Arhive pe categorii: Camino de România

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Reîntoarcerea la „locul crimei”

Eram foarte nemulţumită de ceea ce reuşisem în cele două zile de mers pe jos, sâmbătă abia am reuşit să mă recuperez, cu bowtech şi cu înot la ştrandul din Baia de Arieş, iar duminică eram deja ca nouă, aşa că…

Nu mă pot abţine, umplu o plasă cu legume din grădină pentru a o duce voluntarului de la cabana Albamont, şi, cu cântec, înainte marş: urc în maşină şi mă întorc înapoi până la locul sus-amintit, (55 de km de la Lupşa), pentru a face noi prospecţiuni şi a găsi adevăratul Camino, cel pe asfalt nu mi se pare potrivit deloc.

Las maşina la cabană şi o pornesc înapoi pe jos, de astă dată pe cărări de munte, prin locuri absolut superbe…

Am mers aşa până dincolo de Colţeşti, am inclus cetatea cu acelaşi nume pe traseu, întorcându-mă din nou de unde plecasem, de astă dată, fericită şi mulţumită de rezultatul zilei.

Interesant, plecarea pe drumul verde este exact de lângă Conacul Secuiului, din Colţeşti. Oricum, data trecută era după ploaie şi spre seară, n-ar fi fost prea plăcut să străbat acest drum. Ştie cineva acolo sus cum să le aranjeze pe toate, trebuie doar să-i dai voie să-ţi îndrume paşii.

Ce e frumos, din Colţeşti până în Rîmetea, fiecare poate să meargă cât de sus îl duc picioarele, în sensul că este un drum marcat chiar pe creastă, un pic alunecos după cum mi-au spus două fete din Marea Britanie cu care m-am întâlnit când tocmai coborau şi care au fost încântate de perspectiva unui Camino de Santiago ce începe de aici, apoi, o mulţime de terase, îţi dau posibilitatea să faci traseul pe unde vrei. Este şi un drum chiar pe vale, foarte frumos şi acela, atâta doar că nu ai perspectiva întregii depresiuni.

Fericită şi mulţumită, după 17 km (drumul dus-întors), am urcat în maşină şi am plecat la Cluj… Încă nu am marcat nimic pe acolo, va trebuie să mai merg cel puţin de două ori, dar nu contează, pur şi simplu m-am îndrăgostit de această zonă.

IMG_9173

Mai am încă noutăţi, dar , toate la timpul lor…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aiud- Rîmetea – partea a doua… 06.09.2018

În Livezile, mă voi întâlni cu primarul, acesta este planul, dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu prea bate cu cea din târg. E ora amiezei când ajung în curtea primăriei, îmi iese în întâmpinare o doamnă drăguţă şi amabilă, urmată de încă două, cu care stau la taclale vreo jumătate de oră, poate-poate apare şi dom primar, cu care convorbisem cu o zi în urmă şi promisese să mă aştepte, dar… încurcate sunt căile primarilor, fusese chemat de urgenţă nu-ştiu-unde… Doamnele, amabile, mă ascultă, sunt încântate, ba mai fac şi copii preţioaselor mele documente, apoi o iau din loc, până la Rîmetea mai am o groază de paşi de făcut…

Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară, până-n seară… Nu tocmai până-n seară, dar era aproape ora 16 când am ajuns la Templul Templierilor, hotelul din Cheile Vălişoarei, un loc de popas foarte nimerit pentru pelerini. În curte, plin de maşinoace… Hmm, aici o fi scump, mă gândesc eu, în timp ce întreb de proprietar, pe care mi-l imaginez aşa, un cavaler mândru, cu mustăţi. Spre mirarea şi bucuria mea, imaginaţia mi-a jucat feste, apare o femeie tânără, micuţă şi drăguţă, pe numele ei Camelia, care nu are nimic în comun  cu armura unui cavaler. A auzit despre pelerinajul la Camino de Santiago, ar avea camere de 3 paturi cu 180 de lei/noapte, dar pentru pelerini negociem la 50 de lei/pat, cu mic dejun. Yuhuuu! Mi se pare un preţ bun, aşa că plec fericită mai departe, cu toată ameninţarea ploii, care s-ar părea că vine din toate colţurile cerului. Înainte de camino, a merge prin ploaie mi se părea  neplăcut. Acum, mi se pare cel mai firesc lucru, îmi pun pelerina, udată de primii stropi ai acestui prim camino românesc.

Trec prin satul Vălişoara, unde un măr roşu picat pe asfalt îmi face cu ochiul, îl spăl un pic şi-l mănânc cu plăcere în staţia de autobuz, numai bună pentru popasul unui pelerin plouat şi obosit.

Apoi, cu avânt spre Colţeşti, încă vreo trei km, prin ploaia ce nici nu cade nici nu stă, ba mai vine o rafală, ba se mai molcomeşte. La intrarea în Colţeşti însă, o ploaie torenţială , m-a făcut ciuciulete pe 50 de metri, cât mai aveam de parcurs până la prima streaşină. Bun! Acum sunt udă şi la picioare, nu mai am nimic de pierdut. Pelerina şi-a făcut datoria, doar de la genunchi în jos mustesc, bine că mi-am ridicat pantalonii, ca să fiu „cheschi”, adică sexi, în limbajul nepoţelei mele de doi ani.

Două biserici extrem de îngrijite (una cu flori la „fereşti”) mă întâmpină în Colţeşti, şi un anunţ „Conacul Secuiului”, pe care, văzându-l mi-am dat seama că nu voi obţine vreo reducere pentru pelerini, e extrem de frumos şi tot timpul plin. O cameră costă 280 de lei pe noapte, dar… pentru ” o dată în viaţă”, merită investiţia, zic eu. Sau vă puteţi mulţumi cu o vizită la exterior, aşa cum am făcut eu, luând în continuare la picior drumul spre Rîmetea…

Mai picură un pic, apoi, ploaia se opreşte când ajung în comuna mai sus pomenită. M-am îndrăgostit de aceste locuri anul trecut, când am parcurs drumul invers, de la Buru la Aiud , 

Văd câteva anunţuri de pensiuni, dar eu vreau să trec de Rîmetea, îmi amintesc că astă toamnă am văzut mai multe locuri de cazare mai aproape de Buru. Da, am avut dreptate, simt că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, am ajuns la Punctul de informare turistică Albamont, care seamănă grozav cu un albergue din Spania. Parcă s-au inspirat unii de la alţii. Singura bulină neagră este lipsa semnalului pe Orange, nu mă mai ţin picioarele să urc un pic pe deal, aşa că… NOAPTE BUNĂ!

Voi transmite mâine „micile mele rânduleţe”.

Pozee!

Să aveţi o seară faină şi o noapte pe măsură!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Iar acum, povestea… ziua I Aiud-Rîmetea – partea I

Doar mie mi se pare că în centrul imaginii e un cap de pisică? Nu, nu vreau să schimb vorba, ştiu că unii dintre voi sunt curioşi cum au decurs primele mele  zile caminante prin România….

Păi… cam aşa: am ajuns la Aiud pe la 9 dimineaţa şi m-am îndreptat cu voioşie spre primărie, care ştiam acum unde este, în urmă cu vreo două luni am făcut o recunoaştere de rutină a zonei, ocazie cu care am vorbit preţ de 5 (cinci) minute şi cu doamna primar, drept că forţasem un pic intrarea la primărie. Pentru curioşi, voi da detalii cu altă ocazie.

Cum în drumul meu am întâlnit o foarte frumoasă biserică romano-catolică şi cum preotul era prezent, i-am povestit despre proiectul meu şi am cerut voie să pictez prima săgeată galbenă de pe camino românesc. Răspunsul fiind afirmativ, am purces la treabă cu mare emoţie, cu toate că ştiam că spray-ul funcţionează, îl încercasem cu o seară în urmă, în spatele blocului. (De fapt, aceea este prima săgeată galbenă.)

Mă îndrept apoi spre primărie cu paşi vioi, dar, din păcate, nu trec nici măcar de portar (cine ştie, o fi având instrucţiuni precise cu privire la persoana mea). Las totuşi documentaţia despre Camino prin România, nu mă descurajez şi mă gândesc să dau o geană la Liceul Bethlen Gabor (nu sunt sigură că am scris bine), liceu cu renume şi foarte vechi din Aiud, la o aruncătură de băţ de primărie. Am amintiri frumoase de aici, în urmă cu o mie şi unu de ani am fost într-o tabără, (eram în clasa a treia), mă gândesc că şi acum or fi având internat, deci posibil albergue pe timpul verii… de ce nu?

