Arhive pe categorii: Societatea Cultural Patriotică Avram Iancu

BALUL MOŢILOR

Este o veche expresie, ( nu ştiu dacă românească), care spune: „Ori la bal, ori la spital!” În contextul isteriei generale datorată coronavirusului, noi am preferat la BAL.

Organizat de Societatea Cultural Patriotică Avram Iancu, Balul Moţilor a fost concurat doar de Balul Operei, care a avut loc în aceeaşi zi, dar sunt sigură că noi ne-am distrat mult mai bine. Ceea ce scriu aici este percepţia mea, nu sunt plătită ca să laud pe nimeni, însă evenimentul a fost foarte bine pus la punct, de către oameni cu dragoste de semeni şi cu multă experienţă .

Când am ajuns noi, cei trei sute şi ceva de participanţi erau deja prezenţi, aşteptând cuminţi ca să primească startul, să se poată înfrupta din bucatele puse pe masă.

Au avut de aşteptat însă, luările de cuvânt de la începutul mesei (inclusiv dl. primar Emil Boc, prezent la eveniment a spus câteva cuvinte), apoi, după ce un reprezentant al bisericii a vorbit şi el, oamenii au crezut că e gata, se poate mânca.

În continuare, în zdrăngănit de pahare şi de furculiţe, s-au lansat cărţi, au mai vorbit alte personalităţi… Momentul hilar a fost când acelaşi reprezentant al bisericii s-a îndreptat spre microfon, pentru nelipsitul Tatăl Nostru. Oamenii se uitau unii la alţii miraţi, dar nimeni n-a comentat. În fond, poţi spune rugăciunea şi mai atipic, după ce ai mâncat primul fel.

Cea care a întâmpinat greutăţi cu meniul am fost eu, ca de obicei. Am anunţat cu o zi înainte că nu mănânc carne, dar, între timp ne-au mutat la altă masă, iar nimeni de la masa noastră nu figura ca nemâncător de carne (era să zic cadavre, vă cer scuze!).

Noroc cu chelneriţa, ( o doamnă adusă din pensie special pentru acest bal, împreună cu mai multe dintre colegele sale), care, după ce în prima fază m-a ameninţat că mie nu are ce să-mi dea de mâncare, a venit în cele din urmă cu o salată în loc de aperitivul standard şi anunţându-mă victorioasă că voi primi ciuperci, iar în loc de friptură, vânătă umplută. Iată că se poate, am fost şi eu „în rândul lumii”, cum s-ar zice.

Una peste alta, am avut parte de o după-masă şi seară frumoasă, cu muzică de pe vremea noastră, cântăreţi de muzică populară şi un maestru epigramist, de excepţie.

N-am făcut prea multe fotografii, fiind ocupată cu dansul, jocul şi celelalte ale petrecerii, care a fost una de bun gust, cu oameni plini de bun simţ şi de umor, aşa cum sunt moţii de felul lor.

E adevărat că a fost balul moţilor, dar eu am stat la masă între un oltean şi-un moldovean. Buni şi aceştia, pentru a reprezenta România Mare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Mărăşeşti – stejari pentru suflete

În urmă cu mai puţin de două săptămâni am aflat despre uriaşa acţiune de plantare a unei păduri de stejari la Mărăşeşti, tocmai în locurile udate cu sângele a sute de mii de soldaţi români în anul 1917, în timpul primului război mondial.

Pentru o clipă, m-am gândit că e primăvară, că am şi eu destul de muncit în propria grădină… Dar aceasta a fost doar pentru o clipă, pentru că, în următorul moment, mi-am dat seama că aş rata un eveniment istoric, m-aş da deoparte din faţa unui lucru atât de minunat, aşa cum este participarea la o acţiune ce va rămâne peste timp, voi şti că în urma mea au rămas nişte stejari care cresc drept, privind spre cer,  la fel cum a stat şi acest popor, în faţa tuturor încercărilor care l-au măcinat de-a lungul vremurilor.

M-am alăturat aşadar membrilor Societăţii Cultural Patriotice Avram Iancu, iar vineri dimineaţa, am pornit cu mare avânt spre estul ţării, cu voie bună şi mare chef de a face lucruri mari. Călătoria a fost minunată, alături de oameni inteligenţi şi culţi, timpul a zburat pe nesimţite, iar noi am ajuns la Greşu,  localitate în care ne-am cazat,  cu 100 de kilometri înainte de Mărăşeşti.

Pe traseu, am făcut o oprire mai lungă la Cetatea Rupea, dar despre aceasta, voi vorbi într-un alt articol.

Sâmbătă dimineaţa, deşteptarea la ora 5, mic dejun la motelul Flora unde am dormit şi pe care-l recomand cu căldură, iar la ora 6 suntem deja pe drum, nu vrem să întârziem la marea acţiune de plantare de stejari, vom fi şi noi printre celelalte mii de români care vor răspunde ” prezent” la ora 9,30, când suntem programaţi să ajungem. Am călătorit prin munţi încă după Sf. Gheorghe, drumul şerpuieşte cuminte printre păduri de pini şi fagi, presărate din loc în loc cu mesteceni ce dau o notă de eleganţă locurilor. Greşu este de asemenea în munţi, în timpul nopţii, liniştea atotcuprinzătoare şi aerul tare m-au ajutat să dorm buştean, mă simt odihnită şi plină de elan, vreau să plantez o sută de stejari.

Luăm direcţia spre Focşani, dar nu vom ajunge până acolo, soarele străluceşte cu putere pe cerul limpede al dimineţii, energia locurilor este uimitoare, am ajuns pe culmea muntelui, toată partea din dreapta se desfăşoară ca o imensă depresiune, iar munţii se prefigurează până în depărtare, parcă făcându-te să-ţi doreşti să ajungi pe fiecare vârf şi să mergi tot aşa, până la capătul lumii…

Relieful şi şoseaua mi se par identice cu cele admirate cu doi ani în urmă pe Coasta Amalfi, în Italia, deosebirea fiind doar aceea că acolo, în dreapta vedeai marea, iar aici, Valea Sării, sau Valea Putnei… Mai este încă o deosebire, acolo, autocarele cu turişti treceau la fiecare cinci minute, iar în ziua în care am mers pe jos 26 de kilometri dorind să facem şi un mic camino, trebuia să ne lipim periodic de balustrada ce mărginea drumul la trecerea autocarelor, altfel am fi avut toate şansele să ne strivească puţintel.

Nu ştiu câţi ani vor fi necesari pentru ca şi această minunată zonă a ţării noastre să fie măcar pe jumătate vizitată, ceea ce ştiu însă este că „frunza” unei anumite doamne,IMG_9006 n-a ajutat deloc.

Dar, revenind la oile noastre, observ că am ajuns deja la Mărăşeşti, ne-am încadrat într-o lungă coloană de maşini, care toate au acelaşi ţel, câmpul pe care se vor planta stejarii. După o scurtă incursiune pe un drum hurducăit, iată că în faţa noastră se întinde un câmp imens, al cărui sfârşit se pierde undeva spre soare-răsare, o mulţime de autocare, maşini de armată şi maşini personale sunt aşezate ca într-o parcare adevărată, mulţumită eficienţei oamenilor de ordine. Coborâm, ne luăm ustensilele, (lopeţi şi cazmale) şi ne îndreptăm spre uriaşul careu, format, după părerea mea, cam din zece mii de oameni. (Pe urmă am aflat că şi la TV s-a comunicat cam acelaşi număr).

După mici altercaţii cu privire la teritoriul pe care trebuia să ne aflăm, în sfârşit, ne găsim şi noi locul, dar nu şi liniştea, o dronă se plimbă pe deasupra noastră, pe un mare ecran se transmit imagini din public, fiecare se zgâieşte să vadă dacă nu apare şi colţul în care suntem noi, sus pancarta, jos pancarta, mi-e milă de manevranţii ei, cred că au făcut febră musculară înainte de a începe munca.

Când toată lumea începe să se plictisească, după ce microfonul a fost testat de zeci de ori, iată că personalităţile iau în sfârşit cuvântul, îşi fac „mult-aşteptata” campanie electorală, după care, apare orchestra radio-televiziunii, care începe să intoneze o muzică ce nu prea te îndeamnă la muncă, mai degrabă la lene şi visare… După mine, un cor bărbătesc cu cântece patriotice, ar fi fost mult mai nimerit. Dar nu m-a întrebat nimeni pe mine, aşa că au făcut după capul lor.

Văzând că încet-încet lumea începe să se deplaseze spre locul în care, în curând, o falnică pădure de stejari îşi va undui crengile în vânt, am pornit şi noi… Şi-am mers, şi-am mers, pe câmpul interminabil, cu soarele în cap, până când, într-un final, am primit vestea cea bună: avem parcela F13. Uff! Îi vedeam oarecum în zare pe cei cu care trebuia să ne întâlnim, dar, într-un final, am constatat că parcela noastră era mai mică decât am crezut. Terenul era arat şi erau marcate cu araci (ca şi denumirea unui sat prin care trecusem cu o zi în urmă) locurile în care trebuia să plantăm stejarii… Munca mi s-a părut uşoară şi s-a terminat când abia mă încălzisem… Am plantat 40 de stejari, nu ştiu din ce motiv, foarte aproape unii de alţii, aşa cum erau puse semnele. Munca a durat mai puţin de două ore, un pic am rămas dezamăgită, dar… asta este.

După o aproape binemeritată odihnă, am pornit spre mausoleul de la Mărăşeşti… imens şi  impresionant .

Dar despre acest subiect, altă dată…

Vă las în compania imaginilor:

La toamnă vă aştept şi pe voi, la ultima tranşă de plantare de stejari. Vă rog să mă credeţi, este o experienţă care merită a fi trăită! Fiecare suflet de soldat căzut în luptă, merită să aibă stejarul lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Arieșul plânge, cu lacrimi de…plastic

Incredibil, dar adevărat: așa arată Arieșul acum, în primăvară, după ce astă toamnă sute de persoane s-au implicat cu trup și suflet în curățarea lui.

Motivele sunt multiple, primul fiind acela că oamenii care au participat la Ziua Arieșului nu au fost destui pentru a face o curățenie ”lună și bec” peste tot,  de la izvor și până la vărsare.  (Ca să nu mai vorbim despre faptul că au fost primării care nu au făcut nimic, din motive care le apațin și nu fac obiectul acestui articol.)

Al doilea motiv, și cel mai trist, este că majorității locuitorilor Văii Arieșului nu le pasă nici cât negru sub unghie de munca noastră sau de faptul că suntem cu toții ”beneficiarii” acțiunilor noastre, bune sau rele și au dus gunoaiele în continuare acolo unde erau obișnuiți, adică pe malul Arieșului.

Al treilea motiv, care mie mi se pare cel mai grav, este că primăriile nu amendează pe nimeni, fiecare poate să facă ce vrea, de frică să nu piardă electoratul, primarii nu iau atitudine împotriva nepăsătorilor cărora li se pare că gunoaiele lor arată foarte artistic pe malurile apelor, fără să le pese de efectul pe termen lung al faptelor lor.

Dacă nu luăm atitudine și nu facem ceva în mod concret, în curând, vom trăi printre gunoaiele pe care nu suntem în stare să le stăpânim acum, vor apare noi boli și molime, nemaiauzite încă.

Dragii mei, fac un apel la bunul simț și la ultima fărâmă de conștiință, vă rog din suflet, nu mai murdăriți Arieșul!

Luna aprilie fiind luna curățeniei, vă invit deasemenea să facem o acțiune de mult mai mare amploare decât precedenta, să curățăm Arieșul ca la carte, iar dacă cineva îndrăznește să-l mai murdărească, să fie pedepsit după fapta sa.

Dacă imaginile de mai sus v-au sensibilizat cât de cât, vă invit să fiți alături de noi, cei ce vom fi din nou ACOLO UNDE ESTE NEVOIE de o mână de ajutor.

Fac acest apel și în numele Societății Cultural Patriotice Avram Iancu, în special filiala Lupșa, care va fi motorul acestei acțiuni.

Deoarece ne aflăm în anul de grație 2018, cel în care se sărbătoresc 100 de ani de România, dedic această activitate Centenarului Marii Uniri. Sărbătorirea României Mari trebuie făcută în primul rând prin curățarea ei, abia mai apoi prin cântec, joc și voie bună. Cui îi place să joace pe gunoaie?

Aștept cu interes inițiative din partea d-vs.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Întâlnirea de la Lupşa

Cred că vă sunt datoare cu nişte informaţii despre întâlnirea membrilor Societăţii Avram Iancu de la Lupşa, din data de 11.02.2018. Nu am scris nimic până acum, fiindcă am tot aşteptat să primesc nişte poze, cum nu le-am primit, voi scrie totuşi câteva rânduri, urmând să le ataşez ulterior, în momentul în care le voi primi.

Pot spune că a fost o întâlnire plină de emoţie, am cântat Marşul lui Iancu şi Imnul Societăţii Avram Iancu, am primit noi membri şi ne-am făcut planuri de viitor.

Pentru că aveam o datorie faţă de harnicele gospodine care au făcut plăcinte la „Festivalul Plăcintelor”, le-am felicitat, oferindu-le diplome şi flori.

Deoarece suntem în anul Centenarului  Marii Uniri, am hotărât ca, lupşenii de azi, să nu se lase mai prejos decât lupşenii de acum un veac, vrem să reedităm istoria cu steagul făcut în trei zile de către harnicele femei din Lupşa.

Societatea Avram Iancu – filiala Lupşa se va mobiliza, împreună cu toţi locuitorii comunei, care vor să participe la această acţiune.

Să le arătăm tuturor că putem face lucruri împreună, cu toţii, fără „bisericuţe”, partide, sau mai ştiu eu ce alte dezbinări. Împărţim aceeaşi vatră de sat, deci să uităm de „unii” şi „alţii”, să fim cu toţii „NOI”, cetăţenii unei comune moderne, care are ceva de spus şi de oferit pe frumoasa vale a milenarului Arieş.

Să aveţi o zi plină de bucurii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Iacă au venit și pozele. Îmi pare rău că nu se vede toată lumea, dar… acestea le-am primit, așa că nu pot face nazuri. Mi se pare totuși aiurea că eu apar peste tot, nu aceasta era intenția mea.

Invitație

Dragi lupșeni, vă invităm cu drag în data de 11 februarie 2018, la ora 14,30, pentru a relua activitatea și pentru a primi noi membri în cadrul Societății Cultural Patriotice Avram Iancu.

Sunt invitate de onoare gospodinele care au muncit cu spor și au făcut o grămadă de plăcinte, contribuind la  organizarea Festivalului Plăcintelor din 7.10.2017, și cărora dorim să le mulțumim.

Întâlnirea va avea loc la pensiunea Popasul Iancului, denumire deloc întâmplătoare.

Vă așteptăm pentru a petrece împreună momente frumoase, despre care  vom avea ce povesti nepoților.

Aștept întâlnirea noastră cu nerăbdare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni