Arhive pe categorii: Camino de Santiago

23.07.2012

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care le vor marca întreaga viață.

Primul meu Camino a fost greu, am avut tot felul de opreliști, dar important este că am izbândit, iar de atunci, n-am mai plecat niciodată de acolo. Doar cei care au făcut acest drum, cei care au mers 800 de kilometri  pe jos sau chiar mai puțin (până la urmă, nu cred că numărul kilometrilor contează prea mult) mă vor înțelege.

Mi se întâmplă foarte des să simt că sunt acolo, pe acea Cale, nu contează dacă privind cerul, plivind în grădină, sau dându-mă în leagăn. Sentimentul este acut și înălțător, pur și simplu, dacă ai fost o dată pe Camino de Santiago, nu-l mai părăsești în veci. Din acest motiv, putem spune doar că sunt viitori pelerini, foști nu există. Ai fost pe Camino, ești pelerin pe veci!

Anul acesta este unul trist, când puțini pelerini au ajuns sau vor ajunge la Santiago de Compostela, dar Sf. Iacob nu e numai acolo, e pretutindeni, în inima fiecăruia dintre noi.

Pentru cei care-și doresc cu ardoare să ajungă dar încă n-au reușit, am un sfat: (fac o excepție, știu că sfaturile se dau doar în caz de forță majoră, sau atunci când sunt cerute) pregătiți-vă să gustați din ”drogul”Camino, drog care vă va face să vă întoarceți mereu și mereu în acele locuri magice, încântătoare și, uneori, greu de străbătut.

Eu m-am întors de trei ori, dar… mai vreau.

Tuturor pelerinilor, de pe tot mapamondul, le urez un BUEN CAMINO!, din inimă

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, pelerin de nădejde

 

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu

Aiud – Colțești – Rîmetea – Harta și poveștile

    Se întâmpla pe la începutul lui iunie. Din motive pe care nu vi le pot spune acum, n-am mai scris nimic din acele zile, dar n-au nicio legătură cu întâmplarea, așa că, să-i dăm bătaie…

    După cum unii dintre voi știți, am început să fac și hărți pentru Camino de Santiago care începe din România, partea lui prin Munții Apuseni. Pentru aceasta, trebuie să parcurg din nou pe jos traseele pe care deja le-am marcat și să le înregistrez pe telefon, cu un program numit Wikiloc.

   Fiindcă aveam timpul și dispoziția necesare, într-o dimineață de joi am urcat în tren din gara Cluj, cu destinația Aiud. Voiam să merg până la Rîmetea, dar, n-a fost să fie…

  Am coborât în gara Aiud pe la 9,30, iar ziua se anunța fierbinte. Am căutat în zadar săgețile pe care tot eu le-am marcat, apoi am hotărât că dacă fac hartă, oricum, nimeni nu se va rătăci în marea metropolă Aiud, am plecat la drum.

  După o cafea băută în centru  pe o terasă ce respecta regulile de distanțare socială, am căutat din nou săgețile, de astă dată știam exact stâlpii pe care le marcasem, dar… nimic.

    Bun, am pornit din nou, de data aceasta pe direcția ”Buru”, așa cum arăta indicatorul  rutier, cred că pe strada Avram Iancu.

    Ei, ce să vezi, abia după mai bine de un kilometru am găsit prima săgeată, s-ar părea că pe asta o rataseră cei ce vopsiseră stâlpii în alb, exact acolo unde făcusem eu marcaje. Probabil așa primiseră ”indicații” de la doamna primar, cu care am și o întâmplare de istorisit. În urmă cu un an, când făceam prospecțiuni asupra traseului, m-am gândit că ar fi bine să mă întâlnesc și cu primarii. Până aici, toate bune, dar s-ar părea că ei, primarii, nu voiau să se întâlnească cu mine… cel puțin unii, cu alții am avut colaborări fructuoase, aș putea zice, ca să mă exprim ca la ședința de partid. Dar să nu mai bat apa-n piuă, ”time is money”, vorba americanului. Nu cred că englezii au spus asta, ei sunt mai flegmatici din fire și au mai făcut și Brexit. S-ar părea că tare sunt ”nevorbită” sau mai bine zis ”nescrisă”, că o tot iau pe arătură.

   Să spun despre doamna primar, deci: m-am dus la primărie pusă la patru ace, dar dumneaei era foarte ocupată, iar audiențe avea doar a doua zi. I-am explicat secretarei sau ce titlu o fi având, că nu am venit ca să cer ceva pentru mine, ci vreau să FAC ceva pentru comunitatea lor. Oare câți fraieri ca mine mai găsești pe mia de kilometri pătrați?

   Doamna primar era în continuare foarte ocupată, nu avea cinci minute pentru mine, așa că, plecând cu coada între picioare și având destul timp până la tren, m-am oprit la o cafea, ocazie cu care m-am și deșteptat, mi-am amintit că luasem cu mine un exemplar din ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, mai multă mită nu eram în stare să dau. M-am întors și am lăsat-o secretarei, cu o dedicație care la sfârșit suna cam așa:” Păcat că n-ați avut cinci minute pentru mine”.  (Nu cred că am pus semnul exclamării.)

   N-am apucat să ies din clădirea primăriei, când secretara m-a ajuns din urmă, spunându-mi că, în sfârșit, primărița s-a eliberat pentru câteva minute. Măi, să fie, uite că și cărțile-ți deschid uși!

   Am avut o întrevedere scurtă, nu mi s-a părut că a înțeles ceva din ce-i spuneam la foc automat, din lipsă de timp. La plecare, secretara nu s-a abținut și m-a mustrat că am scris chestia cu ”cinci minute” pe dedicație. Ei, ce să-i faci, unii fac școli înalte ca să învețe diplomația, eu am avut doar experiența vieții.

   S-ar părea că efectul a fost acela că toate săgețile au fost șterse, adevărul este că strada este în șantier. Sper ca până va porni puhoiul de pelerini, să arate omenește.

Vestea bună este că de la ieșirea din Aiud (5 km de la gară) săgețile apar, au rămas la locul lor.

Am luat-o la stânga pe drumul spre Mănăstirea Râmeț, apoi la dreapta, peste un câmp cu varză. Măgina, primul sat, este unul dintre favoritele mele, are așa un aer de Camino… Vreau și părerea voastră, după ce veți trece pe acolo. Mănăstirea Măgina, cu o bisericuță minusculă de pe la 1600,  îți aduce atâta pace și liniște în suflet, încât merită să parcurgi distanța de la drum, până la lăcaș.

   Urci dealul, apoi peste câmp, în comuna Livezile, unde am avut eu întâmplarea aceea de pomină anul trecut, (ziua în care m-am rătăcit) când am hălăduit prin munți o zi întreagă și era să mă prindă noaptea; apoi pe șosea până la Colțești, unde am făcut o mică buclă (n-o băgați în seamă) și… cam atât, a venit soțul meu după mine, era și destul de târziu, așa că am lăsat pentru altă zi porțiunea Colțești Rîmetea, dar voi pune harta tot aici, aceea n-a fost o călătorie cu peripeții.

   Cheile Vălișoarei sunt de vis, la fel și toată Depresiunea Trascăului. Camino nu merge pe creastă, am lăsat acel drum pentru doritorii de senzații tari, dar se poate merge, are marcaj turistic.

Harta Aiud – Colțești

https://www.wikiloc.com/walking-trails/aiud-coltesti-50444350

Colțești – Rîmetea

https://www.wikiloc.com/mountain-biking-trails/coltesti-rimetea-51032068

 

 

   Stați pe aproape, mai am povești!

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care hălăduie prin Apuseni

 

Ziua a douăzeci și șasea– 17.08.2012 Portomarin – Casanova – 31 kilometri

Deoarece totul a devenit foarte trist pe aici, m-am gândit să vă abat puțin gândurile și să vă duc un pic pe Camino de Santiago, între Pământ și Cer, între paginile primei mele cărți.

Mă trezesc plină de energie, și mă grăbesc să-mi adun rufele puse la uscat, pe marginea patului. Astă noapte am fost trezită de venirea celor ce lipseau din dormitor, o ceată de tineri care probabil fac turism, nu pelerinaj. Au stat până târziu pe afară, pe la terase, sau mai știu eu pe unde, dar uite că acum sunt treji și gata de drum. Tinerețe, tinerețe…

Părăsesc adăpostul fără să știu încotro trebuie să merg, de obicei mă orientez de cu seară în ce direcție trebuie să o iau dimineața, dar ieri nu am văzut nicio săgeată și eram prea ostenită ca să mai fac cercetări. Noroc că odată cu mine mai pleacă și alții, așa că o să-i urmez, și gata. Nu știu de ce, mi se pare că acest oraș ar trebui să aibă gust de portocală, probabil datorită faptului că numele lui seamănă cu numele portocalei.

Sunt de-a dreptul decepționată, atunci când constat că trebuie să ne întoarcem la podul pe care am intrat ieri în oraș. De obicei, Camino traversează localitatea, nu mergi până la albergue și pe urmă te întorci pe același drum. Posibil să nu mai fie o altă ieșire în direcția noastră de mers, așa că mă resemnez să fac ceea ce face toată lumea, lucru cam greu pentru mine în general.

