Arhive pe categorii: Camino de Santiago

EL DÍA 1 – 23.07.2012-

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Dragi cititori,”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago este tradusă și în limba spaniolă, mă aflu la un moment de cotitură, când nu știu cum să fac ca această carte să ajungă acolo unde-i este locul, adică în țara Drumului Sfântului Iacob și la cititorii de limbă spaniolă. Dacă cineva dintre d-vs. mă poate ajuta, vă rog să-mi trimiteți un mesaj. De asemenea, aștept părerea d-vs. în ceea ce privește calitatea traducerii, pentru care-i mulțumesc doamnei Nicoleta Elena Lită Paraschiv, care mi-a devenit o adevărată prietenă, cu toate că ne-am întâlnit doar pe Facebook și încă n-am reușit să ne vedem față în față.

EL DÍA 1 – 23.07.2012

SAINT JEAN PIED DE PORT – ESPINAL : 33.5 km.

            He puesto el teléfono para que suene a las 6, pero no hace falta que suene el timbre, llevo horas despierta, no paro de mirar el reloj a las 2, a las 3, a las 5 para ver si no es mi hora de levantarme. Ángelo duerme como un ángel, no hace ningún gesto cuando me dirijo con precaución hacia el baño del pasillo, para no molestar a otros peregrinos que puedan estar alojados en otras habitaciones.

Cuando vuelvo, me encuentro con un Angelo algo adormilado pero bien dispuesto, que ha descansado durante la noche, listo para la gran aventura que nos espera a la vuelta de la esquina.

            Abro la ventanilla y lo que veo es un pintoresco pueblecito de montaña, con calles estrechas, casas de arquitectura peculiar, ventanas y balcones llenos de flores, como si estuviéramos en un cuento de hadas. No hay rastro de la pequeña ciudad  la que imaginaba, pero tengo que admitir que la realidad venció a la imaginación en este caso.

Todavía no ha salido el sol, es ese momento del día, en el que todo es alegría, promesa y esperanza. No hace ni frío ni calor, y por encima de la niebla que envuelve las montañas, el cielo es ciertamente claro y sonriente.

            Anoche no vimos mucho, y ahora tenemos prisa por subir a los Pirineos, así que no podré visitar con tranquilidad el pequeño pueblo, que ha acogido a cientos de miles de peregrinos a lo largo de los años, cada uno con sus propias expectativas y esperanzas, cada uno con sus propias razones que le llevaron a este camino de conocimiento de sí mismo y de Dios.

            Nos apresuramos a meter en las mochilas nuestros artículos de aseo personal y otras cosas que sacamos la noche anterior, y salimos de la casa que nos acogió durante la noche sin mirar atrás, con la sensación de que lo mejor acaba de empezar. Yo todavía tengo algo de comida de la que puse en mi casa, pero Angelo no tiene nada, así que tenemos que esperar a que abran las tiendas para poder comprar.

Ya está abierta una tienda de recuerdos y artículos necesarios para los peregrinos, y admiro unos bastones de madera, muy rústicos, no pregunto cuánto cuestan, paso a otras estanterías, pero pienso que pueden ser útiles en el camino, según me han contado otros peregrinos.

            Hay un banco delante donde me siento a esperar a Ángelo, que, para mi sorpresa, viene con un bastón que me regala. Estoy muy contenta, mientras pienso que aquí, en el Camino, sólo tienes que querer algo, y si ese algo te es útil, seguro que lo recibirás En ningún otro lugar el camino del pensamiento a la materialización es más corto que aquí… eso dicen. Mi bastón tiene una cabeza de carnero incrustada, así no lo confundiré con otros en el Camino.

            Aparece en nuestro camino una iglesia que está abierta, aunque sea muy temprano. Nos detenemos para tomar un descanso y encender una vela. Nadie vende las velas, el dinero se pone en una especie de urna. No creo que nadie se atreva a engañar en la Casa de Dios.

Pongo toda mi esperanza en la ayuda del Señor y de Santiago y me voy con el corazón ligero y mi pesada mochila colgando de la espalda. El bastón recibido de Ángelo demuestra su utilidad desde los primeros pasos, el sol ya está alto en el cielo y nos acercamos rápidamente a la salida de Saint Jean Pied de Port, que ya es bastante empinada, hemos comenzado el ascenso de los Pirineos…

            Delante de nosotros, un grupo muy alegre de unos cuantos adultos y varios niños suben alegremente la pendiente, y a la luz de la mañana, sus voces cristalinas suenan como unos tintineos de cascabeles. También hay niños bastante pequeños, menores de 10 años, tengo curiosidad por saber si van en peregrinación o si es sólo una excursión de un día, tras la cual vuelven a sus despreocupadas vacaciones. Alguien pone el tono, y los niños empiezan a cantar a pleno pulmón, sin sentir el peso de la subida. Es como si fuera más fácil para mí, también, cuando estoy cerca de ellos.

            En algún momento, reducen la velocidad y tenemos que adelantarlos. Ángelo parece un poco cansado, yo tampoco diría que estoy muy descansada, pero al menos durmió a pierna suelta anoche, no como yo, que voy por mi tercera noche sin dormir.

En teoría, debería estar más cansada, pero esta hermosa mañana, con el sol sonriéndonos y abrazándonos con sus cálidos rayos, parece darme un empujón, y mi cansancio se desvanece, al igual que la niebla hace un rato, dejándonos admirar los Pirineos en todo su esplendor. Subimos por una senda y luego sólo aparece un caminito que serpentea hasta la cima.

Tenemos que parar de vez en cuando para beber agua y picar algo. La comida que me queda de casa la comparto con Ángelo. Tengo la impresión de que pensó que se encontraría algo para comer en todas partes, y por eso no llevó suficientes provisiones. Al menos por hoy estoy asegurada, así que no hay por qué preocuparme.

            Nos cruzamos con una carretera, donde hay un manantial, junto al cual se detienen varios coches para coger agua y admirar la vista. Una abeja que también se ha acercado al agua me da escalofríos, pero se aleja sin causarme ninguna molestia.

            En efecto, hay mucho que admirar. Las montañas se extienden por kilómetros en todas las direcciones, cubiertas en su mayoría de vegetación enana. Hay muchos pastos y rebaños de ovejas muy pintorescos, como en el fotógrafo. Aquí también hay una parada de descanso, la primera que aparece en la guía que me prestó Edita pocos días antes de partir y que apenas consulté. Me parece mucho más emocionante no hacer planes, dejarme llevar por el Camino y por Dios, que sabe lo que es mejor para mí.

            Nos detenemos en un área de descanso, Ángelo compra un gran bocadillo, yo solo le pido a la camarera que me ponga el sello de la credencial (el pasaporte del peregrino que me da derecho a alojarme en el albergue municipal, más barato que en los privados), el segundo sello que adorna mi certificado de peregrino, el primero es el de Saint Jean. Descansamos en la terraza que deja ver todo el entorno, luego nos ponemos de nuevo en marcha, nos queda un largo camino hasta Roncesvalles, al otro lado de la ladera.

            Ahora subimos por un camino sinuoso, y después de una curva, ¡sorpresa!: un pequeño punto de venta de zumos, chocolate y otras golosinas que cualquier peregrino principiante puede querer…

El vendedor también hace una estadística, pregunta a todos los peregrinos de qué país son, y luego dibuja una raya al lado del país. Todos los países se escriben en vertical y los guiones en horizontal. No sé si el recuento es diario o semanal, porque hay muchos guiones, no creo que hoy hayan pasado ya tantos peregrinos, además salimos bastante temprano.

Estoy orgullosa de decir que soy de Rumanía, pero me parece que soy el único guión añadido a la derecha de mi país. Le pregunto al vendedor que hace las estadísticas, cuántos rumanos pasan por aquí, y me dice que no más de uno a la semana.

            Con la esperanza de encontrarme con un rumano en el Camino (aunque estadísticamente no es posible, según él vendedor), sigo adelante, ahora se ve la cima de la montaña, en un rato estaremos en España…

            Aquí estamos, justo en la cima, un viento no muy amigable refresca nuestras camisetas sudadas, mientras pasamos por una especie de puerta de piedra natural. Lo que veo al otro lado de la ladera, me asombra y deleita.         Es como si no fuera la misma montaña. En el lado francés la vegetación era más bien escasa, sólo rocas y ovejas poblaban la montaña más arriba, y aquí, en España, los bosques se extienden hasta donde alcanza la vista, hasta al horizonte un verde de varias tonalidades agrada a la vista.

            Unas pocas nubes surcan el cielo, todo es majestuoso e imperturbable. Varios peregrinos se han detenido ante una pequeña estatua de la Virgen María que, estamos seguros, vela por nosotros.

Tenemos una reunión (Ángelo y yo), donde debatimos cuál sería el mejor camino de bajada, ya que tenemos dos opciones: una más empinada y otra de unos 2-3 kilómetros más larga.

Yo optaría por la opción más fácil y larga, ya que mis rodillas están bastante descontentas, a pesar de que esta mañana me puse tobilleras y rodilleras por pura precaución, pero Ángelo tiene prisa por llegar a Roncesvalles, dice que está cansado y hambriento.

            ¿Ha estado comiendo todo el día y tiene hambre? No es de extrañar que sea bastante rotundo. Su Camino sólo llegará hasta León (300 km antes de Santiago de Compostela), eso es todo lo que le permiten sus vacaciones. Quizás lo vuelva a hacer el año que viene…

            Normalmente en una discusión me gusta tener la última palabra, pero me doy cuenta de que eso no es lo más importante del mundo, de hecho es más importante que los que te rodean sean felices, así que elegimos la opción más dura.

 Después de pasar por la Fuente de Roldán, muy famosa en el Camino, donde nos descalzamos y refrescamos nuestros pies cansados, un gesto que miles de otros peregrinos han hecho antes que nosotros, sigue un tramo de carretera que parece un parque. A ambos lados hay árboles centenarios, y en los bordes de la carretera, hermosas flores de montaña, de color púrpura y rojo, como nunca había visto en Rumanía.

            Fascinada por el paisaje, me felicito por haber elegido esta ruta, que ni siquiera parece tan difícil. Pero… se acabó el parque y la diversión, nuestro camino se convierte en senda, y el sendero comienza a descender de forma pronunciada por el bosque, sin piedad para mis rodillas y tobillos, que piden ayuda a gritos. Caminamos así durante al menos dos horas, pero no hay señales de que nos acerquemos a ningún asentamiento humano, hacemos una pausa para recuperarnos, todo se vuelve más y más duro. Ángelo empieza a refunfuñar que ya no tiene 20 años, que la vida a los 40 es mucho más dura. Me hace gracia oírlo decir, ojalá tuviera todavía 40 años, pero hace tiempo que he superado ese umbral…

            Vagamos por el bosque, no hay muchos otros peregrinos alrededor, suerte de las flechas amarillas que marcan el Camino, si no pensaríamos que estamos perdidos. Miro el reloj de mi teléfono, me doy cuenta de que son las seis de la tarde, llevamos unas diez horas de camino y no hemos llegado.

En una parte menos empinada del camino, algo muy interesante, el Camino pasa entre árboles gemelos, hay que tener cuidado y levantar los pies para no tropezar. Ángelo está detrás de mí y justo camina entre los dos árboles sin prestarles atención, está demasiado alterado y cansado. Le digo que se detenga, le hago una foto con su cámara, será un bonito recuerdo.

            – Sabes, Angelo, ¡un millón de peregrinos pueden haber pasado entre esos dos árboles!

– ¿Qué? De ninguna manera. No ha habido tantos peregrinos en el Camino. Tengo que demostrarle matemáticamente que es muy posible, y su frente parece haberse iluminado. ¡Vaya! Pasar por un lugar donde han pasado un millón de almas, cada una con su sueño y su esperanza…

Ayer y esta mañana hablamos en francés, o él en italiano y yo le respondo en francés, ahora hablo en inglés y él me responde en italiano. Nos llevamos muy bien, como si lleváramos mucho tiempo viajando juntos y, si lo piensas, no han pasado ni 24 horas desde que intercambiamos las primeras palabras.

Creo que aquí, en el Camino, todo es más fácil, las diferencias entre las personas desaparecen, y se dan cuenta más fácilmente de que todos formamos parte del alma universal de la humanidad, que „Todos somos Uno”, como dice Donald Walsh (autor de „Conversaciones con Dios”).

Justo cuando la esperanza de estar alguna vez entre los humanos empieza a abandonarnos, de la nada aparece un edificio que me da escalofríos, una especie de prisión enorme con ventanas pequeñas y pintada de blanco.

No sé por qué tenía esta impresión, pero era muy fuerte y no podía cambiarla. !!!Así que esto es Roncesvalles!!! Esperaba un pueblo con gente, casas y todo eso, pero aqúi hay un albergue de miedo, y cerca un bar donde solo se sirve el menú del peregrino, por lo que he oído, siempre con carne, y la comida en su mayoría recalentada.

            ¡Ah! Qué voy a hacer, he compartido mi comida con Ángelo, sólo me quedan unas cuantas nueces y miel de mi tierra… Hm… Ángelo se derrumba literalmente en el banco de enfrente del restaurante, y yo doy unos pasos más, esperando que aún quede algo en el famoso Roncesvalles. ¿Por qué nadie me dijo que aquí „el nada” está en su casa?

Todos los peregrinos con los que he hablado hasta ahora han salido de Pamplona o de León, nadie que conozca ha pasado por Roncesvalles. Lo que leí en el libro de Ramona Venturini no debe haber quedado lo suficientemente bien en mi memoria, así que ahora hay que soportar las consecuencias de todo esto.

            Cuando estaba haciendo estos cálculos, dos jóvenes, un chico y una chica, salieron del bosque. Parecen bastantes exhaustos también, aunque no tienen más de veinte años, me saludan y me dicen que me han visto en la montaña. Así que ya eran „viejos conocidos” desde ahora, me dicen que son de Bulgaria y que se llaman Gala y Dobri.

No se quedan en Roncesvalles, porque el alojamiento aquí cuesta 10 euros y Gala tiene un presupuesto limitado. Van a la siguiente ciudad, donde hay un supermercado, para poder comprar comida… Fue como conocer a unos parientes cercanos, me alegré mucho de que vinieran. Tampoco comen carne en absoluto, me alegro de haber conocido a gente que se parece a mí.

Les dije que quería ir con ellos, pero ahí está Ángelo, mi compañero de viaje desde el primer día. No podía abandonarlo, así que voy a preguntarle si viene con nosotros. Está demasiado destrozado para dar un paso más, nos separamos con la idea de que nos veremos mañana, así que me alejo enérgicamente con los dos búlgaros. El Camino es ahora un callejón al lado de la carretera, bordeado de árboles jóvenes.

El camino se hace más recto y, para mi sorpresa, como si no hubiera hecho ya casi 30 kilómetros, mis piernas me escuchan como si estuvieran muy descansadas, casi como ahora empiezan el camino. Son 4 kilómetros hasta el siguiente pueblo, que recorremos contándonos de todo. Les pregunto cómo llegaron al Camino, y me dicen que hicieron autoestop desde Bulgaria, durmiendo en el campo dos veces.

Ahora mi viaje de 6 trenes parece un juego de niños, así que sólo menciono mi viaje de pasada.

Pero estoy haciendo una nota mental

La lección del día: No presumas de tus propias aventuras, siempre habrá alguien que haya vivido cosas más extraordinarias que tú, pero que no presuma de ellas. Actúa con naturalidad, tu vida nunca será una copia de otra vida, por mucho que lo desees.

Gala y Dobri son dos jóvenes excelentes. Vinieron al Camino para cumplir el sueño de Gala, Dobri sólo se había enterado en la primavera, pero estaba listo para ir. Creo que la chica es unos años mayor, pero ambos son encantadores.

 Por fin llegamos a Burguete, y después de demostrar mis conocimientos de español en el supermercado, en el sentido de que sé pedir aceite de oliva, pepinos, tomates y otras verduras en español, nos sentamos en una mesa de piedra cercana para festejar y hacer planes. Son más de las 8, el sol se acerca a la puesta y aún no sabemos dónde pasaremos la noche.

            Después de llenar nuestras barrigas de golosinas, los dos deciden acompañarme durante otros 4 kilómetros, porque aquí no hay ningún lugar donde se pueda dormir. Dicen que sólo vienen a acompañarme, porque están preparados para el frío, tienen ropa gruesa, isopreno y sacos de dormir gruesos, no como el mío, que elegí que fuera muy fino para que no fuera difícil de llevar, y ahora sólo puedo usarlo por encima de los 10 grados.

 Nos pusimos en marcha con mucho ánimo, charlando sobre todo, sobre nuestros países, sintiéndonos muy unidos, nosotros los del antiguo campo comunista. Los dos jóvenes eran probablemente muy jóvenes en 1989, pero habían escuchado historias de sus padres.

            En algún momento, como tenía que explicar algo, me dejé llevar y empecé a hablar en rumano. Sólo cuando Dobri me mira sorprendido me doy cuenta de que no ha entendido nada, así que se lo repito en inglés. Todavía no me he acostumbrado a hablar en un idioma que no sea mi lengua materna, pero estoy segura de que en los próximos días conseguiré solucionar esta carencia.

Una mujer española nos da información sobre cómo volver al Camino, en el sentido de que „camina hasta el coche rojo y desde allí gira a la derecha”, pero todo esto dicho con muchas más palabras que Dobri incluso me preguntó:

– ¿Entendiste todo lo que dijo?

– Por supuesto que no, sólo lo que era importante.

El desnivel desciende casi bruscamente después de atravesar un bosque y llegar a una carretera asfaltada. Es como si nuestras piernas volvieran a pesar, exigiendo su merecido descanso, después de habernos pasado de un país a otro y de haber estado tan agotadas todo el día. Por fin llegamos al asentamiento que buscábamos, Espinal de nombre, que la guía recoge como albergue. Albergue no es, sólo este albergue, que cuesta 11 euros por noche, sin desayuno.

Me despido de Gala y Dobri, se quedan a dormir cerca de la iglesia, donde les guió la persona del albergue.

            Ya es de noche, una noche bastante fría teniendo en cuenta que las montañas están cerca. Pienso con el corazón encogido en los dos jóvenes que pasarán la noche bajo las estrellas, con una temperatura no muy agradable. Pero esa es su elección, están preparados física y mentalmente para estas pruebas.

El agua caliente de la ducha borra mis oscuros pensamientos, y tras lavar mi ropa también en la ducha, porque en el lavabo sólo corre agua fría, me dirijo a la cama que me espera. Es una habitación grande, sólo hay 12 camas, 6 en un lado y 6 en el otro. En el lado izquierdo hay 3 hombres, probablemente ciclistas, que ya están dormidos, así que me dirijo al grupo de camas de la derecha. Cuando me duermo, aparece otra persona, una mujer asiática rellenita que también viaja sola. Nos saludamos, luego me doy la vuelta por el otro lado, ya son las 11 de la noche, muy tarde para un devoto peregrino que se levanta antes del amanecer… ¡Buenas noches!

¡Buenas noches!

Cam asta a fost prima zi pe camino, așa cum sună în limba spaniolă…

Manuela Sanda Băcăoanu

O nouă carte despre Camino

Doamna Veronica Panait mi-a făcut surpriza, bucuria și onoarea de a-mi trimite cartea domniei sale despre Camino de Santiago, ”Drumul meu de suflet la Camino de Santiago”, știind că sunt pasionată de acest subiect.

Drept să spun, cu toate că autoarea spune cu multă modestie că nu se pricepe la scris, pot afirma cu certitudine că este una dintre cărțile despre călătoria pe Camino de Santiago care emană mult suflet, autenticitate și sinceritate.

Mi-a plăcut foarte mult, drept pentru care v-o recomand din inimă!

Cartea începe timid, cu Camino Francez din 2016, apoi continuă cu întâmplările de pe Camino Primitivo, din 2018. Se poate observa un salt calitativ nu numai al pelerinului care este Veronica Panait, ci și al scrisului, care devine și mai atrăgător decât în prima parte. Felicitări, sunteți o scriitoare adevărată, chiar dacă nu vreți să recunoașteți acest lucru!

Mă bucur că am avut ocazia să vă lecturez cartea, stând până la ore târzii din noapte, doar fiindcă n-o puteam lăsa din mână.

Până acum am folosit formule de politețe doar pentru a scoate în relief respectul pe care ți-l port, dar știu că noi cu toții una suntem și nu avem nevoie de aceste… politețuri. Așa că, dragă Veronica, aștept cu nerăbdare următoarele tale scrieri, prima încercare este o reușită!

Cu mult respect,

Manuela Sanda Băcăoanu

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Deoarece traducerea în spaniolă a primei mele cărți devine din ce în ce mai adevărată, vă las aici un fragment, spre delectarea celor care cunosc limba lui Cervantes. Dacă aveți observații, sunt foarte bine venite.

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

El Camino francés, 2012

Antes del Diario

¡Es bueno encontrarte, querido lector! Me alegro de que vamos a pasar algún tiempo juntos, de que vas a estar ahí para mí y tu corazón va a latir más rápido, te vas a divertir o vas a llorar conmigo, vas a sentir la peor parte de las subidas y los horrores de los descensos llenos de baches, vas a tomarme de la mano y tratar de quitarme la carga de los hombros en las próximas páginas, que espero que sean lo suficientemente interesantes, para que no dejes el libro durante días en el borde de un sillón, abierto en la página „x”, donde te has quedado dormido y no te has molestado ni siquiera en volver a ponerlo en la biblioteca.

Desde que era adolescente, quise escribir un libro, pero siempre me estaba topando de la falta de un tema real y emocionante que me pusiera a trabajar. Cuando, por fin, conseguí el tema, surgieron dudas y tal vez un poco de pereza, o no sé cómo catalogar la sensación que me estaba intentando inmediatamente después de que terminara la peregrinación. Tal vez el trágico final de mi gran aventura me mantuvo alejada de la mesa de trabajo durante tanto tiempo, la sensación de derrota e inutilidad de todo mi viaje, que me siguió por un tiempo, todo esto se derritió, y un día, me puse a trabajar.

Y, esto es lo que escribí…

Este Diario „ha madurado” en mí durante un año y medio, hasta que me armé de valor para empezar a ponerlo en papel. De hecho, supe desde el principio que había experimentado cosas absolutamente maravillosas y dignas de ser escritas, pero como no tenía experiencia en la escritura, y mi agenda diaria estaba extremadamente ocupada, seguí posponiendo hasta que no pude más. Todos los acontecimientos y palabras estaban en mi corazón, pidiendo el derecho a la vida, el derecho a salir a la luz para expresar todo lo que sentí durante los 28 días de peregrinación y después de eso, hasta mi retorno a casa.

Solo había escrito unas pocas páginas, pero ya tenía curiosidad por saber si le gustaría a los que lo leían, si me traería fama y reconocimiento…

Ahora, cuando lo he terminado, me doy cuenta de que el mayor regalo que me he dado escribiéndolo es que he podido revivir casi con la misma intensidad todos los momentos importantes de mi peregrinación y darme cuenta de ciertas cosas, que, por el momento, de alguna manera se han quedado escondidas en la niebla. Quiero decir, en este momento de mi existencia, soy completamente indiferente si voy a ser criticada o aclamada, si voy a tener 50, 500 o 5000 lectores, lo más importante es que he logrado verter todo lo guardado en mi corazón y pararme ante ustedes con mis palmas mirando al cielo, en el más puro gesto de sinceridad.

Puedo decir con la mano en el corazón que no inventé nada, no he inflado la verdad, todo sucedió exactamente como lo dije. Si en algunos lugares parece un poco fuera de los patrones de normalidad, los que han estado en el Camino de Santiago saben que lo normal aquí en la vida cotidiana no coincide con lo normal allí. Ese camino está lleno de magia, buenas hadas y ángeles, y si no crees, todo lo que tienes que hacer es tomar algunas cosas en una mochila e ir a la carretera.

Tuve muy pocas notas tomadas en el acto, pero aumenté la imagen de los mapas de la guía por los que agradezco sinceramente a Edita, y, para mi asombro, cuando miré de nuevo el mapa, recordé en detalles los acontecimientos que se desarrollaban en ese tramo de carretera. Incluso cuando regresé, no podría enumerar las localidades por las que había pasado, pero ahora, es como se ponen en la cuerda de mi mente las perlas hechas de tallo de saúco, coloreadas con acuarelas, que estaba haciendo en primer grado. Era como ver una película conmigo en el papel principal, ser a la vez actriz y espectadora, el hechizo de lo que sucedió allí siendo igual de poderoso, incluso después de tanto tiempo.

Estoy segura ahora de que si has estado en Camino una vez, nunca lo vas a dejar, y tu vida dará un giro feliz, sin esfuerzos ni tropiezos. Solo tienes que ceder tu voluntad a los acontecimientos, dejarte ir al azar, para recibirlo todo con serenidad y no culpar a nadie de lo que te está pasando, aunque de momento pienses que es algo negativo, porque tú mismo eres el artesano de tu vida, a pesar de que  aún no seas consciente de ello. Puede ser necesario que aprendas una cierta lección, o simplemente que te vuelvas más fuerte y más consciente de quién eres y quién quieres llegar a ser.

Por lo tanto, te deseo una lectura agradable, esperando que estas líneas te hagan al menos pensar, si no subir en el tren o el avión, para llegar a los maravillosos lugares donde la conciencia está más viva y la vida abre nuevas perspectivas, ayudándote a convertirte en la mejor versión de ti mismo a partir de esta experiencia.

Manuela Sanda Băcăoanu

2022, cu zâmbete și bucurii

Sunt conștientă de faptul că fericirea, dar și nefericirea cuiva îi plictisește pe ceilalți. De aceea, am hotărât să las în urmă încercările grele ale anului 2021 și să privesc cu optimism spre viitor. Bineînțeles că nu-mi voi uita niciodată mama, ea va păși alături de mine pe toate cărările pe care viața mi le va scoate în cale, dar voi încerca să țin treze doar amintirile frumoase, acelea care mă vor ajuta să fiu puternică și să merg mai departe.

Plecând de la acest gând, azi, fiind 01.01.2022, am hotărât să fac cam toate lucrurile care-mi sunt dragi, pentru ca tot anul să am spor la ele. Am citit, am scris, m-am relaxat, dar am făcut și o excursie pe Camino de Apuseni, împreună cu soțul meu. Am plecat de acasă pe soare, am pornit spre Hădărău, pe drumul marcat de mine acum doi ani, apoi, după ce ne-am luptat un pic cu noroaiele am ajuns în vârful dealului, de unde satul Mușca începe să se zărească printre crengile desfrunzite ale copacilor.

Pustiu peste tot, eram singurii călători (pelerini) la această oră a amiezii. (Pornisem de acasă pe la 12,10.). Nici câinii nu prea aveau chef să ne latre, erau probabil obosiți după o binemeritată noapte de revelion.

Era foarte cald, către 10 grade, dar o ploaie ușoară voia să ne facă să ne întoarcem din drum, eram doi pelerini care-și uitaseră pelerinele de ploaie acasă. Totuși, Sf. Iacob, călăuzitorul pelerinilor, ne-a ferit de o ploaie mare, după ce am înfruntat cei câțiva stropi sporadici, ne-a arătat și o umbră de curcubeu, semn că anul acesta va fi unul bun, așa cum sperăm cu toții.

Am coborât pe ulița abruptă și noroioasă ajungând din nou la asfalt, pe care l-am urmat până la podul peste Arieș, unde cu nostalgie am privit malurile pline de o nouă rundă de gunoaie, exact acolo unde anul trecut ne-am străduit să facem curat, împreună cu alți voluntari din comună. La fel e și la podul de la Lupșa, unde, împreună cu Ștefan, ne-am petrecut câteva ore adunând gunoaie în primăvara trecută.

Se vede că nu m-am mai antrenat de o vreme, piciorul meu drept dă semne disperate că vrea să se odihnească, o durere sub genunchi îmi amintește de Camino Francez din 2017, în care mi-a făcut cam aceeași figură.

Strâng din dinți și merg mai departe, în fond, n-o să mă dea pe mine gata 9-10 kilometri, câți am parcurs astăzi.

Ajungem la Mănăstirea Lupșa, construită în jurul unei bisericuțe monument istoric, din anul 1429 . Ce păcat că lângă o mănăstire prosperă, clădirea vechii școli stă să moară, se dărâmă încet, în timp ce nimeni n-o salvează. Mă gândesc cu drag că aici a fost câțiva ani învățătoare și mama mea, făcea zilnic 6 kilometri pe jos, pentru a fi alături de elevii ei. Poate această clădire ar merita să i se redea viața, chiar dacă i se schimbă destinația… nu sunt eu în măsură să iau asemenea hotărâri, dar poate cineva o va face.

Înca trei kilometri și am ajuns acasă, unde Masha ne așteaptă în extaz. Ce bine e, când are cine să te aștepte. Din păcate nu mai e mama, cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, dar îmi închipui că ne privește cu drag, din Cerul ei.

Pentru a avea o zi de 1 ianuarie completă, trebuie doar să vă mai urez tuturor celor care citiți aceste rânduri să aveți exact anul pe care vi-l doriți, să treceți ușor peste greutățile de orice fel și, mai ales, să fiți SĂNĂTOȘI ( care sănătate mi-o doresc și mie, cum se spunea în scrisorile de demult).

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Love story pe Camino de Santiago – fragment de carte

   

Probabil cartea mea va apărea înainte de sfârșitul anului, așa că, în așteptarea ei, vă ofer un mic fragment:

”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Manuela Sanda Băcăoanu

23.07.2012

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care le vor marca întreaga viață.

Primul meu Camino a fost greu, am avut tot felul de opreliști, dar important este că am izbândit, iar de atunci, n-am mai plecat niciodată de acolo. Doar cei care au făcut acest drum, cei care au mers 800 de kilometri  pe jos sau chiar mai puțin (până la urmă, nu cred că numărul kilometrilor contează prea mult) mă vor înțelege.

Mi se întâmplă foarte des să simt că sunt acolo, pe acea Cale, nu contează dacă privind cerul, plivind în grădină, sau dându-mă în leagăn. Sentimentul este acut și înălțător, pur și simplu, dacă ai fost o dată pe Camino de Santiago, nu-l mai părăsești în veci. Din acest motiv, putem spune doar că sunt viitori pelerini, foști nu există. Ai fost pe Camino, ești pelerin pe veci!

Anul acesta este unul trist, când puțini pelerini au ajuns sau vor ajunge la Santiago de Compostela, dar Sf. Iacob nu e numai acolo, e pretutindeni, în inima fiecăruia dintre noi.

Pentru cei care-și doresc cu ardoare să ajungă dar încă n-au reușit, am un sfat: (fac o excepție, știu că sfaturile se dau doar în caz de forță majoră, sau atunci când sunt cerute) pregătiți-vă să gustați din ”drogul”Camino, drog care vă va face să vă întoarceți mereu și mereu în acele locuri magice, încântătoare și, uneori, greu de străbătut.

Eu m-am întors de trei ori, dar… mai vreau.

Tuturor pelerinilor, de pe tot mapamondul, le urez un BUEN CAMINO!, din inimă

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, pelerin de nădejde

 

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu

Aiud – Colțești – Rîmetea – Harta și poveștile

    Se întâmpla pe la începutul lui iunie. Din motive pe care nu vi le pot spune acum, n-am mai scris nimic din acele zile, dar n-au nicio legătură cu întâmplarea, așa că, să-i dăm bătaie…

    După cum unii dintre voi știți, am început să fac și hărți pentru Camino de Santiago care începe din România, partea lui prin Munții Apuseni. Pentru aceasta, trebuie să parcurg din nou pe jos traseele pe care deja le-am marcat și să le înregistrez pe telefon, cu un program numit Wikiloc.

   Fiindcă aveam timpul și dispoziția necesare, într-o dimineață de joi am urcat în tren din gara Cluj, cu destinația Aiud. Voiam să merg până la Rîmetea, dar, n-a fost să fie…

  Am coborât în gara Aiud pe la 9,30, iar ziua se anunța fierbinte. Am căutat în zadar săgețile pe care tot eu le-am marcat, apoi am hotărât că dacă fac hartă, oricum, nimeni nu se va rătăci în marea metropolă Aiud, am plecat la drum.

  După o cafea băută în centru  pe o terasă ce respecta regulile de distanțare socială, am căutat din nou săgețile, de astă dată știam exact stâlpii pe care le marcasem, dar… nimic.

    Bun, am pornit din nou, de data aceasta pe direcția ”Buru”, așa cum arăta indicatorul  rutier, cred că pe strada Avram Iancu.

    Ei, ce să vezi, abia după mai bine de un kilometru am găsit prima săgeată, s-ar părea că pe asta o rataseră cei ce vopsiseră stâlpii în alb, exact acolo unde făcusem eu marcaje. Probabil așa primiseră ”indicații” de la doamna primar, cu care am și o întâmplare de istorisit. În urmă cu un an, când făceam prospecțiuni asupra traseului, m-am gândit că ar fi bine să mă întâlnesc și cu primarii. Până aici, toate bune, dar s-ar părea că ei, primarii, nu voiau să se întâlnească cu mine… cel puțin unii, cu alții am avut colaborări fructuoase, aș putea zice, ca să mă exprim ca la ședința de partid. Dar să nu mai bat apa-n piuă, ”time is money”, vorba americanului. Nu cred că englezii au spus asta, ei sunt mai flegmatici din fire și au mai făcut și Brexit. S-ar părea că tare sunt ”nevorbită” sau mai bine zis ”nescrisă”, că o tot iau pe arătură.

   Să spun despre doamna primar, deci: m-am dus la primărie pusă la patru ace, dar dumneaei era foarte ocupată, iar audiențe avea doar a doua zi. I-am explicat secretarei sau ce titlu o fi având, că nu am venit ca să cer ceva pentru mine, ci vreau să FAC ceva pentru comunitatea lor. Oare câți fraieri ca mine mai găsești pe mia de kilometri pătrați?

   Doamna primar era în continuare foarte ocupată, nu avea cinci minute pentru mine, așa că, plecând cu coada între picioare și având destul timp până la tren, m-am oprit la o cafea, ocazie cu care m-am și deșteptat, mi-am amintit că luasem cu mine un exemplar din ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, mai multă mită nu eram în stare să dau. M-am întors și am lăsat-o secretarei, cu o dedicație care la sfârșit suna cam așa:” Păcat că n-ați avut cinci minute pentru mine”.  (Nu cred că am pus semnul exclamării.)

   N-am apucat să ies din clădirea primăriei, când secretara m-a ajuns din urmă, spunându-mi că, în sfârșit, primărița s-a eliberat pentru câteva minute. Măi, să fie, uite că și cărțile-ți deschid uși!

   Am avut o întrevedere scurtă, nu mi s-a părut că a înțeles ceva din ce-i spuneam la foc automat, din lipsă de timp. La plecare, secretara nu s-a abținut și m-a mustrat că am scris chestia cu ”cinci minute” pe dedicație. Ei, ce să-i faci, unii fac școli înalte ca să învețe diplomația, eu am avut doar experiența vieții.

   S-ar părea că efectul a fost acela că toate săgețile au fost șterse, adevărul este că strada este în șantier. Sper ca până va porni puhoiul de pelerini, să arate omenește.

Vestea bună este că de la ieșirea din Aiud (5 km de la gară) săgețile apar, au rămas la locul lor.

Am luat-o la stânga pe drumul spre Mănăstirea Râmeț, apoi la dreapta, peste un câmp cu varză. Măgina, primul sat, este unul dintre favoritele mele, are așa un aer de Camino… Vreau și părerea voastră, după ce veți trece pe acolo. Mănăstirea Măgina, cu o bisericuță minusculă de pe la 1600,  îți aduce atâta pace și liniște în suflet, încât merită să parcurgi distanța de la drum, până la lăcaș.

   Urci dealul, apoi peste câmp, în comuna Livezile, unde am avut eu întâmplarea aceea de pomină anul trecut, (ziua în care m-am rătăcit) când am hălăduit prin munți o zi întreagă și era să mă prindă noaptea; apoi pe șosea până la Colțești, unde am făcut o mică buclă (n-o băgați în seamă) și… cam atât, a venit soțul meu după mine, era și destul de târziu, așa că am lăsat pentru altă zi porțiunea Colțești Rîmetea, dar voi pune harta tot aici, aceea n-a fost o călătorie cu peripeții.

   Cheile Vălișoarei sunt de vis, la fel și toată Depresiunea Trascăului. Camino nu merge pe creastă, am lăsat acel drum pentru doritorii de senzații tari, dar se poate merge, are marcaj turistic.

Harta Aiud – Colțești

https://www.wikiloc.com/walking-trails/aiud-coltesti-50444350

Colțești – Rîmetea

https://www.wikiloc.com/mountain-biking-trails/coltesti-rimetea-51032068

 

 

   Stați pe aproape, mai am povești!

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care hălăduie prin Apuseni

 

Ziua a douăzeci și șasea– 17.08.2012 Portomarin – Casanova – 31 kilometri

Deoarece totul a devenit foarte trist pe aici, m-am gândit să vă abat puțin gândurile și să vă duc un pic pe Camino de Santiago, între Pământ și Cer, între paginile primei mele cărți.

Mă trezesc plină de energie, și mă grăbesc să-mi adun rufele puse la uscat, pe marginea patului. Astă noapte am fost trezită de venirea celor ce lipseau din dormitor, o ceată de tineri care probabil fac turism, nu pelerinaj. Au stat până târziu pe afară, pe la terase, sau mai știu eu pe unde, dar uite că acum sunt treji și gata de drum. Tinerețe, tinerețe…

Părăsesc adăpostul fără să știu încotro trebuie să merg, de obicei mă orientez de cu seară în ce direcție trebuie să o iau dimineața, dar ieri nu am văzut nicio săgeată și eram prea ostenită ca să mai fac cercetări. Noroc că odată cu mine mai pleacă și alții, așa că o să-i urmez, și gata. Nu știu de ce, mi se pare că acest oraș ar trebui să aibă gust de portocală, probabil datorită faptului că numele lui seamănă cu numele portocalei.

Sunt de-a dreptul decepționată, atunci când constat că trebuie să ne întoarcem la podul pe care am intrat ieri în oraș. De obicei, Camino traversează localitatea, nu mergi până la albergue și pe urmă te întorci pe același drum. Posibil să nu mai fie o altă ieșire în direcția noastră de mers, așa că mă resemnez să fac ceea ce face toată lumea, lucru cam greu pentru mine în general.

E foarte plăcut acum de dimineață, o atmosferă destul de umedă, dar nu e nici cald, nici frig, tocmai bine pentru a călători. Iată că am ajuns la podul pe care l-am trecut și ieri, de astă dată îl parcurg în sens invers, dar mi se pare total deosebit, parcă ar fi un alt pod și o altă apă. Asta mă duce cu gândul la diversele moduri în care privim o problemă, și la diferitele „adevăruri” despre același subiect. Dacă un simplu pod poate arăta diferit la alte ore ale zilei și parcurs în sensuri diferite, atunci cum să nu fie diferite percepțiile oamenilor

despre același subiect, fiecare crezând că el are dreptate, și totodată exprimându-și foarte sincer părerea.

E prea devreme pentru filozofie, așa că mă mulțumesc să-i observ pe cei care trec pe lângă mine, oameni pe care nu i-am mai întâlnit deloc și care se pare că se cunosc, discută lucruri banale, doar așa, ca să treacă vremea. Am intrat în pădure, e foarte plăcut drumul, nu urcă prea abrupt și nici nu coboară, azi am parte de un Camino cuminte, cel puțin până la această oră.

Totul se derulează conform programului, chiar mi se pare că va fi o zi banală, dar „Nu zice hop, până nu ai sărit gardul!”, spune o veche vorbă românească.

Cum mergeam eu așa prin pădure, fără niciun chef aș putea spune, iată că rugămintea de a mă „distra”, de a mă scoate din monotonie mi-a fost ascultată, iar pe lângă mine trece un grup de coreeni mai mici și mai mari. Nimic deosebit până în acest punct, pe Camino am văzut foarte mulți coreeni, drept că cei de azi îi depășesc numeric, sunt 19 la număr. Am putut să-i număr fiindcă merg în șir indian, ba mai bat și pas de cadență. Trebuie să le spun să nu facă asta pe pod, s-ar putea să intre în vibrație și să se prăbușească. (Cel puțin așa susținea teoria micilor vibrații a lui Nicu Constantinescu, după câte-mi aduc aminte.)

Mi se pare amuzant pentru un privitor din exterior, dar nu știu ce m-aș face dacă aș fi nevoită să merg în cadență zeci de kilometri în fiecare zi, fără a putea să măresc sau să încetinesc pasul atunci când am chef. Grupa de copii și adolescenți se află sub oblăduirea unui „el” și a unei „ea”, care au transformat pelerinajul în marșul forțat al unor soldăței roboți. Cei mai tineri dintre ei au cam 11-12 ani, iar cei mai mari, probabil sunt la liceu. Săracii de ei, nu pot ieși din rând nici pentru o „pană de pelerin”, la adăpostul tufișurilor. Sunt curioasă ce amintiri vor purta acestui marș pe un drum care trebuie să fie al libertății, noi toți am venit aici pentru a fi mai liberi, pentru a ne descătușa de lanțurile cotidianului și pentru a trăi puțin doar pentru noi înșine,  fără alte obligații ce ne sufocă în viața de zi cu zi, chiar dacă nu ne dăm seama uneori.

Săracii roboței, mi-e milă mai ales de cei mai mici, nu au timp să privească în părți, sunt atenți la picioare, să nu se împiedice și să păstreze ritmul. O perioadă merg în spatele lor, dar apoi rămân în urmă, mai bine să nu mai văd ce Camino chinuit sunt obligați să străbată. Îmi vine acum iar în minte întâmplarea cu podul, poate pe ei nu-i deranjează, poate așa au fost crescuți, în disciplină, deci li se pare că e normal ceea ce li se întâmplă. Prefer această variantă, celei în care sunt niște bieți soldăței roboței, care-și plâng de milă. S-ar putea ca eu să fiu singura care face asta, așa că, să-l lăsăm pe fiecare cu soarta lui, mai ales dacă e mulțumit de ea.

Multă lume a trecut azi pe lângă mine, dar acum parcă s-au mai rărit. Aa, uite-i, sunt cu toții pe o terasă, se răcoresc cu un suc. Uite-i și pe micii coreeni, stau cuminți și beau suc, sau mănâncă înghețată. Văd că au și momente „dulci”, nu doar amare, pe parcursul călătoriei lor.

Îi las să  se bucure de  momentul de  respiro și plec mai departe, cu gândul la întâmplarea care cu câteva zile în urmă m-a adus aproape de poarta spre tărâmul celălalt, și mai ales mă sâcâie în continuare întrebarea: de ce „O Cebreiro” a fost cuvântul care parcă m-a îmbolnăvit și care m-a chinuit o noapte întreagă? Profit de faptul că am rămas din nou singură pe drum și mă retrag în pădure, unde un buștean imens, doborât la pământ de mai mult timp după cum arată, mi se pare locul ideal pentru a face un popas și o meditație. Sunt cam 10 ani de când practic meditația, așa că am devenit oarecum expertă. Am găsit răspunsul multor întrebări în timpul meditațiilor, și chiar dacă pe moment părea neverosimil, întotdeauna s-a adeverit. Poate celor cărora meditațiile le sunt total necunoscute  să  li  se  pară cam dubioasă această practică, dar vă asigur că nu e vorba de nimic supranatural. Învățații lumii au descoperit cu mii de ani în urmă că toate răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să descoperim calea care duce la ele. Se spune că întreaga cunoaștere este stocată în așa zisa Bibliotecă Universală, nu avem decât să punem întrebarea potrivită, iar răspunsul va apărea la momentul oportun. În ultimul timp, tot mai mulți oameni și-au dat seama de acest lucru, așa că sper să nu vi se pară că vorbesc prostii.

Mă așez comod pe buștean, și mă gândesc cu intensitate la Iisus, e prietenul meu cel mai bun, și întotdeauna mă ajută, atunci când dau de greu. Ca de obicei, îmi apare îmbrăcat în straie albe, și e undeva la marginea deșertului. Îl întreb care este semnificația acestui  cuvânt,  „O  Cebreiro”,  știu că e numele unei așezări, dar de ce a fost atât de puternic impregnat în mintea mea, încât l-am pronunțat fără încetare o noapte întreagă, iar la venirea zorilor eram deja bolnavă? Răspunsul a venit după câteva minute, total neașteptat.

  • Pe la anul 1400 ai fost soldat, și ți-ai pierdut viața într-o luptă ce s-a dat în aceste locuri. Dacă în acea zi ai fi ajuns până la O Cebreiro, s-ar fi putut ca din nou să mori, energia locului te chema și totodată îți dădea de știre să te ferești. Faptul că ai plecat, te-a salvat.

Doamne, de aceea voiam eu cu tot dinadinsul să părăsesc acel albergue, unde o după masă întreagă am fost „între zi și noapte”. Acum totul se luminează, mulțumesc îngerului meu păzitor care m-a ajutat să ies din impas și să fiu destul de convingătoare pentru ca ambulanța să vină, să mă ia de acolo, din acel loc unde energiile prezente se învălătuceau cu cele din vechime, iar sufletul meu era în mare impas.

Când credeam că am primit toate informațiile de care aveam nevoie, chipul lui Iisus dispare, iar în locul lui îi văd pe mama și pe tatăl meu, probabil în vremurile în care eu eram un soldat ucis în luptă. Mama mea e îmbrăcată în negru și foarte supărată, iar tatăl meu are o figură de om neevoluat spiritual, violent, mi se pare că arată ca un criminal, de fapt îmi dau seama că e dus cu o căruță, pentru a fi decapitat. Nu mai văd scena decapitării, doar cum e urcat pe un podium, iar mulțimea urlă ceva. Viziunea se oprește aici, dar eu încep să tremur, și trebuie să beau apă ca să-mi revin.

Tatăl meu a avut ani de zile dureri la ceafă, migrene ce-l țineau zile întregi țintuit în pat, dar nimeni nu știa care este cauza. Doar eu l-am putut ajuta, aplicându-i proceduri ale terapiei Bowen. Acum îmi dau seama că durerea lui venea din altă viață, atunci când a fost decapitat.

Mă simt un pic mai bine, dar mai trebuie să stau ca să- mi revin, după șocul celor aflate. Nu mi-am putut da seama ce legătură am avut în acea viață cu părinții mei actuali, dar sigur am fost rude, altfel nu mi-ar fi apărut în viziunea ce m-a lovit ca un ciocan în moalele capului.

Pădurea este la fel de ospitalieră, păsările au același ciripit, dar eu nu mai sunt aceeași. Acum am răspunsuri, totuși nu pot spune că mă simt mai bine. Pentru a accepta tot ce am aflat am nevoie de ceva timp, așa că părăsesc bușteanul și plec la drum, poate noile impresii de călătorie vor estompa puțin veștile ce mi-au parvenit pe calea meditației.

Toată lumea merge azi până la Palas de Rei, (palatul regelui cred că se traduce), dar eu sper să ajung mai departe, cu toate că picioarele mele încă mai simt oboseala zilei de ieri, când am parcurs 47 de kilometri.

Ies din pădure și o iau pe lângă șosea, așa cum indică dragile de săgeți galbene. Mă întreb oare cum mă voi mai orienta după ce părăsesc Camino, fără ele? Mi-a intrat atât de mult în obișnuință să caut scoica sau săgețile, încât mă voi simți cumva incompletă fără ele.

E iarăși foarte cald, dar nu vă spun ceva nou. Totuși, în această căldură, parcă răzbate un iz de toamnă, cu toată melancolia ei, câteva frunze galbene căzute pe marginea drumului îmi amintesc de rotirea anotimpurilor și de faptul că nu doar sfârșitul călătoriei mele e aproape, ci și sfârșitul acestei veri minunate, cea mai minunată din întreaga mea existență.

Un grup de pelerini gălăgioși mă ajung din urmă, am mai menționat cred că pe ultimii 100 de kilometri multă lume vine să facă mai mult turism decât pelerinaj, profitând de prețurile mici din albergue, își petrec câteva zile pe Camino, iar la sfârșit primesc o diplomă de pelerin la fel cu cea primită de cei ce fac tot drumul, nu doar o părticică. Acuma să nu fiu rea, bineînțeles că și ei merită acea diplomă, mai ales dacă nu pot, dintr-un motiv sau altul, să parcurgă întreg Camino.

Drumul începe să urce destul de puternic, parcă simt că oboseala ce s-a acumulat în ultimele săptămâni începe să-și facă de cap. S-a acumulat peste tot în corp, dar parcă cel mai mult în picioare, ele săracele au fost cel mai mult

„întrebuințate”.

Sună telefonul, iar de la celălalt capăt (al firului era să zic) dar cred că mai bine al continentului, vocea soțului meu mă scoate din starea nu tocmai bună în care alunecasem, fără să-mi dau seama. S-ar părea că cei dragi au o conexiune specială cu noi, iar atunci când ai mai mare nevoie de o încurajare, sunt acolo, și simți că nu ești singur pe lume. Îmi povestește că sunt la Lupșa cu toată gașca, fac bulion și pun murături. În acea clipă, simt că mi-ar plăcea și mie mai mult să fiu la Lupșa și să fac bulion, decât singură pe coclauri, cu durerea asta de picioare care a apărut de nu știu unde și pe care credeam că am depășit-o cu zile în urmă. Îmi spune că sunt obosiți, dar mi-aș dori și eu o oboseală de acel fel, care până mâine trece ca și când nu ar fi fost. Îmi vine să-i spun că oricât ar fi ei de obosiți, eu sunt mult mai obosită, dar las asta doar la nivel de gând, ce rost are să-l mai încarc și pe el cu greutățile mele?

Drumul devine din nou destul de ușor de parcurs, așa că trec și eu la sentimente mai pozitive. Doar n-o să mă dau bătută acum la finiș, numai așa, că am eu hachițe.

Dintr-o dată se aude un zgomot, ca un bâzâit la început, apoi devine din ce  în  ce  mai  puternic,  și-mi  dau  seama că trec pe lângă un adăpost de câini, ce scot niște sunete

ireproductibile, presimțindu-și probabil sfârșitul, ce se apropie cu pași repezi. În exterior nu se vede nimic, sunt niște clădiri care nu-ți spun ce drame se consumă înăuntru, dacă nu ai auzi urletele jalnice ale locatarilor. Trec pe partea cealaltă a drumului, de parcă așa se aude mai puțin intens, parcă dintr-un sentiment de vinovăție a noastră, a tuturor oamenilor, care am permis ca rasa câinească să se înmulțească în asemenea hal, încât nu mai putem să o stăpânim. Pe vremuri, nu auzeai de câini fără stăpân, care să trăiască de capul lor pe străzi. Acum e ceva cu totul obișnuit și nimeni nu se mai miră, iar autoritățile fac și ele ce pot. Depășesc locul cu multă milă pentru cei ce-l locuiesc, dar din păcate cu sentimentul neputinței de a face ceva pentru bietele suflete.

S-ar părea că mă apropii de Palas de Rei, cel puțin așa pare peisajul, parcă am intrat într-un parc imens, cu copaci bine tunși și frezați, ca să arate cât mai fotogenic. Pe partea dreaptă văd un albergue, și mai mulți tineri care deja s-au cazat. Uite și ceva cu totul inedit, un centru de informare pentru pelerini, primul pe care-l găsesc deschis de când sunt pe Camino. O fată amabilă îmi spune că pot găsi cazare aici sau în oraș, (până unde mai sunt 4 kilometri). Îi spun că aș vrea să merg până la Casanova, e un albergue mic, cu 20 de locuri, iar numele de Casanova îmi sună bine. Fata e reticentă, zice că s-ar putea ca locurile să fie ocupate până ajung eu, mai ales că de aici mai am 11 kilometri, iar apoi nu mai este niciun albergue municipal pe următorii 15 kilometri. Îi mulțumesc frumos, și plec spre oraș. Ultima parte a drumului până în oraș a fost destul de grea, cu toate că am mers mult prin pădure, totuși era foarte cald. Se simte deja apropierea oceanului, umezeala crescută face ca și temperatura să fie percepută ca mai ridicată.

Ajung în oraș fără niciun chef, aici e un albergue destul de plin după cum se vede, așa că eu merg mai departe. Nu am remarcat nimic special în acest orășel, am urmat doar săgețile galbene, care după câteva cotituri pe diverse străduțe,

te scot direct în câmp. Înainte de a ieși chiar afară din oraș, simt nevoia să mă odihnesc pe o bordură, la umbră. E deja ora 3,30 după masă, iar soarele strălucește cât poate el de tare, trimițându-și săgețile arzătoare asupra noastră.

Cum stau eu așa pe marginea străzii, iată că pe lângă mine trec două fete înalte și blonde, vorbind nemțește. Chiar dacă nu ar fi vorbit, aș fi știut ce nație sunt, după alură și culoare: rasa ariană. Îmi aduc aminte de sfatul fetei de la centrul de informare: să mă grăbesc, fiindcă s-ar putea să nu mai găsesc loc, așa că mă ridic rapid de pe jos, precis și cele două fete merg la Casanova. Bine că grosul pelerinilor a rămas aici.

Arată foarte bine amândouă, ca scoase din cutie, dar una dintre ele, mai subțirică, îmi atrage atenția fiindcă poartă o bluză de un alb imaculat și o pereche de pantaloni scurți roz. Cu siguranță nu sunt de mult pe Camino, altfel cum ar fi reușit să spele atât de bine hainele cu apă rece? Or fi având ele vreun săpun nemțesc special, sau vreun pitic ce face serviciul de spălător zilnic?

Eu, cu ale mele, dar nemțoaicele se îndepărtează văzând cu ochii. Îmi dau seama că nu le pot întrece, ar fi culmea, ele cu picioare de doi metri, iar eu cu întreaga înălțime de1 m  62.

Mă rog lui Iisus și Sfântului Iacob să găsesc loc în albergue, și lăsând această grijă în seama lor, încep să mă bucur din nou de frumusețea peisajului, care acum e un drum de țară, mărginit în ambele părți de veșnicele garduri din piatră. Aceste garduri au mai multe proprietăți: nu putrezesc din cauza ploii, nu se degradează în niciun fel, pentru construirea lor nu a murit niciun copac, iar materia primă a fost gratuită, sunt pietre pe aici câte vrei. În multe locuri, am observat că pietrele au fost adunate de pe teren și aglomerate la marginea acestuia, pentru a-l face bun pentru agricultură.

Cum drumul nu dă semne că ar vrea să se termine, mă opresc să iau masa, cocoțată pe gard. Mai am ceva brânză și o roșie, meniul casei. Tocmai când voiam să strâng masa, apar

două personaje pe care nu știu în ce categorie să le încadrez: două portugheze, probabil ceva mai tinere decât mine, cu rucsăcei minusculi în spate și sporovăind în gura mare. Le- aș putea asemăna cu două căprițe ce sar ba pe un gard ca să rupă o frunză, ba pe altul fiindcă au văzut un fir de iarbă mai gustos. Portughezele mele nu culegeau frunze și iarbă, ci flori. Mă salută politicoase și binedispuse, apoi își văd de ale lor, fără nicio grabă sau stres.

Deodată, mă pălește spiritul de competiție și-mi dau seama că două nemțoaice plus două portugheze fac deja 4, deci mult mai puține locuri în albergue rămase pentru mine, fără să-i mai socotim pe pelerinii ce s-au cazat deja.

Sar repede de pe gard și măresc pasul, în ideea că le voi întrece pe cele două îndrăgostite de culesul florilor, dar parcă e un făcut, când văd că le voi întrece, merg și ele mai repede, iar cu băgăjelele minuscule ce le au pe spate, pot merge mult mai rapid decât mine.

Aproape că-mi dau duhul încercând să țin pasul cu ele, ajungem la o cotitură unde atunci când plouă apa staționează, pentru că sunt puse niște pietre imense pe care să poată trece drumeții. Parcă am fi la concursurile acelea la care trebuie să străbați printre niște mașinării ce oricum în final te aruncă într-o apă tulbure, de ți-e milă și să-i privești pe cei ce încearcă în van să treacă mai departe, parcă ar fi niște Don Quijote moderni ce se luptă cu morile de vânt. Aproape că ne-am împins care pe care să trecem mai repede peste pietre, la un moment dat îmi venea să râd, dar intrasem în horă, trebuia să joc. Habar nu am ce era în capul lor, dar așa s-au petrecut lucrurile.

Totuși, cele două portugheze reușesc din nou să mă depășească, acum nu mai culeg flori și nici nu mai stau la taifas. Sunt foarte mirată de această schimbare de tactică. Au un avans bun înaintea mea, așa că mă străduiesc să le ajung din nou din urmă. Aaa, uite-le la poarta unei pensiuni, verifică

Manuela Sanda Băcăoanu

tariful, am impresia. Când să ajung și eu în preajma lor, le aud zicând doar atât:

  • Casanova?

– Casanova!

De parcă ar fi dorit ca eu să aud neapărat că ele merg la Casanova.  Mai urc un  deal în spatele lor,  iar când să ajung în vârf, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am pur și simplu o revelație. Păi eu am formulat o rugăciune pentru un pat la albergue Casanova, oare de ce nu am încredere că voi primi ceea ce am cerut? Pot să mai treacă încă o sută de portugheze, eu nu mă mai grăbesc. Ultimul kilometru l-am parcurs senină, fără nicio frustrare și fără să mă mai gândesc la eventualii competitori. A mai apărut un bărbat, cred că cel ce-și lingea rănile la Portomarin, dar și el mergea în dorul lelii și nici eu nu am grăbit pasul.

Albergue Casanova apare  brusc după  o cotitură, localitatea Casanova nici nu există, doar acest adăpost din pădurea fermecată, în care am reușit și eu să mă bat în van cu morile de vânt.

Intru cu mari emoții, la parter e un fel de hol mare, în care hospitalera stă la o măsuță și așteaptă pelerinii. E un lucru bun că mai așteaptă, înseamnă că mai sunt locuri. După ce achit taxa de 6 euro, mă trimite sus, ca să văd în care cameră doresc să locuiesc. Sunt doar două camere, dar dintr- una se aud multe voci, așa că deschid ușa celeilalte, în care le văd pe blondele nemțoaice. Una se odihnește, iar cealaltă trebăluiește prin rucsac. Nu-mi vine să-mi cred ochilor, doar ele și cu mine suntem în camera de 10 paturi, iar eu am alergat nebunește, gata să dau ortul popii.

Ce-i mai interesant, portughezele nu sunt nicăieri, iar peste un timp mai apare doar bărbatul ce-l văzusem mai devreme pe drum.

Nu știu dacă cele două femei au fost aievea sau doar doi îngeri trimiși să-mi încerce credința, oricum întâmplarea cu ele a fost extrem de stranie. Se mai poate și să nu fi avut

credencial și atunci nu se puteau caza la adăposturi de stat, doar la cele private. Aceasta a rămas o mare întrebare pentru mine , al cărei răspuns nu ştiu dacă-l voi afla vreodată.. Adevărul este că am primit o lecţie pe care am învăţat-o cu prisosinţă, aşa că sper să nu se mai repete niciodată.

Mă întorc la parter ca să spun în ce cameră mă cazez, iar după o scurtă convorbire cu hospitalera, care nu se descurca deloc cu cartea mea de identitate și nu știa care este orașul meu de reședință, am ajuns la un deplin acord că acesta este „Cluh”, și toată lumea a fost mulțumită. Ea nu știe altă limbă decât spaniola, iar eu nu știu cum să o întreb dacă au trecut pe aici două portugheze, așa că existența lor rămâne în continuare o enigmă pentru mine.

După veșnicul program administrativ, cobor la bucătărie, savurând deja (cu creierul, bineînțeles) supa în plic pe care voiam să o pregătesc. Aici găsesc un cuplu din Slovenia cred, cu fețele lungi. Este mașină de gătit, dar nu este veselă. Doar câteva căni se înșiră cuminți în dulapul din bucătăria care de altfel arată foarte bine. Probabil cei de aici s-au gândit că pelerinii doresc doar ceai sau cafea, nu mai au și alte preferințe culinare. Mă simt fericită că am farfuria de metal în care îmi fac salate, acum o voi folosi pe post de cratiță. Sunt singura care poate mânca ceva gătit, ceilalți se rezumă la ce mai au prin rucsaci.

Cu burta plină, urc în dormitor pentru binemeritata odihnă, dar nu apuc să pun bine capul pe pernă, că jos încep vociferări, râsete și vorbe nu tocmai inteligibile. Se pare că doi băieți care au ceva bere la bord, au venit aici și vorbesc cu cineva care deja este cazat. Mă rog la toți îngerii să nu fie cazați în camera noastră, dar s-ar părea că m-am speriat degeaba, fiindcă îi aud plecând. Cu toate că încă nu e chiar noapte deplină, îmi pun capul pe pernă, adormind fără să-mi mai pese dacă va mai fi cazat cineva în camera noastră. Până la urmă suntem 5 persoane în camera de 10 paturi, foarte convenabil, cel puțin din punctul de vedere al sforăiturilor. Înainte de a adormi, totuși ar fi bine să-mi notez:

Învățătura zilei: Dacă credința în Dumnezeu este doar de fațadă și nu totală și completă, grijile și emoțiile ne copleșesc tot timpul. Doar atunci când avem încredere că suntem ajutați ori de câte ori cerem acest lucru, viața noastră devine mult mai ușoară și mai ferită de stres.

Încetișor, întunericul pătrunde pe fereastra lângă care se găsește patul meu, trimițându-mă în lumea fermecată a viselor. Mulțumesc pentru această zi minunată, ziua în care am învățat că credința în Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât toate fricile și angoasele noastre. Dacă ai încredere, totul se rezolvă.

Celor care încă nu ați plecat pe Camino de Santiago vă doresc să puteți pleca cât mai curând, iar celor care ați fost, vă doresc ce-mi doresc și mie: GHICIȚI CE!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o peregrina în veci nevindecată