Arhive pe categorii: Proză

Violul

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Pășind prin spinii trandafirilor – fragment de carte

Fiindcă e sfărșit de an, început de an, vâltoare de sărbători, vă ofer cu drag un fragment din cartea la care lucrez, împreună cu îmbrățișările mele, pentru fiecare dintre voi.

Să aveți parte de lumină, încredere, speranță și bucurie în viețile voastre!

Nu uitați că ați venit aici pentru a învăța lecții și pentru a deveni mai buni.

”PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

 

CAPITOLUL I – OARE DESPRE CE O FI VIAŢA?

 

Sunt o fetiţă de cel mult trei ani, care se joacă toată ziua cu puișorii de găină și cu bobocii de rață proaspăt ieșiți din ou, făcând faţă cu brio unei vieţi dure, printre băieţii cartierului. Uite-o pe Mama, femeia cea mai frumoasă din viaţa mea, care tot timpul are ceva de făcut, nu stă o clipă locului. Da, ştiu, e timpul somnului de după masă, dar cum   să-i explic cu vocea mea peltică acestei femei care poate fi şi severă la nevoie că mie nu mi-e somn, că vreau să zburd pe afară şi să mă joc cu copiii din vecini, cu gâștele şi cu păsările cerului, să simt nisipul din curte între degete şi să vin doar seara acasă, cu genunchii juliţi, dar cu inima plină de fericirea unei zile perfecte?

Stau în pat, în camera mea, dar nu pot adormi, cu toate sforţările  pe care le fac, strângând ochii până când încep să-mi lăcrimeze. Intrată în cameră fără să-mi dau seama, mama mă priveşte şugubăţ:

  • Lasă, că vei dori tu să dormi când vei fi mare, dar atunci, nu vei avea timp. Dacă vrei să creşti, străduieşte-te să dormi acum, mai adaugă ea, părăsind camera, cu o cămașă luată din dulap.

Adorm într-un târziu, tocmai când copiii din vecini, nestresaţi de programul somnului de după masă, vin la geam, ca să mă cheme afară, iar „ puiul”, semnalul făcut cu oglinda de băieţelul de vis a vis se plimbă prin cameră de parcă ar fi la el acasă, pe dulap şi peste florile proaspete din vază, ajungând într-un final chiar pe faţa mea, degeaba mai ţin ochii închişi, somnul a plecat undeva, departe, în Ţara Somnului, iar eu sar ca un arc din pat, direct la geam, pentru a vedea ce se întâmplă afară, pe trotuar. Copiii îmi fac semne, iar eu, o grăsună de trei ani, o ușchesc pe ușa din spate, pentru ca mama să nu mă vadă…

După hârjoana cu copiii din vecini, mi se face foame, iar cum acasă nu prea am nas să mă întorc, mă gândesc că tocmai bună ar fi o prăjitură de la cofetăria din colț… Zis și făcut, mă înființez în fața tejghelei, arborând mina mea cea mai serioasă, care, s-ar părea că are efectul scontat asupra vânzătoarei, femeia mă cunoaște și pe mine și pe părinții mei, așa că-mi umple farfuria cu prăjiturele, privindu-mă cu drag  cum le înfulec, doar nu mâncasem de ore bune.

Când era să dau gata tot ce aveam pe farfurie, apar deodată mama și tata, de parcă i-ar fi fugărit turcii, sau balaurul cu șapte capete… Mă iau în brațe, mă pupă și sunt fericiți nevoie-mare, fericire pe care eu n-o prea înțeleg, eu mă așteptam să fiu dojenită, doar fugisem de acasă, tocmai în timpul somnului de după amiază…

  • Doamne, Lena, era să mor, scâncește mama printre suspine, am crezut că te-au furat țiganii. Te caută și poliția, noroc cu vecinul, care ne-a spus că ești aici.

Tata, mai reținut, dar cu o lacrimă agățată de gene, mă ia în brațe și mă pupă, fără a scoate vreo vorbă. Probabil, dacă ar fi vorbit, l-ar fi podidit plânsul de-a binelea…

Foarte fericiți cu toții, plecăm spre casă, eu încă nedumerită de purtarea bizară, dar foarte pe placul meu, a părinților mei…

***

A trecut ceva timp de la această întâmplare, când, într-o dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, care mă făcea să nu pot nici măcar deschide ochii. Speriați la culme, ai mei mă iau repede, ca să mă ducă la doctor. Îi auzeam pronunțând  un cuvânt nemaiauzit până acum: ”meningită”. Cam așa cred că spune mama, că ar fi epidemie și s-ar putea să mă fi molipsit și eu. Până la spital, parcă creierașul meu s-a mai aerisit un pic, urcând scările spre cabinetul doctorului, văd un băiețel bolnav, lângă care, o mamă disperată, plânge, fiindcă nu are bani pentru operația copilului.

” Ce-o fi aia, operație?” Mă gândesc eu, iar părinții mei se privesc doar în tăcere, fără a face vreun comentariu. După o lungă așteptare pe un coridor lung, ce parcă se termina la capătul Pământului, iată că o soră ne cheamă înăuntru, într-un soi de cameră de tratament, cu mai multe mese, pe una fiind o fată ce avusese un accident, iar bietele ei picioare își arătau oasele schiloade, priveliște care pe mine mă șochează instantaneu. O iau la fugă fără vreun preaviz, cu tata după mine, urlând din toate puterile să mă ia de aici, eu nu vreau să mai rămân. În aceeași clipă, ca o eliberare, sângele începe să-mi țâșnească pe urechi și pe nas, mă simt ca o arteziană din care curge un lichid roșu, nici nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă cu adevărat.

Tata mă prinde după câțiva pași, mă ia în brațe și mă aduce înapoi, unde mama, cu burta mare, se așezase pe un scaun, nu mai suporta emoția. O soră vine și mă curăță cât de cât, apoi mă vede doctorul, un domn grăsuț, cu ochelari și mustață, care-mi zâmbește mie, apoi părinților mei, dându-ne o veste cât se poate de bună, hemoragia mă salvase de la o operație, acum trebuia să stau doar la întuneric câteva zile și să iau niște buline galbene, pe care mama mi le dădea cu precizie de ceasornic.

Când coborâm scările, femeia cu copilul e tot în același loc, iar părinții mei, bucuroși că scăpaseră mai ieftin cu doctorul, i-au dat femeii o parte din banii pe care-i pregătiseră pentru mine. Uimirea și recunoștința din ochii ei sunt toată răsplata pentru gestul lor de omenie, gest neașteptat din partea unor oameni nu prea bogați…

***

  • Haide, Lena, vino să mănânci, mă îmbie tata cu glasul lui cel mai mieros, ți-am făcut cartofi toca-toca! (cartofi pai).
  • Nu mi-e foame, și gata. Mănânc mâine, când vine mama.
  • Mama nu poate veni mâine, e la spital, nu se poate să nu mănânci până mâine, dacă faci așa, nu crești mare.
  • Eu vreau să rămân mică! De ce să cresc mare și să muncesc toată ziua, ca mama? Mai bine să fiu mică, să mă joc cu jucăriile, iar voi să fiți tineri și frumoși mereu…
  • Dar pe asta de unde ai mai scos-o?
  • Păi, am auzit-o pe bunica lui Petrică, ea-i zicea să mănânce, să crească mare, fiindcă ea n-o să fie tot timpul în stare să aibă grijă de el, o să-mbătrânească și o să moară. Tata, cum se moare?
  • Asta nu e o întrebare de copil de trei ani, o să-ți spun mai încolo…

***

Ce bine că s-a întors mama, suntem iar cu toții împreună, dar nu pentru mult timp… În ultima vreme tot plânge pe furiș, ea crede că eu n-o văd, dar nu zic nimic, știu că e foarte supărată.  Se poartă ciudat în ultima vreme, de pildă azi, în loc să mă trimită la culcare pentru somnul de după-masă, mă îmbracă tocmai cu pardesiul meu cel nou, pe care-l port doar la biserică și duminica, la plimbare… Mă ia foarte serioasă de mână, iar în mâna cealaltă duce un fel de boccea, în care a pus prăjitura cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Nu întreb unde mergem, dacă am răbdare, voi afla în curând… Mă ține strâns de mână, de parcă ar vrea să nu mă piardă, iar când să-i spun să-mi dea drumul că mă doare, văd că am ajuns la gară… Știu că se cheamă așa, am mai fost aici de două ori, pentru a-l conduce pe tata, când (zicea mama) pleca în misiune.

Tot pe tata îl conducem și acum, doar că de astă dată se află într-un tren lung, plin cu oameni îmbrăcați cam la fel. Aaa! Asta se numește uniformă, iar tata e militar… Acum m-am prins… Dar unde pleacă? De ce noi rămânem aici, singure? De-a lungul trenului, o mulțime de femei, copii și bătrâni plâng, se îmbrățișează cu cei care pleacă, întind spre aceștia tot felul de pachete și pachețele, la fel cum face și mama… Cei ce pleacă sunt foarte tineri, iar o tanti ce trece în fugă pe lângă noi, îi strigă fiului ei, un băiat căruia abia îi mijește mustața:

  • Ce ți-o fi trebuit să faci școala asta, de ofițeri de rezervă?

Mie, cuvintele femeii mi se întipăresc în minte, fără a înțelege sensul lor adevărat. Tata mă pupă și mă strânge la piept, apoi trenul se pune în mișcare, moment în care vaierele din urma lui se întețesc, parcă ar fi o oală ce dă în foc. Mama mă ia de mână, moment în care trenul dispare în zare, ca un balaur ce a răpit toată tinerețea masculină a micului nostru orășel.

  • Lasă, Lena, că mergem și noi, nu mai este mult până atunci… Zice mama, gânditoare și curajoasă, ca o adevărată soție de militar de carieră.

***

Zilele se înșiră una după alta, ca mărgelele pe ață, parcă toate la fel, acum de când tata a plecat ”pe front” zice mama, nu știu unde o fi asta… Tot aștept să plecăm și noi acolo, dar nu îndrăznesc s-o întreb, o să-mi spună ea, când va fi momentul.

Când mă așteptam mai puțin, iată că mama se îndreaptă zâmbind spre mine:

  • Lena, plecăm! Mâine plecăm la tata. În vocea ei simt bucuria revederii, dar și teama de necunoscut, nu e ușor lucru să pleci la drum, cu burta mare și cu un copil mic după tine.

Eu mă bucur, sar într-un picior, ocazie cu care sar și direct în mijlocul unei bălți rămase în urma ploii de azi noapte, iar rochița mea se umple instantaneu cu buline noroioase, spre enervarea ascunsă sub un zâmbet a mamei, care mă privește cu drag, sunt un mic dalmațian ce se uită cu spaimă, de jos în sus, în ochii ei, neștiind dacă această boacănă este una foarte mare, sau așa, mai mititică…

  • Du-te și te schimbă, acum trebuie să-ți mai spăl și rochița asta, sper să se usuce până mâine.

 

                                  CAPITOLUL AL II- lea – RĂZBOIUL

 

Stau cuminte pe peronul gării lângă mama, iar în dreapta ei, o mulțime de bagaje care toate se cer a fi luate cu noi, așteaptă și ele cuminți…Bunicul a venit să ne conducă la gară, mama nu s-ar fi descurcat cu atâtea lucruri de cărat, fără ajutorul lui. E trist, va rămâne singur o vreme, dar după ce ”ne aranjăm” acolo unde mergem, va veni și el la noi.

Îmbrățișări grăbite, lacrimi strivite între gene, apoi, apariția trenului ce ne va duce la tata, undeva, foarte departe… Mama pronunță niște nume de localități, dar mi se par foarte complicate, așa că, în următoarea secundă, le-am și uitat. Prin nu știu ce miracol, bagajele noastre au ajuns cu bine în plasa vagonului de clasa a doua, unde vor călători alături de altele asemenea, ale unor oameni necunoscuți, ce vorbesc în șoaptă, parcă pentru a nu trezi pe cineva foarte important, care deocamdată doarme , dar, nu se știe cum va reacționa atunci când se va deștepta…Doar din când în când cineva ridică vocea, însă repede ia seama și se potolește într-o secundă.

Privesc năucită pe geam, copacii, casele, tufele, dealurile, trec uimitor de repede prin fața ochilor mei, parcă ar fi într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc. Totul mi se pare nemaivăzut, sunt fericită că merg cu trenul, că am plecat de acasă, prezența mamei îmi dă sentimentul de siguranță, când sunt cu ea, nimic rău nu se poate întâmpla…

Ore lungi petrecute cu nasul lipit de geamul ornat de muște, somn de voie atunci când nu mai pot, apoi iar cu nasul lipit de geam… Trenul ajunge într-o gară foarte ciudată…

  • Doamne, aici a fost bombardament, aproape țipă mama, strângându-mă la piept, pentru a mă feri de priveliștea îngrozitoare care-i face să amuțească pe toți călătorii.

Prea târziu însă, apucasem să văd gara, o dărâmătură, iar la linia lângă care trenul nostru tocmai oprise, printre vagoane distruse, resturi umane în poziții grotești și nefirești, își arată oasele dezgolite, mâini și picioare care nu mai aparțin nimănui, într-un amalgam al groazei, capete ce mai păstrează spaima morții întipărită pe chipuri devenite hidoase într-o singură clipă… Oameni care au fost aidoma nouă doar cu puțin timp în urmă, deveniți acum cadavre de nerecunoscut, sunt împrăștiați peste tot de o mână obișnuită să ducă la bun sfârșit scenarii macabre.

Toată lumea din tren stă împietrită, femeile au început să se roage, fie pentru cei morți, fie drept mulțumire că trenul nostru a stat agățat prin alte gări, a întârziat și astfel nu noi suntem cei ce au părăsit lumea într-un mod atât de nedrept.

  • Cine a făcut asta, mamă? Scâncesc eu, privind doar cu coada ochiului la oroarea de afară.
  • Războiul, draga mamei, războiul…

În acea clipă, în mintea mea de copil, războiul a luat pentru totdeauna chipul unui monstru care nu are milă de nimeni și de nimic, un monstru de care va trebui să fugim cât putem de repede și de departe…

Restul călătoriei se estompează cumva în ceață, am ajuns în cele din urmă la tata, care a fost fericit la culme, auzise de bombardament și nu știa dacă nu cumva trenul nostru fusese prins sub bombele ucigașe.

***

Aici, unde locuim acum, suntem foarte aproape de ”linia frontului”. Aud oamenii mari vorbind și mai înțeleg și eu unele lucruri… De pildă, noi suntem prieteni cu nemții, iar rușii sunt dușmanii noștri. De fapt, nu așa zicea tata despre nemți… a, da, suntem în aceeași tabără, adică vrem să-i batem împreună pe ruși. Nu știu de ce suntem împreună cu nemții, sau de ce trebuie să-i batem pe ruși, dar oamenii mari or fi știind ei de ce…

Important este că a venit și bunicul, acum suntem din nou cu toții. Împreună cu noi, mai locuiește și sora tatei, Marta. Ea e domnișoară, îndrăgostită lulea de doctorul din localitate, un tânăr înalt, brunet și cu un zâmbet care pe mine mă face să mă topesc. I-am și spus Martei de mai multe ori că Ionel este iubitul meu, nu al ei, dar ea nu face decât să râdă cu gura până la urechi când îi spun asta, fapt ce mă enervează la culme.

 

***

Ne-am aranjat cât de cât în mica localitate în care ne-au adus tata și războiul, de fapt, mai ales războiul, fiindcă tatei nu i-ar fi trecut în veci prin minte să părăsească orășelul nostru din nordul Moldovei, minunata casă în care trăiam fericiți, cu o curte imensă plină cu meri, peri și cireși, iar de-a lungul gardului cu tufe de zmeuriș, din care abia așteptam să culeg zemoasele bunătăți roșii ca buzele mele, după cum îmi spunea bunicul.

Începusem să ne obișnuim cu tunetele bombardamentelor în depărtare, dar, a venit o zi, în care frontul a venit peste noi. Părea o zi obișnuită, o zi în care tocmai îl smotocisem un pic pe Radu, băiatul doamnei cu care mama mea se împrietenise în acest loc uitat de lume și de Dumnezeu, iar drept pedeapsă, mama m-a ”trimis în lume”. Cum lumea mea era foarte mică pe atunci, mama lui Radu m-a luat la ea, până-i trece supărarea mamei mele și pentru ca totuși să simt că sunt pedepsită. Era deja după amiază, ora mea de somn, când mama apare grăbită la poartă și plecăm amândouă spre casă, ea cu o burtă din ce în ce mai mare, în care, spre marea mea uimire, îmi spune că poartă un frățior, sau o surioară, pentru mine. De ce trebuie să-l poarte în burtă și de ce trebuie să mai am un frățior sau o surioară, nu știu. Eu mă simt foarte bine așa cum e acum, cu mama, tata și bunicul, nici nu știu unde ar mai încăpea încă un copil, și așa suntem destul de înghesuiți. Tata mi-a zis că va fi bine, că voi avea cu cine să mă joc, dar că la început, va fi foarte mic și va trebui să am grijă de el (sau de ea). Asta-mi lipsea mie acum? La nici patru ani, să mai am grijă încă de cineva? Și de mine, de mine cine are grijă? Grivei, câinele vecinilor?

Pășesc tot mai înfuriată de gândurile mele și de faptul că mama aproape mă trage după ea, nu înțeleg de ce se grăbește în asemenea hal, când, liniștea pârguită a verii e destrămată de huruitul de acum bine cunoscut al avioanelor nemțești, ce se apropie, nu știu de ce în mod înspăimântător de orășelul, de strada, de locul în care încremenim, cu ochii pe cer, în  mijlocul străzii, neajutorate ca doi pui de mâță aruncați pe malul gârlei de o mână nemiloasă.

  • Joos, e bombardament!, strigă un bărbat de după un gard din apropiere.
  • Dar sunt nemții, mai îngaimă mama, în timp ce mă ia aproape pe sus, iar din doi pași, suntem sub un măceș ce-și revarsă crengile peste șanț.
  • Acum nemții sunt dușmanii, suntem cu rușii, mai apucă să strige bărbatul, iar în momentul următor tace pentru totdeauna, împroșcând gardul după care se ascundea cu un sânge dureros de roșu, imaginea cărnii desprinse de pe oase și a ochilor lui mirați parcă de întâmplare mă țin captivă, nu-mi pot lua privirea de la grămada informă ce numai cu o clipă înainte era un om…

Frica îmi provoacă niște convulsii atât de puternice, încât mama, care mă ține strâns lângă ea, acoperindu-mă cum poate cu trupul ei îngroșat de sarcină, nu reușește să-mi stăpânească  tremurul. Într-un  moment de acalmie, când parcă avioanele s-au îndepărtat, ea apucă să-mi spună:

  • Lena, Lena, ascultă la mama… Dacă vezi cumva că mama nu se mai mișcă, nu mai vorbește sau îi curge sânge, nu cumva să pleci de una singură, să stai aici și să aștepți, ca să vină cineva să te ia…

Auzind acestea, groaza mă cuprinde și mai tare, mi se pare că cerul coboară peste noi, într-adevăr, după ce făcuseră o voltă,  avioanele se întorc, mai au bombe în burțile lor monstruoase, pe care le aruncă cu precizie, fiind foștii noștri aliați cunosc punctele strategice ale orașului. ( Vorbele acestea nu sunt ale mele, le-am auzit pe urmă la noi în casă, când toate s-au potolit).

După o vreme, nu știu câtă, eu continuând să tremur, ne ridicăm din șanțul care ne salvase de la moarte și plecăm spre casă, o casă pe care nu știam dacă o vom mai găsi în picioare, judecând după cele ce ni se înfățișau ochilor, grămezi de ruine ce cândva fuseseră gara, școala, primăria, se perindă prin fața ochilor mei din care lacrimile curg fără zăgaz, lăsându-mi două dungi negre pe obraz. Un scâncet de copil ne face atente, iar pe marginea străzii, sub o streașină căzută, iată un bebeluș ce țipă din ce în ce mai tare, vrând să scape din brațele unei mame ce-l ține încă strâns, vrând să-l protejeze de dincolo de moarte…

Mama mă ia repede de acolo, au apărut între timp alți oameni, care se chinuie să scoată copilașul din menghina brațelor moarte ale femeii, care-l strânge cu putere, nevrând să-l lase pradă vitregiilor sorții.

Peste tot se aud vaiete, voci care strigă nume de mame, frați, bunici, dispăruți fără urmă sub dărâmăturile triste și fumegânde. Ajungem pe strada noastră, unde, minune mare, mai sunt câteva case în picioare, printre și casa noastră. Bunicul stă buimac pe prispă, iar când ne vede, bucuria lui e fără margini, sare într-un picior, râde, plânge și ne pupă, ne strânge în brațe, apoi o ia din nou de la capăt. Parcă a înnebunit, dar bucuria asta a lui mă face și pe mine să-mi revin, tremur din ce în ce mai puțin, până ce, în cele din urmă, când tata intră în curte plin de fum și de praf, încetez și eu din tremurat, alergând spre el, cât mă țin picioarele…

  • Tată, ești bine! Mama aruncă priviri de mulțumire spre cer, iar eu mă simt din nou cea mai importantă persoană din familie, toți mă alintă și mă strâng în brațe.
  • Doamne, prin ce am trecut, începe mama să plângă încetișor, nu mai trebuie să fie tare de dragul meu, plânsul ei vine ca o descătușare, plânge de fericire că suntem cu toții în viață, dar și de mila celor ce nu mai au case, nu mai au copii, părinți, frați, sau, pur și simplu, nu mai sunt…”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Noapte violet, în pădurea de fagi – proză

Soarele dispare încetişor după dealuri, iar maşina  opreşte fără niciun zgomot lângă gardul din lemn, învechit de trecerea timpului… E undeva la marginea oraşului, în depărtare se văd luminiţele ce încep, mai întâi timid, apoi cu tot mai mare curaj, să se aprindă pe la blocuri şi pe străzi, dând de veste că noaptea se va revărsa în curând peste mica aşezare…

Nimeni nu coboară deocamdată din maşină, o linişte misterioasă stă atârnată în crengile copacilor ce abia se zăresc pe partea dreaptă a drumului neasfaltat, plin de gropi… Noroc că e iarnă şi e îngheţat, altfel, noroiul te-ar trage în jos, urcând până la glezne, sau chiar mai sus. Nu există cineva care să se încumete prin aceste locuri pe vreme ploioasă, fără cizme zdravene, din cauciuc.

La marginea pădurii se zăreşte o umbră, parcă ar fi un bărbat, ce face un semn timid cu mâna, apoi dispare printre copacii muţi, fără ca cel mai mic zgomot să tulbure pacea nopţii… Zăpada acoperă cu un covor gros întreaga pădure, parcă ar vrea să protejeze cu moliciunea ei plantele ce dorm cuminţi, sub formă de seminţe, aşteptând primăvara, când vor ţâşni cu bucurie şi vigoare, străpungând stratul de frunze moarte ce le acoperă şi  care, la un moment dat, le vor deveni hrană.

Maşina mai face câţiva metri cu farurile stinse pe drumul desfundat, apoi se opreşte din nou, iar de pe uşa şoferului coboară o femeie al cărei chip nu se vede din pricina întunericului, dar care, după felul în care se mişcă, trădează o persoană obişnuită cu sportul, mişcările ei agile dovedesc asta. Priveşte în stânga şi-n dreapta, gest cu totul inutil, fiindcă nimeni nu se aventurează noaptea atât de departe de luminile prietenoase ale oraşului…

Cu o mişcare bruscă, sare şanţul ce desparte drumul de pădure, urmându-l pe bărbatul ce tocmai dispăruse printre tufişurile de la poalele fagilor bătrâni, care poate se află aici de o sută de ani.

Auzind fâşâitul din spate, bărbatul se opreşte, având doar timpul necesar pentru a-şi deschide braţele, care să primească în căldura lor femeia, ce cade ca secerată, împiedicându-se de un rug de mure ce se întinde parşiv printre alte tufe, care cresc la adăpostul copacilor seculari.

„Ai venit…”, apucă el să spună, strângând-o tare şi cu drag la piept, moment în care, o lună cât o baniţă se ridică maiestuos în vârful unui fag, aruncând asupra pădurii şi a împrejurimilor un văl de lumină violet, ireal şi plin de mister… Pădurea violet aruncă parcă scântei magice, iar ţipătul unei cucuvele, îi face pe amândoi să tresară…

„Parcă am fi în pădurea fermecată…” şopteşte femeia, fără a mai adăuga niciun alt cuvânt. Îi place să stea aşa, să-i simtă inima puternică bătând, bum-bum, să ştie că orice s-ar întâmpla, el o va apăra fără îndoială, ce păcat că doar de viaţa ei n-o poate apăra…

Închide ochii , iar în câteva momente, ajunge pe un tărâm necunoscut, i se pare că s-a întors cu mii de ani în urmă, se mişcă greoi printr-o lume pestriţă, care vorbeşte într-o limbă necunoscută… sau nu, începe să înţeleagă ce vorbesc oamenii, cu uimire îşi dă seama că ea însăşi este bărbat, iar toată lumea aceasta nu face altceva decât să urmărească un spectacol dement şi macabru, un om care aproape se târăşte, cărând în spate o cruce imensă…

„Nu se poate, doar n-am ajuns tocmai în acele timpuri…” apucă să gândească, iar în momentul următor, un bărbat o bate pe umăr ca pe o cunoştinţă, zicându-i:” Ce zici, Matei? Cred că ar trebui să scrii despre toate astea, nu?” Bâiguind ceva neinteligibil chiar şi pentru ea însăşi, femeia/bărbatul din vremea de demult urmează de la distanţă mulţimea care, în marea majoritate îl huiduie pe purtătorul crucii, fără a şti cine este el cu adevărat…

Acesta cade, sunt unii care-l ajută să se ridice, toată atmosfera este de o ostilitate fără margini, moment în care, la fel de brusc cum a ajuns într-o altă falie temporală, femeia se întoarce, simte inima bărbatului care bate mai puţin tumultuos, dar egal şi puternic, iar fără niciun motiv aparent, izbucneşte într-un plâns izbăvitor, care acestuia i se pare cu totul nepotrivit momentului magic pe care-l împărtăşesc.

– Trebuie să plec, spune ea fără a se opri de tot din plâns, vreau să aflu mai multe despre evanghelistul Matei…

  • Dar ce-ţi veni?
  • Întrebare rămasă fără răspuns, femeia deja se îndepărtează prin pădurea violet, atât de luminată, încât, dacă ar fi, ai putea vedea şi furnicile prin zăpada violet…