E foarte plăcut acum de dimineață, o atmosferă destul de umedă, dar nu e nici cald, nici frig, tocmai bine pentru a călători. Iată că am ajuns la podul pe care l-am trecut și ieri, de astă dată îl parcurg în sens invers, dar mi se pare total deosebit, parcă ar fi un alt pod și o altă apă. Asta mă duce cu gândul la diversele moduri în care privim o problemă, și la diferitele „adevăruri” despre același subiect. Dacă un simplu pod poate arăta diferit la alte ore ale zilei și parcurs în sensuri diferite, atunci cum să nu fie diferite percepțiile oamenilor

despre același subiect, fiecare crezând că el are dreptate, și totodată exprimându-și foarte sincer părerea.

E prea devreme pentru filozofie, așa că mă mulțumesc să-i observ pe cei care trec pe lângă mine, oameni pe care nu i-am mai întâlnit deloc și care se pare că se cunosc, discută lucruri banale, doar așa, ca să treacă vremea. Am intrat în pădure, e foarte plăcut drumul, nu urcă prea abrupt și nici nu coboară, azi am parte de un Camino cuminte, cel puțin până la această oră.

Totul se derulează conform programului, chiar mi se pare că va fi o zi banală, dar „Nu zice hop, până nu ai sărit gardul!”, spune o veche vorbă românească.

Cum mergeam eu așa prin pădure, fără niciun chef aș putea spune, iată că rugămintea de a mă „distra”, de a mă scoate din monotonie mi-a fost ascultată, iar pe lângă mine trece un grup de coreeni mai mici și mai mari. Nimic deosebit până în acest punct, pe Camino am văzut foarte mulți coreeni, drept că cei de azi îi depășesc numeric, sunt 19 la număr. Am putut să-i număr fiindcă merg în șir indian, ba mai bat și pas de cadență. Trebuie să le spun să nu facă asta pe pod, s-ar putea să intre în vibrație și să se prăbușească. (Cel puțin așa susținea teoria micilor vibrații a lui Nicu Constantinescu, după câte-mi aduc aminte.)

Mi se pare amuzant pentru un privitor din exterior, dar nu știu ce m-aș face dacă aș fi nevoită să merg în cadență zeci de kilometri în fiecare zi, fără a putea să măresc sau să încetinesc pasul atunci când am chef. Grupa de copii și adolescenți se află sub oblăduirea unui „el” și a unei „ea”, care au transformat pelerinajul în marșul forțat al unor soldăței roboți. Cei mai tineri dintre ei au cam 11-12 ani, iar cei mai mari, probabil sunt la liceu. Săracii de ei, nu pot ieși din rând nici pentru o „pană de pelerin”, la adăpostul tufișurilor. Sunt curioasă ce amintiri vor purta acestui marș pe un drum care trebuie să fie al libertății, noi toți am venit aici pentru a fi mai liberi, pentru a ne descătușa de lanțurile cotidianului și pentru a trăi puțin doar pentru noi înșine,  fără alte obligații ce ne sufocă în viața de zi cu zi, chiar dacă nu ne dăm seama uneori.

Săracii roboței, mi-e milă mai ales de cei mai mici, nu au timp să privească în părți, sunt atenți la picioare, să nu se împiedice și să păstreze ritmul. O perioadă merg în spatele lor, dar apoi rămân în urmă, mai bine să nu mai văd ce Camino chinuit sunt obligați să străbată. Îmi vine acum iar în minte întâmplarea cu podul, poate pe ei nu-i deranjează, poate așa au fost crescuți, în disciplină, deci li se pare că e normal ceea ce li se întâmplă. Prefer această variantă, celei în care sunt niște bieți soldăței roboței, care-și plâng de milă. S-ar putea ca eu să fiu singura care face asta, așa că, să-l lăsăm pe fiecare cu soarta lui, mai ales dacă e mulțumit de ea.

Multă lume a trecut azi pe lângă mine, dar acum parcă s-au mai rărit. Aa, uite-i, sunt cu toții pe o terasă, se răcoresc cu un suc. Uite-i și pe micii coreeni, stau cuminți și beau suc, sau mănâncă înghețată. Văd că au și momente „dulci”, nu doar amare, pe parcursul călătoriei lor.

Îi las să  se bucure de  momentul de  respiro și plec mai departe, cu gândul la întâmplarea care cu câteva zile în urmă m-a adus aproape de poarta spre tărâmul celălalt, și mai ales mă sâcâie în continuare întrebarea: de ce „O Cebreiro” a fost cuvântul care parcă m-a îmbolnăvit și care m-a chinuit o noapte întreagă? Profit de faptul că am rămas din nou singură pe drum și mă retrag în pădure, unde un buștean imens, doborât la pământ de mai mult timp după cum arată, mi se pare locul ideal pentru a face un popas și o meditație. Sunt cam 10 ani de când practic meditația, așa că am devenit oarecum expertă. Am găsit răspunsul multor întrebări în timpul meditațiilor, și chiar dacă pe moment părea neverosimil, întotdeauna s-a adeverit. Poate celor cărora meditațiile le sunt total necunoscute  să  li  se  pară cam dubioasă această practică, dar vă asigur că nu e vorba de nimic supranatural. Învățații lumii au descoperit cu mii de ani în urmă că toate răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să descoperim calea care duce la ele. Se spune că întreaga cunoaștere este stocată în așa zisa Bibliotecă Universală, nu avem decât să punem întrebarea potrivită, iar răspunsul va apărea la momentul oportun. În ultimul timp, tot mai mulți oameni și-au dat seama de acest lucru, așa că sper să nu vi se pară că vorbesc prostii.

Mă așez comod pe buștean, și mă gândesc cu intensitate la Iisus, e prietenul meu cel mai bun, și întotdeauna mă ajută, atunci când dau de greu. Ca de obicei, îmi apare îmbrăcat în straie albe, și e undeva la marginea deșertului. Îl întreb care este semnificația acestui  cuvânt,  „O  Cebreiro”,  știu că e numele unei așezări, dar de ce a fost atât de puternic impregnat în mintea mea, încât l-am pronunțat fără încetare o noapte întreagă, iar la venirea zorilor eram deja bolnavă? Răspunsul a venit după câteva minute, total neașteptat.

  • Pe la anul 1400 ai fost soldat, și ți-ai pierdut viața într-o luptă ce s-a dat în aceste locuri. Dacă în acea zi ai fi ajuns până la O Cebreiro, s-ar fi putut ca din nou să mori, energia locului te chema și totodată îți dădea de știre să te ferești. Faptul că ai plecat, te-a salvat.

Doamne, de aceea voiam eu cu tot dinadinsul să părăsesc acel albergue, unde o după masă întreagă am fost „între zi și noapte”. Acum totul se luminează, mulțumesc îngerului meu păzitor care m-a ajutat să ies din impas și să fiu destul de convingătoare pentru ca ambulanța să vină, să mă ia de acolo, din acel loc unde energiile prezente se învălătuceau cu cele din vechime, iar sufletul meu era în mare impas.

Când credeam că am primit toate informațiile de care aveam nevoie, chipul lui Iisus dispare, iar în locul lui îi văd pe mama și pe tatăl meu, probabil în vremurile în care eu eram un soldat ucis în luptă. Mama mea e îmbrăcată în negru și foarte supărată, iar tatăl meu are o figură de om neevoluat spiritual, violent, mi se pare că arată ca un criminal, de fapt îmi dau seama că e dus cu o căruță, pentru a fi decapitat. Nu mai văd scena decapitării, doar cum e urcat pe un podium, iar mulțimea urlă ceva. Viziunea se oprește aici, dar eu încep să tremur, și trebuie să beau apă ca să-mi revin.

Tatăl meu a avut ani de zile dureri la ceafă, migrene ce-l țineau zile întregi țintuit în pat, dar nimeni nu știa care este cauza. Doar eu l-am putut ajuta, aplicându-i proceduri ale terapiei Bowen. Acum îmi dau seama că durerea lui venea din altă viață, atunci când a fost decapitat.

Mă simt un pic mai bine, dar mai trebuie să stau ca să- mi revin, după șocul celor aflate. Nu mi-am putut da seama ce legătură am avut în acea viață cu părinții mei actuali, dar sigur am fost rude, altfel nu mi-ar fi apărut în viziunea ce m-a lovit ca un ciocan în moalele capului.

Pădurea este la fel de ospitalieră, păsările au același ciripit, dar eu nu mai sunt aceeași. Acum am răspunsuri, totuși nu pot spune că mă simt mai bine. Pentru a accepta tot ce am aflat am nevoie de ceva timp, așa că părăsesc bușteanul și plec la drum, poate noile impresii de călătorie vor estompa puțin veștile ce mi-au parvenit pe calea meditației.

Toată lumea merge azi până la Palas de Rei, (palatul regelui cred că se traduce), dar eu sper să ajung mai departe, cu toate că picioarele mele încă mai simt oboseala zilei de ieri, când am parcurs 47 de kilometri.

Ies din pădure și o iau pe lângă șosea, așa cum indică dragile de săgeți galbene. Mă întreb oare cum mă voi mai orienta după ce părăsesc Camino, fără ele? Mi-a intrat atât de mult în obișnuință să caut scoica sau săgețile, încât mă voi simți cumva incompletă fără ele.

E iarăși foarte cald, dar nu vă spun ceva nou. Totuși, în această căldură, parcă răzbate un iz de toamnă, cu toată melancolia ei, câteva frunze galbene căzute pe marginea drumului îmi amintesc de rotirea anotimpurilor și de faptul că nu doar sfârșitul călătoriei mele e aproape, ci și sfârșitul acestei veri minunate, cea mai minunată din întreaga mea existență.

Un grup de pelerini gălăgioși mă ajung din urmă, am mai menționat cred că pe ultimii 100 de kilometri multă lume vine să facă mai mult turism decât pelerinaj, profitând de prețurile mici din albergue, își petrec câteva zile pe Camino, iar la sfârșit primesc o diplomă de pelerin la fel cu cea primită de cei ce fac tot drumul, nu doar o părticică. Acuma să nu fiu rea, bineînțeles că și ei merită acea diplomă, mai ales dacă nu pot, dintr-un motiv sau altul, să parcurgă întreg Camino.

Drumul începe să urce destul de puternic, parcă simt că oboseala ce s-a acumulat în ultimele săptămâni începe să-și facă de cap. S-a acumulat peste tot în corp, dar parcă cel mai mult în picioare, ele săracele au fost cel mai mult

„întrebuințate”.

Sună telefonul, iar de la celălalt capăt (al firului era să zic) dar cred că mai bine al continentului, vocea soțului meu mă scoate din starea nu tocmai bună în care alunecasem, fără să-mi dau seama. S-ar părea că cei dragi au o conexiune specială cu noi, iar atunci când ai mai mare nevoie de o încurajare, sunt acolo, și simți că nu ești singur pe lume. Îmi povestește că sunt la Lupșa cu toată gașca, fac bulion și pun murături. În acea clipă, simt că mi-ar plăcea și mie mai mult să fiu la Lupșa și să fac bulion, decât singură pe coclauri, cu durerea asta de picioare care a apărut de nu știu unde și pe care credeam că am depășit-o cu zile în urmă. Îmi spune că sunt obosiți, dar mi-aș dori și eu o oboseală de acel fel, care până mâine trece ca și când nu ar fi fost. Îmi vine să-i spun că oricât ar fi ei de obosiți, eu sunt mult mai obosită, dar las asta doar la nivel de gând, ce rost are să-l mai încarc și pe el cu greutățile mele?

Drumul devine din nou destul de ușor de parcurs, așa că trec și eu la sentimente mai pozitive. Doar n-o să mă dau bătută acum la finiș, numai așa, că am eu hachițe.

Dintr-o dată se aude un zgomot, ca un bâzâit la început, apoi devine din ce  în  ce  mai  puternic,  și-mi  dau  seama că trec pe lângă un adăpost de câini, ce scot niște sunete

ireproductibile, presimțindu-și probabil sfârșitul, ce se apropie cu pași repezi. În exterior nu se vede nimic, sunt niște clădiri care nu-ți spun ce drame se consumă înăuntru, dacă nu ai auzi urletele jalnice ale locatarilor. Trec pe partea cealaltă a drumului, de parcă așa se aude mai puțin intens, parcă dintr-un sentiment de vinovăție a noastră, a tuturor oamenilor, care am permis ca rasa câinească să se înmulțească în asemenea hal, încât nu mai putem să o stăpânim. Pe vremuri, nu auzeai de câini fără stăpân, care să trăiască de capul lor pe străzi. Acum e ceva cu totul obișnuit și nimeni nu se mai miră, iar autoritățile fac și ele ce pot. Depășesc locul cu multă milă pentru cei ce-l locuiesc, dar din păcate cu sentimentul neputinței de a face ceva pentru bietele suflete.

S-ar părea că mă apropii de Palas de Rei, cel puțin așa pare peisajul, parcă am intrat într-un parc imens, cu copaci bine tunși și frezați, ca să arate cât mai fotogenic. Pe partea dreaptă văd un albergue, și mai mulți tineri care deja s-au cazat. Uite și ceva cu totul inedit, un centru de informare pentru pelerini, primul pe care-l găsesc deschis de când sunt pe Camino. O fată amabilă îmi spune că pot găsi cazare aici sau în oraș, (până unde mai sunt 4 kilometri). Îi spun că aș vrea să merg până la Casanova, e un albergue mic, cu 20 de locuri, iar numele de Casanova îmi sună bine. Fata e reticentă, zice că s-ar putea ca locurile să fie ocupate până ajung eu, mai ales că de aici mai am 11 kilometri, iar apoi nu mai este niciun albergue municipal pe următorii 15 kilometri. Îi mulțumesc frumos, și plec spre oraș. Ultima parte a drumului până în oraș a fost destul de grea, cu toate că am mers mult prin pădure, totuși era foarte cald. Se simte deja apropierea oceanului, umezeala crescută face ca și temperatura să fie percepută ca mai ridicată.

Ajung în oraș fără niciun chef, aici e un albergue destul de plin după cum se vede, așa că eu merg mai departe. Nu am remarcat nimic special în acest orășel, am urmat doar săgețile galbene, care după câteva cotituri pe diverse străduțe,

te scot direct în câmp. Înainte de a ieși chiar afară din oraș, simt nevoia să mă odihnesc pe o bordură, la umbră. E deja ora 3,30 după masă, iar soarele strălucește cât poate el de tare, trimițându-și săgețile arzătoare asupra noastră.

Cum stau eu așa pe marginea străzii, iată că pe lângă mine trec două fete înalte și blonde, vorbind nemțește. Chiar dacă nu ar fi vorbit, aș fi știut ce nație sunt, după alură și culoare: rasa ariană. Îmi aduc aminte de sfatul fetei de la centrul de informare: să mă grăbesc, fiindcă s-ar putea să nu mai găsesc loc, așa că mă ridic rapid de pe jos, precis și cele două fete merg la Casanova. Bine că grosul pelerinilor a rămas aici.

Arată foarte bine amândouă, ca scoase din cutie, dar una dintre ele, mai subțirică, îmi atrage atenția fiindcă poartă o bluză de un alb imaculat și o pereche de pantaloni scurți roz. Cu siguranță nu sunt de mult pe Camino, altfel cum ar fi reușit să spele atât de bine hainele cu apă rece? Or fi având ele vreun săpun nemțesc special, sau vreun pitic ce face serviciul de spălător zilnic?

Eu, cu ale mele, dar nemțoaicele se îndepărtează văzând cu ochii. Îmi dau seama că nu le pot întrece, ar fi culmea, ele cu picioare de doi metri, iar eu cu întreaga înălțime de1 m  62.

Mă rog lui Iisus și Sfântului Iacob să găsesc loc în albergue, și lăsând această grijă în seama lor, încep să mă bucur din nou de frumusețea peisajului, care acum e un drum de țară, mărginit în ambele părți de veșnicele garduri din piatră. Aceste garduri au mai multe proprietăți: nu putrezesc din cauza ploii, nu se degradează în niciun fel, pentru construirea lor nu a murit niciun copac, iar materia primă a fost gratuită, sunt pietre pe aici câte vrei. În multe locuri, am observat că pietrele au fost adunate de pe teren și aglomerate la marginea acestuia, pentru a-l face bun pentru agricultură.

Cum drumul nu dă semne că ar vrea să se termine, mă opresc să iau masa, cocoțată pe gard. Mai am ceva brânză și o roșie, meniul casei. Tocmai când voiam să strâng masa, apar

două personaje pe care nu știu în ce categorie să le încadrez: două portugheze, probabil ceva mai tinere decât mine, cu rucsăcei minusculi în spate și sporovăind în gura mare. Le- aș putea asemăna cu două căprițe ce sar ba pe un gard ca să rupă o frunză, ba pe altul fiindcă au văzut un fir de iarbă mai gustos. Portughezele mele nu culegeau frunze și iarbă, ci flori. Mă salută politicoase și binedispuse, apoi își văd de ale lor, fără nicio grabă sau stres.

Deodată, mă pălește spiritul de competiție și-mi dau seama că două nemțoaice plus două portugheze fac deja 4, deci mult mai puține locuri în albergue rămase pentru mine, fără să-i mai socotim pe pelerinii ce s-au cazat deja.

Sar repede de pe gard și măresc pasul, în ideea că le voi întrece pe cele două îndrăgostite de culesul florilor, dar parcă e un făcut, când văd că le voi întrece, merg și ele mai repede, iar cu băgăjelele minuscule ce le au pe spate, pot merge mult mai rapid decât mine.

Aproape că-mi dau duhul încercând să țin pasul cu ele, ajungem la o cotitură unde atunci când plouă apa staționează, pentru că sunt puse niște pietre imense pe care să poată trece drumeții. Parcă am fi la concursurile acelea la care trebuie să străbați printre niște mașinării ce oricum în final te aruncă într-o apă tulbure, de ți-e milă și să-i privești pe cei ce încearcă în van să treacă mai departe, parcă ar fi niște Don Quijote moderni ce se luptă cu morile de vânt. Aproape că ne-am împins care pe care să trecem mai repede peste pietre, la un moment dat îmi venea să râd, dar intrasem în horă, trebuia să joc. Habar nu am ce era în capul lor, dar așa s-au petrecut lucrurile.

Totuși, cele două portugheze reușesc din nou să mă depășească, acum nu mai culeg flori și nici nu mai stau la taifas. Sunt foarte mirată de această schimbare de tactică. Au un avans bun înaintea mea, așa că mă străduiesc să le ajung din nou din urmă. Aaa, uite-le la poarta unei pensiuni, verifică

Manuela Sanda Băcăoanu

tariful, am impresia. Când să ajung și eu în preajma lor, le aud zicând doar atât:

  • Casanova?

– Casanova!

De parcă ar fi dorit ca eu să aud neapărat că ele merg la Casanova.  Mai urc un  deal în spatele lor,  iar când să ajung în vârf, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am pur și simplu o revelație. Păi eu am formulat o rugăciune pentru un pat la albergue Casanova, oare de ce nu am încredere că voi primi ceea ce am cerut? Pot să mai treacă încă o sută de portugheze, eu nu mă mai grăbesc. Ultimul kilometru l-am parcurs senină, fără nicio frustrare și fără să mă mai gândesc la eventualii competitori. A mai apărut un bărbat, cred că cel ce-și lingea rănile la Portomarin, dar și el mergea în dorul lelii și nici eu nu am grăbit pasul.

Albergue Casanova apare  brusc după  o cotitură, localitatea Casanova nici nu există, doar acest adăpost din pădurea fermecată, în care am reușit și eu să mă bat în van cu morile de vânt.

Intru cu mari emoții, la parter e un fel de hol mare, în care hospitalera stă la o măsuță și așteaptă pelerinii. E un lucru bun că mai așteaptă, înseamnă că mai sunt locuri. După ce achit taxa de 6 euro, mă trimite sus, ca să văd în care cameră doresc să locuiesc. Sunt doar două camere, dar dintr- una se aud multe voci, așa că deschid ușa celeilalte, în care le văd pe blondele nemțoaice. Una se odihnește, iar cealaltă trebăluiește prin rucsac. Nu-mi vine să-mi cred ochilor, doar ele și cu mine suntem în camera de 10 paturi, iar eu am alergat nebunește, gata să dau ortul popii.

Ce-i mai interesant, portughezele nu sunt nicăieri, iar peste un timp mai apare doar bărbatul ce-l văzusem mai devreme pe drum.

Nu știu dacă cele două femei au fost aievea sau doar doi îngeri trimiși să-mi încerce credința, oricum întâmplarea cu ele a fost extrem de stranie. Se mai poate și să nu fi avut

credencial și atunci nu se puteau caza la adăposturi de stat, doar la cele private. Aceasta a rămas o mare întrebare pentru mine , al cărei răspuns nu ştiu dacă-l voi afla vreodată.. Adevărul este că am primit o lecţie pe care am învăţat-o cu prisosinţă, aşa că sper să nu se mai repete niciodată.

Mă întorc la parter ca să spun în ce cameră mă cazez, iar după o scurtă convorbire cu hospitalera, care nu se descurca deloc cu cartea mea de identitate și nu știa care este orașul meu de reședință, am ajuns la un deplin acord că acesta este „Cluh”, și toată lumea a fost mulțumită. Ea nu știe altă limbă decât spaniola, iar eu nu știu cum să o întreb dacă au trecut pe aici două portugheze, așa că existența lor rămâne în continuare o enigmă pentru mine.

După veșnicul program administrativ, cobor la bucătărie, savurând deja (cu creierul, bineînțeles) supa în plic pe care voiam să o pregătesc. Aici găsesc un cuplu din Slovenia cred, cu fețele lungi. Este mașină de gătit, dar nu este veselă. Doar câteva căni se înșiră cuminți în dulapul din bucătăria care de altfel arată foarte bine. Probabil cei de aici s-au gândit că pelerinii doresc doar ceai sau cafea, nu mai au și alte preferințe culinare. Mă simt fericită că am farfuria de metal în care îmi fac salate, acum o voi folosi pe post de cratiță. Sunt singura care poate mânca ceva gătit, ceilalți se rezumă la ce mai au prin rucsaci.

Cu burta plină, urc în dormitor pentru binemeritata odihnă, dar nu apuc să pun bine capul pe pernă, că jos încep vociferări, râsete și vorbe nu tocmai inteligibile. Se pare că doi băieți care au ceva bere la bord, au venit aici și vorbesc cu cineva care deja este cazat. Mă rog la toți îngerii să nu fie cazați în camera noastră, dar s-ar părea că m-am speriat degeaba, fiindcă îi aud plecând. Cu toate că încă nu e chiar noapte deplină, îmi pun capul pe pernă, adormind fără să-mi mai pese dacă va mai fi cazat cineva în camera noastră. Până la urmă suntem 5 persoane în camera de 10 paturi, foarte convenabil, cel puțin din punctul de vedere al sforăiturilor. Înainte de a adormi, totuși ar fi bine să-mi notez:

Învățătura zilei: Dacă credința în Dumnezeu este doar de fațadă și nu totală și completă, grijile și emoțiile ne copleșesc tot timpul. Doar atunci când avem încredere că suntem ajutați ori de câte ori cerem acest lucru, viața noastră devine mult mai ușoară și mai ferită de stres.

Încetișor, întunericul pătrunde pe fereastra lângă care se găsește patul meu, trimițându-mă în lumea fermecată a viselor. Mulțumesc pentru această zi minunată, ziua în care am învățat că credința în Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât toate fricile și angoasele noastre. Dacă ai încredere, totul se rezolvă.

Celor care încă nu ați plecat pe Camino de Santiago vă doresc să puteți pleca cât mai curând, iar celor care ați fost, vă doresc ce-mi doresc și mie: GHICIȚI CE!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o peregrina în veci nevindecată

Etapa a VI-a: Poşaga – Sălciua – Baia De Arieş – Lupşa – Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni

După cum spuneam, acest ghid este în lucru şi într-o continuă schimbare. Am sărit peste câteva etape, deoarece între Vidolm şi Poşaga nu am definitivat traseul deocamdată, lucru care nu mă împiedică însă să duc acest ghid mai departe, pe porţiunile pe care le-am marcat deja.

Dragă pelerinule, ai intrat deja în atmosfera acestui minunat drum prin Apuseni, te-ai familiarizat cu particularităţile lui şi ai rămas de multe ori în extaz în faţa frumuseţilor presărate la tot pasul în calea ta.

Facem un pas mai mare în faţă astăzi, trecând direct la ieşirea din localitatea Poşaga, pe care ai văzut-o şi te-a fermecat, dar e cazul să pleci mai departe. Te întâlneşti din nou cu râul Arieş, pe malul căruia vei petrece această zi.

De la Poşaga la Sălciua vei merge pe şosea, n-am găsit altă variantă până în acest moment. Drumul este însă foarte pitoresc, nu este extrem de circulat, iar până la Sălciua sunt în jur de 8 km. Vei întâlni popasul de la Cascada Şipote, un loc care sunt sigură că va deveni faimos pe internet, toţi cei care trec pe acolo fac nenumărate fotografii.

Ajungi apoi la Sălciua, o localitate cu multe pensiuni şi chiar mai multe locuri de vizitat; iată un link:

La Sălciua găseşti baruri, restaurante şi magazine alimentare.

Iată şi locuri în care te poţi caza la Sălciua, în caz că doreşti să explorezi împrejurimile:

https://www.google.com/search?client=firefox-b&sxsrf=ALeKk00pKn2tWifltDzUebnYKxQZhlYFIA%3A1583233502608&ei=3jleXpXmJJee1fAPxO-fmAM&q=cayare+la+salciua&oq=cayare+la+salciua&gs_l=psy-ab.3..0i22i30l9.59826.63514..63826…0.2..1.404.2770.0j15j1j0j1……0….1..gws-wiz…….0i71j35i39j0i67j0i131j0j0i10j0i13.5G36muO-vfY&ved=0ahUKEwiVzZO0lP7nAhUXTxUIHcT3BzMQ4dUDCAo&uact=5

Sper că drumul pe şosea nu te-a obosit prea tare, vei trece acum pe partea dreaptă a Arieşului, dacă urmezi săgeţile galbene.

Ai ajuns, în sfârşit, într-o zonă destul de asemănătoare cu Camino del Norte, poate un pic mai sălbatică. Drumul la început asfaltat, se transformă într-unul desfundat, apoi, într-o cărare… Cu suişuri şi coborâşuri dese, vei parcurge o zonă montană destul de scurtă, după care vei traversa din nou Arieşul, de data aceasta pe o punte. Nu-ţi fie teamă, nu privi în jos la apa care se grăbeşte spre vărsare, ţelul tău este malul celălalt, pe care, iată, ai ajuns.

Mai ai o porţiune pe şosea trecând prin satele Brăzeşti şi Sartăş, când săgeţile te vor informa că trebuie să traversezi iarăşi Arieşul, pe un pod, dar, surpriză, la capătul celălalt te aşteaptă o scară din lemn. Cu mare grijă ajungi jos, o iei la dreapta pe un drum nu prea circulat, iar peste vreo doi km, ajungi la Baia de Arieş fostă localitate minieră, cu locuri de cazare şi de vizitat, cu magazine alimentare şi tot ce-şi mai doreşte un pelerin, un părculeţ cu bănci, în care te poţi odihni, dacă nu vrei să dormi aici.

Pensiunea Roua Muntelui şi Pensiunea Fructele Pădurii vă stau la dispoziţie.

Iată o listă cu obiective turistice din Baia de Arieş: Biblioteca orasenească, Bustul lui Avram Iancu, Colţul Bulzului, Fagul Impăratului – un arbore ale carui frunze nu cad, Biserica de lemn Învierea Domnului, Biserica Romano-Catolică, Mănăstirea Martirii Neamului, Manastirea Ponor, Mocanita, un mod inedit de a vedea imprejurimile Arieşului,Monumentul Minerilor, Parcul Central, Muzeul etnografic Nicolae Sima, Strandul din localitate.

După cum vezi, nu te poţi plictisi la Baia de Arieş. Dacă nimereşti într-o zi toridă, îţi recomand ştrandul, e nou, cu apă filtrată, încălzită şi foarte curat.

Dacă ai ales să pleci mai departe, vei vedea unele dintre obiectivele turistice menţionate în lista de mai sus, primul fiind Fagul Impăratului, un fag foarte special, monument al naturii, dintr-o specie care-şi schimbă frunzele doar o dată la doi ani: într-un an sunt verzi, iar în celălalt, ruginii. Impunător şi falnic, este însoţit şi de o poveste, se spune că la poalele lui stătea Avram Iancu, iar pe şosea, peste Arieş, era Împăratul Franz Joseph, ultimul mare principe al Transilvaniei, căruia Avram Iancu i-a strigat peste râu că un nebun şi un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată.

Urmând drumul, vei ajunge la Mănăstirea de maici Martirii Neamului, pe vârful unui deal, înconjurată de verdeaţă. Un loc minunat de reculegere şi de aduceri aminte.

Înconjurând mănăstirea prin partea stângă, începi să cobori pe un drum strâmt, printre case de acum o sută de ani şi vei ajunge din nou la Arieş, pe care-l traversezi pe un pod, iar până în centrul localităţii Lupşa ai mai puţin de 2 km, pe şosea.

Imediat pe dreapta este pensiunea Galaxi, unde găseşti cazare şi masă, apoi, alte pensiuni te aşteaptă.

Voi mai încărca şi alte fotografii, drum bun, pelerinule!

Manuela Sanda Băcăoanu

De la Mușca la Roșia Montană – primii pelerini pe drumul marcat de mine

Ieri , când veneam de la Lupșa la Cluj, m-a sunat englezoaica mea prietenă pe numele ei Helen, spunându-mi că un cuplu de tineri aflat la ea în vizită (la Lupșa – Mănăstire), vrea să facă o excursie de câteva ore, cerându-mi părerea asupra traseului pe care ar putea să-l urmeze.

   În primul moment, m-am gândit că ar fi frumos să meargă pe drumul marcat de mine, de la Mușca, până în Dealul Piciorului și înapoi, apoi, mi-a venit o idee și mai bună, i-am spus că pot merge până la Roșia Montană, dacă vor fi recuperați de acolo de către gazdele lor, cu mașina.

    Cei doi tineri s-au aventurat până la Roșia Montană, a fost oarecum darul pentru ziua de naștere a fetei, iar fotografiile și cuvintele lor la superlativ despre acest traseu mi-au umplut inima de bucurie. Iată că nu numai mie îmi plac aceste locuri, sunt oameni care le văd pentru prima dată și sunt vrăjiți de ele.

   Această întâmplare îmi dovedește că nu am muncit și nu voi munci degeaba pentru a marca acest drum de pelerinaj, Camino de Santiago în Apuseni, chiar dacă el nu va fi recunoscut în mod oficial de către mai marii din Spania. Va fi însă folosit de către toți iubitorii muntelui care vor dori să petreacă zile minunate în România.

    E un sentiment minunat să-ți dai seama că n-ai trăit de pomană.

Las fotografiile să vorbească despre frumusețea locurilor:

Manuela Sanda Băcăoanu

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

 

 

 

 

Fragment de carte- LOVE STORY pe Camino de Santiago

   Cu puțin noroc, în câteva zile voi termina această carte, din care vă dăruiesc un fragment, cu ocazia Crăciunului, vorba ceea: de Crăciun, fii mai bun… Întotdeauna m-am întrebat: De ce numai de Crăciun?    

”Abia trecuse de terasa unde Takahito rămăsese trist la masa pe care o aştepta o cafea, iar Dafinei începe deja să-i pară rău că nu s-a oprit, măcar să-i dea nişte explicaţii, să nu-l lase aşa, când omul îşi făcuse speranţe. Face câţiva paşi înapoi, vrea să se întoarcă, dar nu mai vede pe nimeni pe terasă, Takahito parcă s-a evaporat, fără urmă. Mai priveşte o dată spre locul în care doar doi pensionari mai stau la şuetă, tot fără succes, aşa că se întoarce la drumul ei, cu un gust amar în gură şi sentimente amestecate.

    Ce ciudat, tocmai în momentul în care declaraţia lui Takahito ar fi trebuit să-i apropie, soarta a vrut ca Ciprian să reintre pe scena vieţii ei, scenă pe care nu credea că el va mai avea vreodată un rol, nici măcar unul episodic. Dar dacă n-ar fi sunat, cum ar fi fost? Ar fi fost sentimentele ei diferite? Cu siguranţă nu, acelaşi ar fi fost răspunsul, dar purtarea ei ar fi fost una mult mai blândă, n-ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi spus ce avea pe suflet, în fond, nu i-a dat nicio clipă impresia că ar interesa-o altfel decât ca un companion de drum, dacă pentru el a fost mai mult, totul a fost doar în mintea lui. Nu-şi aduce aminte să fi fost prea familiară, nici în gesturi, nici în cuvinte. Nu i-a dat speranţe, el singur s-o fi amăgit. Dar acum, de ce se simte atât de vinovată? Poate că totuşi se vor întâlni deseară la albergue şi vor putea clarifica lucrurile…

   Nici n-a observat când a ajuns la un tunel, e doar pentru pietoni şi biciclişti, trece pe sub munte, are peste 200 de metri  şi scurtează mult drumul până la  Castro Urdiales, oraş staţiune, aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu.

    Dafina priveşte mereu în urmă, ca atunci când era mică şi mergea noaptea pe o stradă neiluminată, având tot timpul impresia că o urmăreşte cineva. Acum însă, privirea ei caută un om, speră ca Takahito să fi trecut peste refuzul ei şi s-o ajungă din urmă. Tocmai când iese din tunel, iar oraşul se vede foarte aproape, la o aruncătură de băţ, are impresia că-l vede la o sută de metri în spate. Se opreşte pentru a-l aştepta, dar când dă cu ochii de femeia ce stă zâmbind la capătul tunelului, japonezul face în prima fază o mutră surprinsă, apoi  rapid stânga-mprejur,  reacţie la care Dafina nu se aştepta deloc.

    Ar fi caraghios acum s-o ia şi ea la goană după el, poate că totuşi, până deseară, Takahito va ajunge la sentimente mai bune şi vor putea lămuri situaţia dintre ei.

    Pleacă hotărâtă să nu lase lucrurile încurcate, cel puţin în ceea ce o priveşte pe ea, moment în care începe să se simtă un pic mai bine. Castro Urdiales o întâmpină cu un mare supermarket, numai bun pentru împrospătarea proviziilor de mâncare, care erau pe terminate.

    Oceanul mai mult se simte undeva în depărtare, o ia pe o stradă lungă, ce pare să nu se mai sfârşească, dar care o duce către partea de staţiune a oraşului, cu hoteluri luxoase şi terase îmbietoare. În timp ce bea o cafea pe una dintre acestea, gândul îi fuge din nou la Takahito şi la modul urât în care-l părăsise, aşa, fără niciun cuvânt. Din nou se simte mizerabil şi din nou speră că deseară lucrurile se vor lămuri.

    Soarele călduţ îi zâmbeşte din spatele unui nor ieşit la prima lui plimbare, iar briza oceanului îi flutură pletele în vânt, se simte de parc-ar avea 16 ani şi e curtată de doi băieţi. Nici nu greşeşte prea mult, doar vârsta este alta, datele problemei s-ar părea că nu s-au schimbat prea mult de atunci.

    Părăseşte Castro Urdiales cu părere de rău, probabil albergue de aici,  lângă care se opreşte pentru a-i admira curtea şi a saluta pelerinii ce pornesc la drum, oferă  cazare mai bună decât cel din El Portaron, dar nu vrea să facă altfel decât au stabilit împreună, poate Takahito va veni şi el acolo.”

Dacă nu v-a plăcut… n-am ce face! Un sfârșit de an cu introspecții și cu planuri pentru anul ce vine. Sper ca în anul douăzeci-douăzeci să ne meargă mai bine, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu

Am terminat cartea…

Zilele acestea m-am simțit foarte în formă, am stat mult la gura sobei și am reușit să scriu SFÂRȘIT, după ultimul capitol al cărții mele. Trebuia să mă grăbesc, deoarece un prieten de pe Facebook îi făcuse deja coperta.

Mulțumesc, Mihai Catruna, pentru munca pe care ai depus-o pentru ca romanul meu să se bucure de o haină frumoasă!

Iar acum, încă un mic fragment din carte, care s-ar putea să vă placă…

  ”  Merge deja de câteva ore, asfalt mult din nou astăzi, iată şi un drum prin pădure, numai bun pentru a-ţi încărca bateriile la auzul cântecului păsărilor şi la vibraţia trimisă de undeva, din Univers, către toţi cei care au ambiţia şi curajul de a străbate acest drum. De fapt, privit din afară, e mult mai greu decât atunci când chiar se întâmplă. Cineva spunea odată probabil cele mai adevărate cuvinte despre Camino şi anume: ” Nu e atât de greu pe cât pare, dar e mult mai frumos decât se povesteşte!”

    Un pelerin ce vine grăbit din urmă se aude tropăind cu paşi repezi, o salută pe Dafina, apoi trece aproape în fugă pe lângă ea, în timp ce murmură, doar pentru el, un cântecel.

    ”Ăsta are condiţie fizică, nu glumă! Eu abia merg, iar el mai şi cântă…” Buna dispoziţie nu-i este tulburată de apariţia şi dispariţia bruscă a bărbatului, dar, de acum, ar trebui să se gândească unde va înnopta, dacă nu vrea să rămână cumva pe dinafară, aşa cum păţiseră alţi pelerini. Ei nu i se întâmplase încă niciodată să nu găsească un pat la albergue, i se părea că e dreptul ei, pe care, până azi, Camino i l-a livrat în fiecare zi. Ciudat că se gândeşte tocmai acum la asta, până în acest moment i s-a părut foarte normal ca patul ei s-o aştepte de fiecare dată, să fie acolo, pentru ea.

    Ajunge la La Franca pe la ora 16, localitatea este mică, dar pe partea stângă a şoselei apare un foarte cochet albergue particular, cu o terasă pe care poţi să te odihneşti, după oboseala zilei. Cele două doamne care stau pe terasă o informează că preţul este 10 euro. Dafina le salută şi pleacă mai departe, ştie că la Pendueles, peste alţi 6 kilometri, este un albergue donativo, iar ea se simte în stare să ajungă până acolo. Ce-i drept, glezna julită nu arată prea bine, o ustură la fiecare pas, dar, dacă a simţit că trebuie să plece, a plecat. Cele două doamne o urmăresc contrariate şi curioase: cine mai pleacă la ora aceasta la drum, pentru încă şase kilometri?

    Totuşi, a meritat să plece, oceanul a apărut din nou în partea dreaptă, chiar se vede un drum ce trece pe coastă, totuşi, Camino nu este pe acolo…  Când începea să-şi facă mustrări de conştiinţă că n-a rămas la La Franca, iată că apare indicatorul de Pendueles, în fond 6 kilometri nu sunt chiar atât de mulţi.  Un orăşel pitoresc, cu case vechi alături de case noi, care însă păstrează ceva din arhitectuta primelor, aşa că imaginea de ansamblu este una plăcută, cu marea pe fundal, de o culoare nedefinită, la această oră destul de târzie a după-amiezii.

     Coborând o străduţă îngustă, pietruită, cu plante înflorite bogat, marea apare deodată foarte aproape într-un colţ al tabloului parcă anume pentru ea pictat, printre două verande cu haine puse la uscat, ca un vechi prieten de care te-ai despărţit pentru o vreme, dar odată reîntâlnit, relaţia continuă, ca şi când n-ar fi suferit nicio întrerupere. Aşa se întâmplă cu prietenii buni, ei sunt acolo întotdeauna, sunt persoanele pe care te poţi baza, iar o discuţie începută azi, poate continua peste un an, fără ca acest lucru să pară bizar.

    E nevoie să întrebe de câteva ori până să ajungă la albergue, însă, ciudat lucru, toţi cei pe care-i întreba îşi dădeau cu părerea că e imposibil să mai fie locuri libere la ora asta. ”Ia uite, aici, toată lumea e la curent cu numărul de pelerini care s-au cazat astăzi?” Însoţită de acest gând, Dafina intră în curtea adăpostului, unde o primeşte tocmai hospitalero, căruia îi pare foarte rău, dar… nu mai sunt locuri.

  • Ha-ha! Grozav, în loc să fi rămas la albergue privat, am venit până aici, ca să dorm afară! Sunt cea mai tare din parcare… începe Dafina să cânte şi să danseze, în faţa ochilor uimiţi ai bărbatului căruia nu i se părea că-i dăduse o veste atât de proastă, încât s-o ia razna.
  • Vă pot da adresa  unei case particulare, poate mai găsiţi acolo un loc… spune el cu jumătate de gură, privind femeia care abia-şi trage sufletul, după scurta reprezentaţie de dans şi cânt.
  • Vă rog să mă scuzaţi, nu sunt nebună, dar ultimele zile au fost cam grele… iar azi puteam să rămân…mă rog, nu mai contează, acum sunt aici, iar la noapte probabil voi dormi pe plajă…ha ha ha!
  • Eraţi ocupată cu dansul, când v-am spus că este o casă particulară care s-ar putea să mai aibă locuri. Aţi auzit? Uite adresa, îi îndeasă el în mână o hârtiuţă, pe care scrie o stradă şi un număr.

    Trezită brusc din criza de pseudonebunie, Dafina înşfacă hârtia, mulţumeşte, apoi mai întreabă doar:

  • În ce direcţie? luând-o exact încotro îi arătase mâna bărbatului, cât de repede putea, s-ar putea ca la această cursă să nu fie singura participantă, cine ştie câţi pelerini homeless se îndreaptă în acest moment spre casa miraculoasă, care-i cazează pe toţi netoţii ce vor neapărat să meargă zi-lumină şi nu se opresc acolo unde ar trebui.

    După câteva ocoluri pe străzile strâmte, dar prietenoase, iat-o pe Dafina, cu hârtiuţa în mână, la adresa scrisă cu litere mari, ca pentru copii. Un gard înalt înconjoară o curte deja destul de populată, în spate se usucă o mulţime de rufe, iar în bucătăria cu iz medieval, cu o chiuvetă din piatră de râu al cărei robinet picură din două în două secunde, îi atrage atenţia un coş imens cu fructe ce se lăfăie pe pervazul ferestrei. Are emoţii aproape la fel de mari ca atunci când a dat examen la facultate, ar vrea să se poată linişti, în fond, e vorba doar de o noapte, li s-a mai întâmplat şi altora să doarmă pe afară, dar… acum aproape se înserează, iar pentru ea, găsirea unui pat a devenit dintr-o dată un caz de viață şi de moarte.  Proprietara se apropie zâmbind, îi spune că mai are o cameră cu un pat, care costă 12 euro. În acest preţ se spală şi rufele la maşina de spălat, nu există o altă posibilitate. Dafinei îi vine s-o ia în braţe pe femeia care tocmai îi prezentase condiţiile, se teme că o apucă din nou acel râs nervos, care o făcuse de ruşine în faţa bărbatului de la albergue, aşa că plăteşte repede, apoi e gata să meargă în cameră. O conduce o fetiţă de vreo 12 ani, apoi îi arată unde să ducă rufele la spălat. Baia este pe hol, e o baie mare, ca acasă, dar fără pretenţii, faianţă şi gresie ce erau la modă acum 20 de ani, nu ca duşurile uneori comune, de la albergue, care în general sunt noi şi moderne. (Nu comune bărbaţi şi femei, să nu se işte neînţelegeri.)

Să aveți parte de zile bune, iar Anul Nou să vă aducă numai bucurii și împliniri!

Manuela Sanda Băcăoanu

Adăposturi de pelerini pe Camino Portughez, cu observaţiile mele

Am găsit această listă de albergues când mă documentam pentru ultima carte, iar surpriza a fost că făcusem adnotări, acolo unde ne-am cazat. În speranţa că vor fi de folos cuiva, le-am copiat aici.

Portugal

– International dialing code +351
– Phones starting with 2 or 3 are fixed ones, starting with 9 are mobile.

LISBOA

Youth Hostel Parque das Nações

Rua de Moscavide, Lt 47 – 101
Tel: 218 920 890
lisboaparque@movijovem.pt
LinkVL.us/JuvLX

Other options in

Am vizitat acvariul in Parque de Nacoes. (Eu l-am botezat „Parcul Nasolilor”).Foarte frumos.

HostelWorld

ALHANDRA aici am dormit în prima noapte, e bine, condiții foarte bune . Cred că cele mai bune de la Bombeiros Voluntarios.

Bombeiros Voluntários

Rua Vasco da Gama, 58
Tel: 219 519 020

VILA FRANCA DE XIRA

No more lodging in the Bombeiros.

Casa de Hóspedes Ribatejana

R. da Praia, 2-A (junto à Estação C.F.)
Tel: 263 272 991

Hospedaria Maioral

Travessa do Terreirinho, n.º 2
Tel: 263 274 370
maioralhospedaria@gmail.com

Pensão-restaurante Flora

R. Noel Perdigão, 12
Tel: 263 271 272 / 967 941 010
residencial.flora@mail.telepac.pt
flora.com.sapo.pt

AZAMBUJA aici am dormit pe jos la o grădiniță/casă de bătrâni. Am înțeles că lângă gară este o pensiune cu 15 euro. Noi am găsit doar un hotel cu 35.

No more lodging in the Bombeiros.

Ouro Hotel

Rooms for 1, 2, 3 or 4 persons
E.N.3, Km 10 (main road, at the entrance to Azambuja)
Tel: 263 406 530
www.ourohotel.net

Residencial Flor de Primavera aceasta este

R. Conselheiro Francisco Arouca, 19
Tel: 263 402 545 / 967 067 381

PORTO DE MUGE

Quinta da Marchanta

Rural Tourism Farm (From 75€ double)
Tel: 243 749 279 / 965 895 960
www.quintadamarchanta.pt

SANTARÉM am dormit la Santa Casa de Misericordia. E pe Camino, intrebati si va indruma oamenii. Conditii excelente, camere cu 2 paturi, 6 euro. Am stat doua nopti, de aici am mers cu autobuzul la Fatima și apoi ne-am întors, ca sa reluăm Camino.

Santarém Hostel

Special price for pilgrims
Rua Eng. António Antunes Júnior, 26 (near Bombeiros old quarters)
Tel: 965 832 702
santaremhostel@sapo.pt
santaremhostel.blogspot.com
Facebook

Residencial Beirante

Rua Alexandre Herculano, 5
Tel: 243 322 547
geral@residencialbeirante.com
www.residencialbeirante.com

Alojamento – Casa das Flores

Rua Pedro Canavarro, 9
Tel: 243 324 101 / 965 612 001 / 966 931 810
info@casadasflores.net
www.casadasflores.net

GOLEGÃ

Albergue Solo Duro (Casa da Tia Guida)

10 places + 2 double rooms – 10 € with Breakfast
Rua Francisco Sousa Terré, 1
Rua José Relvas, nº 84/86
Tel: 249 976 802 / 935 640 550 / 935 640 551
casadatiaguida@gmail.com

O Té

From 10 € with Breakfast
Rua José Relvas, nº 119
Tel: 249 976 404 / 918 598 819

S. CAETANO (Qta da Cardiga)

Alexandre Hachmeister’s Albergue

19 places – 15 € with Breakfast
Tel: 917 063 823

TOMAR am dormit la pompieri / o sala imensa si cateva saltele pe jos. A fost in regula.

Era o ruina pe un deal, da cine  a mai avut chef sa urce pana acolo. Se vedea si de jos, ca-n bancul ala. Aici am chiulit un pic, nu am găsit cazare si am mers vreo 15 km cu trenul.

Hostel 2300 Thomar

12,50 € / 15 €
R. Serpa Pinto, 43
Tel: 965 515 100
2300thomar@gmail.com
Facebook

Bombeiros Municipais

Rua de Stª Iria
Tel: 249 329 140

ALVAIÁZERE

Bombeiros Voluntários

Rua dos Bombeiros Voluntários
Tel: 236 650 510

Albergaria Pinheiro’s

Price for Pilgrims 10 €
R. Dr. Acúrsio Lopes, 1 (near the Church)
Laundry downstairs
Tel: 915 440 196 / 911 150 817 / 925 850 756
Facebook
www.albergariapinheiros.com

Residencial “O Brás”

Price for Pilgrims 20 € / 32,50 €
R. José Augusto Martins Rangel
Tel: 236 655 405
Menu do Peregrino 10 €
www.residencialobras.com

ANSIÃO

Bombeiros Voluntários

Avenida Dr. Vitor Faveiro
Tel: 236 670 600

ALVORGE

Albergue de Peregrinos

Donativo
At Church
Info and key at the bar on the right as you enter town.

RABAÇAL

Casa de Turismo do Rabaçal aici nu am gasit cazare

Price for Pilgrims: 15 €
Rua da Igreja
Tel. 918 752 990 / 917 620 982 / 239 569 371
pousadadorabacal@gmail.com

ZAMBUJAL am dormit într-o șură, la iesirea din sat. Horor!

Junta de Freguesia do Zambujal (Parish House)

Largo da Igreja
Tel: 239 569 849

COIMBRA albergue este chiar la intrarea in oraș. Condiții bune

Albergue Rainha Santa Isabel

16/20 places – 8 €
In the Igreja Rainha Santa Isabel, Mosteiro Santa Clara-a-Nova
Ask at the sacristy of the church, till 18:30
Tel: 239 441 674. After 18:30 -> 934 596 564 / 916 008 988 / 966 321 235
www.rainhasantaisabel.org

Youth Hostel

Rua Dr. Henriques Seco, 14
Tel: 239 822 955
microsites.juventude.gov.pt/Portal/pt/PCoimbra.htm

Serenata Hostel Coimbra

Largo da Sé Velha, 21/23
Tel: 239 853 130
www.serenatahostel.com

MEALHADA  am dormit în albergue – foarte bine.

No more lodging in the Bombeiros.

Albergue Hilário

18 places – 10 € (15 € in Hotel)
Estrada Nacional 1, Avenida da Restauração, 30 – Sernadelo
3050-347 Mealhada
Tel. 916 191 721
Facebook

ÁGUEDA aici trebuie sa o iei prin oraș, nu pe Camino, fiindcă ocolești vreo doi km ca să ajungi la albergue. E unul nou, la ieșirea din oraș. După ce treci podul, o iei tot înainte, urci un deal și o iei la stânga(prin oraș, bineînțeles). Albergue e după ce ieși din oraă. – cred că am plătit 12 euro.

The Albergue is closed.

Residencial Celeste

20 € with Breakfast
Estrada Nacional 1, Rua da Misericórdia, 713
Tel. 234 602 871

ALBERGARIA-A-VELHA

The Bombeiros Voluntários stoped receiving pilgrims.

The new Albergue will open next Summer (2014)

Residencial da Alameda

From 15 € with Breakfast
Av. Bernardino Máximo de Albuquerque
Tel. 234 524 242

OLIVEIRA DE AZEMÉIS / am dormit la pompieri/satisfacator- 5 euro Urci de-ți sar ochii până ajungi in oraș.

Bombeiros Voluntários

Rua dos Bombeiros Voluntários
Tel: 256 682 122

S. JOÃO DA MADEIRA

Bombeiros Voluntários

Rua Oliveira Figueiredo, Z. Ind. 1
Tel: 256 837 120

LOUROSA

Bombeiros Voluntários

Avenida Principal, 4030
Tel: 227 443 189

Grijo Am dormit la albergue, 15 km inainte de Porto. Albergue particular nou, condiții bune.- 5 sau 6 euro

PORTO

Bombeiros Voluntários

2 places – Donativo
Rua Rodrigues Sampaio, 145
Tel: 222 055 845

Refugio de Peregrinos ViaPortuscale

20 places – Donativo
Rua Vasco Santana, 264 – Senhora da Hora
Tel: 960 227 134 – mandatory!
www.viaportuscale.net

Youth Hostel

Rua Paulo da Gama, 551
Tel: 226 177 257
microsites.juventude.gov.pt/Portal/pt/PPorto.htm

Andarilho Oporto Hostel

Special price to pilgrims
Rua da Firmeza nº 364 (Metro Bolhão)
Tel: 222 012 073
www.andarilhohostel.com

Air Porto Hostel

Rua da Estrada, 244
4479-600 Moreira – Maia
Close to the Airport
Tel: 229 427 397
www.airportohostel.com
Facebook

Other options in

HostelWorld

Vilar de Pinheiro – ne-am abătut cam 5-600 de m de la traseu. E o pensiune. A cerut 30 de euro pt. amândoi, dar eu aveam chef să cheltuiesc doar 25 și am negociat la atât.

VAIRÃO

Albergue de Peregrinos

50 places – Donativo
Rua do Convento, 21
Tel: 936 061 160
mosteirodevairao@gmail.com
Facebook

VILARINHO

Casa Família Vidal

9 places – 10 €
Rua do Salteiro, 87 (signposted on Caminho)
Tel: 252 661 503 – 966 766 092 (français) – 914 413 500 (español/english)
Facebook

Refúgio Provisório Polidesportivo

4 places – Donativo
Farmácia Rei / Rua D. Ildefonso, Nº 313 – Vilarinho
Tel: 252 661 610

Casa da Laura

8 places – 10 €
Rua Estreita (signposted on Caminho)
Tel: 917 767 307
Facebook

S. PEDRO DE RATES

Albergue de Peregrinos

50 places – Donativo
Rua Sto. António n.º 189
alberguederates@gmail.com
Facebook

PEDRA FURADA

Restaurante Pedra Furada

9 places – 10 €
Rua de Santa Leocádia
Tel: 252 951 144 / 917 838 144
restaurantepedrafurada@gmail.com

BARCELINHOS am dormit la un albergue foarte nou, abia se deschisese, ceva cu „prietenii munților”. Ca un hotel de 5 stele. Waw!!!

Albergue – Residência “Senhor do Galo”

20 places – 5 €
Rua da Carniçaria
Right before the bridge, at the “Rancho Folclórico de Barcelinhos”
Tel: 918 967 968

BARCELOS

Albergue “Cidade de Barcelos”

10 places – Donativo
Rua Miguel Bombarda, 36
geral@alberguedebarcelos.com
Facebook

TAMEL (S. Pedro de Fins)

Albergue de Peregrinos “Recoleta”

35 places – 5 €
Casa da Recoleta
alberguedeperegrinosdetspfins.blogspot.com
Facebook

CossourradoPensiune Casas del Rio – cazare de vis, piscina , jacuzzi si mic dejun Trebuie sa te abati de la Camino cam 1 km, dar merita. E cam scump, 25 de euro, dar merita dupa efortul primelor 2 saptamani. Noi am vazut afisul in padure si asa am ajuns acolo. E la 17 km de Barcelinhos.

LUGAR DO CORGO (Vitorino de Piães)

Fernanda’s House

12 places – Donativo
Tel: 914 589 521

PONTE DE LIMA

Albergue de Peregrinos

60 places – 5 €
Casa do Arnado – Além da Ponte
Tel: 925 403 164 / 258 240 200
alberguedeperegrinos.cm-pontedelima.pt
Facebook

Youth Hostel

Rua Papa João Paulo II
4990-062 Ponte de Lima
Tel: 258 943 797
LinkVL.us/JuvPL

RUBIÃES Am făcut 2 etape într-o zi, de la Barcelinhos la Rubiaes. Va recomand sa dormiți la Ponte de Lima, drumul intre Ponte de Lima si Rubiaes este cel mai greu, se trece peste un munte. Noi am început urcarea după masa pe la 4, nu știam ca e așa de greu, dar e minunat. Cea mai frumoasa parte de traseu. După Rubiaes, la 6 km, este un albergue privat foarte frumos, mai bun decât cel din Rubiaes și mai „cu suflet”. Nu mi-am notat in jurnal cum se numește, cred ca ceva cu ”Pa…” Hospitalero a fost la București, în timpul revoluției din 89.

Albergue de Peregrinos

34 places – Donativo
EN 201- Costa
Tel: 917 164 476
j.freguesia.rubiaes@gmail.com
LinkVL.us/Rubiaes

Ninho

17 places – 12 €
Breakfast 3€
Estrada de S. Pedro, 695
Tel: 251 941 002
marlenecas@gmail.com
Facebook

VALENÇA DO MINHO

Albergue de Peregrinos S. Teotónio

85 places
Av. José Maria Gonçalves
Tel: 966 473 409
alberguevalenca@gmail.com
albergue-valenca.pt.vu

– Caminho por Braga

BRAGA

Albergue de Peregrinos

40 places – 5 €
Centro de Acolhimento e Formação Jovens em Caminhada
Rua de S. João nº 3
(next to the Cathedral)
Tel: 253 215 165
joemca@joemca.com
www.joemca.com

GOÃES (Vila Verde)

Albergue de Peregrinos S. Pedro de Goães

30 places – Donativo
Lugar do Pereiro – Goães
Tel: 253 381 943 / 914 145 386 / 917 699 156
albergue@cm-vilaverde.pt
albergue.cm-vilaverde.pt

http://www.vialusitana.org/wp-content/uploads/2013/10/Flag-ES-16x22.png

Espanha

– International dialing code +34
– Phones starting with 9 are fixed ones, starting with 6 are mobile.

TUI am dormit la albergue municipal, a fost in regulă. Mie mi-a plăcut bucătăria., un amestec de antic și modern.

Albergue de Peregrinos

36 places – 6 €
Rúa Párroco Rodríguez Vázquez s/n
Tel: 986 600 729 / 638 276 855

Albergue “El Camino”

30 places – 10 € / 12 €
Obispo Lago, 5
Tel: 646 982 906 / 636 839 675
info@albergueelcamino.com
www.albergueelcamino.com

Albergue “Villa San Clemente”

30 places – 10 €
Canónigo Valiño, 23
Tel: 678 747 700 / 661 334 050
info@villasanclemente.es
www.villasanclemente.es

Albergue “Caracol Veloz”

10 places – 12 €
Antero Rubín, 55
Tel: 986 604 324 / 666 416 354
contacto@caracolveloz.net
www.caracolveloz.net

O PORRIÑO

Albergue de Peregrinos

52 places – 6 €
Avenida de Buenos Aires
From December 1 to May 31 the keys are at the Polícia Municipal (Casa do Concelho)
Tel: 986 335 428
alberguedoporrino@yahoo.es

MÓS

Albergue de Peregrinos

16 places – 6 €
Rúa de Santa Eulalia, 19
Tel: 986 334 269

REDONDELA Aici soțul meu a dormit la albergue municipal, iar eu la „El Camino”, unde era  doar un singur loc. Foarte aglomerat la amândouă, dar la mine a fost mai bine, cu toate că în față se spărgea asfaltul, iar in spate se tundea iarba.

Albergue de Peregrinos

44 places – 6 €
Casa da Torre – Plaza Ribadavia
Tel: 986 404 196

Albergue “El Camino”

22 places – 10 / 12 €
C/ Telmo Bernárdez, 11
Tel: 650 963 676
info@albergueredondela.com
www.albergueredondela.com

ARCADE

Albergue “O Lar de Pepa”

10 places – 10 €
Calle Ribeiro nº 1.
Tel: 986 678 006 / 649 714 950 / 649 494 905
info@olardepepa.com
www.olardepepa.com
Facebook

PONTEVEDRA foarte frumos orașul, seamănă cu Clujul. Merită să vă opriți. Noi am mers mai departe.

Albergue de Peregrinos

56 places – 6 €
Belongs to the Amigos del Camino de Pontevedra
Rúa Otero Pedrayo s/n
Tel: 986 844 005

CANCELA am dormit aici si am plecat cu un gust amar. Condițiile sunt foarte bune. Hospitalero era un tip cu handicap motor. Gustul amar… în carte. Trebuie sa te abați câteva sute de m din drum, dar merită.

Albergue de Peregrinos de la Paróquia de Portela

32 places – 6 €
Cancela (near the Parish Church)
Tel: 655 952 805
yoyo@barosa.es
Facebook       

BRIALLOS / PORTAS

Albergue de Peregrinos

27 places – 6 €
Lugar San Roque
5 Km before Caldas de Reis
Tel: 986 536 194
Facebook

CALDAS DE REIS

Albergue “Posada Dona Urraca”

44 places – 5 €
Rúa Campo da Torre, nº 1
Tel: 669 822 529 / 986 541 310
Facebook

Albergue “O’ Cruceiro”

38 places – 10 € / 15 €
Juan Fuentes, 44
Tel: 986 540 165
ocruceiroalbergue@gmail.com
www.ocruceiroalbergue.com

VALGA

Albergue de Peregrinos

78 places – 6 €
Lugar de O Pino
Tel: 638 943 271 / 986 55 94 56 (Ayuntamiento)
www.valga.es/publicacions/ver.htm?publicacionId=18784

PONTECESURES

Albergue de Peregrinos

54 places – 6 €
Estrada das Escolas
Lugar de Infesta (Pontecesures)
Tel: 699 832 730

HERBÓN

Albergue de Peregrinos de Herbón (AGACS)

20 places – Donativo
Herbón Franciscan Monastery.
Follow red arrows (flechas rojas) in Pontecesures.
From May to October
www.amigosdelcamino.com

PADRÓN aici e un albergue foarte aglomerat. Era si unul privat, dar mi s-a parut „slinos”. Să vă așteptați la tot soiul de „pelerini”. Mai sunt doar 24 de km pana la Santiago.

Albergue de Peregrinos

46 places – 6 €
Costiña da Carmen s/n
Tel: 666 202 863

TEO Cred că aici ar fi mai bine de dormit, dacă vă țin picioarele.

Albergue de Peregrinos

28 places – 6 €
Rúa de Francos s/n, O Faramello, Teo
Km 12,9 before Santiag

Dragi pelerini, vă doresc ca anul 2019 să vă ducă acolo unde vor vrea paşii voştri şi să fiţi sub oblăduirea Sf. Iacob, oriunde v-aţi afla! Manuela Sanda Băcăoanu