Arhive pe categorii: Proză

Sindromul ”MONK”

Cred că toată lumea îl cunoaște pe simpaticul, genialul detectiv Monk, care rezolvă cazuri de crimă pe care nimeni altcineva nu e în stare să le dea de capăt. Tocmai se dă un episod în care orașul San Francisco e blocat de o grevă a gunoierilor, sacii cu resturi de toate felurile ajungând să ocupe toate străzile.

Situația mi se pare puțin similară cu ceea ce trăim noi acum, nu suntem blocați în case de gunoaie, ne ține înăuntru spaima de un alt fel de gunoi, unul care ar putea să ne îmbolnăvească și chiar să ne răpească viața.

Dar e clar că ne-am îmbolnăvit deja de boala lui Monk, care nu suportă să fie atins de alte persoane și se spală pe mâini de o sută de ori pe zi.

Zilnic suntem bombardați de vești cutremurătoare, împănate cu altele, care ne sfătuiesc ce să facem ca să nu ne infectăm sau în caz că am fost infectați.

Mi-aș dori ca domnul Monk să poată ieși din televizor și să ne scape de dușmanul care ne pândește după nu se știe care colț.

Până atunci însă, nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne spălăm pe mâini asemeni lui și să stăm în casă, așteptând o minune.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din România

Atenție… masculină – proză

    Cele două prietene stau pe șezlonguri alăturate, privind la mulțimea celor ce se bălăcesc fără griji în bazinele cu ape termale,  un pic uleioase și de o culoare asemănătoare motorinei, dar foarte căutate datorită capacităților lor tămăduitoare. 

    Soții lor sunt undeva într-unul dintre bazine, iar ca de obicei, discuția lor alunecând spre politică, au uitat cu desăvârșire că e recomandat să nu stai mai mult de 20 de minute în apă.

– Ce bine e ca uneori să nu te grăbești spre nimic, să stai doar așa, observând oamenii…

– Da, uite acolo doi bătrânei, se țin de mână, chiar și în apă. Precis au o poveste frumoasă în spate. Sunt sigură că nu mai ții de mână pe cineva pentru care nu mai simți nimic, după vreo… 50 de ani de conviețuire.

– Ce păcat că viața ne brăzdează fețele, ne crește burțile, iar gravitația lucrează și ea în defavoarea noastră.

– Ce-ar fi să nu ne gândim acum la partea aceasta mai puțin frumoasă a vârstei, haide să dăm o raită prin stațiune, poate vedem ceva drăguț, să ne facem și noi un cadou de Ziua Îndrăgostiților?

– Bună idee, haide! Cele două femei părăsesc șezlongurile, având grijă să pună semn cărților pe care le citesc, îndreptându-se spre zona cu magazine. Iarna nu e prea multă vânzoleală pe aici, majoritatea magazinelor și restaurantelor sunt închise, iată însă că mai este deschis unul, cu tot felul de  mărunţişuri, dar şi cu costume de baie la mare reducere.

Mai în glumă, mai în serios, prietenele îşi aleg câte un costum de baie pe care-l probează şi de care sunt foarte mulţumite.

– Le luăm?

– Sigur că da, merităm şi noi o mică atenţie, nu-i aşa?

Ajunse din nou la şezlongurile care erau în continuare goale, uneia îi vine o idee:

– Ce-ar fi să ne îmbrăcăm cu costumele de baie noi, să vedem dacă soţii noştri îşi dau seama?

– Bine zici, să ne distrăm un pic!

Doamnele, îmbrăcate cu noile costume de baie, aşteaptă răbdătoare sosirea soţilor, care probabil au mai făcut o haltă şi la o bere, că prea mult întârzie.

– Auzi, oare dacă ne acoperim capetele, o să creadă că suntem altele?

– Sunt convinsă că nu, ba chiar am o vagă presimţire că nici măcar nu vor observa că ne-am schimbat costumele.

– Crezi?

– Cam… da!

Iată-i în sfârşit pe mult – aşteptaţii consorţi, veseli nevoie mare, clar că au făcut şi o incursiune la bar. Unul dintre ei se aşează obosit pe şezlong, în timp ce celălalt vrea să fie amabil:

– Ce faceţi fetelor, aţi fost la saună?

„Fetele ” se privesc amuzate, una dintre ele cu un aer de ” ce ţi-am spus!” lăţit pe întreaga figură, după care izbucnesc amândouă în râs.

– Ai văzut? Cred că-i cam dor ochii…

– Da, ne dor ochii, am stat prea mult în apă, aprobă unul dintre bărbaţi, arborând o mină serioasă.

Fetele râd, ce pot face, e mai bine decât să plângă…

– Mda, cu adevărat femeile vin de pe Venus, iar bărbaţii, de pe Marte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Călătorie cu peripeţii – fragment de carte

E iarăşi o zi de luni, tocmai a fost Ziua Îndrăgostiților, așa că… o bucățică de Love story, chiar dacă de pe Camino de Santiago, nu strică nimănui. Iată un nou fragment din cartea mea,  în curs de apariție:

Călătorie cu peripeţii

   După cum hotărâse, Ciprian era pregătit să ia avionul de a doua zi, pentru a merge pe urmele Dafinei. Nu ar fi fost niciodată  pe  lista lui de „locuri de vizitat”, dacă nu şi-ar fi dat seama că ar fi cea mai bună armă în lupta pentru recucerirea iubirii lui de o viaţă. Nu prea avea habar ce trebuie să conţină rucsacul unui pelerin, aşa că, cu riscul de a fi deconspirat, a sunat-o pe Sorana, cea care le ştie pe toate. Interesant, aceasta pare mai amabilă decât a fost în ultimii ani, iar faptul că „un prieten” vrea să plece pe Camino n-a făcut-o deloc suspicioasă şi nu a pus nicio întrebare în plus. Ciudat, foarte ciudat, doar dacă Voica…

    „ Ce să-mi mai bat capul cu asta acum, tot ce sper este ca nimeni să nu-i fi povestit Dafinei despre călătoria mea, fiindcă atunci se duce pe apa sâmbetei toată surpriza şi s-ar putea ca în loc de o pisicuţă, să mă întâlnesc cu o leoaică.”

   Cu lista completă recitată ca pe apă de Sorana (care participase pas cu pas la umplerea rucsacului Dafinei) la telefon, Ciprian se îndreaptă încrezător spre cel mai mare magazin de articole sportive din oraş, în ideea că-i dă lista vânzătoarei, iar la sfârşit, va mai trebui doar să achite cu cardul mormanul de cumpărături pe care i-l va pune în coş. Dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg. După vreo 15 minute lungi, în care Ciprian are timp să caşte gura la cumpărătorii ce se îndreaptă spre casa de marcat cu tot felul de ustensile de a căror utilitate nu are habar, vânzătoarea se întoarce cu un cărucior aproape gol, invitându-l să participe şi el la alegerea cumpărăturilor, nu poate ea să hotărască în locul lui. De fapt, nu i s-a mai întâmplat niciodată ca cineva  s-o roage să aleagă lucruri necesare unei anumite activităţi, de aceea la prima vedere i s-a părut simplu şi a acceptat provocarea.

  • Să ştiţi că trebuie să mă ajutaţi, avem o mare varietate la fiecare dintre produsele pe care le aveţi pe listă, aşa că nu pot eu să aleg în locul dumneavoastră. Puţin surprins de cererea femeii, măcar că nici el nu mai ceruse niciodată altcuiva să aleagă în locul lui şi un pic agasat de timpul pierdut deja, Ciprian o urmează la fiecare raft, la început ascultând sfaturile ei, apoi, aruncând plictisit în cărucior primul articol văzut, ghidându-se doar după culoare şi mărime.

    După o altă jumătate de oră se îndreaptă ostenit spre casă, gândindu-se că nu va mai lua niciodată în râs oboseala femeilor, care se întorc vlăguite după o tură de shopping.

    Ajuns la domiciliul care pentru el nu mai înseamnă acasă, încearcă să înghesuie în rucsac toate lucrurile cumpărate, fără nicio noimă, doar să se vadă cu bagajul gata. Spre stupoarea lui, jumătate din ele nu încap, iar asta îl enervează de-a binelea. „ Ah, am uitat să las deoparte hainele cu care mă îmbrac pe drum!” se bucură ca un copil, care a găsit dezlegarea unei probleme de clasa a treia. După ce mai face o dată ordine între lucrurile neapărat de avut pe Camino, îşi dă seama că tot mai rămân câteva pe dinafară, aşa că, neavând încotro, o sună din nou pe Sorana.

  • Alo! Te rog să mă ierţi că te tot bat la cap, dar prietenului meu nu-i încap lucrurile în rucsac… cunoşti vreo metodă ca să le facă mai mici?
  • Mda… spune-i „prietenului” tău că hainele se împătură, apoi se rulează. Şi mai spune-i că Dafina a trecut deja de Ribadeo, ba chiar şi de Vilela, în caz că-l interesează.

    Tonul ironic al Soranei îl face pe Ciprian să roşească, se gândeşte că e mai bine să fie cinstit cu prietena Dafinei, mai ales că s-a prins de figură, ar fi aiurea să joace un rol pe care nu l-a repetat deloc.

  • Bine, recunosc, eu sunt cel care va pleca. Dar te implor să nu-i spui Dafinei, ştii că-i plac surprizele.
  • Sper ca aceasta să fie una plăcută, nu mai ştiu în ce ape vă scăldaţi voi doi.
  • Cred că începem să ne apropiem din nou, sau, cel puţin, eu sper asta. Oricum, peste două zile voi afla cum stau, când o voi ajunge din urmă. Mulţumesc pentru informaţii…
  • N-am făcut-o pentru tine, stai liniştit. Încă nu m-ai convins că meriţi, dar efortul de a ajunge pe Camino mi se pare lăudabil, aşa că… să fii sănătos! Şi, drum bun! Ai grijă la băşici, sper că nu pleci cu încălţăminte nepurtată.
  • Ba, chiar aşa fac, dar n-am de ales. Nimic din ce am deja nu se potriveşte.
  • Atunci, mai ia nişte plasturi, ac şi aţă şi un unguent cu antibiotic. Ia uite, am devenit expertă. Aş putea să-mi fac un site cu sfaturi pentru pelerini.
  • Dar ce legătura are acul şi aţa cu băşicile?
  • Una foarte importantă: după ce faci o băşică, treci prin ea acul cu aţa, pe care o laşi acolo, ca să dreneze lichidul. Ungi cu unguentul, pansezi şi… gata. Aştepţi să se vindece, lucru care nu se întâmplă instantaneu, după câte am auzit.
  • Au! Dacă ştiam ce perspective am, mă mai gândeam de două ori înainte de a pleca. Dar acum, e prea târziu pentru a mai da înapoi. Te salut, o să te sun şi de pe drum, ca să-mi mai spui pe unde e Dafina.
  • Bine, bine, parcă începi din nou să-mi devii simpatic, aşa neştiutor dar plin de elan cum te simt, eşti din nou ca acum 30 de ani.

    După convorbirea care a avut darul de a-l linişti pe de o parte şi al nelinişti pe alta, Ciprian nu mai are de făcut mare lucru, doar o noapte îl mai desparte de plecarea într-o aventură în care are impresia că s-a cam aruncat cu capul înainte, dar hotărârea a fost luată, orice greutăţi l-ar aştepta acolo, este hotărât să le învingă. Dacă Dafina a fost în stare să facă atâta amar de drum, de una singură, voi putea să fac şi eu o sută două de kilometri pe jos… Hmm! Pe jos! Numai când mă gândesc la asta, simt cum încep să mă doară picioarele…

    Ceasul deşteptător, inamicul tuturor celor ce sunt nevoiţi să-şi înceapă ziua foarte devreme, sună vesel, e ora 3,30; e o adevărată crimă să trezeşti pe cineva în toiul nopţii, dar avionul nu aşteaptă, aşa că, având încă somnul atârnat în gene, Ciprian se îmbracă mai rapid decât pe vremea când era soldat, apoi cheamă un taxi, pentru a merge la aeroport. Înşfacă rucsacul plin de elan, însă brusc, îşi dă seama că nu i-a ajustat mărimea după a lui, e reglat pentru cineva mult mai mic, dar acum nu mai are timp de pierdut, aşa că-l pune pe umăr ca pe o geantă de voiaj şi coboară scările grăbit, farurile taximetrului luminează deja în faţa casei.

  • La aeroport, vă rog!
  • Bună dimineaţa, îl salută şoferul, politicos.
  • Mda… bună dimineaţa, răspunde nu prea convins Ciprian.
  • Puteaţi să lăsaţi bagajul în portbagaj, nu trebuie să-l ţineţi în braţe, mai adaugă şoferul, timid. E obişnuit cu tot felul de clienţi, unii mai ciudaţi decât alţii, iar la ora aceasta din noapte nu are chef de o dispută în urma căreia cu siguranţă n-ar ieşi câştigător.
  • Da, ştiu, dar am o problemă cu rucsacul, l-am cumpărat ieri şi nu l-am reglat corespunzător, voiam să mă ocup de asta până la aeroport, dacă nu vă supăraţi.
  • Nu mă supăr, ba chiar o să vă ajut când ajungem. Trebuie reglat când îl purtaţi în spate, nu aşa, în braţe. Am şi eu rucsac, am făcut chiar o mare călătorie, acum doi ani.
  • Să nu-mi spuneţi că aţi fost pe Camino de Santiago!
  • Ba da, chiar acolo. Dar, de unde ştiţi?
  • Pentru că şi eu tot acolo vreau să merg, iar o asemenea coincidenţă mi se pare de-a dreptul surprinzătoare, care ar fi şansele să întâlnesc în mijlocul nopţii pe cineva care a fost pe Camino şi care să mă ajute cu rucsacul?
  • Aţi văzut? Încă n-aţi pornit bine de acasă, iar miracolele apar… Pentru mine, totul a fost ca un zbor, când în furtună, când pe cel mai senin cer. Ei, a fost minunat. Iar viaţa mea s-a schimbat radical după ce m-am întors. Am reuşit s-o iau de la capăt, după multe urcuşuri şi coborâşuri. Mă bucur că ne-am întâlnit. Sunt sigur că şi pentru dumneavoastră va fi la fel.
  • Sper să ai dreptate, sunt şi eu într-un impas, pe care vreau să-l rezolv tocmai mergând acolo.
  • Aveţi credenţial?
  • Ce să am?
  • Paşaport de pelerin, nu v-a spus nimeni că aveţi nevoie, ca să puneţi ştampile şi să dovediţi că nu sunteţi un simplu turist?
  • Păi… nu! Sorana o fi uitat de asta…(mai adaugă pentru sine).
  • Azi e ziua dumneavoastră nocoroasă, am eu unul. L-am adus pentru cineva care voia să plece, dar s-a răzgândit. Sper că mai e valabil, de doi ani îl port în torpedou. Îl completaţi cu datele d-vs. şi-l daţi la primul albergue unde dormiţi, ca să-l ştampileze şi să vă înregistreze.
  • Albergue?
  • Dar văd că nu ştiţi nimic despre Camino, nu v-aţi documentat defel?
  • Nu prea… Adevărul este că m-am hotărât aşa, în două zile. De fapt, plec acolo după femeia pe care o iubesc, fosta mea soţie… Mă rog, o poveste lungă.
  • O, ce romantic! Acum doi ani, habar nu aveam pentru cine va fi acest credenţial. Acum, că e pentru o cauză atât de nobilă, vi-l fac cadou. Să fiţi sănătos, dar vreau să vă rog doar un lucru mic, aveţi aici cartea mea de vizită, vă rog să mă sunaţi la întoarere, sunt foarte curios cum se va sfârşi o poveste de dragoste atât de palpitantă ca cea pe care tocmai o trăiţi. Sau, de fapt, cum va reîncepe… Ia uite, din vorbă în vorbă, am ajuns.

       Şoferul se ţine de cuvânt, îi arată lui Ciprian cum se reglează curelele rucsacului pentru ca greutatea să fie preluată şi de către şolduri , ca să nu atârne doar pe umeri, iar apoi, cei doi bărbaţi s-au despărţit cu o îmbrăţişare, nu se ştie care dintre ei a fost iniţiatorul gestului, dar li s-a părut amândurora foarte firesc.

    Ciprian se îndreaptă grăbit spre ghişeu, deja coada este destul de mare, dar e încă devreme. Simte că Universul i-a trimis un prieten, iar întâlnirea lor n-a fost singulară.

    „De multe ori întâlnim oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar ne sunt mai apropiaţi decât cei lângă care ne ducem traiul de zi cu zi. Comunicarea e uşoară, iar cuvintele nu sunt greu de pronunţat, parcă se înşiră singure în fraze, ca mărgelele pe aţă. Cu toate că vedem acea persoană pentru prima dată, o simţim aproape şi ne place să petrecem timp împreună. Aceştia sunt oamenii pe care ar trebui să ni-i facem prieteni, nu cei care ne periază, spunându-ne ceea ce vrem să auzim, iar în momentul în care am întors spatele, se transformă în vipere ce-şi varsă veninul, invidioşi pe succesul sau poziţia noastră în societate. Măi, dar ce filozof am devenit, înainte de a păşi pe prima treaptă a avionului, când nici măcar n-am atins pământul Spaniei!” se gândeşte el, zâmbind aşa, lumii întregi. Călătoria nu mai pare atât de grea acum, când are credenţial şi a mai aflat unele lucruri folositoare pentru drum.

    După aşteptarea de rigoare şi trecerea prin zona de control, în sfârşit se aşază comod la geam, călătoreşte pentru-a nu ştiu câta oară cu avionul, dar parcă niciodată n-a avut aşa emoţii. Gândul că o va întâlni pe Dafina după atâta timp în care a încercat s-o uite, dar, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, n-a reuşit nicio clipă să şi-o scoată din minte, nici măcar atunci când Denisa îl credea doar al ei, acaparându-l cu mâinile şi picioarele şi încercând să-l ţină doar pentru ea. Nu degeaba spunea cineva că aproape în fiecare pat sunt câte trei persoane…

    Avionul decolează lin, iar după ce însoţitoarea de bord le dă voie să-şi desfacă centurile de siguranţă, în exact clipa următoare, o mână de puşti de cinci ani îi ciufuleşte părul, întrebând cu o voce nevinovată:

  • Ce faci, nenea?
  • Bine, tu? Îi întoarce Ciprian întrebarea, încă bine dispus, dar agasat de întreruperea şirului gândurilor ce i se aglomerau sub frunte. Asta ar mai trebui acum, să devină baby-sitter pentru băieţelul ce-l priveşte galeş, în timp ce mama lui picoteşte obosită, pe scaunul alăturat.
  • Şi eu sunt bine, mergem în Spania, la tati. Vrei să-mi citeşti? Am o cărticică, dar încă nu ştiu să citesc ca lumea, mă enervează unele litere… Eu sunt Ionuţ.
  • Bună, Ionuţ! Zâmbeşte Ciprian, simţindu-se oarecum ca la alcoolicii anonimi. Nu e prima dată când o mămică sfârşită doarme lângă copilul pe care, vrând nevrând, va trebui să-l distreze până la Zaragozza.

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

 

 

 

 

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi