De multă vreme voiam să fac acest drum în sensul pe care l-am arătat în titlu, fiindcă invers l-am parcurs de cel puțin două ori, pentru a vedea dacă se pretează la a fi marcat ca o variantă a variantei de Camino prin Apuseni.
S-ar părea că astăzi a fost ziua Z a acestui drum. Prognoza nu era grozavă, dar cum pe la 11 soarele a strălucit de câteva ori vesel și binevoitor, ne-am gândit… de ce, nu? Avem pelerine, că doar suntem pelerini cu state vechi, așa că, am purces la drum…
Partea care mă interesa era de la coborârea de la Mănăstirea Muncel, pe Valea Șesei, Lacul de acumulare a reziduurilor de la Curmătură și întoarcerea la Lupșa…
La 11 și 2 minute părăseam casa și pe Masha, ea nu poate face drumuri foarte lungi, având o lăbuță defectă, în urma unui accident din copilărie (a ei copilărie).
Primii doi kilometri au fost banali, fac drumul acesta foarte des, pe fosta cale ferată a mocăniței, transformată în drum și fâneață pe alocuri.
Ajungem la intersecția cu pricina, pornesc Wikiloc ca să fac hartă, dar parcă în același timp, apăsasem și întrerupătorul cu tunete. Ploaia era deocamdată în depărtare, așa că înalț o rugăciune spre cei abilitați cu vremea, dar între timp îmi pun și pelerina, primii stropi ne-au ajuns din urmă. Mă rog totuși să nu plouă prea tare, de o burnița de-a noastră, mocănească, nu ne pasă prea mult.
Și mergem, mergem, nu prea mult și ajungem în satul Mărgaia, cu câteva case, unele noi, altele din secole trecute, cu școală și biserică la ieșirea din sat, probabil pentru a fi folosite în comun cu următorul sat, Bârzani. Școala nu se mai folosește demult, iar biserica foarte rar, îmi închipui. Trecem și de cariera de piatră și…. hop, ajungem la Bârzani… Ei, aici timpul n-a fost aliatul locuitorilor. Prin 1975, când exploatarea miniera abia începea, aici era o colonie de câteva sute de muncitori, aveau magazin, era forfotă și viață multă. Acum, au rămas doar niște ruine a vechilor cămine de nefamiliști ( sau familiști), ori cum s-or fi numit atunci.
Valea Șesei, abundând de apă, sare veselă din piatră în piatră, făcând și o minusculă cascadă, la un moment dat. Natura nu s-a prea trezit încă la viață, totuși câmpul dă în verde-crud, iar câțiva pomi s-au îmbrăcat în floare.
Drumul începe să urce mai pieziș, suntem atenționați că intrăm pe proprietatea Cuprumin Abrud și nu-i voie să facem poze. Da, cred că nimeni nu face poze pe aici!
Apoi, în sfârșit, se vede marginea barajului, care, de când n-am mai fost noi prin zonă, a devenit și mai impresionantă. Probabil din motive de siguranță. Din pricină că am vrut să duc drumul chiar pe marginea lacului, am făcut câteva bâlbâieli cu harta, dar nu ireparabile. Ce-i drept, pentru a reveni la drumul principal, a trebuit să cobor o pantă de-a dreptul selenară. În fond, dacă urmezi drumul, vei vedea lacul de mai sus, vei avea o perspectivă și mai bună asupra lui.
Dacă ar fi un lac natural, ar fi atât de frumos… dar cum e un lac plin cu mâl, reziduuri de la Uzina de preparare a minereului, nu mai pare atât de prietenos…
Mai picurând, mai ieșind câte o geană de soare, iată-ne în Curmătură. Ne simțeam ca acasă, măcar că mai aveam aproape 4 kilometri până jos.
Una peste alta a fost o zi frumoasă, la 14,42 am intrat în curte, iar la 14,45, a început o ploaie torențială. Continui să cred că acolo sus, cineva îi iubește și pe păcătoșii care a doua zi de Paști hoinăresc printre minunățiile lăsate de Dumnezeu, preferând natura înghesuielii din biserică. Vorbesc despre mine, Ștefan e catolic și a sărbătorit Paștele săptămâna trecută.
Ei și-acum, distracția…
După 13 km contabilizați și mai bine de doi (pe blat), aproape 25.000 de pași și multă voie bună, iată că s-a mai terminat o zi pe Camino prin Apuseni. Rămân la ideea inițială: aceasta va fi o variantă a variantei… bla, bla, bla.
Trebuie să fac o observație, pozele nu sunt tocmai în ordinea cronologică, iar pe drumul de la Curmătură la Lupșa este de neratat muzeul în miniatură al lui Emil Roșca.
Se întâmpla pe la începutul lui iunie. Din motive pe care nu vi le pot spune acum, n-am mai scris nimic din acele zile, dar n-au nicio legătură cu întâmplarea, așa că, să-i dăm bătaie…
După cum unii dintre voi știți, am început să fac și hărți pentru Camino de Santiago care începe din România, partea lui prin Munții Apuseni. Pentru aceasta, trebuie să parcurg din nou pe jos traseele pe care deja le-am marcat și să le înregistrez pe telefon, cu un program numit Wikiloc.
