5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s