels/Vidolm/entity/CgoI8a_jw_Dg2LBfEAE?g2lb=2502548%2C4254308%2C4258168%2C4260007%2C4270442%2C4274032%2C4291318%2C4305595%2C4306835%2C4308216%2C4314846%2C4317915

Tot drumul de la Rîmetea până la Vidolm durează cam 3 ore, poţi merge mai departe, sau poţi rămâne aici.

Dacă ai destul timp, mai poţi vizita împrejurimile.

https://sites.google.com/site/romanianatura39/home/carpatii-apuseni/trascau/zade-la-vidolm-muntii-trascau

Dacă nu, ia-o din loc!

Urmând şoseaua ce trece prin centrul satului, azi te vei bucura de o întâlnire de neuitat, vei intra pe Valea Arieşului, râul care te va însoţi sporadic până la Arieşeni.

Până la următoarea întâlnire, eu iţi urez „Buen Camino!”

Manuela Sanda Băcăoanu

Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni – ETAPA I : AIUD – RÎMETEA

Dragă pelerinule,

Bun venit la Aiud! Ai făcut deja primul pas spre marea aventură, Camino prin Munţii Apuseni.

Aiud este un municipiu în județul Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Aiud, Aiudul de Sus, Gâmbaș, Măgina și Păgida, și din satele Ciumbrud, Gârbova de Jos, Gârbova de Sus, Gârbovița, Sâncrai și Țifra.

Suprafață: 142,5 km²; Populaţie: 22.876 (2011) locuitori

Dacă doriţi să vizitaţi Aiudul şi împrejurimile înainte de a pleca la drum, puteţi găsi cazare pe mai multe site-uri, mai jos aveţi un exemplu.

Aici te poţi aproviziona cu hrană pentru o zi, poţi lua masa la restaurant, sau poţi bea o cafea pe una din terasele din centrul oraşului.

Municipiul Aiud este un amalgam de construcţii noi şi foarte vechi, care-i conferă un aer aparte. Vizitând link-ul de mai jos, veţi vedea ce se poate vizita aici.

https://www.traveleuropa.ro/obiective-turistice-aiud/

În afară de cazările pe care le găsiţi pe site, ar mai putea fi o variantă pe timpul verii la căminul Colegiului Naţional Bethlen Gabor din Aiud, unde suntem în tratative cu administraţia, pentru a oferi câteva locuri pentru pelerini, la preţuri foarte avantajoase.

Urmând săgeţile galbene, vei vedea indicatorul de „Buru”, chiar în apropierea Cetăţii Aiudului, aflată în centrul oraşului. Va trebui să urmezi această stradă, iar după vreo 3-4 km vei vedea o săgeată la stânga, apoi, la 150 de metri, după un pod, spre dreapta, peste câmp. Drumul începe să semene cu cel din Spania, în curând ajungi în satul Măgina, la ieşirea din sat fiind mănăstirea cu acelaşi nume. Dacă ai obosit sau ai o problemă de sănătate, am înţeles că la Mănăstirea Măgina ar fi două locuri de cazare. Merită să intri, chiar dacă doreşti să mergi mai departe. E un loc foarte special, cu o bisericuţă veche din lemn, în care te poţi reculege o clipă, pentru a porni din nou la drum, spre comuna Livezile, urmând în continuare săgeata galbenă, peste deal.

Ajungând în vârful dealului, în faţa ochilor ai o panoramă vastă, vezi munţii cu vârfuri golaşe în depărtare, iar de jur împrejur totul e verde, auriu sau ruginiu, depinde de anotimpul în care ai ajuns aici.

Treci printr-o livadă de meri, apoi cobori dealul de partea cealaltă, la Livezile. Un izvor cu apă de munte te îmbie să-ţi umpli recipientele pentru apă şi ar fi bine s-o faci.

De la Livezile, Camino va fi pe şosea, deocamdată n-am găsit o variantă valabilă peste munte.

Urmează Poiana Aiudului, unde este bar, magazin alimentar şi o pensiune. Deocamdată, acest ghid este informativ, dar în scurt timp voi pune în fiecare localitate lista cu locurile de cazare şi celelalte facilităţi.

Şoseaua nu este aglomerată, vremea este bună, iar după Poiana Aiudului vei ajunge într-un loc de poveste: Cheile Vălişoarei. Este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le vei întâlni pe acest traseu, dar nu te speria, vor mai fi încă multe altele în care simţi că ţi se taie respiraţia.

Munţii care te înconjoară din toate părţile dau impresia unei cetăţi antediluviene, construită de nişte uriaşi. Cu toate că peisajul e grandios, păstrează ceva prietenos în înfăţişare, ai vrea să stai aici mult şi bine. Chiar o poţi face, la Castelul Cavalerilor, pe partea stângă a şoselei, unde am obţinut un preţ promoţional pentru pelerini, sper ca patronii să nu se fi schimbat între timp.

După vreo trei kilometri ajungi în Vălişoara, un sat care nu are nimic, nici bar, nici magazin alimentar. Pe site-ul de mai sus, găseşti cazări aici, dacă vrei să te opreşti. Drumul este foarte frumos, pe o şosea mărginită de nuci, iar de o parte şi de alta încep să se apropie Munţii Trascăului, extrem de fotogenici.

Sus, pe deal, se vede satul Colţeşti, iar când ajungi aici, o iei imediat spre stânga pe prima străduţă, care te va duce până în apropierea cetăţii Colţeşti. Dacă vrei, poţi vizita cetatea, dacă nu, urmezi marcajul şi ajungi în centrul localităţii, unde găseşti un bar şi magazin alimentar, care însă sunt închise duminica.

Săgeţile te vor duce spre Conacul Secuiului, un hotel destul de scump, dar care are nişte împrejurimi atât de frumos amenajate, încât aici vin miresele ca să-şi facă poze. Merită să-l vedeţi, măcar pe dinafară. Are şi un restaurant, cu mâncare tradiţională.

În continuare, săgeţile te vor îndruma spre câmp, apoi vei urca pe versantul drept al munţilor, de unde vei putea admira întreaga Depresiune a Trascăului, o oază de verdeaţă, înconjurată de munţi. Camino merge cam pe la o treime din înălţimea munţilor, care au cam 1000 de metri altitudine. Cei curajoşi, pot merge chiar pe creastă, este un traseu marcat, care-i va duce la Rîmetea. Nu te poţi rătăci dacă ţii direcţia pe la poalele muntelui, chiar şi dacă ai pierdut săgeţile. A fost dificil de marcat, deoarece nu erau suporţi pe care să putem face asta.

Rîmetea se zăreşte în depărtare, cu casele şi bisericile albe, de parcă s-ar pregăti de o continuă sărbătoare. Este o localitate care păstrează tradiţia în ceea ce priveşte arhitectura caselor, locuită de unguri şi de români, care parcă se iau la întrecere în a avea o casă mai frumoasă şi mai curată. Aici găsiţi cazare, restaurante şi baruri, este o localitate cu vechi tradiţii în domeniul turismului.

Dacă mai mergeţi cam un km pe şosea după ce ieşiţi din Rîmetea, veţi ajunge la Cabana Salvamont, care arată ca un adevărat albergue din Spania, iar preţurile sunt modice. Mai sunt şi două campinguri cu căsuţe, cu condiţii foarte bune de cazare. Problema este că va trebui să te întorci din nou la Rîmetea, pentru a pute porni spre Vidolm, peste munte.

Acest ghid este în lucru. Va mai fi perfecţionat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni – INTRODUCERE

INTRODUCERE

Dragă pelerinule,

Mă bucur că citeşti aceste rânduri, înseamnă că ai intenţia sau chiar ai pornit pe Drumul Sfântului Iacob de aici, din România. Te felicit pentru alegerea făcută şi-ţi promit că te voi însoţi pas cu pas, cu sfaturi şi cu idei, pentru ca drumul tău să fie unul de neuitat.

Acest ghid va descrie etapele călătoriei prin Munţii Apuseni, călătorie care începe la Aiud, în judeţul Alba, trece munţii spre Valea Arieşului pe care o urmează până la izvoarele lui, în Arieşeni, cu mici incursiuni în localităţi istorice, care-ţi vor aminti cu siguranţă de vechile burguri din vestul Europei. De la Arieşeni, peste munte la Chişcău, unde se află celebra Peşteră a Urşilor, apoi spre Beiuş şi Băile Felix, o staţiune în care te vei putea odihni şi bucura de apele termale, acest lucru va fi de ajutor pentru a pleca în continuare cu forţe proaspete spre frumosul oraş Oradea, apoi, în continuare, spre Ungaria.

Vestea bună este că nu vei avea probleme în ceea ce priveşte comunicarea cu cei dragi. Imediat ce ajungi în România, în primul orăşel, poţi achiziţiona o cartelă de telefon prepay, care de exemplu pentru 5 euro oferă minute nelimitate în reţea, (necesare eventual pentru a face rezervări la cazare), 1000 de minute naţionale, internaţionale şi SMS, de asemenea, 5GB internet.

Vei avea parte de un traseu plin de istorie, iar peisajele care te vor însoţi îţi pot garanta că sunt unice şi extraordinar de frumoase. Vei trece prin localităţi de munte, în care locuitorii primitori (pe numele lor moţi), te vor întâmpina cu produse tradiţionale, mâncăruri a căror savoare doar aici o poţi întâlni.

Te avertizez că acest drum, prin Apuseni şi prin Ţara Moţilor, nu este unul foarte uşor, trebuie să fii destul de antrenat şi, mai ales, să ai încălţăminte adecvată, adică bocanci. Aici nu poţi călători în sandale, aşa cum se întâmplă în Spania sau Portugalia. Am avut grijă ca porţiunile grele, montane, să alterneze cu porţiuni mai uşoare, pe şosea, dar la fel de frumoase, pentru ca oboseala să nu te facă să abandonezi acest proiect atât de frumos.

Uneori, va fi nevoie să cumperi mâncare pentru două zile şi să te aprovizionezi cu mai multă apă, aşa că te sfătuiesc să ai cât mai puţine lucruri personale, pentru ca rucsacul tău să nu fie prea greu.

Camino prin Munţii Apuseni va fi o adevărată aventură, aşa că-ţi doresc „Buen Camino!, Drum bun! să ai parte de tot ceea ce Universul va vrea să-ţi trimită, pentru a te ajuta să devii cea mai bună versiune a ta, din această viaţă.

Voi adăuga aici toate etapele călătoriei, cu informaţiile necesare. Fii pe fază!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ziua în care m-am rătăcit

E o zi minunată de august, vara e încă în deplinătatea puterilor, e cald, aproape prea cald la ora 9 şi câteva minute, când cobor din trenul ce mă aduce de la Cluj. Ştiu că pentru a ajunge la marginea Aiudului, localitatea din care începe Camino prin Apuseni, am de făcut vreo 4-5 km, aşa că mă interesez dacă nu cumva este vreun autobuz. Prin Aiud am marcat deja, săgeţile Sf. Iacob se află la toate intersecţiile, dar acum vreau ca până la Măgina să urmez un drum mărginaş, nu cel asfaltat şi parcurs de maşini.

Spre norocul meu, găsesc o maşină care se îndreaptă exact pe direcţia dorită, aşa că, în câteva minute, iată-mă anulând săgeata care duce pe şosea şi marcând una care duce spre stânga, spre drumul pe care-l bănui dincolo de un pârâu. Cineva mi-a spus să nu mă aventurez pe acolo, fiindcă e plin de câini. Cu toate acestea, mă avânt la drum şi încep să marchez cu spor, în ciuda mai multor persoane care se îndoiesc că acea potecă mă va duce la Măgina… Hmm!

Ba chiar acolo m-a dus, pe un câmp plantat cu varză şi alte legume… Un drum plăcut, fără dificultăţi şi, mai ales, fără câini.

De aici cunoşteam deja traseul, pe la Mănăstirea Măgina, apoi peste deal, direct în comuna Livezile. Cum anul trecut, când am mai trecut eu pe aici, nu reuşisem să mă întâlnesc cu primarul şi să-i expun mai pe larg proiectul cu Camino de Santiago prin Apuseni, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc acum norocul… Noroc sau ghinion? Se va vedea în cele ce urmează…

Da, primarul din Livezile era la primărie, am avut o convorbire amicală, la sfârşitul căreia, parcă michiduţă m-a îndemnat să întreb dacă nu cumva ar fi un drum care să ajungă în Vălişoara sau în Cheile Vălişoarei, dar care să nu fie pe şosea.

– Uite, acolo sus pe creastă se poate merge, ajungeţi la Schit, apoi, mai întrebaţi. Cred că puteţi coborî în Poiana Aiudului.

– Păi, Poiana Aiudului este prea aproape, pot merge până la Vălişoara?

– Da, sigur, mai întrebaţi, mă concediază el cu un gest, semn că întrevederea a luat sfârşit.

Plec încântată la drum, ca proasta satului, care crede că pe vârful muntelui e ca pe Corso, întâlneşti la tot pasul oameni pe care să-i poţi întreba pe ce stradă s-o iei. Dacă aş fi fost la prima mea călătorie prin munţi, aş mai fi avut ceva circumstanţe atenuante, dar aşa…

Prima acţiune, desfiinţez săgeata care arată că drumul merge pe şosea, pictez două (DOUĂ) săgeţi spre stânga, apoi plec în ritm alert, azi voi marca un drum pe care nu l-am mai parcurs, mă aliniez şi eu la lumea modernă, în care toate sunt doi sau trei în unul, pentru economie şi rapiditate.

Până la Schit e floare la ureche, fiindcă sunt marcaje, un drum care, ce-i drept, îţi cam dă palpitaţii fiindcă urcă pe un versant abrupt, drept pentru care mă opresc de vreo două ori, ca să beau apă şi să-mi reglez respiraţia. Temperatura este de acum foarte ridicată, gradele sunt peste 30, cu toată pădurea, e cam greu de urcat… Iată că ajung la faimosul schit, unde trei măicuţe tinere îmi ies în întâmpinare, avertizate de lătratul a trei câini de rasă, doi ca Lassie, iar unul negru şi flocos.

La întrebarea mea, dacă ar fi un drum care duce la Vălişoara, răspunsul lor este negativ, în sensul că n-au habar, ele nu se plimbă prin munţi. Una îmi spune totuşi că ştie că este un drum care duce la Mănăstirea Râmeţ. Nu este direcţia pe care doresc s-o apuc, sper să găsesc drumul cel bun, care mă va duce spre Cheile Vălişoarei, una dntre cele mai pitoreşti zone din Apuseni.

Părăsesc schitul cu speranţa că drumul cel bun mi se va arăta cumva, n-am idee cum, dar marchez conştiincios în continuare, dacă asta am început să fac, să duc lucrul până la capăt.

Oau!!! Ies din pădure, mai urc pe o păşune montană cu iarbă moale, lungă şi deasă câteva sute de metri, apoi, ajung în Rai. De jur împrejurul meu se întinde o panoramă ce-ţi taie răsuflarea, munţii verzi, împodobiţi de păduri, porumbişti ce încep a îngălbeni, iar pierzându-se în ceaţa depărtării, Aiudul, cu acoperişuri gri şi roşii ce abia se mai zăresc.

„Parcă nici n-am mers prea mult”, mă gândesc, văzând că punctul din care am plecat este încă vizibil. Mai urc un pic şi dau de o cruce, iar de acolo se văd deja şi Cheile Vălişoarei, aidoma unui castel din vremuri de mult apuse, în care cavalerii se adăpostesc între două războaie. Chiar la poalele muntelui se vede Poiana Aiudului, localitate frumoasă, cu oameni gospodari. Nicio cărare însă nu coboară spre sat, aşa că urmez poteca pe care am apucat, dar care, din nefericire, o ia spre sud-vest, nu spre vest, aşa cum ar trebui, pentru a ajunge acolo unde-mi doresc.

Merg şi marchez, marchez şi merg, preţ de încă vreo patru kilometri, neîncetând să mă minunez de frumuseţea ce mă înconjoară. Apoi, îmi dau seama definitiv că drumul acesta nu mă va duce niciodată în Vălişoara. ” Cât de cretină am putut să fiu, încât să cred că voi mai întâlni pe cineva pe vârful muntelui, dispus să mă îndrume?”

Îl sun pe soţul meu, care-mi confirmă ceea ce bănuiam deja, dacă voi mai merge pe acest drum, nu se ştie unde voi ajunge, dar numai în Vălişoara nu! Ah, am uitat să spun, semnal la telefon ai doar din când în când, iar internet, ioc!

Mă întorc pe unde am venit, învinsă şi frustrată, furioasă că am muncit aâta degeaba, dar nu este altă soluţie. Peste vreun kilometru, iaca un om cu caprele:

– Veniţi de la Rîmeţ? mă întreabă el, după ce ne salutăm politicos.

– Nu, vin din Livezile, voiam să ajung la Vălişoara, dar cred că nu acesta este drumul.

– Nu, nu, trebuie să vă întoarceţi vreo 3 km, apoi o puteşi lua pe deal în jos, acolo mai sunt ele drumuri şi ajungeţi în Poiana Aiudului…

Ca să n-o mai lungesc, am făcut ce mi-a spus omul, dar nici urmă de cărare, doar o pădure se întinde între mine şi satul ce se ghiceşte cam la doi km mai jos. Mda, dar pădurea e înconjurată de spini, nu contează, soarele începe să se rostogolească spre orizont, aşa că o iau prin pădure în jos, cu picioarele zdravăn ” muşcate” de măcieşii pe care nu i-am putut nicicum evita.

E în continuare cald, pădurea e al naibii de abruptă, fac mai multe „etape” pe fund, de la un copac la celălalt, Când credeam că spre dreapta e salvarea mea, mă afund din nou în nişte tufişuri ţepoase, din care mă întorc şi mai rănită, exact de unde am pornit. Mai am două degete de apă caldă ca ceaiul, iar o sfârşeală mă cuprinde, mă gândesc că dacă mă întind un pic, o să mă simt mai bine. Ce ironie, sunt la un pas de civilizaţie şi s-ar putea să-mi las oasele pe aici, iar nimeni să nu mă mai găsească în pădurea asta sălbatică şi ţepoasă.

Îmi mai fac un pic de curaj, cobor din copac în copac, genunchii îmi sunt ţepeni, iar după ce trec de ultima centură de ţepi şi ies în sfârşit pe o păşune, plină cu gogoloaie de fân, ce parcă-mi zâmbesc în lumina asfinţitului.

” Oau, am reuşit!” mă bucur înainte de vreme. Abia apoi văd că zona e înconjurată de gard electric, iar omul cu caprele îmi spusese că voi ieşi într-un loc în care cineva creşte o sută de bivoli. Deci am venit bine, nu trebuia să găsesc nicio cărare, până… aici. iată una, în depărtare se aud maşinile, picioarele mele sunt parcă ale omului de tinichea, dar nu mai este mult, nu mai trebuie să fie mult… Cobor acum pe un drum de maşină, de tractor, de ce-o fi şi… iată, şoseaua, de care mă mai desparte doar… un râu. Fără pod, fără punte, utilajele agricole trec direct prin apă. Aşa fac şi eu, desculţă prin piatra mărunt concasată, care înţeapă a naibii, dar… şoseaua şi izvorul, mă întorc 0 sută de metri ca să iau apă, ştiu că aici este un izvor. O piatră kilometrică mă face să râd, plânsul nu-şi are rostul acum, când am ieşit la liman: LIVEZILE 1 KM. Deci toată zbaterea mea de câteva ore a fost ca să… ce?

Beau apă, multă apă şi mănânc un pachet de covrigei. Telefonul mai are 1% baterie, îi trimit mesaj soţului meu să vină să mă ia de undeva de pe drum, apoi pornesc spre Poiana Aiudului, marcând bineînţeles, că doar n-o să pierd vremea.

Ajung la un bar în care şi anul trecut am pus telefonul la încărcat, dar este cam singurul deja-vu de azi, Apoi, lângă partea dreaptă a podului, „găsesc” semnal, pentru a-i da mai multe date soţului meu care deja a pornit în căutarea mea, iar tocmai când noaptea se instala pentru cele câteva ore ce-i sunt consacrate, apare şi maşina salvatoare, urc rapid, mai merge înainte fiindcă aici şoseaua e strâmtă şi sunt curbe, nu poate să întoarcă. Ajunsesem până în chei, se vedea deja Castelul Cavalerilor când ne-am întâlnit.

Tocmai mă gândeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, a fost o zi lungă, dar de acum gata, mergem la Lupşa, e weekend, totul e bine când se termină cu bine…. Opreşte maşina la intrarea în Poiana Aiudului pentru ca eu să-mi aranjez „sculele” de vopsit, moment în care aceasta (maşina) moare subit. Nicio lumină, nicio semnalizare, uşa de la portbagaj blocată, geamul de la şofer deschis.

Mda, asta ar putea fi subiectul altei povestiri, dar am obosit deja. Era firul de minus de la baterie, desprins de la şasiu. Un vecin din Cluj, om de bine şi de meserie a fost salvarea noastră.

La ora unu din noapte, ajungeam şi noi la Lupşa, după o zi pe care n-aş vrea s-o mai trăiesc vreodată.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă

Camino, Câine, Căldură mare…

Duminică aveam în plan să marcăm Camino de la Lupşa, la Roşia Montană… adică eu aveam asta în minte, soţul meu nu prea avea chef, ce-i drept, eram frânţi de oboseală după munca non-stop de sâmbătă, aşa că am decretat duminica aceasta „zi de odihnă”.

Dar cum nu suntem noi obişnuiţi să stăm pur şi simplu, am plecat totuşi într-o scurtă plimbare. Eu, fără pălărie, apă sau telefon, dar am luat cu mine un spray de vopsea galbenă, că cine ştie…

Câinele nostru era în culmea fericirii, în ultima vreme nu l-am mai luat la plimbare, fiindcă plecam departe, cu maşina, iar el nu putea veni.

Dacă tot am luat sprayul, am făcut o săgeată la ieşirea din curte, apoi, mai departe, am trecut podul peste Arieş, am ajuns la Hădărău şi ne-am îndreptat spre Dealul Muşchii (sună haios, dar aşa-i zice), ajungând chiar în vârf. Voit sau nu, era tocmai traseul pe care mi-l propusesem eu de dimineaţă, dar mult mai scurt, bineînţeles.

„Eu cobor la Muşca şi mai marchez cât mă ţine vopseaua, iar tu vii cu maşina după mine, pe şosea” (de-a roata, sunt vreo 6 km.)

Chino (câinele) vrea să vină cu mine, dar îl alung, Ştefan a spus că nu-l ia şi pe el în maşină. Când ajung aproape jos de cealaltă parte a dealului, ce să vezi, apare şi Chino, voios nevoie mare. Acum, ce mă fac? N-am telefon, apă şi pălărie, dar am în schimb un câine de cel puţin 25 de kg care dă din coadă bucuros, stârnindu-i pe toţi confraţii lui de prin curţile oamenilor cu propria prezenţă, aşa că am fost urmăriţi de un cor de lătrături aprige pe toată durata plimbării noastre prin Muşca… Am ajuns până la şcoală, dar vopseaua şi-a dat obştescul sfârşit, aşa că ne-am întors spre podul de la Muşca, pe asfalt, în speranţa că poate Ştefan totuşi vine după noi, sau, dacă nu, ce mai înseamnă pentru noi încă 6 km?

Săgeţile pe care le-am pictat nu arată grozav, va trebui să le refac cu pensula, cumpărasem vopsea la cutie, dar am plecat într-o scurtă plimbare, aşa că…

Pe scurt, după trei km, apare şi Ştefan cu maşina, iar după opinteli şi păcăleli, am reuşit să-l urc şi pe Chino. Am stat amândoi pe bancheta din spate, el era îngrozitor de speriat, a vrut să meargă în faţă, să sară, să plece undeva, ca să scape din cutia umblătoare în care noi dispărem în fiecare săptămână. Probabil se gândea că acum va dispărea şi el, dacă l-am momit să urce. Noroc că a fost o călătorie scurtă, la sfârşitul căreia, când i-am deschis uşa, nu-i venea să creadă că poate coborî.

Nu mai vorbesc despre mormanul de păr ce l-a lăsat în maşină şi care a căzut în grija mea.

Important este că am ajuns acasă cu bine şi, chiar mai important, că primii trei km ai Camino-ului prin Munţii Apuseni au fost marcaţi.

 

Mai sunt vreo 230 de km… floare la ureche!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi