Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.
Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.
Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.
Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.
Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.
Făceam ordine printre niște hârtii vechi și, ce să vezi, într-un sertar dau peste sonetele primite acum o sută de ani, la absolvirea liceului. Din când în când, mai dădeam peste ele întâmplător, dar întotdeauna eram grăbită, așa că în cel mai bun caz le scuturam un pic de praf și le puneam la loc.
Azi aveam treabă, ca de obicei, dar am zis: ”Hai să citesc măcar unul dintre zecile de sonete ce stau cuminți de mai bine de 40 de ani, așteptând ca cineva să le mai scoată la lumină.
Întâmplarea a făcut să dau peste sonetul primit de la un coleg care a fost cu noi doar în primii doi ani de liceu, alegând să facă ”treapta a doua” în altă parte.
Cuvintele erau simple și adevărate:” Amintirile ne vor aduce întotdeauna clipe minunate, chiar dacă trecutul n-a fost de fiecare dată foarte frumos!” După mai bine de 40 de ani, pot spune cu mâna pe inimă că este foarte adevărat, nu știu prin ce mecanism, chiar amintirile neplăcute devin cu timpul mai calme și mai calde…
Majoritatea colegilor căutau citate celebre pe care să le scrie prietenilor. Eu știu că am scris exact ceea ce am simțit în momentul acela. Poate dacă aș fi scris și eu citate, ar fi fost și sonetele mele mai inspirate…
Îmi amintesc cu mare drag de perioada absolvirii, de minunata energie care ne umplea inimile de entuziasm și bucurie. Privind în urmă, n-aș spune că aș alege aceeași cale în viață, dar probabil aceasta pe care am călătorit până acum era cea mai bună alegere pentru mine, aducându-mi exact lecțiile de care aveam nevoie.
Din întâmplare (sau nu) colegul al cărui sonet l-am citit s-a semnat Puiu, iar asta m-a dus cu gândul la cea mai nouă carte a mea, care este în curs de apariție. Colegul Puiu nu are nicio legătură cu Puiu din carte, dar m-a surprins plăcut. Poate e un semn, poate cartea vă va plăcea, nu știu. Cert este că am trăit o după masă plăcută, cu emoții de absolventă și cu multe visuri. (Unele s-au îndeplinit, iar altele s-au schimbat pe parcursul vieții).
Am mai citit câteva sonete, toate cu fraze înțelepte și mobilizatoare. Oare eu ce-oi fi scris? Din păcate, nu mi-am notat…
Cei care ați primit sonet de la mine, poate mă scoateți din ceață. Mi-ar plăcea foarte mult să știu cum gândeam la 19 ani.
Privind la copiii din ziua de azi, care mănâncă doar ce, când și cât vor, mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eu aveam vreo 8 ani, iar fratele meu, 2.
Era o minunată zi de sfârșit de august, soarele nu mai era atât de dogoritor, dar întreaga natură era încă în putere, așa, ca un om sănătos, pe la 45-50 de ani.
Încă de dimineață, mătușa (sora bunicii) ne promisese că ne duce undeva, dar ca să fim cuminți toată ziua și să nu facem vreo boacănă, ne lăsase în suspans asupra locului în care vom merge.
În sfârșit, pe la 12, ne zice să ne pregătim, că plecăm. Când ești copil, o excursie la nici un kilometru, la o fâneață care era a mătușii, e o aventură grozavă. Ea avea ceva de lucru acolo, iar noi, ne puteam zbengui în voie. Ce bine-i să fii copil, nicio grijă nu-ți împovărează umerii! Din prevedere, mătușa a luat o bucată mare de pâine neagră, parcă acum îi simt mirosul și gustul dulce, inconfundabil. Pe vremea aceea, în pâinea neagră se puneau cu adevărat tărâțe, nu ca acum, când, cu cât e mai neagră, îți poți închipui doar că are mai mult colorant. A mai luat mătușa și un borcan cu pastă de măceșe, ca să ne ”îndulcim” cât are ea treabă la câmp.
Când am ajuns acolo, după un drum de vreo 15 minute, brusc ni s-a făcut foame. Eram asemeni călătorilor care pleacă undeva cu trenul, dar nici n-au urcat bine, că se apucă de mâncat. Cred că e ceva psihologic, mâncarea te liniștește, te leagă cumva de ”acasă”, n-am idee de ce ți se face atât de repede foame, când pleci la drum.
Mătușa adusese și o pătură pe care a întins-o pe iarba cosită și ne-am pus pe ospăț. Am rugat-o să ne curețe pâinea de coajă, s-ar părea că și copiii de acum o jumătate de veac aveau răsfățurile lor. Mătușa s-a conformat, am mâncat până ne pleznea burta, apoi ne-am ocupat cu joaca.
Din întâmplare, ceea ce avea de făcut mătușa acolo a durat mai mult decât se aștepta, dar nici nu voia să lase lucrul neterminat, așa că, după vreo 2-3 ore, văzând că nu suntem gata de plecare spre casă, ne-am dus la ea spăsiți, iar eu am întrebat-o dacă a aruncat cumva cojile de la pâine. Cum să le arunce, doar e păcat să arunci pâinea, (mătușa știa asta, doar fusese morăriță, moștenind moara de la mama ei, străbunica noastră.)
Fericiți că mai aveam cojile, le-am mâncat până la ultima și cu ultimul strop de pastă de măceșe din borcan. Parcă erau chiar mai bune decât fusese pâinea fără coajă!
Ei, apoi am mers acasă, unde mătușa a povestit cu mare haz întâmplarea, care a rămas în istoria vorbită a familiei.
Mătușa nu mai este de mult, dar această amintire a rămas una dragă inimii mele.
Din păcate, mai sunt și în zilele noastre copii care se culcă flămânzi și nu cred că amintirea acestor zile va fi una fericită, pentru ei.
Găsesc titlul poeziei marelui Coșbuc extrem de inspirat. (Sper să nu se supere, dacă i-l plagiez un pic. Oricum, aceasta nu este o lucrare de doctorat, așa că nu cred că are prea multă importanță.
De asemenea, îi mulțumesc d-lui Aurel Șerban care mi-a atras atenția că e vorba de Coșbuc și nu de Alecsandri, cum scrisesem inițial. Așa se întâmplă când mâna e mai iute decât mintea.
De ieri, a venit iarna și pe ulița noastră, așa că, în fața unui ceai fierbinte și a focului din vatră, m-au năpădit amintiri vechi, din secolul trecut. Protagonistul întâmplării pe care o voi povesti este fratele meu, care la acea vreme nu cred că avea mai mult de șase ani.
Era o iarnă grea, cu nămeți înalți, ger și multă veselie pe pârtiile de săniuțe, din satul nostru. Eu nu avusesem niciodată atâta libertate cât avea el, nu știu dacă și-o lua singur, sau avea acceptul părinților. Faptul că era băiat, probabil îi dădea mai multă credibilitate, era de așteptat că o să se descurce mai bine decât mototoala de soră-sa mai mare la schi, patinaj și săniuș.
Totuși, întâmplarea pe care tocmai mi-am amintit-o l-a scos oarecum din grațiile părinților, ba i-a adus și o ceartă și o pedeapsă pe măsură. După cum spuneam, era o zi geroasă de iarnă, așa cum în ultimii ani nu s-au mai prea văzut pe la noi. În acele vremuri, mașinile erau foarte puține, pericolul de a ajunge sub roțile uneia fiind aproape zero, chiar dacă te dădeai cu sania pe șosea, d-apoi pe un drum lăturalnic!
Era după prânz, un soare cu dinți lumina vesel satul, fără a aduce vreun prejudiciu zăpezii căzută din greu, cu câteva zile în urmă. Fratele meu s-a îmbrăcat corespunzător standardelor pentru a putea ieși din casă fără mustrări din partea bunicii, a luat sania de ață și… dus a fost! A luat drumul Hădărăului, satul de peste Arieș. După ce iese din Hădărău, drumul urcă destul de abrupt, făcând multe ocoluri și fiind o adevărată încercare pentru ceata de copii ce se bucurau de iarna bogată în zăpadă și în senzații tari.
După mai multe ture pe pârtia improvizată, când să se întoarcă acasă, fratele meu a făcut exact lucrul care-i era total interzis, fiind foarte periculos, adică s-a așezat pe burtă pe sanie și a continuat coborârea prin Hădărău, unde a prins o așa viteză, încât nu mai prea putea să stăpânească sania. Ceasul rău i-a adus în față o sanie trasă de boi. Neputând să oprească sau să se strecoare pe lângă ea, Gelu a hotărât ad-hoc să facă o cascadorie, așa că, sub privirile uimite ale stăpânului saniei, a trecut într-o clipită pe sub burta unuia dintre boi înainte ca acesta să se dumirească ce se întâmplă și și-a continuat drumul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Să treci razant pe lângă o sanie trasă de boi e destul de periculos, dar să treci PE SUB BOU, este de-a dreptul nebunesc. Așa pare acum, după atâta timp. S-ar putea ca la 6 ani, să fie destul de normal…
Probabil povestea ar fi rămas doar în amintirea fratelui meu, dar, din nefericire, omul îl cunoștea, așa că a venit cu ”jalba-n proțap” ca să le povestească părinților întâmplarea care-l putea duce direct la spital, sau chiar mai rău pe copilul de 6 ani, prea cutezător pentru acea vârstă.
Nu-mi mai amintesc finalul, probabil o ceartă bună și pedeapsa de a nu merge câteva zile la săniuș, dar având-o pe bunica de partea lui, precis pedeapsa i-a fost redusă la aproape zero.
Ei, cam asta se întâmpla la săniuș, cu ani în urmă. Acum, pericolele sunt mult mai mari, adrenalina mai multă, dar copilăria sunt convinsă că are același farmec, indiferent de secolul în care ți-o petreci.
Vă doresc o iarnă fericită, asemeni celor din copilărie!
Manuela Sanda Băcăoanu
PS Vorbind cu fratele meu la telefon, am aflat un amănunt picant și anume că omul cu sania s-a luat după el, agitând furios biciul. Această parte a întâmplării o uitasem sau n-o știusem niciodată. Noroc că n-a fost destul de consecvent și nu l-a urmărit mult timp.
De-a lungul vieții, le-am povestit de multe ori apropiaților aventura primei mele tabere, la Întregalde, când tocmai terminasem clasa I. Cu toate că eram destul de mică, îmi amintesc perfect cum arăta școala, curtea și o mulțime de întâmplări de atunci, din ceața anului 1969.
Știu că era într-o vineri după masă când, după ce împreună cu mama îmi făcusem bagajul în micul geamantan din carton care imita pielea, am plecat în tabără împreună cu tatăl meu… Nu mai venea nimeni din Lupșa, dar asta nu mi se părea neapărat o nenorocire. Cred că, în afară de vacanțele la mătușa mea de la Abrud, nu mai fusesem niciodată plecată de acasă de una singură, pentru a trebui să am grijă de lucrurile mele și, mai ales, de mine însămi.
Am ajuns la destinație (nu pot spune în cât timp) dar nu a durat foarte mult. Însă când ajungem, stupoare… eram singura sosită în tabără, care, în mod oficial, se deschidea abia a doua zi (dar noi încă nu știam acest lucru). Asta m-a cam făcut să-mi piară cheful, dar bătând pe la ușile anexei din spatele școlii, iaca apare o femeie zâmbitoare, care ne anunță de cele de mai sus, spunându-ne că numai femeile de la bucătărie au sosit deja, iar dacă vreau, pot dormi în camera lor până mâine, ca să nu dorm singură, în ditamai dormitorul.
Cu lacrimi înghițite pe furiș l-am condus pe tatăl meu la ieșire, apoi m-am întors în dormitorul bucătăreselor… probabil de emoție și de oboseală am dormit buștean, așteptând ca a doua zi, tabăra să se populeze și cu alți copii.
Ca să n-o mai lungesc, eram vreo 80 de copii în tabără, eu fiind cea mai mică. Dormeam în dormitoare amenajate în sălile de clasă, în paturi de fier, cu saltele nu foarte moi, dar la vârsta aceea, n-ai probleme cu spatele sau cu dormitul în paturi străine. În fiecare zi aveam o mulțime de activități, făceam excursii (și năzbâtii), așa că seara, picam morți de oboseală.
Două întâmplări mi-au rămas în minte din acea perioadă. Într-o zi, la întoarcerea dintr-una din excursii, ne-am pomenit cu responsabila noastră de detașament (nu mai țin minte ce denumire avea atunci), o învățătoare drăguță, dar destul de bătrână după părerea mea (probabil avea vreo 35 de ani) la noi în dormitorul de 12 paturi, spunând că trebuie să ne facă percheziție la bagaje, deoarece un copil a fost văzut cu o floare de colț. Eram cu toții copii între 8 și 10-11 ani, de unde să știm noi că floarea de colț este un monument al naturii și că nu avem voie s-o culegem, mai ales că nu fusesem instruiți în acest sens. Aveam și eu o floare, dar nu știam dacă e sau nu floare de colț sau floarea reginei, cum am aflat pe urmă că se mai numește. Am arătat geamantanul, dar am omis rucsăcelul cu care fusesem în excursie. Oricum, floarea mea era fără rădăcină, deci nu mai puteam s-o salvez în vreun fel.
Ce să vezi, în bagajul unei colege de dormitor, iaca o floare identică celei pe care eu reușisem s-o ascund… Hmm! Mare tărăboi, fata e certată, dar dându-și seama învățătoarea că habar nu avea că distrusese un monument al naturii, a lăsat-o în pace și n-a mai raportat șefului de tabără.
La careul de seară ni s-a explicat pe larg că nu avem voie să culegem acele flori, arătându-ni-se și planșe, ca să pricepem mai bine. Mă întreb de ce nu făcuseră asta din prima, nu după ce unii dintre noi deveniserăm infractori, fără voie. Au reușit să bage spaima în noi, spunându-ne că, dacă se vor găsi asupra noastră asemenea plante, vom fi făcuți pachet și trimiși acasă, iar părinții vor plăti daunele.
Pe înserat, de una singură și în mare taină, am traversat drumul din fața școlii pentru a scăpa de proba incriminatoare, dându-i drumul pe râul ce curgea liniștit la vale.Spre surprinderea mea, mai mulți copii din tabără făceau exact același lucru. N-am vorbit unii cu alții, dar priveam tăcuți cum micile plăntuțe plutesc pe râu, asemeni unor mici ofrande aduse unei zeități necunoscute. Să nu uităm că eram în plină epocă a materialismului dialectic, în care prima materia și mintea. Despre suflet, nicio vorbă!
A doua întâmplare a fost una mai veselă, măcar că a dat naștere unui adevărat scandal. S-ar părea că între una dintre învățătoare și profesorul de sport se iscase o idilă, care se consuma pe deal, dincolo de râu, fix în fața ferestrelor dormitoarelor copiilor, aflați la somnul de după masă. Eu priveam din pat, aveam o perspectivă mai bună, dar colegele erau călare pe geamuri, chicotind și comentând piesa de teatru live, la care asista toată lumea. Nu făceau mare lucru, doar se giugiuleau, dar vă închipuiți ce incitant era pentru niște copii neștiutori.
Când hărmălaia era mai mare, apare iar șefa de detașament, cu o falcă-n cer și una în pământ, neștiind care este motivul gălăgiei neobișnuite de la acea oră. Fetele din ferestre au fost înșirate pe lângă perete, dar eu, mai mică și mai norocoasă, mi-am tras pătura peste cap și m-am prefăcut că dorm. După ce toate protagonistele au fost chestionate asupra a ceea ce au văzut și apoi instruite să-și țină gura, a trecut toată lumea cu bine și peste acest eveniment.
Chiar acum, peste ani, această întâmplare îmi aduce zâmbetul pe buze așa că ieri, trecând eu cu mașina prin zonă, și remarcând o imagine uluitoare a munților din depărtare, dincolo de Teiuș cu vreo 4 kilometri, iar apoi, văzând indicatorul: Galda de Jos 2 km, într-o fracțiune de secundă mi-am zis. ”De ce nu?” și am virat spre locurile copilăriei, pe unde nu mai călcasem de o jumătate de secol…
Nici măcar următorul indicator, care preciza: ”Întregalde 24 km”, nu m-a făcut să mă răzgândesc. Eram pe urmele copilăriei, o zi caldă și însorită de iarnă îmi umplea sufletul de bucurie, așa că… de ce, nu?
Bineînțeles că peisajul s-a schimbat radical de când n-am mai fost eu pe aici, dar trecând de Galda de Sus și de Poiana Gălzii, am intrat într-o zonă de basm, care m-a adus din nou pe tărâmul copilăriei. Drumul este asfaltat acum, o plăcere să conduci pe o vale plină de pensiuni, case de vacanță și centre de recreere. De zona stâncoasă, de chei, nu-mi mai aduceam aminte deloc, dar sunt încântată să străbat un tărâm al zmeilor, care-și duc viața în castele ale căror turnuri vor să străpungă cerul.
Când mă așteptam mai puțin, iată, pe partea dreaptă școala, exact așa cum mi-o aduceam aminte. Nu-mi vine să cred că nu s-a schimbat deloc. O școală mare, cu o curte imensă, iar în spate, curtea administrativă. Parcă m-am întors în timp, sunt iar fetița de 8 ani, care s-a trezit singură cu bucătăresele, în prima zi din prima ei tabără.
Am lăsat mașina la școală și m-am plimbat un pic, ocazie cu care am făcut și niște fotografii. De pe drum nu am prea multe, trebuia să tot opresc mașina, lucru imposibil acolo unde peisajele erau incredibile. De aceea sunt eu de părere că mersul pe jos este cel mai bun, poți vedea și trăi mult mai mult, decât din zborul mașinii.
Vechiul și noul laolaltă, clădiri părăsite alături de case noi, ca peste tot în această minunată și controversată țară.
În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!
Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.
Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)
Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.
Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.
Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.
În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.
Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.
Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…
Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care le vor marca întreaga viață.
Primul meu Camino a fost greu, am avut tot felul de opreliști, dar important este că am izbândit, iar de atunci, n-am mai plecat niciodată de acolo. Doar cei care au făcut acest drum, cei care au mers 800 de kilometri pe jos sau chiar mai puțin (până la urmă, nu cred că numărul kilometrilor contează prea mult) mă vor înțelege.
Mi se întâmplă foarte des să simt că sunt acolo, pe acea Cale, nu contează dacă privind cerul, plivind în grădină, sau dându-mă în leagăn. Sentimentul este acut și înălțător, pur și simplu, dacă ai fost o dată pe Camino de Santiago, nu-l mai părăsești în veci. Din acest motiv, putem spune doar că sunt viitori pelerini, foști nu există. Ai fost pe Camino, ești pelerin pe veci!
Anul acesta este unul trist, când puțini pelerini au ajuns sau vor ajunge la Santiago de Compostela, dar Sf. Iacob nu e numai acolo, e pretutindeni, în inima fiecăruia dintre noi.
Pentru cei care-și doresc cu ardoare să ajungă dar încă n-au reușit, am un sfat: (fac o excepție, știu că sfaturile se dau doar în caz de forță majoră, sau atunci când sunt cerute) pregătiți-vă să gustați din ”drogul”Camino, drog care vă va face să vă întoarceți mereu și mereu în acele locuri magice, încântătoare și, uneori, greu de străbătut.
Eu m-am întors de trei ori, dar… mai vreau.
Tuturor pelerinilor, de pe tot mapamondul, le urez un BUEN CAMINO!, din inimă
E o adevărată avalanșă de poze din copilărie și din tinerețe pe Facebook, înclin să cred că, de fapt, e experimentul unui psiholog. Încă nu-mi dau seama dacă e bine intenționat, sau dimpotrivă.
Toată lumea caută febril prin albume vechi poze de pe vremea când inventatorul telefoniei mobile încă nu se născuse, se deapănă amintiri, se varsă o lacrimă: uite, mamă, cum arăta bunica, așa-i că era frumoasă? Nepotul te privește mirat, incapabil să-și închipuie că la un moment dat ai fost și tu un copil bucălat, tu, bunicul sau bunica, acum plini de riduri și cu părul albit de vreme.
NU cred că e neapărat un lucru rău să faci asta, dar dacă la un moment dat mii de oameni trăiesc în trecut, s-ar putea ca prezentul să-i lase indiferenți. Oare cu ce scop se face acest experiment? Cineva vrea să trecem mai ușor peste această perioadă excesiv de stresantă, să ieșim întregi la minte la malul ce încă nu se întrevede în depărtare, sau… e un fel de NU BOMBEI CU NEUTRONI!??? Vă amintiți că am semnat cu toții tabele pe vremea lui Ceaușescu, într-o dimineață de duminică, la ora 7, timp în care ni se mai luau niște drepturi, la care nu puteam fi atenți, deoarece pe noi ne preocupa… BOMBA CU NEUTRONI.
Am văzut că Israelul a făcut o aplicație pe telefon pe care vezi dacă în zona în care te afli a trecut cineva infectat cu COVID 19. De aici, până la montarea cip-urilor, mai e doar un pas.
Eu nu voi posta o poză din tinerețe, mă plac mai mult acum, când sunt suma tuturor EU-rilor mele de-a lungul acestei vieți. Sunt mai completă, mai inteligență și am mai multe visuri decât acum 30 de ani, de ce aș regreta ceea ce am fost, când acum sunt o variantă îmbunătățită? Că la exterior nu mai arăt ca atunci, nu are nicio importanță. Acolo, înăuntru, sunt eu însămi, cea care nu îmbătrânește, doar se transformă (în bine, sper eu) cu fiecare clipă, ceas, zi, an…
Nu mai plângeți după tinerețe, descoperiți în voi înșivă că spiritul tânăr n-a murit, n-a plecat, doar l-ați lăsat să se acopere cu praful uitării. Vă invit doar să faceți o curățenie generală înăuntrul vostru, veți fi uimiți de ceea ce veți găsi!
Aveam vreo 7-8 ani când am citit această carte, cu un nume minunat: ”TAINA MULȚUMIRII”. Cert este că m-a marcat foarte mult, îmi amintesc de învățăturile ei cu drag, chiar și după atâția ani. Am avut norocul să citesc probabil prima ediție în limba română, din anul 1912.
Nu-mi amintesc numele autoarei, dar știu că eroina acestei cărți este o fetiță, cu numele de Polyana. Mama ei moare când ea era foarte mică,așa că tatăl, preot, o duce la sora mamei, care era o femeie trecută de prima tinerețe, ranchiunoasă și plină de hachițe.
Lecțiile pe care Polyana i le dă mătușii ei sunt lecții pentru noi toți, este absolut incredibil cum tatăl ei o învățase să fie mulțumită oricând, indiferent de situația prin care trece.
Îi povestește mătușii cum, la Crăciunul precedent, primise un cadou de la o societate de binefacere, aștepta cu nerăbdare să vadă ce va fi în coletul ei. Când l-a deschis, decepția a fost imensă, în cutie erau o pereche de cârje pentru copii. Tatăl ei, un om foarte înțelept, i-a spus că are totuși un motiv de mulțumire, deoarece nu are nevoie de acele cârje, este un copil sănătos
Mai țin minte o întâmplare, mătușa Poly îi ducea în fiecare miercuri mâncare unei femei țintuite la pat, iar când a apărut Polyana, i-a revenit ei această misiune. Erau trei meniuri pe care bucătăreasa mătușii Poly le gătea pe rând, pentru suferindă. Boala și singurătatea făcuseră și din această femeie o ființă nesuferită, de aceea de câte ori primea un fel de mâncare, își exprima nemulțumirea, spunând că ea ar fi preferat unul dintre celelalte două.
Văzând că n-o poate mulțumi nicidecum pe femeia cârcotașă, Polyana a rugat-o pe bucătăreasă ca într-o zi să gătească din fiecare fel, câte puțin. Zis și făcut! I-a prezentat primul fel, iar când femeia s-a exprimat că mai bine era unul din celelalte două, i l-a dat și pe acela,apoi, când bolnava, surprinsă în primul moment, a zis că totuși, de cel de-al treilea fel i-ar fi mai poftă, Polyana i l-a pus, triumfătoare, dinainte.
Văzând felul în care a reacționat fetița la nemulțumirile ei, bolnava și-a dat seama cât de urâcioasă era cu toți cei care voiau s-o ajute. I-a fost rușine și i-a părut rău pentru purtarea ei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei cu care Polyana avea vreo interacțiune.
Este o poveste pentru copii și adulți, este o poveste despre felul în care ar trebui să ne trăim viața, fiind mulțumiți cu ceea ce avem și conștientizând că, de fapt, avem chiar mai mult decât merităm.
Să fim mulțumiți și mulțumitori pentru tot ce viața ne trimite, deoarece primim întotdeauna doar lecțiile de care avem nevoie.
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi
Eram odată nişte copii ce se credeau aproape adulţi, care mergeam să culegem mere, la ferma Steluţa… Pe vremea aceea, nu era nimic neobişnuit, făcea parte din cotidian să ai două săptămâni de practică agricolă, în care să participi la diverse munci de strângere a recoltelor de pe câmp.
Astăzi, însă… o organizaţie non-profit donează copăcei părinţilor care vor să-i planteze, împreună cu copiii lor. Ia ghiciţi ce comentarii acide, lipsite de cel mai elementar bun simţ au primit la iniţiativa lor! Credeţi că i-a lăudat cineva? Foarte puţini. Majoritatea erau cu gura cât casa: ” Să planteze copiii ca să fure… da de ce se cer atâtea date despre copii?… Să planteze ăia care au furat…” iar exemplele pot continua. Concluzia mea este că nu numai cei de la vârful ţării sunt vinovaţi de starea în care ne aflăm ci şi o mulţime dintre cei ce se cred mari patrioţi dar nu fac nimic, însă dacă cineva vrea să facă un lucru util, mai bine-i pun beţe în roate. Halal oameni, de doi bani. Este la fel cu aceia care dau în Dâncilă şi în felul ei de a se exprima, dar gramatica lor este JALNICĂ. Măi, oameni buni, respectaţi măcar acest principiu: DACĂ NU POŢI FACE BINE, MĂCAR NU FACE RĂU!
Să revenim însă la vremurile în care toată viaţa se întindea în faţa noastră… Într-o zi, tovarăşa dirigintă n-a putut veni cu noi, nu se ştie din ce pricină, aşa că am fost daţi spre păstorire unui simpatic maistru, pe numele lui Binder Ludovic, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat demult dintre noi. Avea domnul Binder nişte pantaloni bufanţi, până sub genunchi, pe care-i purta cu mândrie, la orice ieşire în natură. Ne era simpatic, dar nu puteam noi să fim cu desăvârşire cuminţi.
!
Cum fiecare clasă primea un rând de meri, ne-am căţărat câte unul, câte doi în fiecare pom, iar de acolo, sub comanda dirijorală cred a lui Sorin, cântam din toţi rărunchii: „Binder Ludovic, şa la la la la, Binder Ludovic şaaa, la, la la lala” etc. pe melodia „Brown girl in the ring”, a lui Bonney M. Omul ne privea interzis, dar nu avea ce ne face, noi cântam şi munceam, am terminat primii norma în ziua aceea.
Nu mai ştiu cum s-a încheiat tărăşenia, dar nu cred că am fost pedepsiţi. Cum să fii pedepsit, deoarece cânţi? Frumos, cu intonaţie şi din toată inima…
Să fiţi sănătoşi, şi la pungă groşi!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi
manuelasandablog 