Am acces la directoarea adjunctă, o doamnă foarte drăguţă, care-mi promite că va vorbi cu directoarea, după ce-i explic despre ce este vorba şi-i las, bineînţeles, hârtiile aferente. Au camere cu 6 paturi, dotate cu baie proprie şi există şi o bucătărie. Ideal, aş spune, dă Doamne să fie de acord cu găzduirea pelerinilor.

Mai pictez o săgeată în faţa liceului, apoi încă una la intersecţie, iar de acum… tot înainte, ca… era „ca pionierii”, de fapt ceea ce fac eu s-ar putea numi tot muncă de pionierat, aşa că… TOT ÎNAINTE!

În Aiud nu te poţi rătăci, după ce ai luat direcţia spre Buru, mergi de ţi se apleacă pe o stradă destul de frumoasă, case de o parte şi de alta, am reperat şi cel puţin două supermarketuri cu terasă,  ai de unde să te aprovizionezi. (Important, sunt deschise şi duminica!).

Acum fac o descriere succintă a întâmplărilor, peisajele şi frumuseţile locurilor le las în seama fiecăruia dintre voi, ca să le descoperiţi la vremea lor.

Mă apropii de ieşirea din Aiud, tot întrebând în stânga şi în dreapta de un drum alternativ spre Livezile, nu cel de pe şosea. Nimeni nu ştie, cred că mi-au ieşit în cale doar umblătorii cu maşina, ăia pe jos erau în altă parte la această oră a dimineţii târzii (am pornit pe la 10,30 din centrul Aiudului).

E deja destul de cald, aş spune chiar foarte cald, iar mersul pe asfalt este ultima opţiune dintre toate cele posibile.

Odată cu ultimele case noi, arătoase, ies din Aiud pe şosea, fiindcă îngerii mei păzitori probabil îşi beau cafeaua atunci când eu întrebam despre drumul prin praf… N-a fost să fie, şi pace!

După câţiva kilometri, în care mă conving că trebuie neapărat să mai fie un drum, în stânga mea se văd case de vacanţă, ba chiar şi o maşină, dincolo de un fir de apă ce curge printr-o râpă, iată că, pe marginea şoselei, îmi ies în cale 3 culegători de mere, mama tata şi băiatul. După ce le spun păsul, aceştia îmi confirmă bănuiala, ar trebui să mă întorc vreo doi kilometri înapoi ca s-o iau pe drumul cel bun, dar n-am nervi pentru asta, aşa că merg înainte, dar peste încă un km voi ajunge la Măgina, iar de acolo voi urma drumul de praf…

Zis şi făcut, când dau de indicatorul cu „Mănăstirea Măgina” îl urmez, nu înainte de a mai întreba un localnic, care-mi spune că pe aici drumul e mai lung, dar nu contează, eu vreau mai frumos, şi pentru ochi şi pentru picioare.

Alegerea se dovedeşte a fi una extrem de fericită, drumul e „ca pe camino”, sau chiar mai frumos, urci pe un pârâu, de o parte şi de alta sunt case foarte îngrijite, peste tot e curăţenie, ce mai, am impresia că m-am teleportat fără să-mi dau seama pe camino din Spania. Mă felicit pentru alegerea făcută, nu apuc să-mi strâng şi mâna, că ajung la mănăstirea Măgina.

Atâta pace şi linişte e împrejur, atât de aproape de Dumnezeu te simţi în acest loc, încât vorbele, oricare ar fi, par mici şi seci pentru a zugrăvi toate sentimentele care te încearcă în această mică mănăstire.

Nici ţipenie de om nu se zăreşte, totuşi, nu pot pleca fără să vorbesc cu cineva, iar la încercarea mea de a-mi face simţită prezenţa, răspunsul este apariţia unui călugăr foarte prietenos, căruia îi deapăn de la început povestea. Rezultatul este că-i va vorbi stareţului, au şi ei o cămăruţă cu două locuri de cazare, (bune şi acelea), am înţeles că vor putea fi mai multe, cu timpul. Dă Doamne să vină cât mai mulţi pelerini, ca să fie impulsionaţi şi călugării să mai facă locuri de cazare!

După ce stăm la taclale, călugărul îmi arată pe unde o iau peste deal, ca să ajung în Livezile, satul care dă şi numele comunei.

Drumul este de-a dreptul îmbătător, printre livezi de mere roşii şi porumbişti ce-ţi mângâie auzul cu foşnetul lor pârguit.

O coborâre cam vertiginoasă, dar scurtă, şi iată-mă direct în centrul comunei…

Întreb de primărie, apoi iau apă de la izvorul frumos captat, parcă anume pentru pelerini…

Va urma, mâine…

Poze pe facebook, nu mai am memorie pe blog

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

A mai rămas o zi

Îmi place foarte mult imaginea de mai sus, este de pe Camino Portughez, iar pelerinul din depărtare este soţul meu. Am folosit-o ca şi copertă la prima ediţie a cărţii mele: „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”, iar acum, căutând o imagine reprezentativă pentru acest articol, am dat de ea. Cum nimic nu este întâmplător, m-am gândit că va fi de bun augur pentru noua mea călătorie, de astă dată prin ţară.

Plecarea  ar  trebui să se facă aşa, de azi pe mâine, ca să nu ai timp să te gândeşti prea mult la toate câte se pot întâmpla pe un drum al cărui deschizător eşti, un drum care trece prin localităţi dar şi prin locuri pustii, locuri prin care tu hotărăşti dacă e bine sau nu să treacă importantul şi (de acum) cunoscutul Camino de Santiago.

Când mă gândesc la următoarele zile şi mai ales după ce colegele mă tot întreabă cum am curajul să plec singură la drum, parcă mi se strânge un pic cămaşa în spate, dar sunt sigură că voi reuşi să duc la bun sfârşit acest proiect, de când mă ştiu fac acest lucru, nu-mi place să las lucrurile  fără finalitate.

Rucsacul e aproape gata, nu contează că pleci pentru patru sau pentru patruzeci de zile, cam de aceleaşi lucruri ai nevoie.

Aşa că… Buen Camino, mie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Camino pe Valea Arieşului – proiectul prinde contur

După o lungă perioadă în care muza mea a fost într-o vacanţă prelungită, iată că mi-am făcut timp să mai scriu câteva rânduri. Fac acest lucru pentru a vă anunţa că, în sfârşit, voi pleca pe jos pe Valea Arieşului, pentru ca acest proiect de suflet, „Camino de Santiago prin România” să nu rămână doar un vis frumos.

M-am gândit să pornesc joi, 6 septembrie, de la Aiud. Am patru zile la dispoziţie, timp în care voi parcurge câţi kilometri voi putea, voi găsi variante de drum cât mai pitoreşti şi, dacă voi avea noroc, mă voi întâlni şi cu autorităţile de pe traseu.

În acest an, inenţiomez să străbat/marchez/organizez Camino de la Aiud până la Arieşeni. Pe şosea, sunt 137 de kilometri. Nu ştiu dacă voi găsi scurtături, dar intenţia mea este să duc acest drum cât mai puţin pe şoseaua naţională. Sper să reuşesc şi sper să mi se alăture şi alţi iubitori de Camino în acest proiect.

Aceste prime patru zile caminante le dedic cu dragoste mamei Iacobina, soacra mea, care, din păcate, a plecat din această lume în data de 24 august, la vârsta de 89 de ani. A fost o femeie bună, înţeleaptă şi sinceră. Nu întâmplător, numele ei a fost Iacobina, varianta feminină a numelui de Iacob, exact cel spre care se îndreaptă toţi pelerinii ce merg la Santiago de Compostela, adică Sfântul Iacob de pe Câmpul Stelei.

O să vă ţin la curent cu traseul ales şi cu întâmplările de pe drum, pe toţi cei interesaţi.

Deocamdată, să ne auzim/vedem cu bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

 

Camino de Valea Arieşului – de la Sartăş la Lupşa

De o vreme n-am mai scris nimic, probabil muza mea şi-a luat concediu, sau am fost ocupată cu altele…

Cert este că, chiar dacă n-am scris, am mai făcut câte ceva. De exemplu, am început să bat pe jos Valea Arieşului în căutarea unor trasee alternative pentru Camino de România, adică, atât cât se poate, pe cărări şi drumuri  laterale, nu pe şosea.

Era într-o duminică din mai, foarte caldă şi uscată, total diferită de cele ce au urmat în iunie. Voiam să fac o mică excursie, aşa că, de ce nu, hai să fac vreo 10 km, de la Sartăş, la Lupşa. L-am rugat pe soţul meu să mă ducă până la Sartăş, de unde pornea mica mea expediţie, pe un drum paralel cu Arieşul, dar pe malul drept al acestuia, mult mai prietenos cu picioarele ce se urmează ritmic unul pe celălalt, decât şoseaua asfaltată.

Mda… ca să treci de cealaltă parte a Arieşului, traversezi puntea, apoi cobori o scară. E mai puţin primejdios decât pare…

Cei ce nu doresc să facă asta, pot merge liniştiţi pe şosea, drumul este cam la fel de lung, iar din Baia de Arieş, pot alege varianta alternativă.

După ce am luat-o la început pe un drum greşit, care nouă ni se părea mai accesibil (adică fără bălţi) şi cu ocolirea corespunzătoare, am ajuns în doi timpi şi trei mişcări la Baia de Arieş, un orăşel ce pe vremuri era minier, cu un centru cochet şi un părculeţ ce-mi aminteşte de locurile de popas din Spania, de pe (era să zic adevăratul) Camino de Santiago. Dar, la fel de adevărat va fi şi acesta, doar că la câteva mii de kilometri distanţă… Mare lucru, pentru nişte oameni hotărâţi, nimic nu este imposibil!

Un popas pentru aprovizionare cu aoă de la alimentara. Să-mi notez, în părculeţ ar putea exista o cişmea pentru pelerini, voi vorbi cu primarul despre asta.

Soare, cald, mai vizitez şi o pensiune, dar găsesc acolo doar bucătăreasa, care nu prea înţelege ce o fi cu drumul ăsta al Sfântului Iacob, preţul de cazare mi se pare piperat, îmi zice că patroana nu cred că va mai lăsa ceva, dar totuşi, când vin pelerinii? Păi… toată vara, în principiu, zic eu, văd că nu înţelege, aşa că plec în continuare la drum, precis vor fi cazări şi mai ieftine în Baia de Arieş, pe măsură ce se vor porni şi pelerinii la drum.

Următorul obiectiv este Fagul Împăratului, un copac ce străjuieşte malul Arieşului de sute de ani, martor al trecerii istoriei pe aceste meleaguri.

Drumul este foarte uşor de străbătut, nici vorbă de suişurile şi coborâşurile abrupte din Spania, dar aceasta este doar o porţiune mică, vom vedea ce ne mai aşteaptă…

Vremea minunată, fluturii în zbor, florile cu parfumul lor suav, mă fac să simt că trăiesc cu adevărat, uite, nu trebuie să străbat mii de kilometri cu avionul, Camino este aici, acasă la mine.

Mai trebuie să ajung la Mănăstire, s-ar putea ca aici să poată  fi cazaţi pelerinii. O întâlnesc pe Maica Irina, care, foarte amabilă, îmi lasă numărul de telefon şi plec mai departe, camino e o potecă, zău că e un Camino adevărat, parcă mai frumos decât cel din Spania…

Iată că am ajuns din nou pe malul Arieşului, iar până la Lupşa, ultimii doi kilometri se parcurg uşor, pe traseul vechii mocăniţe, care unii se laudă că o vor repune în funcţie. Atunci va fi şi mai uşor, când ne dor picioarele, mergem câteva staţii cu micul tren de munte…

La Lupşa sunt mai multe locuri de cazare, restaurante şi baruri, unde se poate mânca decent.

În planurile mele, este şi o listă cu producătorii locali, care vor furniza pelerinilor produse proaspete, din propriile gospodării.

Dacă v-am deschis apetitul, vă invit pe Valea Arieşului, la o plimbare pe jos.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni