Arhivele lunare: aprilie 2016

Amazing Trudi 1 – in English

Yesterday, I received an email from an extraordinary woman I had met last year on
Camino del Norte, so now I want to share the happenings of the day that has
brought us together.
I was leaving Luarca before dawn, in gloomy and quite cold weather with the hope
that the rain might still elude us. I say us talking about us -the dozens of  
pilgrims who had stayed in the shelter (albergue) of the above-mentioned
settlement- because I was starting on the road by myself, as I usually did.
Luarca is a very nice little town, perched on a hill surrounding the bay. I will
put up resentative pictures another time, right now I want to talk about
something else. As I said, the weather was not favorable and around 9 a.m. it
began to rain earnestly, mocãneascã rain even if we were in Spain. 
Alone on a mountain road, with the rain that was coming from all sides, I was
feelig like I wanted to cry, but the only way was forward. My sandals were
making a fleoºc, fleoºc sound at every step, I was wet up above knee. I only  
then truly understood the meaning of the phrase wet turkey . 
I was looking forward to get to a certain, bar which was advertised to be
somewhere in the forest, to drink some coffee and eat something warm. Behold the
small village finally appears. I entered the bar, where patrons greeted me with
the warmth with which you greet a known and beloved guest. I ordered a coffee
and tortillas de patatas , a variety of food with potatoes, which I think has  
more than one recipe because each time it has a different but alway pleasant
taste.
While I was enjoying my coffee and some biscuits that i had on me, a group of
soaking wet but high spirited pilgrims entered the bar.
I check the weather to see if the rain had intensified and if the wind was
blowing harder, which would be bad even if it would blow from behind while on
the road. I encourage myself to go out again on a wheather unfit to leave a dog
outside. It was August in Spain but it looked like October in Romania.
I had not gotten very far with the rain whipping at my face before I got the
feeling that I just wanted to sit by the road side and cry until my tears ended.
But my moata spirit did not abandon me, so I thought singing would be better  
than crying, better for morale.
Said and done, I start singing out loud all the songs I remember, in all
languages of the world. It was really working, I was starting to feel less
oppressed by fate, when suddenly on the edge of a bridge, another wet turkey ,  
even wetter than me, Peregrina (a pilgrim) with no cape only a small raincoat, 
seeming to have the same mindset as me a few minutes ago.
Hola!
Hola, Buen Camino!
We greet and I continue my march singing, as if the sun was high in the sky and
the whole world were mine.
Upon taking a look back I noticed I had a companion, Trudi, a petite woman with
a big smile on her face. She was walking behind me with a stain on her cream-
colored pants left from a fall in the mud. We had met before, so I knew she was
German but she had moved to Spain about 20 years ago with her whole family.
We start talking and the next 8 kilometers seem to fly by, all laughter and
singing. I put up pictures with us below from the day we met and the next day
when the weather was kinder with us.
In the following days I will post Trudi s letter and how we spent two and a half
days together.
I wish you a sunny day!
Manuela Sanda Bacaoanu a „moata” in the Apuseni Mountains (Romania)
PS Trudi is 72 years old. I think she s wonderful!

 

 

IMG_1544IMG_1547IMG_1548

IMG_1554IMG_1571IMG_1030IMG_1551

 

De ce dăm bani cerşetorilor?

Nu cred că este cineva care să nu fi dat măcar o dată bani unui cerşetor. Motivele sunt multiple, dar de cele mai multe ori cred că un fel de sentiment de vinovăţie ne împinge să băgăm mâna în buzunar (portmoneu) pentru a scoate de acolo ceva mărunţiş şi a-l plasa în mâna nespălată şi întinsă într-un gest rugător spre noi. Ne simţim vinovaţi pentru faptul că noi suntem în maşină iar amărâtul e desculţ, în ploaie, că noi avem burta plină iar lui îi chiorăie maţele, că suntem îmbrăcaţi decent, iar lui (ei) îi curg zdrenţele.

Facem gestul de a da, chiar dacă am auzit (văzut) de zeci de ori reportaje despre industria cerşitului, despre modul în care aceşti oameni sunt ţinuţi captivi într-un soi de sclavie, la limita subzistenţei, de către o adevărată mafie a cerşetorilor. Nu poate cerşi nimeni unde şi când are chef, e nevoie de aprobări şi de un  adevărat noroc, pentru a fi acceptat de către ceilalţi, stabiliţi în zonă de mai mult timp.

Am aflat că printre ei sunt adevărate vedete, care ajung chiar la un câştig de zeci de mii de euro pe lună,  merg în vacanţe exotice şi-şi bat joc de noi, cei ce avem un job şi ne permitem doar o vacanţă la mama la ţară.

Într-adevăr, mai vezi câte un bătrân ce tremură şi te apucă mila, gândindu-te instantaneu la proprii bunici şi mulţumind Cerului că nu sunt nevoiţi să recurgă la asemenea mijloace pentru a supravieţui.

Mai nou, au apărut cerşetorii violenţi verbal şi fizic. Pe Eroilor, am întâlnit de mai multe ori o tânără ţigancă, căreia, dacă nu-i dădeai nimic, te blestema. Acum câteva zile, o prietenă mi-a povestit că nu a dat nimic unui ţigan de vreo 20 de ani, iar acesta i-a pus piedică, mai-mai să cadă. Posibil să nu mai fie mult până când va trebui să avem tot timpul mărunţişul pregătit, dacă vrem să trecem cu bine prin centrul Clujului.

Oare nu ar fi mai bine să ne înfrângem primul impuls, acela de a da, poate astfel s-ar stopa această adevărată pacoste, cu numele de cerşetorie? Ca să nu mai vorbim despre copiii cărora li se dau alcool şi droguri pentru a dormi non-stop ore în şir, ca să nu „deranjeze” cerşetoarea ce-l ţine în braţe şi care rareori îi este mamă…

Înainte de a scoate banul din buzunar, mai meditaţi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Îmbrăţişează un copac!

De câte ori nu ne-am simţit învigoraţi şi plini de energie după o plimbare prin pădure! De cele mai multe ori, punem acest lucru pe seama faptului că am făcut mişcare, că am respirat aer curat, că, pur şi simplu, am ieşit din casă.

Bineînţeles că toate acestea  sunt adevărate, dar uităm ceva esenţial, şi anume energia benefică a copacilor, pe care ne-o dăruiesc şi nouă, fără măcar să le-o cerem.

E bine să fim cât mai des în preajma copacilor, s-au făcut chiar studii care arată care copac este mai bun pentru cutare boală. Eu sunt de părere că dacă stăm cât mai mult în apropierea lor, ba chiar îi îmbrăţişăm pentru câteva minute, viaţa noastră se îmbunătăţeşte nu numai din punct de vedere al sănătăţii. Ei ne dau ceva din energia şi înţelepciunea lor,  sunt adevărate laboratoare în care se sintetizează substanţe vindecătoare.

Cu ceva timp în urmă, am aflat povestea unui om ce avea tuberculoză pulmonară, medicii nedându-i mai mult de o lună de trăit. Fiindcă era vară, iar omul nu voia să-şi necăjească familia cu nevoile lui, a plecat în pădurea de pin, unde şi-a înjghebat un adăpost, aşteptând să moară. Tot aşteptând, a venit toamna, aşa că omul s-a hotărât să se întoarcă acasă, dacă tot n-a murit. S-a dus şi la doctor, doar aşa, ca să vadă că e încă în viaţă. Uimiţi că omul nostru trăieşte, ba chiar arată perfect sănătos, i-au făcut analize, în urma cărora au constatat ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: nici urmă de boală nu mai era în trupul lui, plămânii se regeneraseră complet, datorită uleiurilor esenţiale ce le emană pădurea de pin.

După ce ne-am despărţit de d-l Emil Roşca, am plecat în continuare la drum, am ajuns până aproape în vârful Curmăturii, unde am luat-o pe un drum la stânga. Câteva case mai stau dovadă a faptului că pe aici au locuit sau mai locuiesc foarte puţini oameni. Peisajul e de-a dreptul dumnezeiesc, păcat că oamenii au fost alungaţi de exploatarea de la Cupru Min.

Am ajuns pe culme. Nu am mai fost pe aici de anul trecut, timp în care mestecenii au luat destul de mult în înălţime. Cu ani în urmă, în aceste locuri erau păşuni şi fâneţe, în curând va fi pădure peste tot. Nu e rău că se împădureşte, şi aşa toţi se plâng de lipsa pădurilor din Munţii Apuseni, păcat este că oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte zone ale ţării, din cauza unei politici nedrepte şi total lipsită de inteligenţă.

Mă gândeam că, dacă ar fi ca într-o bună zi Camino de Santiago să treacă pe Valea Arieşului, prin aceste locuri ar trebui neapărat să treacă, sunt prea frumoase pentru a nu fi arătate lumii întregi.

Dragi caminanţi, spuneţi şi voi, e mai frumos în Spania decât aici?

Am trecut prin spatele Mărgăii (stânca din prima imagine) şi am coborât pe o cărare abruptă, printre Mărgăi ( una e Mărgaia, iar cealaltă Mărgăiţa). Suntem obosiţi, dar plini de energiile tuturor copacilor pe care i-am îmbraţişat de-a binelea, sau numai cu privirea.

Dragii mei, vă aştept la Lupşa, pentru excursii de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Emil Roşca – un artist desăvârşit

Sâmbătă,  timp frumos şi sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nimic mai potrivit pentru o excursie prin împrejurimile comunei Lupşa, ca să vedem dacă primăvara şi-a intrat cu adevărat în drepturi.

Am şi un scop pe care vreau să-l ating astăzi, şi anume o vizită în casa artistului popular Emil Roşca ce locuieşte într-o modestă căsuţă pe drumul spre Curmătură, într-o perfectă comuniune cu vulpile, căprioarele şi iepurii ce nu-i vede la televizor ci direct pe geamul ce dă spre o privelişte pe care orice orăşean ar invidia-o. Doar cu mistreţii nu se prea împacă, din pricina lor nu mai poate planta cartofi, ar trebui să stea zi şi noapte ca să-i păzească.

Dumnezeu i-a dat multe daruri acestui om, dar, din păcate, în lumea în care trăim, nu prea poate să le fructifice. Principala lui ocupaţie este „Artizanatul din lemn, meşterit în sticlă”, după cum singur şi-a intitulat meşteşugul.

IMG_3054

Din mâna lui ies adevărate minunăţii, „meşterite” după o metodă doar de el ştiută în sticle de diferite dimensiuni, care apoi sunt umplute cu ţuică, pentru ca mica operă de artă să nu se usuce.

Vin oameni şi din străinătate pentru a-i admira şi cumpăra sticlele, care de care mai frumos realizate.

Când eram copil, ştiu că d-l Emil Roşca ,tânăr flăcău, era deja vedetă locală, cânta cu „cetera” şi cu gura, de răsuna Căminul Cultural, sau horile, acolo unde de fiecare dată era oaspete de onoare.

Din păcate şcoala lui oficială  s-a rezumat la 8 clase, dar are destulă înţelepciune pentru a mai da şi altora, oameni „mari” cu facultăţi făcute pe hârtie.

Fiind iubit de către săteni, bătrânii satului lui i-au încredinţat cele mai frumoase şi de taină obiceiuri şi mituri locale, pe care nemaistând la îndoială, le-a transformat în mai multe cărţi, publicate prin efortul financiar propriu.

IMG_3061

Avea musafiri când am ajuns noi în micuţa casă, aşa că nu ne-am putut întinde la poveşti ca altădată, despre vremuri demult apuse.

Totuşi, cu părere de rău, ceva tot am aflat, şi anume că i s-a interzis încă de acum doi ani să-şi mai vândă obiectele artizanale prin târguri, pentru simplul motiv că-i lipseşte atestatul de MEŞTER POPULAR.

I s-a spus că pentru a-l obţine, este necesar să facă un curs de doi ani, trei zile pe saptămână. Mă întreb şi vă întreb, oare cine şi ce l-ar mai putea învăţa pe acest om, aş vrea să ştiu câţi „profesori” ştiu să facă ceea ce face el? Oare nu ar fi mai normală constituirea unei comisii, care, da, să ateste că este producătorul minunăţiilor din sticle? Dar într-o ţară în care în curând vom plăti şi  impozit pe fumărit (nu râdeţi, s-a mai practicat asta, plăteai acest impozit în funcţie de câte coşuri de fum aveai la casă), de ce să nu luăm ultimul bănuţ de la cei ce chiar dacă au fost dăruiţi de Dumnezeu, nu pot face mai nimic cu darul lor? Talanţii nu se înmulţesc nicicum, în unele case…

Ieri am fost la Iulius Mall în Cluj la Târgul de antichităţi şi obiecte populare,  unde am întrebat pe unul şi pe altul, dacă au atestat de meşter popular. Cum nimeni nu avea, am ajuns la concluzia că şi d-l Emil Roşca ar putea veni cu produsele d-lui la acest fel de târg, care nu este unul neapărat al meşterilor populari. Habar nu aveam că este o mafie şi în această branşă.

Am speranţe că în curând sticlele frumos meşterite vor ajunge pe mesele şi în casele noastre, poate că şi această perioadă fastă de aşteptare a Învierii Domnului va fi de ajutor. Cred încă în oameni, cred că aceştia pot fi solidari şi frumoşi la suflet!

Şi-am scris această „carte” eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Recomandări pentru persoanele care apelează la terapia Bowen

Se spune că nu trebuie să dai sfaturi decât atunci când sunt cerute, sau când este o situaţie de viaţă şi de moarte.

Din fericire, nu ne încadrăm la varianta a doua. Voi scrie câteva rânduri pentru acele persoane care deja ştiu „cu ce se mănâncă” terapia Bowen, dar ar dori poate să afle sau să li se reamintească anumite lucruri, dar şi pentru cei ce cochetează cu ideea de a apela la un terapeut, nefiind încă hotărâţi dacă vor urma sau nu această cale.

Probabil informaţii de acest gen sunt foarte multe până la ora de faţă, având în vedere  că terapia Bowen nu mai este una total necunoscută în România, cum era prin 2010, când am început eu să o practic.

Dacă aţi fost deja măcar la o şedinţă, cu siguranţă aţi aflat că trebuie să faceţi mişcare (în limita bunului simţ, adică nu în exces, dacă aveţi probleme articulare sau la coloană), să beţi cel puţin doi litri de apă pe zi, pentru a ajuta la detoxifierea organismului, care începe încă din prima şedinţă, să nu faceţi băi (duşuri) prea calde sau prea reci, să nu staţi aşezat prea mult timp pe scaun, şi, nu în ultimul rând, să aveţi răbdare, fiindcă nici Dumnezeu nu a făcut Lumea într-o singură zi.

Este posibil ca, după primele şedinţe, durerile să se acutizeze, dar acesta este un semn bun, înseamnă că, organismul lucrează, vrea să se vindece, aceasta putând fi însăşi „criza de vindecare”. Foarte mulţi oameni se descurajează în această etapă, spun că terapia nu funcţionează şi nu mai merg în continuare, când poate erau foarte aproape de a obţine rezultatele dorite.

Să vă spun o întâmplare de ieri, o colegă m-a rugat să-i iau prăjituri de la o anumită cofetărie, a cărei adresă o ştiam doar aproximativ. Ei bine, am mers până acolo, dar… n-am găsit-o, aşa că m-am întors cu buzele umflate. Fiindcă deja ne era foarte poftă la amândouă, am mai făcut o dată drumul împreună, şi, ce să vezi, cofetăria era la fix zece metri mai departe decât ajunsesem eu. Exact aşa se poate întâmpla şi în terapia Bowen, exact când corpul să facă declicul ce este diferenţa între boală şi sănătate,. între durere şi starea de bine, omul să considere că nu mai trebuie să facă cei zece metri ce-l despart de rezultatul pozitiv, întorcându-se acolo de unde a pornit, bineînţeles că şi cu încrederea zdruncinată în terapie şi în terapeut.

Vă rog eu, faceţi şi ultimii zece metri, o să fiţi încântaţi că i-aţi parcurs!

Acum vă las, mă aşteaptă clienţii la cabinet.

Zilele următoare voi vorbi despre depresie şi alte boli grave.

O zi nemaipomenită să aveţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Două femei, şi-o singură pasiune

Am avut ieri ceva de rezolvat la Bucureşti, aşa că am dat „sfoară în ţară”, dacă vrea cineva să-şi petreacă vreo două ore cu mine, între două trenuri.

Ana este o prietenă de pe facebook, dar ca dovadă că prietenii de pe FB sunt chiar oameni în carne şi oase, ea a apărut zâmbitoare la gară, pregătită să stăm la taclale despre subiectul ce ne pasionează pe amândouă, şi anume Camino de Santiago.

Am fost foarte încântată să-i dau un autograf pe cartea mea, pe care, spune Ana, a citit-o pe nerăsuflate. Probabil trebuie să fii foarte interesat de acest subiect, pentru a-ţi plăcea „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago„, sau… nu?

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre timpul petrecut împreună, care parcă a zburat, nu alta. Încă din momentul în care ne-am întâlnit, am simţit că ne cunoaştem de multă vreme, poate de multe vieţi, iar acum ne-am reîntâlnit.

Fiecare aveam de povestit întâmplări mai vesele sau mai triste (în general mai vesele, pe cele triste nici nu le mai ţinem minte), parcă trebuia să dăm din preaplinul inimii cât de cât în exterior, ca să nu dea „pe dinafară”.

Ana e binecuvântată, va pleca şi anul acesta pe Camino, iar eu voi fi cu sufletul alături de ea, clipă de clipă. De multe ori, atunci când îţi este greu, faptul că ştii că există cineva care se gândeşte la tine şi se aşteaptă să te întorci victorios, te ajută să treci peste momentele dificile, să mai faci un pas şi încă unul, cu toate durerile ce te asaltează de pe unde nu te aştepţi ( azi te doare genunchiul, mâine glezna, poimâine şoldul, eu am avut parte de toate).

Sunt convinsă că spre acest drum nu e îndemnat oricine, trebuie să ajungi la o maturitate a spiritului, care să te facă să doreşti să mergi într-un loc în care ştii de la bun început că-ţi va fi greu, dar, pe de altă parte un loc din care te poţi hrăni cu fericire pură, fericire pe care o poţi aduce cu tine, aici, în viaţa de zi cu zi şi accesa de câte ori ai chef. De multe ori, ea, (fericirea) vine peste tine chiar nechemată, simţi doar că ai inima atât de plină, încât îţi vine să cânţi şi să dansezi brusc şi dintr-o dată, chiar dacă ai o lucrare urgentă de făcut, sau un şofer neatent „ţi-a luat faţa”.

Cei ce au fost pe Camino pot să confirme asta, nu cred că numai mie mi se întâmplă.

Nu voi povesti aici amintirile noastre, ar fi prea lung. Vreau doar să reamintesc cât este de important ca cei ce au fost sau vor să meargă în acest pelerinaj să se mai întâlnească din când în când, pentru „o infuzie de fericire caminantă”.

Tuturor celor ce aţi fost la Santiago de Compostela, doriţi să mergeţi sau încă nici nu vă trece prin cap aşa ceva, vă doresc „Buen Camino!”, pe drumul vieţii, al fiecăruia dintre voi.

Îți mulțumesc, Ana, pentru timpul din viața ta pe care l-ai petrecut împreună cu mine. A fost cea mai frumoasă călătorie a mea la București!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Primăvara la Lupşa

Făcând abstracţie de mizeria agăţată în tufele de pe malul Arieşului, peisajul este minunat, îndemnându-te să descoperi tot ce-ţi poate oferi.

Cineva, cu ani în urmă, îmi spunea: „Cine ar veni la Lupşa, ca să admire peisajele?” . Aceeaşi persoană, plecată în străinătate de mai bine de 20 de ani, se entuziasmează de câte ori vine acasă, la Lupşa. E clar că nu privim cu aceiaşi ochi un loc familiar, ori unul pe  care-l vedem foarte rar, sau o dată-n viaţă.

Însoţiţi de Chino, fiul Mashei, excursia e mai veselă şi mai plină de antren.

O turmă de capre merg şi ele ca să ia masa de prânz, Arieşul curge trist a vale, ducând cu el povara tuturor gunoaielor aruncate cu totală lipsă de respect faţă de natură, iar… viaţa merge înainte.

 

Vă doresc o primăvară însorită şi curată, în suflet şi înafara lui!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Când Soarele Răsare la Apus-fragmentul al II-lea

O sa scriu mai rar pe blog, fiindcă vreau să termin cartea. Aveți în continuare fragmentul al doilea.

  • Bună seara, dragii mei! Vai, ce dor mi-a fost de voi!
  • Atunci, de ce nu ai răspuns la telefon? Te-am sunat de cel puțin cinci ori, face Marius o mutră supărată, dar ea știe că niciodată soțul ei nu se supără cu adevărat pe ea sau pe fetițe. E un om atât de bun, încât toată lumea îl ia de fraier, niciodată nu poate spune nu, cuiva care-i cere ajutorul.
  • Aa, telefonul… Hmm! O fi prin geantă, știi și tu cum e cu gențile femeilor, niciodată nu găsești ceea ce cauți… Să vedem… A, da, uite-l aici, dar din păcate s-a descărcat, e mort. Vezi, de aceea nu ți-am răspuns.
  • Bine, bine, dar puteai să suni tu, am fost de o mie de ori în infern neștiind de ce întârzii, tu care vii întotdeauna acasă la ora exactă, că pot să-mi fixez ceasul după tine. Ia spune, pe unde ai hoinărit, de ai uitat complet de noi?
  • Să vezi, a început să plouă și mergând așa, la întâmplare, am nimerit într-un cartier de țigani. Știai că există așa ceva în orășelul nostru? Pentru mine a fost o surpriză… Și… am hălăduit cam mult pe acolo, până a apărut un taxi. Nu aveam nici cea mai mică idee care este drumul spre casă.
  • Pare cam cusută cu ață albă, dar cum te știu fată bună, uite, ți-am păstrat și ție un pic de ghiveci cu piure de cartofi. Va trebui să mănânci piureul rece, te așteaptă cam demult.
  • Ce faceți, iubitele mele? Se întoarce Cătălina către cele două păpuși de doi anișori ce-și ițesc capetele crețe cu părul parcă tocmai atunci luat de pe bigudiuri, care-și privesc mama cu niște ochi mari, doi albaştri şi doi negri, copii fidele ale ochilor tatălui şi mamei lor.
  • Mama! Mama! Noapte! Spun ele învălmășit, bucuroase că mama a ajuns în sfârșit acasă, nu s-a rătăcit prin noaptea cea neagră. Cine știe ce gânduri mititele trec prin căpșoarele lor cârlionțate, oricum, acum ceața s-a destrămat, mama e acasă, totul este bine pe pământ.

Cătălina mănâncă puțin, ca să nu-l supere pe Marius, apoi le ia pe fete pentru a le pregăti de culcare. Pijamalele sunt pe marginea patului, gata să le înfășoare cu moliciunea lor bumbăcoasă: una cu pisici, iar cealaltă cu pitici.  Sabina și Miruna sunt fericite, abia așteaptă ca mama să le pună pijamalele și să le citească povestea preferată, aceea cu Fetița urâtă.

Chiar înainte ca fetele să se nască, citise o carte cu o familie ce avea doi gemeni, dar care fusese sfătuită să nu-i îmbrace la fel și nici măcar să nu primească aceleași recompense deodată. Trebuia ca cei doi copii (băieți în acest caz) să-și dezvolte propria personalitate, să nu se regăsească doar ca două jumătăți ale aceleiași portocale, iar momentul în care vor pleca fiecare pe drumul lui în viață să nu fie unul  dureros. Ideea i s-a părut bună, iar acum o pune în practică, cu cea mai mare seriozitate. Pe Marius l-a convins mai greu, dar e și el de acord că e mai bine ca Miruna și Sabina să știe încă de acum că sunt două  ființe separate, nu se îmbracă la fel și nici măcar nu mănâncă același fel de mâncare. Asta cu mâncarea a venit în mod natural, fiecare preferă altceva, așa că bucătarului îi este destul de greu să le mulțumească pe amândouă, dar se străduiește din răsputeri, doar e tăticul lor.

După încheierea celor doi ani în care mama a stat cu fetițele, au hotărât de comun acord că e mai bine ca ea să se întoarcă la serviciu, acest lucru ajutând-o și pe ea din punct de vedere psihic, fiindcă după doi ani în care ai văzut doar scutece și poponețe de copii mai ai nevoie și de altceva, măcar pentru ca să n-o iei razna, chiar dacă zâmbetul copiilor tăi nu poate fi întrecut de nicio lucrare urgentă de dus la bun sfârșit. Cătălina e designer la cea mai importantă firmă din oraș, câștigul ei fiind mai substanțial decât al lui Marius, motiv pentru care el e cel ce a rămas acasă pentru cel puțin un an, până când cele două ghemotoace vor fi primite la grădiniță. Nu s-a pus problema creșei, prea mulți copii bolnavi acolo, când au fost într-o vizită pentru a vedea care sunt condițiile, copiii i-au întâmpinat tușind în cor, așa că s-au grăbit să plece înainte de a lua cu ei acasă niscaiva virusuri sau bacterii.

Urcând scările ce scârţâie familiar sub paşii ei  grăbiţi, Cătălina se gândeşte cum să-i dea lui Marius vestea pe care încă nici ea nu e în stare să o accepte şi mai ales să-i facă faţă. „Lasă că-i spun mâine, mai am timp să mă gândesc cum s-o fac mai puţin îngrozitoare” îşi spune tânăra femeie în gând, în timp ce fetiţele o privesc de jos în sus, exact la fel cum cu puţin timp în urmă o privise şi Steluţa, fetiţa rătăcită în cartierul de ţigani. Cu un oftat, le ia pe cele două păpuşi în braţe, le ajută să-şi îmbrace  pijamalele, apoi le pune în pătuţuri, pentru a asculta „povestea de noapte bună”, aşa cum le-a obişnuit încă de când erau foarte mici.

Fetiţele au adormit foarte repede, lăsându-i câteva minute doar pentru ea, înainte ca Marius să urce la etaj.  Cătălina stă în faţa oglinzii, privindu-se de parcă acum se vede pentru prima dată, i se pare că până în această clipă ochii i-au fost acoperiţi cu un văl ce-i lăsa doar o fantă îngustă prin care să observe lumea. Adevărul este că nu s-a prea ocupat ea până acum cu observarea lumii, era mult prea preocupată de familia, iar mai nou, din nou, de cariera ei. Intruziunea în cartierul ţigănesc a adus-o cumva cu picioarele pe pământ, dându-şi brusc seama că sunt oameni care trăiesc de azi pe mâine, oameni care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii, au avut doar neşansa de a se naşte într-un anume loc. Alungând cu un gest aceste gânduri, se îndreaptă spre baie, parcă încă simte frigul ce nu demult îi pătrunsese până în suflet, dă drumul la apa fierbinte şi se strecoară în cada veche, de bronz, minunat alcătuită, o piesă rară, din vremurile de demult, susţinută de labe de leu.

„ Trebuie să vindem casa asta, e prea multă bătaie de cap cu renovarea ei” fu ultimul ei gând, înainte de a adormi în susurul plăcut al apei.

  • Ce faci, iar vrei să te îneci în cadă?

Cu un prosop mare si pufos, Marius o aştepta să iasă din apa ce începuse să se răcească. Mulţumită şi somnoroasă, uitând pe moment de necazurile ei, Cătălina se înveleşte în prosop, apoi se îndreaptă maşinal spre patul uriaş ce se potriveşte la fix cu restul încăperii, somptuoasă şi neverosimilă, parcă picată din secolul 19 în plin secol 21. Mormăind un „Noapte bună”se întinde în pat, iar în câteva minute, respiraţia ei egală anunţă că a adormit tun. Lui Marius nu-i rămâne decât să o învelească, apoi se întoarce la bucătărie, pentru a termina cu dereticatul.

Iubeau amândoi casa asta imensă, care pe dinafară arăta dărăpănată, dar în interior era încă foarte frumoasă, fusese renovată cu ani în urmă, dar se păstrase foarte bine. O primiseră cadou de nuntă de la un unchi al Cătălinei ce nu avea copii, cu condiţia să locuiască şi el acolo atâta timp cât trăieşte. Îşi păstrase doar o cămăruţă la parter, din care ieşea doar la masă şi pentru a-şi face plimbarea zilnică până la parcul din centrul oraşului, care e de fapt o pădure veritabilă, presărată cu bănci şi cu anunţuri  „Păstraţi curăţenia!”. George pe numele lui, are spre 80 de ani, dar nu se plânge de vreo durere. Dusese o viaţă spartană, pe care o continua şi acum, fapt care îl făcea destul de pretenţios uneori, mânca doar anumite mâncăruri, gătite într-un anumit fel. De fapt, prefera mâncărurile cât mai simple şi cât mai puţin preparate, alea sunt cele mai sănătoase, declama bătrânul când era admonestat că nu vrea să mănânce una sau alta ce i se oferea la masă.

La venirea Cătălinei, el tocmai se retrăsese în cămăruţa ce singur şi-o alesese, aşa că nu s-au întâlnit. De obicei, ea venea să-l salute, iar faptul că astăzi nu a făcut-o îi dă bătrânului de gândit, dar, bineînţeles că va afla mâine cauza pentru care a fost uitat în această seară.

O lună imensă şi rotundă se ridică deasupra caselor din micul orăşel, privind cu curiozitate prin ferestrele ce încă nu au draperiile trase, parcă ar vrea să scormonească în sufletele celor ce dorm, pentru a le afla secretele, şi pentru a dezvălui mistere ce sunt păzite de multe secole de vrăjitoare ce  joacă noaptea sub lumina ei gălbuie, atunci când apare misterioasă pe cer.

 

Va doresc o seara  misterioasa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

 

Tsunami pe Argeş?

Am primit acest articol pe email, asa ca nu-i ştiu sursa, dar e deosebit de interesant:

Robert  Ballard, cel care a  descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui
metode, deşi  controversate, au dat roade până acum. Și aceasta, pentru  că ipotezele
lui, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii  cercetătorilor,  au fost demonstrate în final prin descoperirile făcute,  ceea ce i-a  făcut pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se  că au uitat că tot  ei fuseseră cei mai vajnici contestatari ai acestor  ipoteze.

În urmă cu câţiva ani,  Ballard a mai  emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc  pe actualul teritoriu al Mării Negre. Aşa se face că o  echipă condusă de   el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la  mai puţin de 20
km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei  comunei primitive.
Mai exact, e vorba de o stâncă cioplită şi de două  unelte de piatră  dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor  lemnos. Submarinul a   reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine  conservate de apa mării,  pe care se văd semne de prelucrare artificială. Aceste  descoperiri arătă   că în urmă cu mulţi ani Marea Neagră a fost un lac al  cărui ţărm era  locuit. În   perioada de sfârşit a erei glaciare, din cauza  încălzirii atmosferei şi   topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără  precedent. Apoi,
în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi  probabil în  urma vreunui cutremur, fâşia de pământ care separa  Mediterana de lac a  fost pulverizată, iar apele sărate ale Mediteranei au  inundat micul lac,  transformându-l în ceea ce este astăzi. Torentul a fost  fantastic. Forţa   apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei
Niagara,  calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar  fi fost nevoie
de cca 40 de zile. În sprijinul acestei teorii,  cercetătorii arată că în   anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci,  rămăşițe ale  vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a  oxigenului, acele ape au   rămas neamestecate cu apa mării. Mai mult, acolo, mediul  e lipsit de  oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de
conservare a  habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a  descoperit
pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele  dispărute, altele  pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între  7.500 și 15.000   de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că  Marea Neagră a  fost pe vremuri un lac cu apă dulce. Actuala mare nu exista  în urmă cu  10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă,  căreia îi aparţin  construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei.
Şi ca totul să  fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul  Atlantida.
Harta întocmită cu  ajutorul sonarelor a  lăsat să se întrevadă că pe vremuri, fundul mării era  în fapt „un ţărm  plat, cu o plajă de nisip care cobora lin”, după cum > spune coordonatorul   lucrărilor.
Potopul a început în  România.  Biblia vorbeşte despre un  mare potop,  căruia nu i-a supravieţuit decât Noe şi familia sa.  Deşi în afara lor nu   mai rămăsese niciun om pe Pământ, fiii lui Noe s-au  întâlnit, totuşi,  cu oameni. Dar nu de inadvertenţele Bibliei ne vom ocupa  în acest  material. Analizând scrierile vechi ale diferitelor  popoare, constatăm  că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat  foarte puţini. Ce
e mai interesant, e faptul că legendele româneşti  vorbesc, la rândul  lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia  seama la  nişte poveşti… Şi totuşi, atunci când aceste  „poveşti” sunt demonstrate  fizic, cu vestigii descoperite, lumea ştiinţifică  amuţeşte, dă puţin  înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză,
uitând că tot ea  refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi  realitatea construită cu
migală de unii pseudo-cercetători, timp de ani de  zile.
Sfârşitul Atlantidei  şi începutul Potopului
Michael Robinson,  profesor la Universitatea Ohio, este specializat în  inundaţiile  catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele  mai vechi  timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat  ipoteza emisă de  Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a  început în  bazinul Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard,  Robinson a  preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde  echipa primului   a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii  de ani, ci  ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula  Şerpilor, şi unde  aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice  stranii și piramide  ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.
„În cercetările mele,  m-am bazat mult pe   textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi  au rădăcinile pe  teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate  descoperirile   făcute în România în acest sens, descoperiri de care  românii nici măcar   n-au auzit”. Robinson își desfășoară cercetările  și în lungul bazinelor >  râurilor româneşti, despre care consideră că sunt  rămăşițe ale unui  fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau  chiar ale unui  lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai  multe zeci de mii   de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu  singulară. El  afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost  fantastica Atlantida şi   că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât  rămăşiţe a ceea ce a mai   rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea  acesteia. Mai mult,  suprapune aceasta ipoteză cu o alta, cea a originii  Potopului, punând  egalitate între cele două evenimente.
 Pădurea  îngropată
La mijlocul anilor ‘80,  autorităţile de  la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de  pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă  vestigii
arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în  numele unui aşa  zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a  măreţului canal  Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o  săptămână, câteva localităţi   au dispărut definitiv din peisajul administrativ  românesc. N-au fost  iertaţi nici măcar morţii. Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în  adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu
tot felul de  resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara  inginerilor care
coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la  adâncime, e ceva și   au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor,  când au constatat   că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici  mai mult nici mai  puţin, decât o… pădure preistorică. Nisipul care o  acoperise conservase  atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi  de sub pământ,  păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi  soiurile.
Marea inundaţie  glaciară
Specialiştii aduşi de la  București au  descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei.
Datarea cu carbon a   arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea  o vechime  cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani, ceea ce însemnă  că pădurea în > sine era mult mai veche. Puţini au fost cei care s-au  întrebat atunci  cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că  teritoriul  României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se  cunoştea şi  motivul. Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să  vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici  a avut loc marele  Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii  gheţarilor şi  creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat  surparea limbii de  pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au  făcut ca nivelul  vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se  reverse pe  teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au  permis apariţia  unei noi flore şi faune. Dar oare ce cantitate de apă  s-a revărsat  asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urma ei să aibă o  adâncime de 15 – 20 de metri? Ce ape puteau alimenta o  astfel de  inundaţie?
 Tsunami pe  Argeş?
Descoperirea pădurii  preistorice sub  pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să  cerceteze şi  zonele apropiate. Rezultatele au fost fantastice: pădurea
se întindea pe   o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti,  Jilava, Domneşti,
Mihăileşti-Cornetu. În plus, prospecţiunile arată că  se întindea mult în   sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul  Bulgariei. În  toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit  zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care  arheologii au estimat-o   la doar câteva săptămâni. „Aşa ceva, nu se putea
întâmpla din cauza  topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a  fost lovită de  un meteorit. Ori, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de  ani niciun  meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu,  paleontolog şi  biolog. În sprijinul teoriei lui, vine absența totală a  sedimentelor de  animale marine pe linia pe care se întinde pădurea  preistorică. „Lipsa   aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător.   Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine  copacii” bizară fortificaţie de  lemn.
Dar nu pădurea subterană  a fost cea mai  interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa  locului. Într-una  din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie
bizară din lemn,  alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate  astea, nu s-au
găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în  care s-a  presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat  singură. „Unde au  dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de  lemn este iarăşi o   întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi   surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi  fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e  ca locuitorii  să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi  să se fi retras  pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a  doua ipoteză ca fiind   mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că  oceanul va mătura   zona Argeşului?”.
Când vine vorba de istoria  umanităţii, ştiinţa actuală încearcă să  inoculeze ideea de evoluţie,  mentală,  fizică, socială și chiar şi spirituală.
Realitate este alta:  toate civilizaţiile care s-au succedat pe planetă au  dez-evoluat,
societatea actuală nefăcând rabat de la această  „regulă”. Este de ajuns  să privim ce se întâmplă acum în lume pentru a  înţelege asta.
Pornind de la pădurea  antică descoperită   pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în  partea opusă, pe  Valea Prutului. Şi… surpriză, au fost descoperite
depuneri stratificate  de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul  ţării şi datând din  aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul  paleoliticului şi  începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de  data asta, dar  probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie.
„În acel moment am   fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce  fel de val putea să   măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o  înălţime de peste 100 de  metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul  României sau  toată Europa? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau  un val cu apă  dulce?”.

Copacii  milenari
Dincolo de ipotezele  cercetătorilor,  locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din
carierele de piatră  trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă.
Florea Dumitru  spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu  mergem la  pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de  care avem nevoie  pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns  pomii ăștia sub  nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la  Potopul cel mare de pe   vremea lui Noe”. Deocamdată, nicio ipoteză nu a fost pe  deplin  demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de  la o zi la   alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că
distrug urmele  trecutului încercând să supraviețuiască? La urma urmei,  nu așa au făcut  dintotdeauna oamenii? Fiecare nouă civilizație a distrus-o  pe cea veche.   Și nu din răutate, ci din simpla dorință de  supraviețuire.
>
Dacă aţi ajuns până aici, meritaţi un weekend minunat!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni