Arhive pe categorii: Camino de Santiago

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

 

 

 

 

Fragment de carte- LOVE STORY pe Camino de Santiago

   Cu puțin noroc, în câteva zile voi termina această carte, din care vă dăruiesc un fragment, cu ocazia Crăciunului, vorba ceea: de Crăciun, fii mai bun… Întotdeauna m-am întrebat: De ce numai de Crăciun?    

”Abia trecuse de terasa unde Takahito rămăsese trist la masa pe care o aştepta o cafea, iar Dafinei începe deja să-i pară rău că nu s-a oprit, măcar să-i dea nişte explicaţii, să nu-l lase aşa, când omul îşi făcuse speranţe. Face câţiva paşi înapoi, vrea să se întoarcă, dar nu mai vede pe nimeni pe terasă, Takahito parcă s-a evaporat, fără urmă. Mai priveşte o dată spre locul în care doar doi pensionari mai stau la şuetă, tot fără succes, aşa că se întoarce la drumul ei, cu un gust amar în gură şi sentimente amestecate.

    Ce ciudat, tocmai în momentul în care declaraţia lui Takahito ar fi trebuit să-i apropie, soarta a vrut ca Ciprian să reintre pe scena vieţii ei, scenă pe care nu credea că el va mai avea vreodată un rol, nici măcar unul episodic. Dar dacă n-ar fi sunat, cum ar fi fost? Ar fi fost sentimentele ei diferite? Cu siguranţă nu, acelaşi ar fi fost răspunsul, dar purtarea ei ar fi fost una mult mai blândă, n-ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi spus ce avea pe suflet, în fond, nu i-a dat nicio clipă impresia că ar interesa-o altfel decât ca un companion de drum, dacă pentru el a fost mai mult, totul a fost doar în mintea lui. Nu-şi aduce aminte să fi fost prea familiară, nici în gesturi, nici în cuvinte. Nu i-a dat speranţe, el singur s-o fi amăgit. Dar acum, de ce se simte atât de vinovată? Poate că totuşi se vor întâlni deseară la albergue şi vor putea clarifica lucrurile…

   Nici n-a observat când a ajuns la un tunel, e doar pentru pietoni şi biciclişti, trece pe sub munte, are peste 200 de metri  şi scurtează mult drumul până la  Castro Urdiales, oraş staţiune, aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu.

    Dafina priveşte mereu în urmă, ca atunci când era mică şi mergea noaptea pe o stradă neiluminată, având tot timpul impresia că o urmăreşte cineva. Acum însă, privirea ei caută un om, speră ca Takahito să fi trecut peste refuzul ei şi s-o ajungă din urmă. Tocmai când iese din tunel, iar oraşul se vede foarte aproape, la o aruncătură de băţ, are impresia că-l vede la o sută de metri în spate. Se opreşte pentru a-l aştepta, dar când dă cu ochii de femeia ce stă zâmbind la capătul tunelului, japonezul face în prima fază o mutră surprinsă, apoi  rapid stânga-mprejur,  reacţie la care Dafina nu se aştepta deloc.

    Ar fi caraghios acum s-o ia şi ea la goană după el, poate că totuşi, până deseară, Takahito va ajunge la sentimente mai bune şi vor putea lămuri situaţia dintre ei.

    Pleacă hotărâtă să nu lase lucrurile încurcate, cel puţin în ceea ce o priveşte pe ea, moment în care începe să se simtă un pic mai bine. Castro Urdiales o întâmpină cu un mare supermarket, numai bun pentru împrospătarea proviziilor de mâncare, care erau pe terminate.

    Oceanul mai mult se simte undeva în depărtare, o ia pe o stradă lungă, ce pare să nu se mai sfârşească, dar care o duce către partea de staţiune a oraşului, cu hoteluri luxoase şi terase îmbietoare. În timp ce bea o cafea pe una dintre acestea, gândul îi fuge din nou la Takahito şi la modul urât în care-l părăsise, aşa, fără niciun cuvânt. Din nou se simte mizerabil şi din nou speră că deseară lucrurile se vor lămuri.

    Soarele călduţ îi zâmbeşte din spatele unui nor ieşit la prima lui plimbare, iar briza oceanului îi flutură pletele în vânt, se simte de parc-ar avea 16 ani şi e curtată de doi băieţi. Nici nu greşeşte prea mult, doar vârsta este alta, datele problemei s-ar părea că nu s-au schimbat prea mult de atunci.

    Părăseşte Castro Urdiales cu părere de rău, probabil albergue de aici,  lângă care se opreşte pentru a-i admira curtea şi a saluta pelerinii ce pornesc la drum, oferă  cazare mai bună decât cel din El Portaron, dar nu vrea să facă altfel decât au stabilit împreună, poate Takahito va veni şi el acolo.”

Dacă nu v-a plăcut… n-am ce face! Un sfârșit de an cu introspecții și cu planuri pentru anul ce vine. Sper ca în anul douăzeci-douăzeci să ne meargă mai bine, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu

Am terminat cartea…

Zilele acestea m-am simțit foarte în formă, am stat mult la gura sobei și am reușit să scriu SFÂRȘIT, după ultimul capitol al cărții mele. Trebuia să mă grăbesc, deoarece un prieten de pe Facebook îi făcuse deja coperta.

Mulțumesc, Mihai Catruna, pentru munca pe care ai depus-o pentru ca romanul meu să se bucure de o haină frumoasă!

Iar acum, încă un mic fragment din carte, care s-ar putea să vă placă…

  ”  Merge deja de câteva ore, asfalt mult din nou astăzi, iată şi un drum prin pădure, numai bun pentru a-ţi încărca bateriile la auzul cântecului păsărilor şi la vibraţia trimisă de undeva, din Univers, către toţi cei care au ambiţia şi curajul de a străbate acest drum. De fapt, privit din afară, e mult mai greu decât atunci când chiar se întâmplă. Cineva spunea odată probabil cele mai adevărate cuvinte despre Camino şi anume: ” Nu e atât de greu pe cât pare, dar e mult mai frumos decât se povesteşte!”

    Un pelerin ce vine grăbit din urmă se aude tropăind cu paşi repezi, o salută pe Dafina, apoi trece aproape în fugă pe lângă ea, în timp ce murmură, doar pentru el, un cântecel.

    ”Ăsta are condiţie fizică, nu glumă! Eu abia merg, iar el mai şi cântă…” Buna dispoziţie nu-i este tulburată de apariţia şi dispariţia bruscă a bărbatului, dar, de acum, ar trebui să se gândească unde va înnopta, dacă nu vrea să rămână cumva pe dinafară, aşa cum păţiseră alţi pelerini. Ei nu i se întâmplase încă niciodată să nu găsească un pat la albergue, i se părea că e dreptul ei, pe care, până azi, Camino i l-a livrat în fiecare zi. Ciudat că se gândeşte tocmai acum la asta, până în acest moment i s-a părut foarte normal ca patul ei s-o aştepte de fiecare dată, să fie acolo, pentru ea.

    Ajunge la La Franca pe la ora 16, localitatea este mică, dar pe partea stângă a şoselei apare un foarte cochet albergue particular, cu o terasă pe care poţi să te odihneşti, după oboseala zilei. Cele două doamne care stau pe terasă o informează că preţul este 10 euro. Dafina le salută şi pleacă mai departe, ştie că la Pendueles, peste alţi 6 kilometri, este un albergue donativo, iar ea se simte în stare să ajungă până acolo. Ce-i drept, glezna julită nu arată prea bine, o ustură la fiecare pas, dar, dacă a simţit că trebuie să plece, a plecat. Cele două doamne o urmăresc contrariate şi curioase: cine mai pleacă la ora aceasta la drum, pentru încă şase kilometri?

    Totuşi, a meritat să plece, oceanul a apărut din nou în partea dreaptă, chiar se vede un drum ce trece pe coastă, totuşi, Camino nu este pe acolo…  Când începea să-şi facă mustrări de conştiinţă că n-a rămas la La Franca, iată că apare indicatorul de Pendueles, în fond 6 kilometri nu sunt chiar atât de mulţi.  Un orăşel pitoresc, cu case vechi alături de case noi, care însă păstrează ceva din arhitectuta primelor, aşa că imaginea de ansamblu este una plăcută, cu marea pe fundal, de o culoare nedefinită, la această oră destul de târzie a după-amiezii.

     Coborând o străduţă îngustă, pietruită, cu plante înflorite bogat, marea apare deodată foarte aproape într-un colţ al tabloului parcă anume pentru ea pictat, printre două verande cu haine puse la uscat, ca un vechi prieten de care te-ai despărţit pentru o vreme, dar odată reîntâlnit, relaţia continuă, ca şi când n-ar fi suferit nicio întrerupere. Aşa se întâmplă cu prietenii buni, ei sunt acolo întotdeauna, sunt persoanele pe care te poţi baza, iar o discuţie începută azi, poate continua peste un an, fără ca acest lucru să pară bizar.

    E nevoie să întrebe de câteva ori până să ajungă la albergue, însă, ciudat lucru, toţi cei pe care-i întreba îşi dădeau cu părerea că e imposibil să mai fie locuri libere la ora asta. ”Ia uite, aici, toată lumea e la curent cu numărul de pelerini care s-au cazat astăzi?” Însoţită de acest gând, Dafina intră în curtea adăpostului, unde o primeşte tocmai hospitalero, căruia îi pare foarte rău, dar… nu mai sunt locuri.

  • Ha-ha! Grozav, în loc să fi rămas la albergue privat, am venit până aici, ca să dorm afară! Sunt cea mai tare din parcare… începe Dafina să cânte şi să danseze, în faţa ochilor uimiţi ai bărbatului căruia nu i se părea că-i dăduse o veste atât de proastă, încât s-o ia razna.
  • Vă pot da adresa  unei case particulare, poate mai găsiţi acolo un loc… spune el cu jumătate de gură, privind femeia care abia-şi trage sufletul, după scurta reprezentaţie de dans şi cânt.
  • Vă rog să mă scuzaţi, nu sunt nebună, dar ultimele zile au fost cam grele… iar azi puteam să rămân…mă rog, nu mai contează, acum sunt aici, iar la noapte probabil voi dormi pe plajă…ha ha ha!
  • Eraţi ocupată cu dansul, când v-am spus că este o casă particulară care s-ar putea să mai aibă locuri. Aţi auzit? Uite adresa, îi îndeasă el în mână o hârtiuţă, pe care scrie o stradă şi un număr.

    Trezită brusc din criza de pseudonebunie, Dafina înşfacă hârtia, mulţumeşte, apoi mai întreabă doar:

  • În ce direcţie? luând-o exact încotro îi arătase mâna bărbatului, cât de repede putea, s-ar putea ca la această cursă să nu fie singura participantă, cine ştie câţi pelerini homeless se îndreaptă în acest moment spre casa miraculoasă, care-i cazează pe toţi netoţii ce vor neapărat să meargă zi-lumină şi nu se opresc acolo unde ar trebui.

    După câteva ocoluri pe străzile strâmte, dar prietenoase, iat-o pe Dafina, cu hârtiuţa în mână, la adresa scrisă cu litere mari, ca pentru copii. Un gard înalt înconjoară o curte deja destul de populată, în spate se usucă o mulţime de rufe, iar în bucătăria cu iz medieval, cu o chiuvetă din piatră de râu al cărei robinet picură din două în două secunde, îi atrage atenţia un coş imens cu fructe ce se lăfăie pe pervazul ferestrei. Are emoţii aproape la fel de mari ca atunci când a dat examen la facultate, ar vrea să se poată linişti, în fond, e vorba doar de o noapte, li s-a mai întâmplat şi altora să doarmă pe afară, dar… acum aproape se înserează, iar pentru ea, găsirea unui pat a devenit dintr-o dată un caz de viață şi de moarte.  Proprietara se apropie zâmbind, îi spune că mai are o cameră cu un pat, care costă 12 euro. În acest preţ se spală şi rufele la maşina de spălat, nu există o altă posibilitate. Dafinei îi vine s-o ia în braţe pe femeia care tocmai îi prezentase condiţiile, se teme că o apucă din nou acel râs nervos, care o făcuse de ruşine în faţa bărbatului de la albergue, aşa că plăteşte repede, apoi e gata să meargă în cameră. O conduce o fetiţă de vreo 12 ani, apoi îi arată unde să ducă rufele la spălat. Baia este pe hol, e o baie mare, ca acasă, dar fără pretenţii, faianţă şi gresie ce erau la modă acum 20 de ani, nu ca duşurile uneori comune, de la albergue, care în general sunt noi şi moderne. (Nu comune bărbaţi şi femei, să nu se işte neînţelegeri.)

Să aveți parte de zile bune, iar Anul Nou să vă aducă numai bucurii și împliniri!

Manuela Sanda Băcăoanu

Adăposturi de pelerini pe Camino Portughez, cu observaţiile mele

Am găsit această listă de albergues când mă documentam pentru ultima carte, iar surpriza a fost că făcusem adnotări, acolo unde ne-am cazat. În speranţa că vor fi de folos cuiva, le-am copiat aici.

Portugal

– International dialing code +351
– Phones starting with 2 or 3 are fixed ones, starting with 9 are mobile.

LISBOA

Youth Hostel Parque das Nações

Rua de Moscavide, Lt 47 – 101
Tel: 218 920 890
lisboaparque@movijovem.pt
LinkVL.us/JuvLX

Other options in

Am vizitat acvariul in Parque de Nacoes. (Eu l-am botezat „Parcul Nasolilor”).Foarte frumos.

HostelWorld

ALHANDRA aici am dormit în prima noapte, e bine, condiții foarte bune . Cred că cele mai bune de la Bombeiros Voluntarios.

Bombeiros Voluntários

Rua Vasco da Gama, 58
Tel: 219 519 020

VILA FRANCA DE XIRA

No more lodging in the Bombeiros.

Casa de Hóspedes Ribatejana

R. da Praia, 2-A (junto à Estação C.F.)
Tel: 263 272 991

Hospedaria Maioral

Travessa do Terreirinho, n.º 2
Tel: 263 274 370
maioralhospedaria@gmail.com

Pensão-restaurante Flora

R. Noel Perdigão, 12
Tel: 263 271 272 / 967 941 010
residencial.flora@mail.telepac.pt
flora.com.sapo.pt

AZAMBUJA aici am dormit pe jos la o grădiniță/casă de bătrâni. Am înțeles că lângă gară este o pensiune cu 15 euro. Noi am găsit doar un hotel cu 35.

No more lodging in the Bombeiros.

Ouro Hotel

Rooms for 1, 2, 3 or 4 persons
E.N.3, Km 10 (main road, at the entrance to Azambuja)
Tel: 263 406 530
www.ourohotel.net

Residencial Flor de Primavera aceasta este

R. Conselheiro Francisco Arouca, 19
Tel: 263 402 545 / 967 067 381

PORTO DE MUGE

Quinta da Marchanta

Rural Tourism Farm (From 75€ double)
Tel: 243 749 279 / 965 895 960
www.quintadamarchanta.pt

SANTARÉM am dormit la Santa Casa de Misericordia. E pe Camino, intrebati si va indruma oamenii. Conditii excelente, camere cu 2 paturi, 6 euro. Am stat doua nopti, de aici am mers cu autobuzul la Fatima și apoi ne-am întors, ca sa reluăm Camino.

Santarém Hostel

Special price for pilgrims
Rua Eng. António Antunes Júnior, 26 (near Bombeiros old quarters)
Tel: 965 832 702
santaremhostel@sapo.pt
santaremhostel.blogspot.com
Facebook

Residencial Beirante

Rua Alexandre Herculano, 5
Tel: 243 322 547
geral@residencialbeirante.com
www.residencialbeirante.com

Alojamento – Casa das Flores

Rua Pedro Canavarro, 9
Tel: 243 324 101 / 965 612 001 / 966 931 810
info@casadasflores.net
www.casadasflores.net

GOLEGÃ

Albergue Solo Duro (Casa da Tia Guida)

10 places + 2 double rooms – 10 € with Breakfast
Rua Francisco Sousa Terré, 1
Rua José Relvas, nº 84/86
Tel: 249 976 802 / 935 640 550 / 935 640 551
casadatiaguida@gmail.com

O Té

From 10 € with Breakfast
Rua José Relvas, nº 119
Tel: 249 976 404 / 918 598 819

S. CAETANO (Qta da Cardiga)

Alexandre Hachmeister’s Albergue

19 places – 15 € with Breakfast
Tel: 917 063 823

TOMAR am dormit la pompieri / o sala imensa si cateva saltele pe jos. A fost in regula.

Era o ruina pe un deal, da cine  a mai avut chef sa urce pana acolo. Se vedea si de jos, ca-n bancul ala. Aici am chiulit un pic, nu am găsit cazare si am mers vreo 15 km cu trenul.

Hostel 2300 Thomar

12,50 € / 15 €
R. Serpa Pinto, 43
Tel: 965 515 100
2300thomar@gmail.com
Facebook

Bombeiros Municipais

Rua de Stª Iria
Tel: 249 329 140

ALVAIÁZERE

Bombeiros Voluntários

Rua dos Bombeiros Voluntários
Tel: 236 650 510

Albergaria Pinheiro’s

Price for Pilgrims 10 €
R. Dr. Acúrsio Lopes, 1 (near the Church)
Laundry downstairs
Tel: 915 440 196 / 911 150 817 / 925 850 756
Facebook
www.albergariapinheiros.com

Residencial “O Brás”

Price for Pilgrims 20 € / 32,50 €
R. José Augusto Martins Rangel
Tel: 236 655 405
Menu do Peregrino 10 €
www.residencialobras.com

ANSIÃO

Bombeiros Voluntários

Avenida Dr. Vitor Faveiro
Tel: 236 670 600

ALVORGE

Albergue de Peregrinos

Donativo
At Church
Info and key at the bar on the right as you enter town.

RABAÇAL

Casa de Turismo do Rabaçal aici nu am gasit cazare

Price for Pilgrims: 15 €
Rua da Igreja
Tel. 918 752 990 / 917 620 982 / 239 569 371
pousadadorabacal@gmail.com

ZAMBUJAL am dormit într-o șură, la iesirea din sat. Horor!

Junta de Freguesia do Zambujal (Parish House)

Largo da Igreja
Tel: 239 569 849

COIMBRA albergue este chiar la intrarea in oraș. Condiții bune

Albergue Rainha Santa Isabel

16/20 places – 8 €
In the Igreja Rainha Santa Isabel, Mosteiro Santa Clara-a-Nova
Ask at the sacristy of the church, till 18:30
Tel: 239 441 674. After 18:30 -> 934 596 564 / 916 008 988 / 966 321 235
www.rainhasantaisabel.org

Youth Hostel

Rua Dr. Henriques Seco, 14
Tel: 239 822 955
microsites.juventude.gov.pt/Portal/pt/PCoimbra.htm

Serenata Hostel Coimbra

Largo da Sé Velha, 21/23
Tel: 239 853 130
www.serenatahostel.com

MEALHADA  am dormit în albergue – foarte bine.

No more lodging in the Bombeiros.

Albergue Hilário

18 places – 10 € (15 € in Hotel)
Estrada Nacional 1, Avenida da Restauração, 30 – Sernadelo
3050-347 Mealhada
Tel. 916 191 721
Facebook

ÁGUEDA aici trebuie sa o iei prin oraș, nu pe Camino, fiindcă ocolești vreo doi km ca să ajungi la albergue. E unul nou, la ieșirea din oraș. După ce treci podul, o iei tot înainte, urci un deal și o iei la stânga(prin oraș, bineînțeles). Albergue e după ce ieși din oraă. – cred că am plătit 12 euro.

The Albergue is closed.

Residencial Celeste

20 € with Breakfast
Estrada Nacional 1, Rua da Misericórdia, 713
Tel. 234 602 871

ALBERGARIA-A-VELHA

The Bombeiros Voluntários stoped receiving pilgrims.

The new Albergue will open next Summer (2014)

Residencial da Alameda

From 15 € with Breakfast
Av. Bernardino Máximo de Albuquerque
Tel. 234 524 242

OLIVEIRA DE AZEMÉIS / am dormit la pompieri/satisfacator- 5 euro Urci de-ți sar ochii până ajungi in oraș.

Bombeiros Voluntários

Rua dos Bombeiros Voluntários
Tel: 256 682 122

S. JOÃO DA MADEIRA

Bombeiros Voluntários

Rua Oliveira Figueiredo, Z. Ind. 1
Tel: 256 837 120

LOUROSA

Bombeiros Voluntários

Avenida Principal, 4030
Tel: 227 443 189

Grijo Am dormit la albergue, 15 km inainte de Porto. Albergue particular nou, condiții bune.- 5 sau 6 euro

PORTO

Bombeiros Voluntários

2 places – Donativo
Rua Rodrigues Sampaio, 145
Tel: 222 055 845

Refugio de Peregrinos ViaPortuscale

20 places – Donativo
Rua Vasco Santana, 264 – Senhora da Hora
Tel: 960 227 134 – mandatory!
www.viaportuscale.net

Youth Hostel

Rua Paulo da Gama, 551
Tel: 226 177 257
microsites.juventude.gov.pt/Portal/pt/PPorto.htm

Andarilho Oporto Hostel

Special price to pilgrims
Rua da Firmeza nº 364 (Metro Bolhão)
Tel: 222 012 073
www.andarilhohostel.com

Air Porto Hostel

Rua da Estrada, 244
4479-600 Moreira – Maia
Close to the Airport
Tel: 229 427 397
www.airportohostel.com
Facebook

Other options in

HostelWorld

Vilar de Pinheiro – ne-am abătut cam 5-600 de m de la traseu. E o pensiune. A cerut 30 de euro pt. amândoi, dar eu aveam chef să cheltuiesc doar 25 și am negociat la atât.

VAIRÃO

Albergue de Peregrinos

50 places – Donativo
Rua do Convento, 21
Tel: 936 061 160
mosteirodevairao@gmail.com
Facebook

VILARINHO

Casa Família Vidal

9 places – 10 €
Rua do Salteiro, 87 (signposted on Caminho)
Tel: 252 661 503 – 966 766 092 (français) – 914 413 500 (español/english)
Facebook

Refúgio Provisório Polidesportivo

4 places – Donativo
Farmácia Rei / Rua D. Ildefonso, Nº 313 – Vilarinho
Tel: 252 661 610

Casa da Laura

8 places – 10 €
Rua Estreita (signposted on Caminho)
Tel: 917 767 307
Facebook

S. PEDRO DE RATES

Albergue de Peregrinos

50 places – Donativo
Rua Sto. António n.º 189
alberguederates@gmail.com
Facebook

PEDRA FURADA

Restaurante Pedra Furada

9 places – 10 €
Rua de Santa Leocádia
Tel: 252 951 144 / 917 838 144
restaurantepedrafurada@gmail.com

BARCELINHOS am dormit la un albergue foarte nou, abia se deschisese, ceva cu „prietenii munților”. Ca un hotel de 5 stele. Waw!!!

Albergue – Residência “Senhor do Galo”

20 places – 5 €
Rua da Carniçaria
Right before the bridge, at the “Rancho Folclórico de Barcelinhos”
Tel: 918 967 968

BARCELOS

Albergue “Cidade de Barcelos”

10 places – Donativo
Rua Miguel Bombarda, 36
geral@alberguedebarcelos.com
Facebook

TAMEL (S. Pedro de Fins)

Albergue de Peregrinos “Recoleta”

35 places – 5 €
Casa da Recoleta
alberguedeperegrinosdetspfins.blogspot.com
Facebook

CossourradoPensiune Casas del Rio – cazare de vis, piscina , jacuzzi si mic dejun Trebuie sa te abati de la Camino cam 1 km, dar merita. E cam scump, 25 de euro, dar merita dupa efortul primelor 2 saptamani. Noi am vazut afisul in padure si asa am ajuns acolo. E la 17 km de Barcelinhos.

LUGAR DO CORGO (Vitorino de Piães)

Fernanda’s House

12 places – Donativo
Tel: 914 589 521

PONTE DE LIMA

Albergue de Peregrinos

60 places – 5 €
Casa do Arnado – Além da Ponte
Tel: 925 403 164 / 258 240 200
alberguedeperegrinos.cm-pontedelima.pt
Facebook

Youth Hostel

Rua Papa João Paulo II
4990-062 Ponte de Lima
Tel: 258 943 797
LinkVL.us/JuvPL

RUBIÃES Am făcut 2 etape într-o zi, de la Barcelinhos la Rubiaes. Va recomand sa dormiți la Ponte de Lima, drumul intre Ponte de Lima si Rubiaes este cel mai greu, se trece peste un munte. Noi am început urcarea după masa pe la 4, nu știam ca e așa de greu, dar e minunat. Cea mai frumoasa parte de traseu. După Rubiaes, la 6 km, este un albergue privat foarte frumos, mai bun decât cel din Rubiaes și mai „cu suflet”. Nu mi-am notat in jurnal cum se numește, cred ca ceva cu ”Pa…” Hospitalero a fost la București, în timpul revoluției din 89.

Albergue de Peregrinos

34 places – Donativo
EN 201- Costa
Tel: 917 164 476
j.freguesia.rubiaes@gmail.com
LinkVL.us/Rubiaes

Ninho

17 places – 12 €
Breakfast 3€
Estrada de S. Pedro, 695
Tel: 251 941 002
marlenecas@gmail.com
Facebook

VALENÇA DO MINHO

Albergue de Peregrinos S. Teotónio

85 places
Av. José Maria Gonçalves
Tel: 966 473 409
alberguevalenca@gmail.com
albergue-valenca.pt.vu

– Caminho por Braga

BRAGA

Albergue de Peregrinos

40 places – 5 €
Centro de Acolhimento e Formação Jovens em Caminhada
Rua de S. João nº 3
(next to the Cathedral)
Tel: 253 215 165
joemca@joemca.com
www.joemca.com

GOÃES (Vila Verde)

Albergue de Peregrinos S. Pedro de Goães

30 places – Donativo
Lugar do Pereiro – Goães
Tel: 253 381 943 / 914 145 386 / 917 699 156
albergue@cm-vilaverde.pt
albergue.cm-vilaverde.pt

http://www.vialusitana.org/wp-content/uploads/2013/10/Flag-ES-16x22.png

Espanha

– International dialing code +34
– Phones starting with 9 are fixed ones, starting with 6 are mobile.

TUI am dormit la albergue municipal, a fost in regulă. Mie mi-a plăcut bucătăria., un amestec de antic și modern.

Albergue de Peregrinos

36 places – 6 €
Rúa Párroco Rodríguez Vázquez s/n
Tel: 986 600 729 / 638 276 855

Albergue “El Camino”

30 places – 10 € / 12 €
Obispo Lago, 5
Tel: 646 982 906 / 636 839 675
info@albergueelcamino.com
www.albergueelcamino.com

Albergue “Villa San Clemente”

30 places – 10 €
Canónigo Valiño, 23
Tel: 678 747 700 / 661 334 050
info@villasanclemente.es
www.villasanclemente.es

Albergue “Caracol Veloz”

10 places – 12 €
Antero Rubín, 55
Tel: 986 604 324 / 666 416 354
contacto@caracolveloz.net
www.caracolveloz.net

O PORRIÑO

Albergue de Peregrinos

52 places – 6 €
Avenida de Buenos Aires
From December 1 to May 31 the keys are at the Polícia Municipal (Casa do Concelho)
Tel: 986 335 428
alberguedoporrino@yahoo.es

MÓS

Albergue de Peregrinos

16 places – 6 €
Rúa de Santa Eulalia, 19
Tel: 986 334 269

REDONDELA Aici soțul meu a dormit la albergue municipal, iar eu la „El Camino”, unde era  doar un singur loc. Foarte aglomerat la amândouă, dar la mine a fost mai bine, cu toate că în față se spărgea asfaltul, iar in spate se tundea iarba.

Albergue de Peregrinos

44 places – 6 €
Casa da Torre – Plaza Ribadavia
Tel: 986 404 196

Albergue “El Camino”

22 places – 10 / 12 €
C/ Telmo Bernárdez, 11
Tel: 650 963 676
info@albergueredondela.com
www.albergueredondela.com

ARCADE

Albergue “O Lar de Pepa”

10 places – 10 €
Calle Ribeiro nº 1.
Tel: 986 678 006 / 649 714 950 / 649 494 905
info@olardepepa.com
www.olardepepa.com
Facebook

PONTEVEDRA foarte frumos orașul, seamănă cu Clujul. Merită să vă opriți. Noi am mers mai departe.

Albergue de Peregrinos

56 places – 6 €
Belongs to the Amigos del Camino de Pontevedra
Rúa Otero Pedrayo s/n
Tel: 986 844 005

CANCELA am dormit aici si am plecat cu un gust amar. Condițiile sunt foarte bune. Hospitalero era un tip cu handicap motor. Gustul amar… în carte. Trebuie sa te abați câteva sute de m din drum, dar merită.

Albergue de Peregrinos de la Paróquia de Portela

32 places – 6 €
Cancela (near the Parish Church)
Tel: 655 952 805
yoyo@barosa.es
Facebook       

BRIALLOS / PORTAS

Albergue de Peregrinos

27 places – 6 €
Lugar San Roque
5 Km before Caldas de Reis
Tel: 986 536 194
Facebook

CALDAS DE REIS

Albergue “Posada Dona Urraca”

44 places – 5 €
Rúa Campo da Torre, nº 1
Tel: 669 822 529 / 986 541 310
Facebook

Albergue “O’ Cruceiro”

38 places – 10 € / 15 €
Juan Fuentes, 44
Tel: 986 540 165
ocruceiroalbergue@gmail.com
www.ocruceiroalbergue.com

VALGA

Albergue de Peregrinos

78 places – 6 €
Lugar de O Pino
Tel: 638 943 271 / 986 55 94 56 (Ayuntamiento)
www.valga.es/publicacions/ver.htm?publicacionId=18784

PONTECESURES

Albergue de Peregrinos

54 places – 6 €
Estrada das Escolas
Lugar de Infesta (Pontecesures)
Tel: 699 832 730

HERBÓN

Albergue de Peregrinos de Herbón (AGACS)

20 places – Donativo
Herbón Franciscan Monastery.
Follow red arrows (flechas rojas) in Pontecesures.
From May to October
www.amigosdelcamino.com

PADRÓN aici e un albergue foarte aglomerat. Era si unul privat, dar mi s-a parut „slinos”. Să vă așteptați la tot soiul de „pelerini”. Mai sunt doar 24 de km pana la Santiago.

Albergue de Peregrinos

46 places – 6 €
Costiña da Carmen s/n
Tel: 666 202 863

TEO Cred că aici ar fi mai bine de dormit, dacă vă țin picioarele.

Albergue de Peregrinos

28 places – 6 €
Rúa de Francos s/n, O Faramello, Teo
Km 12,9 before Santiag

Dragi pelerini, vă doresc ca anul 2019 să vă ducă acolo unde vor vrea paşii voştri şi să fiţi sub oblăduirea Sf. Iacob, oriunde v-aţi afla! Manuela Sanda Băcăoanu

LOVE STORY pe Camino de Santiago

Pentru cei ce n-au uitat că eu mă mai ocup şi cu ale scrisului…

Takahito Icishii

    Coboară amândoi scările, femeia cu ace în tălpi şi genunchi,  străbat cei 200 de metri care-i mai despărţeau de staţia de autobuz, apoi… se pun pe aşteptat. Dafina aşteaptă aşezată pe trotuar, picioarele ei s-au dat bătute după această zi grea. Ţinând seama de informaţiile luate de la localnicii care se înmulţiseră şi ei în staţie, semn că ora venirii autobuzului este aproape, nu mai au mult de stat. O călătorie scurtă, care costă câţiva bani mărunţi, nu-şi mai bate capul câţi, apoi coboară într-un oraş staţiune, cu mare hărmălaie, mare! Da, aţi ghicit, era vremea pentru fiesta, nu se ştie după ce reguli ancestrale, în Spania s-ar părea că nu este vreun weekend fără fiesta, ba într-o localitate, ba în alta. E o sărbătoare la care participă toată suflarea, dintr-un motiv foarte logic: cei care n-ar participa, oricum n-ar putea dormi, gălăgia se întinde mai ceva decât ciuperca atomică, cuprinzând împrejurimile până foarte departe. Cei doi pelerini stau pe o bancă, aiuriţi de muzica la maximum, ţipetele şi foiala participanţilor,    s-ar părea că este şi un carnaval, o mulţime de copii şi adolescenţi costumaţi care mai de care în personaje din filme sau în animale se perindă prin faţa pelerinilor obosiţi şi amărâţi, parcă ar vrea să le facă în ciudă, lucru total neadevărat. Pisici, multe pisici printre participanţii la carnaval, s-ar părea că e costumul preferat. Asiaticul sună undeva, vorbeşte foarte puţin şi pare mulţumit de rezultatul convorbirii.

    Abia acum fac cunoştinţă:

  • Dafina, vin din România… îi întinde mâna, moment în care-şi aduce aminte că o doamnă nu întinde niciodată mâna unui bărbat, dar, ce naiba, suntem pe Camino, nu într-un salon.
  • Takahito Icishii… Din Japonia. Văzând privirea mirată a Dafinei, mai adaugă: Taka, pentru prieteni.
  • Mă bucur să te cunosc, încă n-am făcut cunoştinţă cu nimeni din Japonia, zâmbeşte Dafina, cucerită de politeţea şi felul de a fi al japonezului. Ai sunat la cazare? Vine cineva să ne ia?
  • Da, vine, dar mai durează… Trebuie să aşteptăm aici…

    Bucuroşi că măcar nu mai au de mers pe jos, cei doi mai schimbă câteva impresii, apoi aşteaptă pur şi simplu, cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o nu ai prea multe subiecte de conversaţie, mai ales când eşti dărâmat de oboseală.

   După vreo jumătate de oră, iată că apare o femeie cu o maşinuţă roşie, dar cel mai interesant lucru este că vine direct la ei, parcă ar fi fost teleghidată. Cum îi găsise în mulţimea de oameni, pentru Dafina a rămas un mister nedezlegat până în ziua de azi. Japonezul nu se miră, femeia le face semn să urce în maşină, iar după un scurt timp în care au străbătut un drum pieptiş, presărat cu curbe strânse, printre fâneţe şi pâlcuri de copaci, iată-i în faţa unui albergue cât se poate de montan. Pădurea foşneşte la doi paşi, iar atmosfera este una de cabană la munte.

    „Ce specială e geografia aici, acum eram la mare, pentru ca, în câteva minute, să ajungem la munte.” Seara se lasă dintr-o dată, aducând cu ea răcoarea pădurii, iar un vânticel rece o face să se scuture involuntar şi să se grăbească să intre înăuntru, în holul lângă uşa căruia tronează un suport plin cu toiege de pelerin de toate formele şi mărimile, fiecare personalizat după imaginaţia celui ce l-a construit. Îşi lasă şi ea băţul găsit în pădure, care pe lângă celelalte, cizelate, pare că aparţine unui om de grotă. Dafina zâmbeşte la comparaţia ce-i trece prin cap, apoi se grăbeşte să plătească cei cinci euro pentru cazare şi încă trei pentru transport, după care se îndreaptă, sleită de puteri, spre patul ce i-a fost indicat. În afară de un duş, nu se mai simte în stare să facă altceva în această seară, nici nu-i mai este foame, vrea doar să doarmă, să doarmă o mie de ani… Iar trebuie să se caţere în patul de la etaj, aşa că recapitulează în minte dacă mai are lucruri de luat din rucsacul ce stă cuminte, rezemat de perete, apoi urcă în pat şi se străduieşte să plece în lumea somnului, cu toată rumoarea din cameră. Este foarte devreme, abia s-a înnoptat, dar oboseala o face să nu-şi dorească nimic altceva, decât odihnă.

     Când era gata să aţipească, o mână o bate pe umăr… Dacă cineva din familie i-ar fi făcut asta, ar fi avut parte de cuvinte nu prea frumoase, dar acum, printre străini, trebuie să se cenzureze, nu se poate comporta la fel ca acasă. Se întoarce pe jumătate, prilej cu care vede mâna  lui Takahito, care o invită la masă. (nu mâna, ci posesorul ei). Conştientă de faptul că dacă i-a sărit somnul va putea adormi doar peste nu se ştie cât timp, totuşi nu îndrăzneşte să-l certe, dar îl refuză atât de hotărât, încât bărbatul se grăbeşte să se îndepărteze, probabil gura ei spune ce spune, dar mutra e mai mult decât elocventă.

Din jurnalul lui Takahito:

   Astăzi, am întâlnit o Femeie. Nu ştiu dacă ea este femeia visurilor mele, dar seamănă tare mult.

   Când am văzut-o prima dată, era atât de obosită, încât mi-era teamă că va cădea pe drum. Nu ştiam dacă e cazul s-o ajut, sau s-o las să izbândească singură. Am ales varianta a doua, iar ea a reuşit, a trecut peste epuizare şi am ajuns să ne cazăm în acelaşi adăpost.

    Din păcate, a refuzat invitaţia mea la masă, pe motiv că vrea să doarmă. O cred, dar numai pe jumătate. Suspectez că nu are prea mulţi bani. E din România, iar acolo, după câte am aflat, oamenii sunt destul de săraci. Nici eu nu sunt bogat, dar îmi permiteam să-i ofer o masă. Nu ştiu dacă se cade s-o mai invit, sau nu…

Voi vedea mâine, ce se mai întâmplă…

    Noaptea a trecut repede pentru femeia ce nu mai apucase să se odihnească suficient de când părăsise oraşul natal. E încă întuneric când sună deşteptătorul telefonului cuiva, e ora 6, iar cu toată lenea, Dafina se dă jos din patul ce-o găzduise o noapte şi care fusese destul de comod pentru a-i oferi un somn bun.

    Pe Camino, dimineaţa n-ai prea multe lucruri de făcut: spălat, îmbrăcat şi plecat la drum, nu e timp de mic-dejun, sau alte tabieturi. La 6,30, Dafina părăseşte albergue încă adormit, fără nicio remuşcare pentru faptul că nu-şi ia rămas bun de la japonez. Doar n-o să-l trezească, pentru atâta lucru. Dacă va vrea Camino, se vor mai întâlni, iar dacă nu… asta este, aici întâlneşti oameni noi în fiecare zi, nu trebuie să te legi prea tare de niciunul, cu toţii sunt ca valurile care sărută ţărmul, apoi dispar din nou, în anonimatul şi imensitatea oceanului.

    Drumul de azi va fi prin munţi, iar la o sută de metri se află pădurea încă adormită, la liziera căreia, pe măsură ce se destramă ceaţa şi se luminează de ziuă, o cireadă de vaci imense apar dintr-o dată, colorând peisajul dimineţii. Dafina se mişcă destul de repede prin pustiul verde, gândindu-se că poate era mai bine să aştepte, ca să plece împreună cu alţi pelerini… Deodată, din spate se aud voci, iar un grup de bărbaţi se apropie rapid, printre ei iată-l şi pe japonezul nostru, un pic somnoros, dar vesel. Nu se arată supărat fiindcă nu l-a aşteptat. O salută cu toţii pe Dafina, care se odihneşte pe o bancă improvizată lângă un gard, apoi pleacă mai departe, sunt veseli şi sprinţari, ca nişte păsăroi plecaţi în căutarea perechilor de o vară.

    Toată ziua a mers de una singură, prin nişte locuri în care, dacă ţi se întâmplă ceva, nu ai cum să te salvezi. Nu prea era nici semnal la telefon, iar pe vreo 20 de kilometri a întâlnit doar două case, dintre care una nelocuită. ”Brr, sper să ajung într-o zonă mai civilizată… S-ar părea că aceasta este varianta mai neumblată, majoritatea pelerinilor aleg drumul pe coastă, dar cum noi am dormit deja în zona de munte, era prea departe să mă mai întorc pe ţărmul oceanului… Lasă, că ajung eu, sper că nu mai este mult…”, se gândeşte Dafina, moment în care urmează o coborâre extrem de abruptă, iar ea observă doi pelerini, fată şi băiat, ce se aflau cu faţa spre ea, dar, ciudat, se îndepărtau, în loc să se apropie. I-au trebuit câteva minute pentru a-şi da seama că, de fapt, cei doi mergeau cu spatele, coborârea era mai uşoară aşa, mai ales că drumul era asfaltat în această porţiune. Încearcă şi ea metoda, i se pare bună, dar nu o poţi folosi pentru mult timp. Mai cu spatele, mai cu faţa, Dafina reuşeşte să coboare panta, iar prima localitate apare zâmbitoare, în depărtare…

    Nici nu trebuie să întrebe unde este albergue, şirul de rucsaci puşi la coadă pentru a ţine rândul stăpânilor îi arată exact unde trebuie să ajungă. Mai este o jumătate de oră până începe cazarea, iar fata noastră se simte fericită, a fost printre primii 30 de pelerini, ceilalţi au trebuit să plece în următorul sat, la mai bine de 5 kilometri. Ciudat, după ce s-au ocupat toate paturile a observat că au mai rămas locuri, dar, până seara  s-au ocupat şi acelea. Erau paturi rezervate la telefon, s-a dumirit ea. Nu e drept, de ce poţi face asta? Ar trebui ca fiecare să primească locul în funcţie de momentul sosirii, ce pelerinaj mai e şi acela în care poţi face rezervare, ca la hotel? S-ar părea că turismul va învinge în cele din urmă, iar pelerinii vor fi doar nişte turişti ce merg câţiva kilometri pe jos, având cazarea asigurată, ba şi masa…

    L-a văzut pe Takahito, el era cu mult în faţa ei, dar tot aici s-a cazat… După programul administrativ, o gaşcă de fete sprinţare, spaniole după limba ce o vorbeau, se întreceau în giumbuşlucuri, făcând tot felul de acrobaţii. Mai ales una dintre ele, brunetă cu ochi albaştri, frumoasă foc, era cea mai gureşă dintre toate. Dafinei i se pare că n-a auzit bine, când din gura sirenei cu ochi albaştri ies fără voie câteva cuvinte în limba română. Oare cum de ştie româneşte? După ce hazul şi voia bună se mai potolesc, Dafina merge la fată şi o întreabă:

  • Eşti cumva din România? Te-am auzit vorbind româneşte…

    Fata râde bucuroasă:

  • Da, sunt din Galaţi. Ce mă bucur că mai este cineva din România, aici!
  • Şi cum de vorbeşti spaniola atât de bine?
  • Am făcut un master la Madrid, acesta este secretul. De fapt, lucrez pe o navă de croazieră, am terminat comerţ, dar acolo am ajuns… Acum, sunt între două ”croaziere”. În octombrie are fratele meu nuntă, aşa că n-am mai plecat, iar în concediul fără plată m-am gândit să fac ceva special, zâmbeşte ea, iar perlele dinţilor perfect aliniaţi îţi iau ochii. Creolă atât cât trebuie pentru a fi apetisantă, fata asta are pe vino-ncoa în cantităţi industriale, ar spune Sorana, dacă ar vedea-o. Cum n-ar avea, la 25 de ani?
  • Ce noroc pe tine, ai descoperit Camino atât de tânără… Pe lângă faptul că n-ai probleme cu picioarele… Eu am avut şi cu umerii, se trezeşte Dafina plângându-se, măcar că nu acesta este felul ei de a fi. Şi cum e să lucrezi pe un vas de croazieră? Cred că e foarte frumos, nu? Vezi atâtea locuri şi întâlneşti tot timpul oameni noi…
  • E extrem de obositor. Lucrăm aproape non-stop. Şi nu faci doar munca pentru care te-ai angajat, faci orice ţi se spune, de la cameristă, la bucătărie, la curăţenie… În timpul escalelor, noi avem treabă, rareori putem coborî. După două luni de croazieră, ajung acasă atât de obosită, încât îmi doresc doar să pot dormi deajuns. De fiecare dată îmi promit să găsesc altceva de lucru, dar, la următoarea ofertă, îmi spun: numai acum, apoi, rămân acasă. Am încercat ca vânzătoare, dar munceam mult, pe bani puţini. De pe vas, măcar ştiu că vin cu ceva bani în buzunar.

    Între timp, ca din întâmplare, se apropie Takahito. Făcuse deja cunoştinţă cu românca cea tinerică, pe numele ei Mihaela, cred că toată lumea voia să-i vorbească unei fete atât de spumoase… Dafina trecuse de vârsta geloziilor pe fetele mai tinere, ştia că are atu-urile ei şi îşi dăduse seama că viaţa nu trebuie să fie o competiţie continuă.

  • Bună, ce faci? Ţi-ai mai revenit? Ieri, erai foarte obosită, i se adresează el Dafinei, aşa, ca unei vechi cunoştinţe.
  • Da, sunt destul de bine, dar nici drumul de azi n-a fost prea uşor. Bine că n-a fost prea lung.

    Apoi, cuvintele se opresc, doar privirile le mai rămân agăţate cumva, una de cealaltă, iar aerul din încăpere parcă e, dintr-o dată, mai rarefiat. Mihaela îi priveşte, apoi se scuză, trebuie să plece urgent, pentru a mai face nişte cumpărături. Crede că ar fi bine să-şi cumpere un rucsac adevărat, cel pe care-l cară ea în spate e cel puţin hilar, seamănă cu o cutie de livrat pizza. Colac peste pupăză, nu are nici sac de dormit. Fata asta a plecat pe Camino cum ar fi plecat în croazieră, habar nu are de toate lucrurile de care ai neapărată nevoie aici. Dar veselia ei suplineşte toate aceste neajunsuri, aşa că se îndepărtează ţopăind şi fredonând un cântecel.”

Sper că v-a plăcut fragmentul, de asemenea mai sper ca în curând cartea să pornească spre editură.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.