Arhivele lunare: aprilie 2016

Amazing Trudi 1 – in English

Yesterday, I received an email from an extraordinary woman I had met last year on
Camino del Norte, so now I want to share the happenings of the day that has
brought us together.
I was leaving Luarca before dawn, in gloomy and quite cold weather with the hope
that the rain might still elude us. I say us talking about us -the dozens of  
pilgrims who had stayed in the shelter (albergue) of the above-mentioned
settlement- because I was starting on the road by myself, as I usually did.
Luarca is a very nice little town, perched on a hill surrounding the bay. I will
put up resentative pictures another time, right now I want to talk about
something else. As I said, the weather was not favorable and around 9 a.m. it
began to rain earnestly, mocãneascã rain even if we were in Spain. 
Alone on a mountain road, with the rain that was coming from all sides, I was
feelig like I wanted to cry, but the only way was forward. My sandals were
making a fleoºc, fleoºc sound at every step, I was wet up above knee. I only  
then truly understood the meaning of the phrase wet turkey . 
I was looking forward to get to a certain, bar which was advertised to be
somewhere in the forest, to drink some coffee and eat something warm. Behold the
small village finally appears. I entered the bar, where patrons greeted me with
the warmth with which you greet a known and beloved guest. I ordered a coffee
and tortillas de patatas , a variety of food with potatoes, which I think has  
more than one recipe because each time it has a different but alway pleasant
taste.
While I was enjoying my coffee and some biscuits that i had on me, a group of
soaking wet but high spirited pilgrims entered the bar.
I check the weather to see if the rain had intensified and if the wind was
blowing harder, which would be bad even if it would blow from behind while on
the road. I encourage myself to go out again on a wheather unfit to leave a dog
outside. It was August in Spain but it looked like October in Romania.
I had not gotten very far with the rain whipping at my face before I got the
feeling that I just wanted to sit by the road side and cry until my tears ended.
But my moata spirit did not abandon me, so I thought singing would be better  
than crying, better for morale.
Said and done, I start singing out loud all the songs I remember, in all
languages of the world. It was really working, I was starting to feel less
oppressed by fate, when suddenly on the edge of a bridge, another wet turkey ,  
even wetter than me, Peregrina (a pilgrim) with no cape only a small raincoat, 
seeming to have the same mindset as me a few minutes ago.
Hola!
Hola, Buen Camino!
We greet and I continue my march singing, as if the sun was high in the sky and
the whole world were mine.
Upon taking a look back I noticed I had a companion, Trudi, a petite woman with
a big smile on her face. She was walking behind me with a stain on her cream-
colored pants left from a fall in the mud. We had met before, so I knew she was
German but she had moved to Spain about 20 years ago with her whole family.
We start talking and the next 8 kilometers seem to fly by, all laughter and
singing. I put up pictures with us below from the day we met and the next day
when the weather was kinder with us.
In the following days I will post Trudi s letter and how we spent two and a half
days together.
I wish you a sunny day!
Manuela Sanda Bacaoanu a „moata” in the Apuseni Mountains (Romania)
PS Trudi is 72 years old. I think she s wonderful!

 

 

IMG_1544IMG_1547IMG_1548

IMG_1554IMG_1571IMG_1030IMG_1551

 

De ce dăm bani cerşetorilor?

Nu cred că este cineva care să nu fi dat măcar o dată bani unui cerşetor. Motivele sunt multiple, dar de cele mai multe ori cred că un fel de sentiment de vinovăţie ne împinge să băgăm mâna în buzunar (portmoneu) pentru a scoate de acolo ceva mărunţiş şi a-l plasa în mâna nespălată şi întinsă într-un gest rugător spre noi. Ne simţim vinovaţi pentru faptul că noi suntem în maşină iar amărâtul e desculţ, în ploaie, că noi avem burta plină iar lui îi chiorăie maţele, că suntem îmbrăcaţi decent, iar lui (ei) îi curg zdrenţele.

Facem gestul de a da, chiar dacă am auzit (văzut) de zeci de ori reportaje despre industria cerşitului, despre modul în care aceşti oameni sunt ţinuţi captivi într-un soi de sclavie, la limita subzistenţei, de către o adevărată mafie a cerşetorilor. Nu poate cerşi nimeni unde şi când are chef, e nevoie de aprobări şi de un  adevărat noroc, pentru a fi acceptat de către ceilalţi, stabiliţi în zonă de mai mult timp.

Am aflat că printre ei sunt adevărate vedete, care ajung chiar la un câştig de zeci de mii de euro pe lună,  merg în vacanţe exotice şi-şi bat joc de noi, cei ce avem un job şi ne permitem doar o vacanţă la mama la ţară.

Într-adevăr, mai vezi câte un bătrân ce tremură şi te apucă mila, gândindu-te instantaneu la proprii bunici şi mulţumind Cerului că nu sunt nevoiţi să recurgă la asemenea mijloace pentru a supravieţui.

Mai nou, au apărut cerşetorii violenţi verbal şi fizic. Pe Eroilor, am întâlnit de mai multe ori o tânără ţigancă, căreia, dacă nu-i dădeai nimic, te blestema. Acum câteva zile, o prietenă mi-a povestit că nu a dat nimic unui ţigan de vreo 20 de ani, iar acesta i-a pus piedică, mai-mai să cadă. Posibil să nu mai fie mult până când va trebui să avem tot timpul mărunţişul pregătit, dacă vrem să trecem cu bine prin centrul Clujului.

Oare nu ar fi mai bine să ne înfrângem primul impuls, acela de a da, poate astfel s-ar stopa această adevărată pacoste, cu numele de cerşetorie? Ca să nu mai vorbim despre copiii cărora li se dau alcool şi droguri pentru a dormi non-stop ore în şir, ca să nu „deranjeze” cerşetoarea ce-l ţine în braţe şi care rareori îi este mamă…

Înainte de a scoate banul din buzunar, mai meditaţi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Îmbrăţişează un copac!

De câte ori nu ne-am simţit învigoraţi şi plini de energie după o plimbare prin pădure! De cele mai multe ori, punem acest lucru pe seama faptului că am făcut mişcare, că am respirat aer curat, că, pur şi simplu, am ieşit din casă.

Bineînţeles că toate acestea  sunt adevărate, dar uităm ceva esenţial, şi anume energia benefică a copacilor, pe care ne-o dăruiesc şi nouă, fără măcar să le-o cerem.

E bine să fim cât mai des în preajma copacilor, s-au făcut chiar studii care arată care copac este mai bun pentru cutare boală. Eu sunt de părere că dacă stăm cât mai mult în apropierea lor, ba chiar îi îmbrăţişăm pentru câteva minute, viaţa noastră se îmbunătăţeşte nu numai din punct de vedere al sănătăţii. Ei ne dau ceva din energia şi înţelepciunea lor,  sunt adevărate laboratoare în care se sintetizează substanţe vindecătoare.

Cu ceva timp în urmă, am aflat povestea unui om ce avea tuberculoză pulmonară, medicii nedându-i mai mult de o lună de trăit. Fiindcă era vară, iar omul nu voia să-şi necăjească familia cu nevoile lui, a plecat în pădurea de pin, unde şi-a înjghebat un adăpost, aşteptând să moară. Tot aşteptând, a venit toamna, aşa că omul s-a hotărât să se întoarcă acasă, dacă tot n-a murit. S-a dus şi la doctor, doar aşa, ca să vadă că e încă în viaţă. Uimiţi că omul nostru trăieşte, ba chiar arată perfect sănătos, i-au făcut analize, în urma cărora au constatat ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: nici urmă de boală nu mai era în trupul lui, plămânii se regeneraseră complet, datorită uleiurilor esenţiale ce le emană pădurea de pin.

După ce ne-am despărţit de d-l Emil Roşca, am plecat în continuare la drum, am ajuns până aproape în vârful Curmăturii, unde am luat-o pe un drum la stânga. Câteva case mai stau dovadă a faptului că pe aici au locuit sau mai locuiesc foarte puţini oameni. Peisajul e de-a dreptul dumnezeiesc, păcat că oamenii au fost alungaţi de exploatarea de la Cupru Min.

Am ajuns pe culme. Nu am mai fost pe aici de anul trecut, timp în care mestecenii au luat destul de mult în înălţime. Cu ani în urmă, în aceste locuri erau păşuni şi fâneţe, în curând va fi pădure peste tot. Nu e rău că se împădureşte, şi aşa toţi se plâng de lipsa pădurilor din Munţii Apuseni, păcat este că oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte zone ale ţării, din cauza unei politici nedrepte şi total lipsită de inteligenţă.

Mă gândeam că, dacă ar fi ca într-o bună zi Camino de Santiago să treacă pe Valea Arieşului, prin aceste locuri ar trebui neapărat să treacă, sunt prea frumoase pentru a nu fi arătate lumii întregi.

Dragi caminanţi, spuneţi şi voi, e mai frumos în Spania decât aici?

Am trecut prin spatele Mărgăii (stânca din prima imagine) şi am coborât pe o cărare abruptă, printre Mărgăi ( una e Mărgaia, iar cealaltă Mărgăiţa). Suntem obosiţi, dar plini de energiile tuturor copacilor pe care i-am îmbraţişat de-a binelea, sau numai cu privirea.

Dragii mei, vă aştept la Lupşa, pentru excursii de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Emil Roşca – un artist desăvârşit

Sâmbătă,  timp frumos şi sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nimic mai potrivit pentru o excursie prin împrejurimile comunei Lupşa, ca să vedem dacă primăvara şi-a intrat cu adevărat în drepturi.

Am şi un scop pe care vreau să-l ating astăzi, şi anume o vizită în casa artistului popular Emil Roşca ce locuieşte într-o modestă căsuţă pe drumul spre Curmătură, într-o perfectă comuniune cu vulpile, căprioarele şi iepurii ce nu-i vede la televizor ci direct pe geamul ce dă spre o privelişte pe care orice orăşean ar invidia-o. Doar cu mistreţii nu se prea împacă, din pricina lor nu mai poate planta cartofi, ar trebui să stea zi şi noapte ca să-i păzească.

Dumnezeu i-a dat multe daruri acestui om, dar, din păcate, în lumea în care trăim, nu prea poate să le fructifice. Principala lui ocupaţie este „Artizanatul din lemn, meşterit în sticlă”, după cum singur şi-a intitulat meşteşugul.

IMG_3054

Din mâna lui ies adevărate minunăţii, „meşterite” după o metodă doar de el ştiută în sticle de diferite dimensiuni, care apoi sunt umplute cu ţuică, pentru ca mica operă de artă să nu se usuce.

Vin oameni şi din străinătate pentru a-i admira şi cumpăra sticlele, care de care mai frumos realizate.

Când eram copil, ştiu că d-l Emil Roşca ,tânăr flăcău, era deja vedetă locală, cânta cu „cetera” şi cu gura, de răsuna Căminul Cultural, sau horile, acolo unde de fiecare dată era oaspete de onoare.

Din păcate şcoala lui oficială  s-a rezumat la 8 clase, dar are destulă înţelepciune pentru a mai da şi altora, oameni „mari” cu facultăţi făcute pe hârtie.

Fiind iubit de către săteni, bătrânii satului lui i-au încredinţat cele mai frumoase şi de taină obiceiuri şi mituri locale, pe care nemaistând la îndoială, le-a transformat în mai multe cărţi, publicate prin efortul financiar propriu.

IMG_3061

Avea musafiri când am ajuns noi în micuţa casă, aşa că nu ne-am putut întinde la poveşti ca altădată, despre vremuri demult apuse.

Totuşi, cu părere de rău, ceva tot am aflat, şi anume că i s-a interzis încă de acum doi ani să-şi mai vândă obiectele artizanale prin târguri, pentru simplul motiv că-i lipseşte atestatul de MEŞTER POPULAR.

I s-a spus că pentru a-l obţine, este necesar să facă un curs de doi ani, trei zile pe saptămână. Mă întreb şi vă întreb, oare cine şi ce l-ar mai putea învăţa pe acest om, aş vrea să ştiu câţi „profesori” ştiu să facă ceea ce face el? Oare nu ar fi mai normală constituirea unei comisii, care, da, să ateste că este producătorul minunăţiilor din sticle? Dar într-o ţară în care în curând vom plăti şi  impozit pe fumărit (nu râdeţi, s-a mai practicat asta, plăteai acest impozit în funcţie de câte coşuri de fum aveai la casă), de ce să nu luăm ultimul bănuţ de la cei ce chiar dacă au fost dăruiţi de Dumnezeu, nu pot face mai nimic cu darul lor? Talanţii nu se înmulţesc nicicum, în unele case…

Ieri am fost la Iulius Mall în Cluj la Târgul de antichităţi şi obiecte populare,  unde am întrebat pe unul şi pe altul, dacă au atestat de meşter popular. Cum nimeni nu avea, am ajuns la concluzia că şi d-l Emil Roşca ar putea veni cu produsele d-lui la acest fel de târg, care nu este unul neapărat al meşterilor populari. Habar nu aveam că este o mafie şi în această branşă.

Am speranţe că în curând sticlele frumos meşterite vor ajunge pe mesele şi în casele noastre, poate că şi această perioadă fastă de aşteptare a Învierii Domnului va fi de ajutor. Cred încă în oameni, cred că aceştia pot fi solidari şi frumoşi la suflet!

Şi-am scris această „carte” eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Recomandări pentru persoanele care apelează la terapia Bowen

Se spune că nu trebuie să dai sfaturi decât atunci când sunt cerute, sau când este o situaţie de viaţă şi de moarte.

Din fericire, nu ne încadrăm la varianta a doua. Voi scrie câteva rânduri pentru acele persoane care deja ştiu „cu ce se mănâncă” terapia Bowen, dar ar dori poate să afle sau să li se reamintească anumite lucruri, dar şi pentru cei ce cochetează cu ideea de a apela la un terapeut, nefiind încă hotărâţi dacă vor urma sau nu această cale.

Probabil informaţii de acest gen sunt foarte multe până la ora de faţă, având în vedere  că terapia Bowen nu mai este una total necunoscută în România, cum era prin 2010, când am început eu să o practic.

Dacă aţi fost deja măcar la o şedinţă, cu siguranţă aţi aflat că trebuie să faceţi mişcare (în limita bunului simţ, adică nu în exces, dacă aveţi probleme articulare sau la coloană), să beţi cel puţin doi litri de apă pe zi, pentru a ajuta la detoxifierea organismului, care începe încă din prima şedinţă, să nu faceţi băi (duşuri) prea calde sau prea reci, să nu staţi aşezat prea mult timp pe scaun, şi, nu în ultimul rând, să aveţi răbdare, fiindcă nici Dumnezeu nu a făcut Lumea într-o singură zi.

Este posibil ca, după primele şedinţe, durerile să se acutizeze, dar acesta este un semn bun, înseamnă că, organismul lucrează, vrea să se vindece, aceasta putând fi însăşi „criza de vindecare”. Foarte mulţi oameni se descurajează în această etapă, spun că terapia nu funcţionează şi nu mai merg în continuare, când poate erau foarte aproape de a obţine rezultatele dorite.

Să vă spun o întâmplare de ieri, o colegă m-a rugat să-i iau prăjituri de la o anumită cofetărie, a cărei adresă o ştiam doar aproximativ. Ei bine, am mers până acolo, dar… n-am găsit-o, aşa că m-am întors cu buzele umflate. Fiindcă deja ne era foarte poftă la amândouă, am mai făcut o dată drumul împreună, şi, ce să vezi, cofetăria era la fix zece metri mai departe decât ajunsesem eu. Exact aşa se poate întâmpla şi în terapia Bowen, exact când corpul să facă declicul ce este diferenţa între boală şi sănătate,. între durere şi starea de bine, omul să considere că nu mai trebuie să facă cei zece metri ce-l despart de rezultatul pozitiv, întorcându-se acolo de unde a pornit, bineînţeles că şi cu încrederea zdruncinată în terapie şi în terapeut.

Vă rog eu, faceţi şi ultimii zece metri, o să fiţi încântaţi că i-aţi parcurs!

Acum vă las, mă aşteaptă clienţii la cabinet.

Zilele următoare voi vorbi despre depresie şi alte boli grave.

O zi nemaipomenită să aveţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Două femei, şi-o singură pasiune

Am avut ieri ceva de rezolvat la Bucureşti, aşa că am dat „sfoară în ţară”, dacă vrea cineva să-şi petreacă vreo două ore cu mine, între două trenuri.

Ana este o prietenă de pe facebook, dar ca dovadă că prietenii de pe FB sunt chiar oameni în carne şi oase, ea a apărut zâmbitoare la gară, pregătită să stăm la taclale despre subiectul ce ne pasionează pe amândouă, şi anume Camino de Santiago.

Am fost foarte încântată să-i dau un autograf pe cartea mea, pe care, spune Ana, a citit-o pe nerăsuflate. Probabil trebuie să fii foarte interesat de acest subiect, pentru a-ţi plăcea „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago„, sau… nu?

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre timpul petrecut împreună, care parcă a zburat, nu alta. Încă din momentul în care ne-am întâlnit, am simţit că ne cunoaştem de multă vreme, poate de multe vieţi, iar acum ne-am reîntâlnit.

Fiecare aveam de povestit întâmplări mai vesele sau mai triste (în general mai vesele, pe cele triste nici nu le mai ţinem minte), parcă trebuia să dăm din preaplinul inimii cât de cât în exterior, ca să nu dea „pe dinafară”.

Ana e binecuvântată, va pleca şi anul acesta pe Camino, iar eu voi fi cu sufletul alături de ea, clipă de clipă. De multe ori, atunci când îţi este greu, faptul că ştii că există cineva care se gândeşte la tine şi se aşteaptă să te întorci victorios, te ajută să treci peste momentele dificile, să mai faci un pas şi încă unul, cu toate durerile ce te asaltează de pe unde nu te aştepţi ( azi te doare genunchiul, mâine glezna, poimâine şoldul, eu am avut parte de toate).

Sunt convinsă că spre acest drum nu e îndemnat oricine, trebuie să ajungi la o maturitate a spiritului, care să te facă să doreşti să mergi într-un loc în care ştii de la bun început că-ţi va fi greu, dar, pe de altă parte un loc din care te poţi hrăni cu fericire pură, fericire pe care o poţi aduce cu tine, aici, în viaţa de zi cu zi şi accesa de câte ori ai chef. De multe ori, ea, (fericirea) vine peste tine chiar nechemată, simţi doar că ai inima atât de plină, încât îţi vine să cânţi şi să dansezi brusc şi dintr-o dată, chiar dacă ai o lucrare urgentă de făcut, sau un şofer neatent „ţi-a luat faţa”.

Cei ce au fost pe Camino pot să confirme asta, nu cred că numai mie mi se întâmplă.

Nu voi povesti aici amintirile noastre, ar fi prea lung. Vreau doar să reamintesc cât este de important ca cei ce au fost sau vor să meargă în acest pelerinaj să se mai întâlnească din când în când, pentru „o infuzie de fericire caminantă”.

Tuturor celor ce aţi fost la Santiago de Compostela, doriţi să mergeţi sau încă nici nu vă trece prin cap aşa ceva, vă doresc „Buen Camino!”, pe drumul vieţii, al fiecăruia dintre voi.

Îți mulțumesc, Ana, pentru timpul din viața ta pe care l-ai petrecut împreună cu mine. A fost cea mai frumoasă călătorie a mea la București!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni