Arhivele lunare: aprilie 2019

Se trezesc românii?!! „NIMIC!”

Eram frumoşi şi tineri, era Revoluţie, era atâta speranţă şi fericire în inimile tuturor… Şi au trecut TREIZECI DE ANI  de atunci.

Între timp, copiii noştri au ajuns la vârsta noastră de atunci, noi am devenit bunici, dar marea schimbare, cea mult aşteptată, încă nu s-a produs; sau, nu s-a produs pe deplin.

Zâmbeam în adolescenţă când auzeam despre bătrâni care încă îi mai aşteptau pe americani, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îmi dau seama că am ajuns asemeni lor, sperând într-o himeră care nu se ştie dacă va mai deveni vreodată realitate.

De fapt, ce vrea această naţie română? Lucruri simple, care, se pare că odată cu venirea unor guverne tot mai ticăloşite la putere, se îndepărtează de noi, asemeni unei Fata Morgana spre care tânjeau vechii marinari. Ne dorim cu ardoare să trăim în ţara noastră, fără a avea nevoie să slugărim pe afară pentru a duce un trai decent. Nu cred că este cineva căruia să-i placă să trăiască departe de familie, să stea cap plecat în faţa neamţului, spaniolului sau francezului, doar pentru a avea ce pune pe masa copiilor şi nişte amărâţi de bani, pentru viitorul lor.

Am dori că în această ţară să nu mai vedem cum îmbuibaţii fură fără nicio ruşine ( de la păduri, la fabrici şi la alocaţia copiilor) iar bătrânii şi copiii sunt cu totul daţi uitării.

Am dori ca atunci când mergem să ne plătim dările sau să cerem o informaţie, indiferent unde, să nu fim nevoiţi să plecăm capul la ghişeu, de parcă umilinţa ar fi o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a noastră, a oamenilor de rând.

Am dori ca masa de manevră electorală a celor de la putere formată din asistaţi social care trăiesc pe spinarea noastră, să dispară! Singura boală de care suferă 90 la sută dintre aceşti oameni este LENEA, iar noi nu mai dorim s-o finanţăm . Grija lor cea mai mare este să meargă la târgurile de locuri de muncă şi să obţină ştampila de participare. Prea puţin! Ar trebui ca, atunci când ai refuzat două locuri de muncă, pensia socială să fie tăiată.

Am dori ca localităţile rurale să aibă canalizare, iar copiii să nu mai fie în pericol de moarte de câte ori merg la „toaleta din fundul curţii”, a şcolii.

Am dori ca în România să se facă o mare curăţenie, de sus până jos, de la guvern până la malurile râurilor, care sunt o mare sursă de epidemii, fiind poluate la cel mai înalt grad.

Am dori ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, de la şomerul care a furat un salam, până la marele latifundiar care nu poate explica sursa banilor din care a construit un adevărat imperiu.

Am dori locuri de muncă plătite comparabil cu cele din UE, la care cei plecaţi afară să se poată întoarce şi să fie mulţumiţi.

Am dori ca autostrăzile să nu fie doar pe hârtie, sau banii irosiţi în studii de „prefezabilitate”, care durează zeci de ani, iar harta României rămâne la fel de „cheală”, ca acum 30 de ani.

Şi tot aşa, aş mai putea continua încă, dar noi, cu toţii cunoaştem aceste lucruri însă stăm cap plecat, ca la ghişeu, sau ca în faţa „unşilor naţiunii”, care de fapt sunt unşi cu toate alifiile, sunt ca ţiparii, alunecă din braţul legii care ar trebui să fie ferm şi la fel cu toată lumea, nu permisiv cu unii şi de fier cu alţii.

De fapt, voiam să-l felicit pe acel tânăr din Suceava care a avut curajul să spună ce are pe suflet, înconjurat fiind de propartidul la guvernare.

NIMIC! 

Asta au făcut în cei doi ani, (şi în ceilalţi dinainte) de când „cu onor” guvernează o ţară de oameni îngropaţi în grijile cotidiene, că nici nu mai pot reacţiona. Poate că fapta acestui tânăr îi va inspira şi pe alţii, poate că ROMÂNIA OAMENILOR BUNI totuşi există, iar la un moment dat, care ar trebui să fie cât mai curând, se va ridica şi va scutura de pe spatele ei jigodiile ce-i sug sângele, mai ceva decât pe vremea lui nea Iancu Caragiale.

Felicitări, îmbrăţişări şi urări de bine din partea mea şi a celor ce încă nu dorm în această ţară!

Să trăieşti, român adevărat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Bullying-ul, un termen aproape necunoscut

Azi dimineaţă, auzeam la radio un termen care nu-mi spunea nimic, până în momentul în care a fost explicat: bullying. E un cuvând importat, ca multe altele, dar care înseamnă hărţuirea, lovirea unui copil, de către altul.

E drept că eu am trăit pe vremea în care dacă părintele auzea că te-ai bătut la şcoală cu alţi copii, îţi aplica o corecţie cu nuiaua, că nu-ţi venea să mai repeţi acţiunea. Dar nu-mi amintesc să fi fost copii agresaţi de către ceilalţi, copii mai graşi sau mai slabi, mă rog, care ies oarecum din tipare şi cărora să le fie frică să vină la şcoală, din pricina celor care-i agresau în mod constant, începând cu a le pune piedică, continuând cu porecle şi terminând cu agresiuni fizice, grave.

Cele ce le-am auzit azi dimineaţă, povestite mai ales de către mame ale căror copii au avut sau încă mai au de-a face cu colegi care-i agresează zilnic, m-a îndurerat foarte mult. O mamă povestea că a trebuit să-şi mute copilul de trei ori, din şcoală în şcoală, fugind pur şi simplu de sadismul şi răutatea colegilor. O altă mamă, spunea că a trebuit să-şi dea copilul la karate şi la lupte de stradă, pentru a se putea apăra de colegii golani.

Nu-mi vine să cred că în secolul XXI mai există asemenea comportamente barbare, că acestea se mai acceptă, că sunt părinţi care nu-şi educă deloc copiii ce devin  atacatori, ba poate sunt chiar mândri de odraslele lor.

Şcoala are un rol foarte important în stoparea acestor comportamente deviante, deoarece copiii care azi agresează un alt copil, sunt candidaţii la puşcărie de mâine, sunt soţii care-şi vor bate soţiile şi proprii copii, iar acest lucru nu poate fi benefic pentru societate, vorbind de una sănătoasă, nu de una putredă, cum se preconizează a deveni societatea românească, în cel mai scurt timp.

Scăderea notei la purtare este prea puţin, este doar o părticică din ceea ce ar trebui să facă şcoala. Am înţeles că s-a dat o lege împotriva bullying-ului în şcoli, sunt curioasă în ce măsură este ea cunoscută şi respectată, de către toţi factorii care concură la educaţia copiilor, de la părinţi, la profesori şi la copiii înşişi. Un pic de frică, având în vedere rezultatele dezastruoase pe care le are hărţuirea unui copil, care poate rămâne cu traume pe viaţă, n-ar strica, iar agresorii ar trebui consiliaţi psihologic, fiindcă ori vin din familii în care violenţa este ceva obişnuit, ori au fost, la rândul lor, agresaţi când erau de o vârstă mai mică, iar acum se răzbună, arată că pot fi şi ei mari şi tari.

Oricum am lua-o, fenomenul este în extindere şi e foarte trist să vezi pe stradă un grup de copii, din care, unul mai mititel încasează scatoalce de la cei mai mari, ba e împins şi jos de pe trotuar. Nu e lăsat să părăsească grupul, să rămână mai în urmă, fiindcă i-ar lipsi pe agresori de distracţia matinală. Probabil e unul dintre copiii care nici măcar nu îndrăznesc să povestească vreunui adult drama prin care trece.

Vorbiţi cu copiii dumneavoastră, s-ar putea să facă parte din una din cele două categorii, dar, pur şi simplu, nu conştientizează că sunt victime, sau agresori.

Numai cu ajutorul nostru, al tuturor, putem face această lume mai bună, iar nepăsarea unora faţă de dramele celorlalţi nu ne va duce pe niciunul dintre noi spre o viaţă mai fericită.

Poate că vorbele mele vi se vor părea lacrimogene sau neadevărate, dar priviţi în jur şi vă veţi convinge că nu e aşa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Notre Dame în flăcări

Vuieşte internetul de marele dezastru de la Paris. A ars Notre Dame. Da, sunt de acord că e o pierdere imensă a culturii franceze şi universale, dar, zice o vorbă românească, „după ploaie, chepeneag!”.

Penultima dată am trecut prin Paris în urmă cu trei ani. S-a nimerit să fie noaptea, eram între două trenuri, aşa că am luat-o pe jos de la Gara de Est iar, la un moment dat, am ajuns la Notre Dame. Bineînţeles că nu era deschisă, dar am stat puţin pe una din multele bănci ce se află în faţa catedralei. Mai puţin decât ne-am fi dorit, deoarece o hoardă de şobolani ce mişunau ca la ei acasă, căutând în coşurile de gunoi şi sărind peste tufişuri, ne-au alungat foarte repede de acolo . Am rămas cu un gust amar pentru mult timp, imaginea mea despre Paris era cât de cât alta, îl mai vizitasem ziua şi arăta mai civilizat. Dar noaptea, pe bulevardul ce duce la Gara de Est (un nume rusesc, nu mi-l amintesc acum), este plin de oameni care dorm pe trotuar, cu plapumele şi toate cele necesare, cu şobolani şi miros de urină, mă rog, cei ce ridică Parisul în slăvi, precis n-au văzut şi această faţetă a lui.

Este grav ce s-a întâmplat acolo, dar dacă aruncăm o privire în propria ţară, vom vedea zeci de edificii istorice de mare importanţă, care zac ruinate şi nevăzute de nimeni dintre cei care ar putea face ceva.

Îi plângem pe francezii care n-au fost în stare să scape de şobolani catedrala Notre Dame, cum s-o fi scăpat de un incendiu?

De-a lungul istoriei, multe construcţii monumentale au pierit, iar omenirea a mers mai departe. Aşa se va întâmpla şi acum, cu siguranţă.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Dacă pici în troacă, te mănâncă porcii!

N-am văzut mai nimic din mitingul partidului la putere, am auzit doar câteva comentarii, care inspirau cel mult milă pentru participanți și, mai ales, pentru cei ce i-au adunat acolo.

Dar mi-am amintit de o întâmplare de acum vreo 2-3 săptămâni, când am ”îndrăznit” să recomand unor persoane extrem de ”culte”, cu siguranță simpatizanți PSD, să mai pună mâna pe o carte de gramatică, lucru foarte necesar, atât pentru ei, cât și pentru noi, cei care trebuie să ne ”scrântim” creierul pentru a înțelege ce-au vrut să scrie.

Mi-am dat atunci seama că Marele Partid a reușit să inoculeze atâta ură membrilor și simpatizanților săi, încât, sunt convinsă că ar fi în stare să-i spintece cu un cuțit adevărat, nu numai cu unul verbal pe toți ce  sunt de o altă părere. Este îngrozitor să vezi oameni ce abia leagă două vorbe, cum sar furibunzi cu pumnii strânși, la beregata unuia ce nu e de aceeași culoare politică.

Mi s-a făcut instantaneu milă și greață, nu știu care din acestea două era mai puternică, dar după câteva zile în care comentariul meu încă avea puterea de a-i enerva pe cei ce se simțeau cu musca pe căciulă l-am șters, nu obișnuiesc să-mi beau cafeaua cu oameni de joasă speță, nici nu vreau să-mi populeze virtualul.

Toate acestea, doar fiindcă i-am trimis la școală, oare dacă-i trimiteam la pușcărie, acolo unde este locul majorității liderilor lor, care ar fi fost reacția? presupun că nu atât de mare, totuși, în PSD sunt mai mulți proști, decât hoți sau, cel puțin, asta este impresia mea.

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO – fragment dintr-o carte în lucru

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Capitolul I

Toate drumurile duc la Santiago de Compostela

    Dacă în urmă cu trei ani cineva i-ar fi spus că va pleca singură, pe jos, în aventura vieţii ei, i-ar fi râs în nas. Ea nu fusese singură nicăieri, niciodată. De unde şi până unde dorinţa şi zelul de a parcurge sute de kilometri pe jos, doar aşa, de dragul de a-ţi rupe pingelele, ar fi spus ea atunci. Ce-i drept, ideea şi dorinţa de a o înfăptui i-au venit mai târziu, abia în urmă cu doi ani, când rămăsese singură, adică fără un soţ cu acte.

Pentru o femeie singură nu e tocmai simplu să plece la drum aşa, doar cu minimul necesar, să se arunce cu capul înainte într-o adevărată aventură, după cum povesteau toţi cei ce fuseseră deja pe Drumul Sfântului Iacob, adică, în spaniolă, Camino de Santiago.

Cu rucsacul greu atârnând în spate, Dafina ajunge în staţia de autobuz, unde, surpriză, nicio maşină nu se pregăteşte de plecare, ea ia autobuzul chiar de la capăt de linie, iar faptul că nu e niciun autobuz parcat, pare de rău augur. S-a străduit să plece devreme de acasă, dar parcă în ultimul minut s-au aglomerat tot felul de chestii ce trebuiau neapărat rezolvate, a venit vecina să ia cheia pentru a putea să-i ude florile în timp ce ea se va plimba pe coclauri, pe urmă, a venit administratorul ca să citească el personal contoarele de apă, fiindcă luna trecută unii fuseseră nemulţumiţi de cantitatea de apă facturată pe apartamentul lor şi, în sfârşit, despărţirea de Petrică, marele ei motan galben, a durat mai mult decât se aştepta, acesta nu voia deloc să se desprindă de ea, o ţinea strâns cu gheruţele,  parcă presimţea că va fi singur în următoarea perioadă, aceeaşi vecină cu florile fiind responsabilă şi cu hrănirea lui.

”Dacă nu vine un autobuz în cinci minute, risc să pierd trenul” îşi spune Dafina, simţind cum stomacul îi urcă în gât. Singurul taximetru din staţie dă semne că vrea să plece, aşa că, în ultimul moment, se repede spre el de parcă ar fi corabia lui Noe, iar ea,  una dintre creaturile aflate pe lista celor ce pot fi salvate din Potop.

Un potop în toată regula se repede  exact în acel moment asupra taximetrului în care tocmai urcase, cu tunete şi fulgere venite deodată,  ce luminează teatral cerul nopţii de vară;  ştergătoarele fac faţă cu greu rafalelor de ploaie, chiar dacă sunt la viteza maximă, iar radioul începe să fâsâie, transmisia se întrerupe brusc, pentru câteva secunde. Oraşul este de nerecunoscut, puhoaie de apă au inundat străzile, se străduie să-şi dea seama unde au ajuns, dar degeaba, doar  o piaţă  puternic iluminată  o face să recunoască locurile, da, acum ştie că va ajunge la timp la gară, de aici nu mai este prea mult de mers.

Când se liniştise în privinţa trenului, pentru ca totuşi ceva să nu meargă bine, simte că i se face rău, fără vreun motiv plauzibil. Dârele de apă ce se preling pe geamurile  din spate şi pe luneta  taximetrului desenează tot felul de figuri înfricoşătoare,  starea de rău persistă, dacă   n-ar ploua atât de tare, i-ar spune şoferului să oprească şi ar face pe jos restul drumului.

”Trebuie să rezist, nu ştiu ce am păţit, probabil din cauza emoţiei. Uite, mai este puţin şi… am ajuns”. Plăteşte şi coboară din taxi odată cu ultimele picături de ploaie, mari şi calde, ce i se lăţesc pe faţa cam palidă, dar hotărâtă să nu se lase înfrântă de primele mici greutăţi ale drumului. ”Ia uite, nici n-am plecat bine şi deja mi se pun beţe în roate. Dacă  aici e greu, printre oameni, în oraşul meu, cum va fi acolo, singură, pe cărări pustii? Ce bine era dacă ţineam secretă plecarea, acum m-aş fi putut întoarce acasă, lăsam rucsacul lângă uşă şi dormeam dusă, până mâine la prânz. Dar nu, eu a trebuit să bat toba, să mă laud la toată lumea cu marea mea expediţie. Halal exploratoare, încă n-am ajuns nici în tren şi-mi plâng de milă!”

Între timp, ajunsese pe peronul înţesat de lume, credea că va fi singură la trenul de la miezul nopţii, dar s-ar părea că nu doar ea pleacă la Budapesta azi, din C. De fapt, azi a devenit deja mâine, trenul întârzie câteva minute, fapt care iarăşi îi produce Dafinei dureri de cap, suplimentare. Profită de timpul rămas până la apariţia trenului pentru a-şi verifica încă o dată actele şi banii, sunt toate exact acolo unde le-a pus aseară, n-a uitat nimic. Băncile de pe peron sunt ude din pricina ploii care pătrunsese şi pe sub copertinele ce ar trebui să apere călătorii de apa ce cade din cer, aşa că trebuie să ţină rucsacul în spate, lucru care devine din ce în ce mai greu. Face în minte un inventar rapid al lucrurilor pe care, cu mare atenţie, le aşezase în rucsac, gândindu-se că trebuie să renunţe la unele din ele, deocamdată nu ştie la care, deoarece nu va fi în stare să care ore întregi un rucsac atât de plin.

Iată că apare trenul, un fel de izbăvire pentru călătorii ce-şi ţin bagajele în mână, pentru a le proteja de apa ce s-a infiltrat peste tot. Găseşte uşor vagonul şi cuşeta înscrise pe biletul luat de aproape o lună, urcă pe prima treaptă, apoi, când să facă al doilea pas, parcă cineva ar trage-o în spate, parcă e un uriaş hopa-mitică ce şi-a pierdut echilibrul, dar nu mai e în stare să-l regăsească. Noroc cu băiatul ce voia să pună piciorul pe treapta vagonului exact în spatele ei, care o ajută să revină la verticală. Senzaţia de melc pe care casa-l trage într-o direcţie greşită a mai avut-o doar la grădiniţă, când s-a încăpăţânat să care o ditamai varza, dar atunci  a căzut în nas. Cu opinteli şi scrâşnete din dinţi, iată că, într-un final, ajunge la patul ei; noroc că a luat locul de jos, acum n-ar mai fi fost în stare să facă echilibristică şi pe scara ce ar fi dus-o la un loc superior (ca înălţime, nu confort). Sunt doar trei persoane în cuşeta cu şase paturi, foarte convenabil, mai puţine şanse ca cineva să sforăie, mai apucă să se gândească Dafina, înainte ca  somnul s-o îmbrăţişeze cu braţele-i voluptoase. Oboseala şi emoţia plecării au doborât-o în câteva minute; cu toate că de obicei are un somn foarte uşor, auzind orice zgomot, acum nici nu-i pasă că la fiecare minut, osia vagonului scoate un sunet de mâţă în călduri.

Un zâmbet larg se întinde pe faţa femeii aproape trecută de a doua tinereţe, ar spune un observator foarte atent, cu mici riduri la colţurile ochilor şi la rădăcina nasului, dar având un  corp de invidiat, care poate rivaliza cu al multor femei, mai tinere cu 20 de ani.

Povestea ei este una aproape banală, o căsnicie eşuată din pricina ambilor soţi, a fost verdictul tribunalului. De fapt, o căsnicie care din exterior părea frumoasă şi solidă, la fel ca toate poveştile minunate spuse pe reţelele de socializare, dar dacă sapi mai adânc, îţi dai seama că nu mai este nimic, sentimentele s-au tot estompat până au dispărut nu se ştie unde, iar plictiseala în doi, devenită rutină, nu mai este ceea ce-ţi doreşti. În acest context, soţul ei a găsit o distracţie extraconjugală, care după doi ani, s-a transformat în noua lui căsnicie. S-au mai întâlnit de câteva ori după divorţ, nu-i poartă pică, se simte bine în pielea ei de „femeie divorţată şi cu multe posibilităţi”, cum a categorisit-o Sorana, prietena ei cea mai bună.

Cei doi copii, Luminiţa şi Luca sunt mari, la casele lor, nu mai au nevoie de ajutor material, iar relaţia cu ei este una destul de unilaterală, adică ea trebuie să-i sune, să-i întrebe ce mai fac, sau să-i invite la o masă în familie. Tinerii sunt cu ale lor, nu prea le mai pasă de mamele pentru care au rămas tot copii. Dafina încearcă să le suplinească absenţa prin diverse activităţi, iar acum a găsit cea mai bună metodă de a petrece o vacanţă „ca-n filme” pe meleaguri necunoscute şi într-un mod cu totul special, are intenţia de a parcurge pe jos în jur de 800 de kilometri, de la Irun până la Santiago de Compostela, străbătând nordul Spaniei,  cu dorinţa de a se depăşi pe sine şi de a uita de neîmplinirile ultimilor ani. Va merge pe una dintre variantele vestitului pelerinaj la Santiago de Compostela, pe Camino de Santiago, adică Drumul Sfântului Iacob, cea mai frumoasă, spun cei care au străbătut deja acest traseu.

Hotărârea de a face acest pelerinaj i-a venit brusc, într-o dimineaţă s-a trezit cu gândul clar în minte, iar de atunci, face planuri pe care, ciudat, Universul a ajutat-o să le ducă la îndeplinire, cu mare uşurinţă. „ Dacă faci ceea ce trebuie, tot Universul complotează pentru a a te ajuta” , îi repeta mereu Sorana, iar acum începe să-i dea dreptate. Rucsacul şi bocancii i-a găsit la o mare reducere de preţ, iar polarul şi două tricouri le-a primit cadou de la Sorana. Mai avea nevoie de sac de dormit, însă mare i-a fost mirarea când, într-o după-masă de aprilie, a primit un email de la un mare magazin de articole sportive cum că a câştigat un vaucher cadou, pe care s-a şi grăbit să-l folosească pentru achiziţionarea piesei de rezistenţă a echipamentului de pelerin, şi anume sacul de dormit.

Celelalte lucruri „neapărat” necesare au fost floare la ureche, dar s-ar părea că acum s-au transformat în kilograme de balast de care trebuie să scape în cel mai scurt timp, dacă se poate, înainte de a începe marşul pe jos.

În legănatul roţilor de tren, pe nesimţite, iat-o pe proaspăta „peregrina” în devenire la Budapesta, unde trebuie să aştepte câteva ore, pentru a lua un tren spre Munchen. Pe peroane mare vânzoleală, se anunţă trenul care trage la linia 2, dar, nu se ştie din ce pricină, ora plecării e depăşită cu 15, apoi 30 de minute…

Foarte ciudat, vede pasageri ce sunt daţi jos din tren, unii dintre ei aşezându-se în şezut direct pe peron, oarecum în semn de protest.

Abia după mai bine de o oră, când trenul se urneşte din loc, află şi Dafina motivul întârzierii. Toţi oamenii aceia ce  fuseseră daţi jos din tren erau imigranţi, din Siria şi alte ţări arabe. Veniseră cu nemiluita în Europa din pricina evenimentelor nefericite din ţările lor, crezând că aici vor găsi o viaţă mai bună. S-ar părea că autorităţile erau cam depăşite de această situaţie fără precedent, aşa că forţele de ordine se descurcau cum puteau.

Compartimentul este plin, toţi ceilalţi călători sunt tineri care pleacă în vacanţă, ei o lămuresc pe Dafina ce şi cum e cu imigranţii. Pe hol, o aglomeraţie de nedescris, nu toţi pasagerii clandestini fuseseră daţi jos la Budapesta.

„Hmm, dacă ştiam, nu cred că aveam curajul să plec de acasă, dar aşa, fiind complet inocentă, n-am avut nicio strângere de inimă. Vezi, dacă nu mă uit la ştiri? Habar n-am pe ce lume trăiesc… „ Se mustră ea, mai în glumă, mai în serios.

Tinerii coboară după câteva staţii, moment în care apare  tot un tânăr, însă clar că musulman, ale cărui singure bagaje sunt un smartphone şi o şapcă, pe care o mototoleşte şi o pune sub fund. Îi zâmbeşte voios Dafinei, aceasta încearcă o grimasă, apoi el se adânceşte în butonarea smartphone-ului, în timp ce femeia stă ca pe ace, nu e tocmai ceea  ce plănuise, să călătorească alături de un posibil terorist. ( Trăsese cu urechea la ce vorbeau tinerii care tocmai coborâseră).

Peste încă o jumătate de oră, trenul opreşte într-o gară mai mare, vagonul e prea în spate şi nu vede cum se numeşte, cert este că holul se umple de jandarmi, care-i dau jos pe toţi imigranţii ce se mai aflau în tren. Răsuflă în sfârşit uşurată când şi imigrantul ei e scos din compartiment, în timp ce-i arunca din nou un zâmbet ghiduş.

Trenul stă parcă prea mult aici, dacă nu pleacă în câteva minute, va pierde legătura de la Munchen, la Paris. În sfârşit, după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare, începe să se urnească uşurel… „Oh, bine că plecăm, mai am o şansă!” se gândeşte femeia, moment în care, mereu cu zâmbetul pe buze, imigrantul reapare şi-şi reia locul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dafina se simte de parcă ar avea o ţeapă în fund, de ce oare a revenit tocmai aici? Nu erau şi alte compartimente, cu puţine persoane? Sau, poate, a mirosit că sunt şi eu străină de aceste meleaguri, s-ar părea că  l-am atras ca un magnet. Îşi priveşte rucsacul ce stă singurel la bagaje, sperând ca băiatului ce s-a adâncit din nou în butonarea telefonului să nu-i vină vreo idee… „Oricum, banii şi actele sunt în borsetă, bine că i-am ascultat pe cei cu experienţă şi am luat-o.”

Peisajele trec grăbite prin faţa geamului, dealuri îmbrăcate în toate nuanţele de verde, cu iarbă la poale şi păduri de pini şi molizi mai spre vârf, o ploaie grăbită de vară împrospătează atmosfera cu stropii ei veseli, moment în care, călătorii din celelalte compartimente încep să se alinieze pe hol apropiindu-se de uşa vagonului, probabil urmează o nouă staţie.

Cu pălăria de pai legată de rucsac, borseta la brâu şi ochii în patru, părăseşte şi eroina noastră compartimentul, a fost anunţată staţia care urmează, şi anume, Munchen. Tânărul zâmbăreţ nu are probleme cu bagajele, îşi îndeasă şapca până pe ochi, şi dispare în aglomeraţia uriaşei gări, aproape de dimensiunile unui aeroport.

Cu toată graba şi alergarea pe lângă trenurile oprite pentru a lua călătorii pe nenumăratele linii, Dafina constată că trenul în care trebuia să urce tocmai a plecat de câteva minute. Nu  are  timp să se lamenteze, merge repede la biroul de informaţii, pentru a găsi o altă modalitate de a ajunge la Paris. Da, există una, dar cu patru trenuri. Nu-i nimic, abia n-o să se plictisească… se gândeşte ea, făcând haz de necaz, aşa cum toţi românii suntem obişnuiţi, încă de mici. Probabil aşa suntem structuraţi genetic, altfel, de ce am fi atât de asemănători? S-ar putea ca această genă să ne fi ajutat de-a lungul timpurilor să n-o luăm razna, am râs şi ne-a trecut. Are timp destul, aşa că-i scrie Soranei, prietena ei cea mai bună, pentru a o ţine la curent cu ultimele (de fapt primele ) ei aventuri:

Dragă Sorana,…

Sper că v-am făcut destul de curioşi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

”Love story pe Camino de Santiago” – carte în lucru

Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi