Arhive pe categorii: Proză

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

SERBAREA ANIMALELOR – poveşti de adormit părinţii

În pădurea cea verde, trăiau în bună înţelegere mai multe animale, care aveau fiecare un rol bine stabilit în cadrul comunităţii.

Din timp în timp, fiecăruia îi venea rândul să găzduiască o serbare, lucru care-i înveselea pe toţi, iar pentru ca serbarea să iasă cât mai bine, fiecare contribuia cu câte 20 de ghinde…

Într-o zi de primăvară timpurie, iată că a venit rândul ursoaicei să organizeze serbarea. Ea s-a străduit, a adus hrană potrivită fiecăruia dintre participanţi, ba şi băuturi alese. A cheltuit o groază de ghinde, dar se gândea că-şi va putea recupera o parte, din ghindele pe care participanţii la serbare i le vor oferi la sfârşit…

Ei, dar  socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg… animalele au mâncat, au băut, iar la sfârşit, s-au făcut că plouă… nimeni n-a adus vorba despre participarea lor la cheltuieli, de parcă era de la sine înţeles să se întâmple asta. Mă rog, de la tigru nu aştepta  nimic, el se prezintă de fiecare dată cu un tufiş înflorit, se consideră un domn, care nu se comportă ca plebea, oferă graţios tufişul şi, gata!

Ursoaica e şi ea o doamnă, tace, nu ştie care ar fi motivul din pricina căruia s-au schimbat obiceiurile, dar pădurea are multe urechi, aşa că nu-i rămâne decât să aştepte, până va afla adevărul.

A doua zi nu merge în poiana animalelor, obligaţiile ei o trimit în altă parte, dar aşa, ca din întâmplare, înainte ca ursul să plece în poiană, îl întreabă dacă a dat cele 20 de ghinde pentru serbare, iar acesta îi răspunde că nu i-a cerut nimeni, mirat totuşi că celelalte animale n-au contribuit.

–  Lasă c-o întreb pe panteră, poate ştie ea ce s-o fi întâmplat…

– Da, aşa să faci, ea le ştie pe toate şi precis are un răspuns la această întrebare.

***

    Ursoaica pleacă la ale ei, dar, brusc, i se luminează mintea. Zilele trecute, hipopotamul şi râsul au tot întrebat-o când se retrage la muntele străbun, pentru a avea grijă de creşa animalelor? Ea le-a răspuns cam evaziv, de fapt, nu înţelegea de ce-i deranjează faptul că mai stă jos în pădure şi nu urcă pe munte. Apoi, brusc, şi-a amintit că  râsul zicea că vrea şi el un balansoar ca al ei, că de când aşteaptă să primească unul, însă din pricină că numărul de balansoare este limitat, ar fi de dorit ca ea să se care, să-i lase lui balansoarul ei. Numai zâmbet pe faţă, dar fiere pe la spate… „Mă rog, la ce m-aş putea aştepta din partea unui râs? gândeşte ursoaica, amar. Dar hipopotamul? Oare pe el, cu ce-l deranjez? Poate că sunt singura care-i ţine piept şi îndrăzneşte să aibă alte opinii? La ce ne-ar mai folosi creierul, dacă nu am folosi măcar un mic procent din capacitatea lui?”

Între timp vine seara, iar ursul are noutăţi, aflate de la panteră: aşa cum se aştepta, hipopotamul şi râsul s-au dus la ea, care era împreună cu vulpoiul şi dihorul şi le-au spus că au hotărât să nu mai dea bani pentru serbare, că… bla, bla.

  • Bun, dar oare mie nu trebuiau să-mi spună, înainte de a cheltui sute de ghinde? Puteam să fac şi eu o serbare simbolică, la fel ca şi cadoul lor. Căprioara şi zebra n-au fost de faţă, iar cârtiţa, cu ochii ei ce văd doar în întuneric, nu s-a pronunţat în niciun fel. Cât de adevărat este că „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”
  • Lasă-i în plata Domnului, zice ursul, împăciuitor.
  • Da, aşa am să fac. Ştiu sigur că în lumea asta, toate se plătesc, şi bune şi rele.

În ziua următoare, iaca zebra cu un cadou frumos, parcă ar vrea să spele ruşinea tuturor. Ursoaica îl primeşte încântată, dar vorba ceea: „cu o floare, nu se face primăvară!”

Parcă mustraţi  de conştiinţe, pantera, căprioara şi dihorul, vin şi ei cu un tufiş.

„ Pantera o fi fost motorul, dar de la ea nu aşteptam nimic, în fiecare an îmi face câte un cadou frumos” se gândeşte ursoaica, în timp ce refuză tufişul cumpărat oarecum de milă. N-am nevoie de mila voastră, credeam că ne înţelegem bine şi avem nişte reguli, pe care le respectăm. Dacă nu este aşa…

Oricum, abia aştept, în curând va fi Ziua Cârtiţei, să vezi atunci, trai pe vătrai!

Şi da, am fost la Împărăţie şi mi s-a spus că mai pot rămâne jos în pădure, ani mulţi de aici înainte, aşa că, râsule şi hipopotamule, îmi pare rău pentru voi, vă voi mai sta o vreme ca un spin în coastă!

 

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa!

Orice asemănare cu personaje reale, este pur întâmplătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Un bec în lumea ciocanelor

 

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

 

Cum te fură automatul de cafea

Zilele trecute, eram într-o gară mică și amărâtă, măcar că n-ar trebui să fie așa, pe vremuri, aici se triau sute de vagoane zilnic, era o fierbere și o activitate care acum a rămas doar în memoria celor ce au trăit în acea perioadă.
Dar nu despre urâțenia gării și jalea ce te cuprinde când ești nevoit s-o tranzitezi vreau să povestesc acum, ci despre interacțiunea mea cu automatul de cafea.
Foarte rar apelez la serviciile automatelor, de oricare fel ar fi ele, mie-mi place interacțiunea cu oamenii, care mă întreabă ce fel de cafea vreau, dacă doresc mai mult sau mai puțin lapte, dacă vreau și zahăr… Mă rog, în funcție de cât sunt de grăbită, ne mai  dăm cu părerea despre vreme, că-i prea cald, prea frig, sau e tocmai cum ne-am dori să fie (asta mai rar, că oameni suntem și veșnic nemulțumiți).
Oamenii simt nevoia să comunice, de aceea se spune că facem parte dintr-o comunitate, adică dintr-un fel de organizație ce ocupă același spațiu și are interese oarecum comune, pe care și le comunică unii altora.

Ce să vorbesc eu cu automatul de cafea? Să-i spun „bună dimineața” și să-l întreb dacă nu i-a fost frig astă-noapte, în holul gării prin care crivățul suflă ca în Bărăgan? Ar fi interesant să se inventeze asemenea automate, cu care poți conversa, în timp ce ele, joviale și bine dispuse întotdeauna, să-ți ofere cafeaua cu un zâmbet .

Da, de aceea-mi place mie să cumpăr cafea de la restaurantul din gara Cluj, acolo găsesc întotdeauna pe cineva bine dispus, iar când am luat cutia cu lapte ca să mai completez un pic în cafea, barmanul nu s-a supărat, a zâmbit și a zis că pot să-mi pun cât lapte doresc.

Ei, dar văd că am ajuns prea departe cu considerațiile despre cafea și n-am povestit întâmplarea…

Fără” bună dimineața” sau alte formule de politețe, neobligatorii de altfel când te adresezi unui automat, am introdus o bancnotă de un leu și o fisă de 50 de bani, pentru că atât era prețul cafelei. Bancnota a înghițit-o, dar moneda, ba! Mai încerc o dată, de două ori, de trei ori… Parcă pentru a-și bate joc de mine, automatul o arunca tot mai departe, ultima dată cam la un metru, zici că ne jucam leapșa. Nu știam dacă era pe ouate sau pe cocoțate, cert este că în depărtare se auzeau chiuiturile trenului, (eu sunt de la munte, de aceea, pentru mine trenul chiuie, nu fluieră) iar difuzorul gării ne anunță pompos că sosește la linia 3. Intrată în panică (așa ne panicăm noi, românii, pentru un leu, dar nu ne pasă de milioane), caut cu disperare şi fără vreun rezultat un buton care să anuleze comanda și să-mi restituie bancnota… Indiferent și imperturbabil,                ” bancomatul de cafea” cum l-am botezat cu ani în urmă, afișează în continuare ”credit – 1 leu”.

Trenul intră în gară, apuc să urc într-un vagon mizer, de pe vremea când eu eram probabil la grădiniţă… sau mama era la grădiniţă, cu gândul că următoarea persoană care va dori cafea, o va avea cu 50 de bani. Măcar am făcut o faptă bună, am donat două treimi de cafea cuiva înfrigurat și fără prea mulți bani în buzunar.

Și-am încălecat pe-o șa… etcetera!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi și  cafeaua nebăută

 

 

 

Călătorie cu peripeţii – proză

Cele de mai jos sunt ficţiune… pură ficţiune. Dacă vi se pare că seamănă cu ceva cunoscut, uitaţi! Totul a fost doar în capul meu. (şi bine că a rămas doar acolo!).

Eram un grup vesel de oameni de toate vârstele, cei mai mulţi, printre ele. (printre vârste, adică). Se spune că în absolut orice grup se pot găsi toate tipologiile umane, dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum.

Plecasem destul de târziu dintr-un mare oraş, aveam vreo 600 de kilometri până la destinaţie, dar, în afară de şofer(i) (mai târziu am observat că erau doi) şi de mine, nimeni nu-şi făcea vreo problemă. Eu aveam aşa, o premoniţie, că s-ar putea ca ceva rău să se întâmple, însă nu mai aveam de ales, puteam alege să mă întorc cu trenul, dar am preferat autocarul, aşa că, taci chitic şi nu chema spiritele rele, îmi spun mie însămi, poate mă mai îmbărbătez un pic!

Cu nu prea mult timp în urmă, urcam în autobuze fără cea mai mică emoţie, ştiam că la volan este un profesionist, care a trecut nişte teste ce l-au făcut apt de a avea vieţi (a mea şi a celorlalţi pasageri) în fiecare zi în grijă şi de a le duce în siguranţă,  la destinaţie .

Cum în ultimii ani vedem tot mai multe exemple de şoferi de mâna a şaptea care conduc mijloace de transport înţesate de oameni şi sfârşesc în a fi implicaţi în accidente grave, am devenit din ce în ce mai circumspectă cu privire la abilităţile acestora, faptul că sunt cocoţaţi la volanul unui autocar nedându-le în accepţiunea mea şi calitatea de bun conducător auto. Ei, dar prea am luat-o pe coarda cea tristă, să ne revenim.

Ei bine, cum n-am ce face, încep a observa călătorii din jur. Se cunosc cu toţii, dar s-au aşezat după afinităţi. E la fel ca în copilărie, când în faţă stau tocilarii, iar în spate, cei cărora viaţa le este doar un zâmbet. Ce dacă azi au luat 4? Mâine vor lua 6, iar până la sfârşitul anului mai este, ehei!

Cei din spate se distrează pe cinste, cântă de mama focului, parcă ar vrea să dea examen la conservator, să-şi arate cu toţii talentul, voia bună, exuberanţa. Aş vrea foarte tare să fiu acolo, dar am găsit loc doar în faţă, aşa că stau cuminte printre tocilarii ce vorbesc doi câte doi, cu glas scăzut. Mai cânt şi eu, dar aşa, ca vrabia în cireş, glasul meu e acoperit de tumultul vocilor celorlalţi.

E noapte, frig, unora li s-a făcut foame, oprim la un restaurant de pe traseu, dar e prea târziu ca să mai ia atâtea comenzi, aşa că, flămânzii au rămas cu buza umflată. Vine cineva din spate cu o rudă de salam, pe care o împarte „din brişcă” doritorilor, să-şi mai amăgească foamea până acasă. Gestul mi se pare măreţ, ceva din categoria „mai bine să răbdăm de foame cu toţii, decât să mă îmbuib de unul singur!”

Oprim din nou, de astă dată nu pentru restaurant sau pană de călător, abia acum văd că se schimbă şoferii (da, da, între ei, ca-n bancul cu penitenciarul).

Partea proastă este că de acum, călătoria noastră devine una de neinvidiat, adică simt că autobuzul merge cam unde vrea, nu unde îl conduce şoferul. Mergem cu o viteză mai mare decât cea la care l-ar putea stăpâni, nu schimbă viteza la timp, mă rog, greşeli de şofer începător, măcar că părul gri îl dă de gol.

Începe să plouă, dar ştergătoarele nu pornesc. Cei câţiva din faţă începem să ne scandalizăm, măcar că numai unii vociferează. Ferice de cei din spate, ei au halit salam, şi-acum, le-a venit din nou cheful de cântat! Mă gândesc în sinea mea, că de o fi să murim, ăia măcar mor fericiţi. Puşchea pe limbă, ce-ţi veni, femeie, beleşte ochii în parbriz, că mai sunt vreo 10 (ochi) ce fac asta, poate aşa, se întâmplă un miracol şi… Da, s-a întâmplat, am ajuns într-o parcare, (oricum, cei din spate îşi strigau drepturile la şuşu) şi fără să mai punem la socoteală faptul că era să ne urcăm peste o insulă, autobuzul opreşte într-o oarecare siguranţă,  şoferul celălalt le dă de capăt ştergătoarelor şi pornim din nou la drum, cei din faţă cu ochii cât cepele, iar cei din spate, picând unul câte unul, i-a furat somnul…

Coborâm, în linie dreaptă, mulţi kilometri, pe o autostradă (una dintre marile realizări ale patriei, ar zice la Radio Erevan).

Mulţumesc lui Dumnezeu că avem măcar ştergătoare… Aţi fost nevoiţi vreodată să conduceţi noaptea, prin ploaie, fără ştergătoare, iar din faţă puhoiul de maşini cu farurile lor enervante să nu contenească nicio secundă? Atunci, ştiţi despre ce voiam să vă povestesc…

Doamne fereşte de polei, mai apuc să gândesc, când, înfrântă de oboseală, adorm pentru câtva timp. Mi se pare c-am dormit o veşnicie, dar observ că abia 10 minute, timp în care, parcă, s-a produs un miracol, autobuzul nostru a devenit din armăsar un căluţ ascultător, coborâm încet prin nişte curbe pe care nu-ţi place să le străbaţi nici ziua, d-apoi acum, în plină noapte, cu un praf de zăpadă pe carosabil…

Oare ce s-o fi întâmplat? Ce miracol? Când mă uit mai bine, miracolul şade fix pe scaunul şoferului, de fapt, e şoferul ce trebuia să se odihnească… SSt! Nu ştiam că e voie, probabil nu, dar, pentru siguranţa noastră, a tuturor, e mai bine că s-a întâmplat.

Şi aşa, am ajuns şi noi cu bine acasă, unde, la un moment dat, chiar nu mai speram să ajungem.

Să nu fim răi însă, pentru cei din spate, călătoria a fost un succes! Nu degeaba-mi place mie expresia asta, că tot timpul ne aflăm „între Pământ şi Cer”.

Aşa cum spuneam la început, aceasta este pură ficţiune, să ne ferească Dumnezeu să fie adevărat, să avem vieţile în mâna unor incompetenţi…. Nu, aşa ceva, nu se întâmplă în România, staţi liniştiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi cu inima cât un purice…