Fiindcă aveam timpul și dispoziția necesare, într-o dimineață de joi am urcat în tren din gara Cluj, cu destinația Aiud. Voiam să merg până la Rîmetea, dar, n-a fost să fie…
Am coborât în gara Aiud pe la 9,30, iar ziua se anunța fierbinte. Am căutat în zadar săgețile pe care tot eu le-am marcat, apoi am hotărât că dacă fac hartă, oricum, nimeni nu se va rătăci în marea metropolă Aiud, am plecat la drum.
După o cafea băută în centru pe o terasă ce respecta regulile de distanțare socială, am căutat din nou săgețile, de astă dată știam exact stâlpii pe care le marcasem, dar… nimic.
Bun, am pornit din nou, de data aceasta pe direcția ”Buru”, așa cum arăta indicatorul rutier, cred că pe strada Avram Iancu.
Ei, ce să vezi, abia după mai bine de un kilometru am găsit prima săgeată, s-ar părea că pe asta o rataseră cei ce vopsiseră stâlpii în alb, exact acolo unde făcusem eu marcaje. Probabil așa primiseră ”indicații” de la doamna primar, cu care am și o întâmplare de istorisit. În urmă cu un an, când făceam prospecțiuni asupra traseului, m-am gândit că ar fi bine să mă întâlnesc și cu primarii. Până aici, toate bune, dar s-ar părea că ei, primarii, nu voiau să se întâlnească cu mine… cel puțin unii, cu alții am avut colaborări fructuoase, aș putea zice, ca să mă exprim ca la ședința de partid. Dar să nu mai bat apa-n piuă, ”time is money”, vorba americanului. Nu cred că englezii au spus asta, ei sunt mai flegmatici din fire și au mai făcut și Brexit. S-ar părea că tare sunt ”nevorbită” sau mai bine zis ”nescrisă”, că o tot iau pe arătură.
Să spun despre doamna primar, deci: m-am dus la primărie pusă la patru ace, dar dumneaei era foarte ocupată, iar audiențe avea doar a doua zi. I-am explicat secretarei sau ce titlu o fi având, că nu am venit ca să cer ceva pentru mine, ci vreau să FAC ceva pentru comunitatea lor. Oare câți fraieri ca mine mai găsești pe mia de kilometri pătrați?
Doamna primar era în continuare foarte ocupată, nu avea cinci minute pentru mine, așa că, plecând cu coada între picioare și având destul timp până la tren, m-am oprit la o cafea, ocazie cu care m-am și deșteptat, mi-am amintit că luasem cu mine un exemplar din ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, mai multă mită nu eram în stare să dau. M-am întors și am lăsat-o secretarei, cu o dedicație care la sfârșit suna cam așa:” Păcat că n-ați avut cinci minute pentru mine”. (Nu cred că am pus semnul exclamării.)
N-am apucat să ies din clădirea primăriei, când secretara m-a ajuns din urmă, spunându-mi că, în sfârșit, primărița s-a eliberat pentru câteva minute. Măi, să fie, uite că și cărțile-ți deschid uși!
Am avut o întrevedere scurtă, nu mi s-a părut că a înțeles ceva din ce-i spuneam la foc automat, din lipsă de timp. La plecare, secretara nu s-a abținut și m-a mustrat că am scris chestia cu ”cinci minute” pe dedicație. Ei, ce să-i faci, unii fac școli înalte ca să învețe diplomația, eu am avut doar experiența vieții.
S-ar părea că efectul a fost acela că toate săgețile au fost șterse, adevărul este că strada este în șantier. Sper ca până va porni puhoiul de pelerini, să arate omenește.
Vestea bună este că de la ieșirea din Aiud (5 km de la gară) săgețile apar, au rămas la locul lor.
Am luat-o la stânga pe drumul spre Mănăstirea Râmeț, apoi la dreapta, peste un câmp cu varză. Măgina, primul sat, este unul dintre favoritele mele, are așa un aer de Camino… Vreau și părerea voastră, după ce veți trece pe acolo. Mănăstirea Măgina, cu o bisericuță minusculă de pe la 1600, îți aduce atâta pace și liniște în suflet, încât merită să parcurgi distanța de la drum, până la lăcaș.
Urci dealul, apoi peste câmp, în comuna Livezile, unde am avut eu întâmplarea aceea de pomină anul trecut, (ziua în care m-am rătăcit) când am hălăduit prin munți o zi întreagă și era să mă prindă noaptea; apoi pe șosea până la Colțești, unde am făcut o mică buclă (n-o băgați în seamă) și… cam atât, a venit soțul meu după mine, era și destul de târziu, așa că am lăsat pentru altă zi porțiunea Colțești Rîmetea, dar voi pune harta tot aici, aceea n-a fost o călătorie cu peripeții.
Cheile Vălișoarei sunt de vis, la fel și toată Depresiunea Trascăului. Camino nu merge pe creastă, am lăsat acel drum pentru doritorii de senzații tari, dar se poate merge, are marcaj turistic.
Aici voi adăuga hărțile de pe Camino prin Apuseni, pe măsură ce parcurg drumul pe jos. Sper să vă placă traseul pe care l-am ales și să vă pună ”pe drumuri”.
Peste vreo oră vom pleca din nou la drum, de la Lupșa la Roșia Montană, apoi la Abrud și în continuare la Câmpeni.
Nu prea-ți arde de plecat de acasă, ploile se țin lanț, dar, ca orice caminanți cu experiență, sperăm ca pe noi să ne ocolească, sau să ne ude cât mai puțin. Facem această călătorie pentru a completa harta Camino prin Apuseni, așa că poate vom fi un pic păziți, doar suntem pe drumul Sfântului Iacob.
Traseul pe care-l vom parcurge este prin munți, mie-mi este deja bine cunoscut, l-am străbătut de câteva ori, când făceam prospecțiuni și când l-am marcat. Mâine seară probabil veți putea privi minunatul drum pe care-l vom parcurge în cele două zile.
Poate vă mirați de ce o luăm ”în jurul șurii” cum ar veni, fiindcă de la Lupșa la Câmpeni, pe șosea, sunt doar 15 km, dar nu puteam să nu pun pe harta Camino localități atât de importante din punct de vedere istoric și atât de interesante și pitorești, cum sunt Roșia Montană și Abrud. Toți kilometrii în plus pe care-i veți parcurge vor merita fiecare pas, vă asigur!
Să auzim de bine!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi…
După cum spuneam, acest ghid este în lucru şi într-o continuă schimbare. Am sărit peste câteva etape, deoarece între Vidolm şi Poşaga nu am definitivat traseul deocamdată, lucru care nu mă împiedică însă să duc acest ghid mai departe, pe porţiunile pe care le-am marcat deja.
Dragă pelerinule, ai intrat deja în atmosfera acestui minunat drum prin Apuseni, te-ai familiarizat cu particularităţile lui şi ai rămas de multe ori în extaz în faţa frumuseţilor presărate la tot pasul în calea ta.
Facem un pas mai mare în faţă astăzi, trecând direct la ieşirea din localitatea Poşaga, pe care ai văzut-o şi te-a fermecat, dar e cazul să pleci mai departe. Te întâlneşti din nou cu râul Arieş, pe malul căruia vei petrece această zi.
De la Poşaga la Sălciua vei merge pe şosea, n-am găsit altă variantă până în acest moment. Drumul este însă foarte pitoresc, nu este extrem de circulat, iar până la Sălciua sunt în jur de 8 km. Vei întâlni popasul de la Cascada Şipote, un loc care sunt sigură că va deveni faimos pe internet, toţi cei care trec pe acolo fac nenumărate fotografii.
Ajungi apoi la Sălciua, o localitate cu multe pensiuni şi chiar mai multe locuri de vizitat; iată un link:
Sper că drumul pe şosea nu te-a obosit prea tare, vei trece acum pe partea dreaptă a Arieşului, dacă urmezi săgeţile galbene.
Ai ajuns, în sfârşit, într-o zonă destul de asemănătoare cu Camino del Norte, poate un pic mai sălbatică. Drumul la început asfaltat, se transformă într-unul desfundat, apoi, într-o cărare… Cu suişuri şi coborâşuri dese, vei parcurge o zonă montană destul de scurtă, după care vei traversa din nou Arieşul, de data aceasta pe o punte. Nu-ţi fie teamă, nu privi în jos la apa care se grăbeşte spre vărsare, ţelul tău este malul celălalt, pe care, iată, ai ajuns.
Mai ai o porţiune pe şosea trecând prin satele Brăzeşti şi Sartăş, când săgeţile te vor informa că trebuie să traversezi iarăşi Arieşul, pe un pod, dar, surpriză, la capătul celălalt te aşteaptă o scară din lemn. Cu mare grijă ajungi jos, o iei la dreapta pe un drum nu prea circulat, iar peste vreo doi km, ajungi la Baia de Arieş fostă localitate minieră, cu locuri de cazare şi de vizitat, cu magazine alimentare şi tot ce-şi mai doreşte un pelerin, un părculeţ cu bănci, în care te poţi odihni, dacă nu vrei să dormi aici.
Pensiunea Roua Muntelui şi Pensiunea Fructele Pădurii vă stau la dispoziţie.
Iată o listă cu obiective turistice din Baia de Arieş: Biblioteca orasenească, Bustul lui Avram Iancu, Colţul Bulzului, Fagul Impăratului – un arbore ale carui frunze nu cad, Biserica de lemn Învierea Domnului, Biserica Romano-Catolică, Mănăstirea Martirii Neamului, Manastirea Ponor, Mocanita, un mod inedit de a vedea imprejurimile Arieşului,Monumentul Minerilor, Parcul Central, Muzeul etnografic Nicolae Sima, Strandul din localitate.
După cum vezi, nu te poţi plictisi la Baia de Arieş. Dacă nimereşti într-o zi toridă, îţi recomand ştrandul, e nou, cu apă filtrată, încălzită şi foarte curat.
Dacă ai ales să pleci mai departe, vei vedea unele dintre obiectivele turistice menţionate în lista de mai sus, primul fiind Fagul Impăratului, un fag foarte special, monument al naturii, dintr-o specie care-şi schimbă frunzele doar o dată la doi ani: într-un an sunt verzi, iar în celălalt, ruginii. Impunător şi falnic, este însoţit şi de o poveste, se spune că la poalele lui stătea Avram Iancu, iar pe şosea, peste Arieş, era Împăratul Franz Joseph, ultimul mare principe al Transilvaniei, căruia Avram Iancu i-a strigat peste râu că un nebun şi un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată.
Urmând drumul, vei ajunge la Mănăstirea de maici Martirii Neamului, pe vârful unui deal, înconjurată de verdeaţă. Un loc minunat de reculegere şi de aduceri aminte.
Înconjurând mănăstirea prin partea stângă, începi să cobori pe un drum strâmt, printre case de acum o sută de ani şi vei ajunge din nou la Arieş, pe care-l traversezi pe un pod, iar până în centrul localităţii Lupşa ai mai puţin de 2 km, pe şosea.
Imediat pe dreapta este pensiunea Galaxi, unde găseşti cazare şi masă, apoi, alte pensiuni te aşteaptă.
Ieri , când veneam de la Lupșa la Cluj, m-a sunat englezoaica mea prietenă pe numele ei Helen, spunându-mi că un cuplu de tineri aflat la ea în vizită (la Lupșa – Mănăstire), vrea să facă o excursie de câteva ore, cerându-mi părerea asupra traseului pe care ar putea să-l urmeze.
În primul moment, m-am gândit că ar fi frumos să meargă pe drumul marcat de mine, de la Mușca, până în Dealul Piciorului și înapoi, apoi, mi-a venit o idee și mai bună, i-am spus că pot merge până la Roșia Montană, dacă vor fi recuperați de acolo de către gazdele lor, cu mașina.
Cei doi tineri s-au aventurat până la Roșia Montană, a fost oarecum darul pentru ziua de naștere a fetei, iar fotografiile și cuvintele lor la superlativ despre acest traseu mi-au umplut inima de bucurie. Iată că nu numai mie îmi plac aceste locuri, sunt oameni care le văd pentru prima dată și sunt vrăjiți de ele.
Această întâmplare îmi dovedește că nu am muncit și nu voi munci degeaba pentru a marca acest drum de pelerinaj, Camino de Santiago în Apuseni, chiar dacă el nu va fi recunoscut în mod oficial de către mai marii din Spania. Va fi însă folosit de către toți iubitorii muntelui care vor dori să petreacă zile minunate în România.
E un sentiment minunat să-ți dai seama că n-ai trăit de pomană.
Las fotografiile să vorbească despre frumusețea locurilor:
Felicitări, dragă pelerinule, iată-te ajuns în ziua a doua sau a treia a pelerinajului tău, depinde cum ţi-ai împărţit etapele şi unde ai ales să dormi.
Etapele specificate în acest ghid sunt doar informative, eu îţi voi arăta unde sunt locuri de dormit şi unde este mai bine să înnoptezi din anumite puncte de vedere, tu vei fi însă cel care vei alege cum să decurgă drumul tău.
Nu uita să te aprovizionezi cu hrană şi apă, la Vidolm este doar un magazin ambulant, care funcţionează o zi pe săptămână. Apă vei găsi şi în Vidolm, la Izvorul Dacilor.
Dacă ai ales să dormi în noaptea precedentă la cabana Albamont, care este dincolo de Rîmetea, va trebui să te întorci până în centrul localităţii şi să urmezi săgeţile, care te vor duce pe versantul opus celui pe care ai venit până aici.
Drumul pe şosea de la Rîmetea la Vidolm are 18 km, dar varianta peste munte este mult mai scurtă şi de un pitoresc desăvârşit. Pe măsură ce urci pe drumeagul care trece prin grădini şi livezi, ajungi într-o zonă în care parapantiştii îşi arată iscusinţa, plutind lin pe cerul albastru ca peruzeaua. Asta, dacă ai noroc să treci pe aici într-o zi însorită, de vară. Drumeagul ajunge în pădure, de departe se aud tălăngile oilor, care, în mod necesar, sunt păzite de câini ciobăneşti. Este bine să te asiguri că ai un băţ cu care să te aperi, sau o bucată de pâine pe care să le-o poţi arunca, în caz că ciobanul nu este prin apropiere.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu atacată de câini, dar, „paza bună, trece primejdia rea”, spune o veche vorbă românească.
Camino urcă în continuare, cam o oră şi jumătate, apoi, te trezeşti pe o şa, o trecătoare, iar de cealaltă parte a muntelui te plimbi ca pe o alee dintr-un parc secular, printre foioase şi conifere, o zonă misterioasă, în care ciripitul unei păsări, sau o creangă ce scârţâie, sunt singurele zgomote pe care le vei auzi.
Trebuie să fii foarte atent, deoarece , la un moment dat, săgeţile galbene îţi vor indica s-o iei spre dreapta, ieşi din pădure şi străbaţi coborând destul de vertiginos o fâneaţă necosită, cu tufişuri, care te va duce la un alt drum, ţinând direcţia spre vest cam la 300 de metri.
Când ajungi la drum o iei la stânga, apoi, după alte câteva sute de metri, la dreapta, pe o altă fâneaţă, drumul nefiind prea folosit în ultimii ani.
După ce ai ajuns la un pârâu nu te mai poţi rătăci, îi urmezi cursul, iar el te va duce direct în satul Vidolm, care are un nu-ştiu-ce foarte deosebit faţă de alte sate din Munţii Apuseni.
Urmând şoseaua ce trece prin centrul satului, azi te vei bucura de o întâlnire de neuitat, vei intra pe Valea Arieşului, râul care te va însoţi sporadic până la Arieşeni.
Izvorul Dacilor, în Vidolm
cazare Vidolm
Spre Vidolm
Cheile Vălişoarei
Rîmetea
Până la următoarea întâlnire, eu iţi urez „Buen Camino!”
Bun venit la Aiud! Ai făcut deja primul pas spre marea aventură, Camino prin Munţii Apuseni.
Aiud este un municipiu în județul Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Aiud, Aiudul de Sus, Gâmbaș, Măgina și Păgida, și din satele Ciumbrud, Gârbova de Jos, Gârbova de Sus, Gârbovița, Sâncrai și Țifra.
Aici te poţi aproviziona cu hrană pentru o zi, poţi lua masa la restaurant, sau poţi bea o cafea pe una din terasele din centrul oraşului.
Municipiul Aiud este un amalgam de construcţii noi şi foarte vechi, care-i conferă un aer aparte. Vizitând link-ul de mai jos, veţi vedea ce se poate vizita aici.
În afară de cazările pe care le găsiţi pe site, ar mai putea fi o variantă pe timpul verii la căminul Colegiului Naţional Bethlen Gabor din Aiud, unde suntem în tratative cu administraţia, pentru a oferi câteva locuri pentru pelerini, la preţuri foarte avantajoase.
Urmând săgeţile galbene, vei vedea indicatorul de „Buru”, chiar în apropierea Cetăţii Aiudului, aflată în centrul oraşului. Va trebui să urmezi această stradă, iar după vreo 3-4 km vei vedea o săgeată la stânga, apoi, la 150 de metri, după un pod, spre dreapta, peste câmp. Drumul începe să semene cu cel din Spania, în curând ajungi în satul Măgina, la ieşirea din sat fiind mănăstirea cu acelaşi nume. Dacă ai obosit sau ai o problemă de sănătate, am înţeles că la Mănăstirea Măgina ar fi două locuri de cazare. Merită să intri, chiar dacă doreşti să mergi mai departe. E un loc foarte special, cu o bisericuţă veche din lemn, în care te poţi reculege o clipă, pentru a porni din nou la drum, spre comuna Livezile, urmând în continuare săgeata galbenă, peste deal.
Ajungând în vârful dealului, în faţa ochilor ai o panoramă vastă, vezi munţii cu vârfuri golaşe în depărtare, iar de jur împrejur totul e verde, auriu sau ruginiu, depinde de anotimpul în care ai ajuns aici.
Treci printr-o livadă de meri, apoi cobori dealul de partea cealaltă, la Livezile. Un izvor cu apă de munte te îmbie să-ţi umpli recipientele pentru apă şi ar fi bine s-o faci.
De la Livezile, Camino va fi pe şosea, deocamdată n-am găsit o variantă valabilă peste munte.
Urmează Poiana Aiudului, unde este bar, magazin alimentar şi o pensiune. Deocamdată, acest ghid este informativ, dar în scurt timp voi pune în fiecare localitate lista cu locurile de cazare şi celelalte facilităţi.
Şoseaua nu este aglomerată, vremea este bună, iar după Poiana Aiudului vei ajunge într-un loc de poveste: Cheile Vălişoarei. Este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le vei întâlni pe acest traseu, dar nu te speria, vor mai fi încă multe altele în care simţi că ţi se taie respiraţia.
Munţii care te înconjoară din toate părţile dau impresia unei cetăţi antediluviene, construită de nişte uriaşi. Cu toate că peisajul e grandios, păstrează ceva prietenos în înfăţişare, ai vrea să stai aici mult şi bine. Chiar o poţi face, la Castelul Cavalerilor, pe partea stângă a şoselei, unde am obţinut un preţ promoţional pentru pelerini, sper ca patronii să nu se fi schimbat între timp.
După vreo trei kilometri ajungi în Vălişoara, un sat care nu are nimic, nici bar, nici magazin alimentar. Pe site-ul de mai sus, găseşti cazări aici, dacă vrei să te opreşti. Drumul este foarte frumos, pe o şosea mărginită de nuci, iar de o parte şi de alta încep să se apropie Munţii Trascăului, extrem de fotogenici.
Sus, pe deal, se vede satul Colţeşti, iar când ajungi aici, o iei imediat spre stânga pe prima străduţă, care te va duce până în apropierea cetăţii Colţeşti. Dacă vrei, poţi vizita cetatea, dacă nu, urmezi marcajul şi ajungi în centrul localităţii, unde găseşti un bar şi magazin alimentar, care însă sunt închise duminica.
Săgeţile te vor duce spre Conacul Secuiului, un hotel destul de scump, dar care are nişte împrejurimi atât de frumos amenajate, încât aici vin miresele ca să-şi facă poze. Merită să-l vedeţi, măcar pe dinafară. Are şi un restaurant, cu mâncare tradiţională.
În continuare, săgeţile te vor îndruma spre câmp, apoi vei urca pe versantul drept al munţilor, de unde vei putea admira întreaga Depresiune a Trascăului, o oază de verdeaţă, înconjurată de munţi. Camino merge cam pe la o treime din înălţimea munţilor, care au cam 1000 de metri altitudine. Cei curajoşi, pot merge chiar pe creastă, este un traseu marcat, care-i va duce la Rîmetea. Nu te poţi rătăci dacă ţii direcţia pe la poalele muntelui, chiar şi dacă ai pierdut săgeţile. A fost dificil de marcat, deoarece nu erau suporţi pe care să putem face asta.
Rîmetea se zăreşte în depărtare, cu casele şi bisericile albe, de parcă s-ar pregăti de o continuă sărbătoare. Este o localitate care păstrează tradiţia în ceea ce priveşte arhitectura caselor, locuită de unguri şi de români, care parcă se iau la întrecere în a avea o casă mai frumoasă şi mai curată. Aici găsiţi cazare, restaurante şi baruri, este o localitate cu vechi tradiţii în domeniul turismului.
Dacă mai mergeţi cam un km pe şosea după ce ieşiţi din Rîmetea, veţi ajunge la Cabana Salvamont, care arată ca un adevărat albergue din Spania, iar preţurile sunt modice. Mai sunt şi două campinguri cu căsuţe, cu condiţii foarte bune de cazare. Problema este că va trebui să te întorci din nou la Rîmetea, pentru a pute porni spre Vidolm, peste munte.
Mă bucur că citeşti aceste rânduri, înseamnă că ai intenţia sau chiar ai pornit pe Drumul Sfântului Iacob de aici, din România. Te felicit pentru alegerea făcută şi-ţi promit că te voi însoţi pas cu pas, cu sfaturi şi cu idei, pentru ca drumul tău să fie unul de neuitat.
Acest ghid va descrie etapele călătoriei prin Munţii Apuseni, călătorie care începe la Aiud, în judeţul Alba, trece munţii spre Valea Arieşului pe care o urmează până la izvoarele lui, în Arieşeni, cu mici incursiuni în localităţi istorice, care-ţi vor aminti cu siguranţă de vechile burguri din vestul Europei. De la Arieşeni, peste munte la Chişcău, unde se află celebra Peşteră a Urşilor, apoi spre Beiuş şi Băile Felix, o staţiune în care te vei putea odihni şi bucura de apele termale, acest lucru va fi de ajutor pentru a pleca în continuare cu forţe proaspete spre frumosul oraş Oradea, apoi, în continuare, spre Ungaria.
Vestea bună este că nu vei avea probleme în ceea ce priveşte comunicarea cu cei dragi. Imediat ce ajungi în România, în primul orăşel, poţi achiziţiona o cartelă de telefon prepay, care de exemplu pentru 5 euro oferă minute nelimitate în reţea, (necesare eventual pentru a face rezervări la cazare), 1000 de minute naţionale, internaţionale şi SMS, de asemenea, 5GB internet.
Vei avea parte de un traseu plin de istorie, iar peisajele care te vor însoţi îţi pot garanta că sunt unice şi extraordinar de frumoase. Vei trece prin localităţi de munte, în care locuitorii primitori (pe numele lor moţi), te vor întâmpina cu produse tradiţionale, mâncăruri a căror savoare doar aici o poţi întâlni.
Te avertizez că acest drum, prin Apuseni şi prin Ţara Moţilor, nu este unul foarte uşor, trebuie să fii destul de antrenat şi, mai ales, să ai încălţăminte adecvată, adică bocanci. Aici nu poţi călători în sandale, aşa cum se întâmplă în Spania sau Portugalia. Am avut grijă ca porţiunile grele, montane, să alterneze cu porţiuni mai uşoare, pe şosea, dar la fel de frumoase, pentru ca oboseala să nu te facă să abandonezi acest proiect atât de frumos.
Uneori, va fi nevoie să cumperi mâncare pentru două zile şi să te aprovizionezi cu mai multă apă, aşa că te sfătuiesc să ai cât mai puţine lucruri personale, pentru ca rucsacul tău să nu fie prea greu.
Camino prin Munţii Apuseni va fi o adevărată aventură, aşa că-ţi doresc „Buen Camino!, Drum bun! să ai parte de tot ceea ce Universul va vrea să-ţi trimită, pentru a te ajuta să devii cea mai bună versiune a ta, din această viaţă.
Voi adăuga aici toate etapele călătoriei, cu informaţiile necesare. Fii pe fază!
E o zi minunată de august, vara e încă în deplinătatea puterilor, e cald, aproape prea cald la ora 9 şi câteva minute, când cobor din trenul ce mă aduce de la Cluj. Ştiu că pentru a ajunge la marginea Aiudului, localitatea din care începe Camino prin Apuseni, am de făcut vreo 4-5 km, aşa că mă interesez dacă nu cumva este vreun autobuz. Prin Aiud am marcat deja, săgeţile Sf. Iacob se află la toate intersecţiile, dar acum vreau ca până la Măgina să urmez un drum mărginaş, nu cel asfaltat şi parcurs de maşini.
Spre norocul meu, găsesc o maşină care se îndreaptă exact pe direcţia dorită, aşa că, în câteva minute, iată-mă anulând săgeata care duce pe şosea şi marcând una care duce spre stânga, spre drumul pe care-l bănui dincolo de un pârâu. Cineva mi-a spus să nu mă aventurez pe acolo, fiindcă e plin de câini. Cu toate acestea, mă avânt la drum şi încep să marchez cu spor, în ciuda mai multor persoane care se îndoiesc că acea potecă mă va duce la Măgina… Hmm!
Ba chiar acolo m-a dus, pe un câmp plantat cu varză şi alte legume… Un drum plăcut, fără dificultăţi şi, mai ales, fără câini.
De aici cunoşteam deja traseul, pe la Mănăstirea Măgina, apoi peste deal, direct în comuna Livezile. Cum anul trecut, când am mai trecut eu pe aici, nu reuşisem să mă întâlnesc cu primarul şi să-i expun mai pe larg proiectul cu Camino de Santiago prin Apuseni, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc acum norocul… Noroc sau ghinion? Se va vedea în cele ce urmează…
Da, primarul din Livezile era la primărie, am avut o convorbire amicală, la sfârşitul căreia, parcă michiduţă m-a îndemnat să întreb dacă nu cumva ar fi un drum care să ajungă în Vălişoara sau în Cheile Vălişoarei, dar care să nu fie pe şosea.
– Uite, acolo sus pe creastă se poate merge, ajungeţi la Schit, apoi, mai întrebaţi. Cred că puteţi coborî în Poiana Aiudului.
– Păi, Poiana Aiudului este prea aproape, pot merge până la Vălişoara?
– Da, sigur, mai întrebaţi, mă concediază el cu un gest, semn că întrevederea a luat sfârşit.
Plec încântată la drum, ca proasta satului, care crede că pe vârful muntelui e ca pe Corso, întâlneşti la tot pasul oameni pe care să-i poţi întreba pe ce stradă s-o iei. Dacă aş fi fost la prima mea călătorie prin munţi, aş mai fi avut ceva circumstanţe atenuante, dar aşa…
Prima acţiune, desfiinţez săgeata care arată că drumul merge pe şosea, pictez două (DOUĂ) săgeţi spre stânga, apoi plec în ritm alert, azi voi marca un drum pe care nu l-am mai parcurs, mă aliniez şi eu la lumea modernă, în care toate sunt doi sau trei în unul, pentru economie şi rapiditate.
Până la Schit e floare la ureche, fiindcă sunt marcaje, un drum care, ce-i drept, îţi cam dă palpitaţii fiindcă urcă pe un versant abrupt, drept pentru care mă opresc de vreo două ori, ca să beau apă şi să-mi reglez respiraţia. Temperatura este de acum foarte ridicată, gradele sunt peste 30, cu toată pădurea, e cam greu de urcat… Iată că ajung la faimosul schit, unde trei măicuţe tinere îmi ies în întâmpinare, avertizate de lătratul a trei câini de rasă, doi ca Lassie, iar unul negru şi flocos.
La întrebarea mea, dacă ar fi un drum care duce la Vălişoara, răspunsul lor este negativ, în sensul că n-au habar, ele nu se plimbă prin munţi. Una îmi spune totuşi că ştie că este un drum care duce la Mănăstirea Râmeţ. Nu este direcţia pe care doresc s-o apuc, sper să găsesc drumul cel bun, care mă va duce spre Cheile Vălişoarei, una dntre cele mai pitoreşti zone din Apuseni.
Părăsesc schitul cu speranţa că drumul cel bun mi se va arăta cumva, n-am idee cum, dar marchez conştiincios în continuare, dacă asta am început să fac, să duc lucrul până la capăt.
Oau!!! Ies din pădure, mai urc pe o păşune montană cu iarbă moale, lungă şi deasă câteva sute de metri, apoi, ajung în Rai. De jur împrejurul meu se întinde o panoramă ce-ţi taie răsuflarea, munţii verzi, împodobiţi de păduri, porumbişti ce încep a îngălbeni, iar pierzându-se în ceaţa depărtării, Aiudul, cu acoperişuri gri şi roşii ce abia se mai zăresc.
„Parcă nici n-am mers prea mult”, mă gândesc, văzând că punctul din care am plecat este încă vizibil. Mai urc un pic şi dau de o cruce, iar de acolo se văd deja şi Cheile Vălişoarei, aidoma unui castel din vremuri de mult apuse, în care cavalerii se adăpostesc între două războaie. Chiar la poalele muntelui se vede Poiana Aiudului, localitate frumoasă, cu oameni gospodari. Nicio cărare însă nu coboară spre sat, aşa că urmez poteca pe care am apucat, dar care, din nefericire, o ia spre sud-vest, nu spre vest, aşa cum ar trebui, pentru a ajunge acolo unde-mi doresc.
Merg şi marchez, marchez şi merg, preţ de încă vreo patru kilometri, neîncetând să mă minunez de frumuseţea ce mă înconjoară. Apoi, îmi dau seama definitiv că drumul acesta nu mă va duce niciodată în Vălişoara. ” Cât de cretină am putut să fiu, încât să cred că voi mai întâlni pe cineva pe vârful muntelui, dispus să mă îndrume?”
Îl sun pe soţul meu, care-mi confirmă ceea ce bănuiam deja, dacă voi mai merge pe acest drum, nu se ştie unde voi ajunge, dar numai în Vălişoara nu! Ah, am uitat să spun, semnal la telefon ai doar din când în când, iar internet, ioc!
Mă întorc pe unde am venit, învinsă şi frustrată, furioasă că am muncit aâta degeaba, dar nu este altă soluţie. Peste vreun kilometru, iaca un om cu caprele:
– Veniţi de la Rîmeţ? mă întreabă el, după ce ne salutăm politicos.
– Nu, vin din Livezile, voiam să ajung la Vălişoara, dar cred că nu acesta este drumul.
– Nu, nu, trebuie să vă întoarceţi vreo 3 km, apoi o puteşi lua pe deal în jos, acolo mai sunt ele drumuri şi ajungeţi în Poiana Aiudului…
Ca să n-o mai lungesc, am făcut ce mi-a spus omul, dar nici urmă de cărare, doar o pădure se întinde între mine şi satul ce se ghiceşte cam la doi km mai jos. Mda, dar pădurea e înconjurată de spini, nu contează, soarele începe să se rostogolească spre orizont, aşa că o iau prin pădure în jos, cu picioarele zdravăn ” muşcate” de măcieşii pe care nu i-am putut nicicum evita.
E în continuare cald, pădurea e al naibii de abruptă, fac mai multe „etape” pe fund, de la un copac la celălalt, Când credeam că spre dreapta e salvarea mea, mă afund din nou în nişte tufişuri ţepoase, din care mă întorc şi mai rănită, exact de unde am pornit. Mai am două degete de apă caldă ca ceaiul, iar o sfârşeală mă cuprinde, mă gândesc că dacă mă întind un pic, o să mă simt mai bine. Ce ironie, sunt la un pas de civilizaţie şi s-ar putea să-mi las oasele pe aici, iar nimeni să nu mă mai găsească în pădurea asta sălbatică şi ţepoasă.
Îmi mai fac un pic de curaj, cobor din copac în copac, genunchii îmi sunt ţepeni, iar după ce trec de ultima centură de ţepi şi ies în sfârşit pe o păşune, plină cu gogoloaie de fân, ce parcă-mi zâmbesc în lumina asfinţitului.
” Oau, am reuşit!” mă bucur înainte de vreme. Abia apoi văd că zona e înconjurată de gard electric, iar omul cu caprele îmi spusese că voi ieşi într-un loc în care cineva creşte o sută de bivoli. Deci am venit bine, nu trebuia să găsesc nicio cărare, până… aici. iată una, în depărtare se aud maşinile, picioarele mele sunt parcă ale omului de tinichea, dar nu mai este mult, nu mai trebuie să fie mult… Cobor acum pe un drum de maşină, de tractor, de ce-o fi şi… iată, şoseaua, de care mă mai desparte doar… un râu. Fără pod, fără punte, utilajele agricole trec direct prin apă. Aşa fac şi eu, desculţă prin piatra mărunt concasată, care înţeapă a naibii, dar… şoseaua şi izvorul, mă întorc 0 sută de metri ca să iau apă, ştiu că aici este un izvor. O piatră kilometrică mă face să râd, plânsul nu-şi are rostul acum, când am ieşit la liman: LIVEZILE 1 KM. Deci toată zbaterea mea de câteva ore a fost ca să… ce?
Beau apă, multă apă şi mănânc un pachet de covrigei. Telefonul mai are 1% baterie, îi trimit mesaj soţului meu să vină să mă ia de undeva de pe drum, apoi pornesc spre Poiana Aiudului, marcând bineînţeles, că doar n-o să pierd vremea.
Ajung la un bar în care şi anul trecut am pus telefonul la încărcat, dar este cam singurul deja-vu de azi, Apoi, lângă partea dreaptă a podului, „găsesc” semnal, pentru a-i da mai multe date soţului meu care deja a pornit în căutarea mea, iar tocmai când noaptea se instala pentru cele câteva ore ce-i sunt consacrate, apare şi maşina salvatoare, urc rapid, mai merge înainte fiindcă aici şoseaua e strâmtă şi sunt curbe, nu poate să întoarcă. Ajunsesem până în chei, se vedea deja Castelul Cavalerilor când ne-am întâlnit.
Tocmai mă gândeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, a fost o zi lungă, dar de acum gata, mergem la Lupşa, e weekend, totul e bine când se termină cu bine…. Opreşte maşina la intrarea în Poiana Aiudului pentru ca eu să-mi aranjez „sculele” de vopsit, moment în care aceasta (maşina) moare subit. Nicio lumină, nicio semnalizare, uşa de la portbagaj blocată, geamul de la şofer deschis.
Mda, asta ar putea fi subiectul altei povestiri, dar am obosit deja. Era firul de minus de la baterie, desprins de la şasiu. Un vecin din Cluj, om de bine şi de meserie a fost salvarea noastră.
La ora unu din noapte, ajungeam şi noi la Lupşa, după o zi pe care n-aş vrea s-o mai trăiesc vreodată.
Şi-am încălecat pe-o şa…
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă
manuelasandablog 