Arhive pe categorii: Camino de Santiago

LOVE STORY pe Camino de Santiago

Pentru cei ce n-au uitat că eu mă mai ocup şi cu ale scrisului…

Takahito Icishii

    Coboară amândoi scările, femeia cu ace în tălpi şi genunchi,  străbat cei 200 de metri care-i mai despărţeau de staţia de autobuz, apoi… se pun pe aşteptat. Dafina aşteaptă aşezată pe trotuar, picioarele ei s-au dat bătute după această zi grea. Ţinând seama de informaţiile luate de la localnicii care se înmulţiseră şi ei în staţie, semn că ora venirii autobuzului este aproape, nu mai au mult de stat. O călătorie scurtă, care costă câţiva bani mărunţi, nu-şi mai bate capul câţi, apoi coboară într-un oraş staţiune, cu mare hărmălaie, mare! Da, aţi ghicit, era vremea pentru fiesta, nu se ştie după ce reguli ancestrale, în Spania s-ar părea că nu este vreun weekend fără fiesta, ba într-o localitate, ba în alta. E o sărbătoare la care participă toată suflarea, dintr-un motiv foarte logic: cei care n-ar participa, oricum n-ar putea dormi, gălăgia se întinde mai ceva decât ciuperca atomică, cuprinzând împrejurimile până foarte departe. Cei doi pelerini stau pe o bancă, aiuriţi de muzica la maximum, ţipetele şi foiala participanţilor,    s-ar părea că este şi un carnaval, o mulţime de copii şi adolescenţi costumaţi care mai de care în personaje din filme sau în animale se perindă prin faţa pelerinilor obosiţi şi amărâţi, parcă ar vrea să le facă în ciudă, lucru total neadevărat. Pisici, multe pisici printre participanţii la carnaval, s-ar părea că e costumul preferat. Asiaticul sună undeva, vorbeşte foarte puţin şi pare mulţumit de rezultatul convorbirii.

    Abia acum fac cunoştinţă:

  • Dafina, vin din România… îi întinde mâna, moment în care-şi aduce aminte că o doamnă nu întinde niciodată mâna unui bărbat, dar, ce naiba, suntem pe Camino, nu într-un salon.
  • Takahito Icishii… Din Japonia. Văzând privirea mirată a Dafinei, mai adaugă: Taka, pentru prieteni.
  • Mă bucur să te cunosc, încă n-am făcut cunoştinţă cu nimeni din Japonia, zâmbeşte Dafina, cucerită de politeţea şi felul de a fi al japonezului. Ai sunat la cazare? Vine cineva să ne ia?
  • Da, vine, dar mai durează… Trebuie să aşteptăm aici…

    Bucuroşi că măcar nu mai au de mers pe jos, cei doi mai schimbă câteva impresii, apoi aşteaptă pur şi simplu, cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o nu ai prea multe subiecte de conversaţie, mai ales când eşti dărâmat de oboseală.

   După vreo jumătate de oră, iată că apare o femeie cu o maşinuţă roşie, dar cel mai interesant lucru este că vine direct la ei, parcă ar fi fost teleghidată. Cum îi găsise în mulţimea de oameni, pentru Dafina a rămas un mister nedezlegat până în ziua de azi. Japonezul nu se miră, femeia le face semn să urce în maşină, iar după un scurt timp în care au străbătut un drum pieptiş, presărat cu curbe strânse, printre fâneţe şi pâlcuri de copaci, iată-i în faţa unui albergue cât se poate de montan. Pădurea foşneşte la doi paşi, iar atmosfera este una de cabană la munte.

    „Ce specială e geografia aici, acum eram la mare, pentru ca, în câteva minute, să ajungem la munte.” Seara se lasă dintr-o dată, aducând cu ea răcoarea pădurii, iar un vânticel rece o face să se scuture involuntar şi să se grăbească să intre înăuntru, în holul lângă uşa căruia tronează un suport plin cu toiege de pelerin de toate formele şi mărimile, fiecare personalizat după imaginaţia celui ce l-a construit. Îşi lasă şi ea băţul găsit în pădure, care pe lângă celelalte, cizelate, pare că aparţine unui om de grotă. Dafina zâmbeşte la comparaţia ce-i trece prin cap, apoi se grăbeşte să plătească cei cinci euro pentru cazare şi încă trei pentru transport, după care se îndreaptă, sleită de puteri, spre patul ce i-a fost indicat. În afară de un duş, nu se mai simte în stare să facă altceva în această seară, nici nu-i mai este foame, vrea doar să doarmă, să doarmă o mie de ani… Iar trebuie să se caţere în patul de la etaj, aşa că recapitulează în minte dacă mai are lucruri de luat din rucsacul ce stă cuminte, rezemat de perete, apoi urcă în pat şi se străduieşte să plece în lumea somnului, cu toată rumoarea din cameră. Este foarte devreme, abia s-a înnoptat, dar oboseala o face să nu-şi dorească nimic altceva, decât odihnă.

     Când era gata să aţipească, o mână o bate pe umăr… Dacă cineva din familie i-ar fi făcut asta, ar fi avut parte de cuvinte nu prea frumoase, dar acum, printre străini, trebuie să se cenzureze, nu se poate comporta la fel ca acasă. Se întoarce pe jumătate, prilej cu care vede mâna  lui Takahito, care o invită la masă. (nu mâna, ci posesorul ei). Conştientă de faptul că dacă i-a sărit somnul va putea adormi doar peste nu se ştie cât timp, totuşi nu îndrăzneşte să-l certe, dar îl refuză atât de hotărât, încât bărbatul se grăbeşte să se îndepărteze, probabil gura ei spune ce spune, dar mutra e mai mult decât elocventă.

Din jurnalul lui Takahito:

   Astăzi, am întâlnit o Femeie. Nu ştiu dacă ea este femeia visurilor mele, dar seamănă tare mult.

   Când am văzut-o prima dată, era atât de obosită, încât mi-era teamă că va cădea pe drum. Nu ştiam dacă e cazul s-o ajut, sau s-o las să izbândească singură. Am ales varianta a doua, iar ea a reuşit, a trecut peste epuizare şi am ajuns să ne cazăm în acelaşi adăpost.

    Din păcate, a refuzat invitaţia mea la masă, pe motiv că vrea să doarmă. O cred, dar numai pe jumătate. Suspectez că nu are prea mulţi bani. E din România, iar acolo, după câte am aflat, oamenii sunt destul de săraci. Nici eu nu sunt bogat, dar îmi permiteam să-i ofer o masă. Nu ştiu dacă se cade s-o mai invit, sau nu…

Voi vedea mâine, ce se mai întâmplă…

    Noaptea a trecut repede pentru femeia ce nu mai apucase să se odihnească suficient de când părăsise oraşul natal. E încă întuneric când sună deşteptătorul telefonului cuiva, e ora 6, iar cu toată lenea, Dafina se dă jos din patul ce-o găzduise o noapte şi care fusese destul de comod pentru a-i oferi un somn bun.

    Pe Camino, dimineaţa n-ai prea multe lucruri de făcut: spălat, îmbrăcat şi plecat la drum, nu e timp de mic-dejun, sau alte tabieturi. La 6,30, Dafina părăseşte albergue încă adormit, fără nicio remuşcare pentru faptul că nu-şi ia rămas bun de la japonez. Doar n-o să-l trezească, pentru atâta lucru. Dacă va vrea Camino, se vor mai întâlni, iar dacă nu… asta este, aici întâlneşti oameni noi în fiecare zi, nu trebuie să te legi prea tare de niciunul, cu toţii sunt ca valurile care sărută ţărmul, apoi dispar din nou, în anonimatul şi imensitatea oceanului.

    Drumul de azi va fi prin munţi, iar la o sută de metri se află pădurea încă adormită, la liziera căreia, pe măsură ce se destramă ceaţa şi se luminează de ziuă, o cireadă de vaci imense apar dintr-o dată, colorând peisajul dimineţii. Dafina se mişcă destul de repede prin pustiul verde, gândindu-se că poate era mai bine să aştepte, ca să plece împreună cu alţi pelerini… Deodată, din spate se aud voci, iar un grup de bărbaţi se apropie rapid, printre ei iată-l şi pe japonezul nostru, un pic somnoros, dar vesel. Nu se arată supărat fiindcă nu l-a aşteptat. O salută cu toţii pe Dafina, care se odihneşte pe o bancă improvizată lângă un gard, apoi pleacă mai departe, sunt veseli şi sprinţari, ca nişte păsăroi plecaţi în căutarea perechilor de o vară.

    Toată ziua a mers de una singură, prin nişte locuri în care, dacă ţi se întâmplă ceva, nu ai cum să te salvezi. Nu prea era nici semnal la telefon, iar pe vreo 20 de kilometri a întâlnit doar două case, dintre care una nelocuită. ”Brr, sper să ajung într-o zonă mai civilizată… S-ar părea că aceasta este varianta mai neumblată, majoritatea pelerinilor aleg drumul pe coastă, dar cum noi am dormit deja în zona de munte, era prea departe să mă mai întorc pe ţărmul oceanului… Lasă, că ajung eu, sper că nu mai este mult…”, se gândeşte Dafina, moment în care urmează o coborâre extrem de abruptă, iar ea observă doi pelerini, fată şi băiat, ce se aflau cu faţa spre ea, dar, ciudat, se îndepărtau, în loc să se apropie. I-au trebuit câteva minute pentru a-şi da seama că, de fapt, cei doi mergeau cu spatele, coborârea era mai uşoară aşa, mai ales că drumul era asfaltat în această porţiune. Încearcă şi ea metoda, i se pare bună, dar nu o poţi folosi pentru mult timp. Mai cu spatele, mai cu faţa, Dafina reuşeşte să coboare panta, iar prima localitate apare zâmbitoare, în depărtare…

    Nici nu trebuie să întrebe unde este albergue, şirul de rucsaci puşi la coadă pentru a ţine rândul stăpânilor îi arată exact unde trebuie să ajungă. Mai este o jumătate de oră până începe cazarea, iar fata noastră se simte fericită, a fost printre primii 30 de pelerini, ceilalţi au trebuit să plece în următorul sat, la mai bine de 5 kilometri. Ciudat, după ce s-au ocupat toate paturile a observat că au mai rămas locuri, dar, până seara  s-au ocupat şi acelea. Erau paturi rezervate la telefon, s-a dumirit ea. Nu e drept, de ce poţi face asta? Ar trebui ca fiecare să primească locul în funcţie de momentul sosirii, ce pelerinaj mai e şi acela în care poţi face rezervare, ca la hotel? S-ar părea că turismul va învinge în cele din urmă, iar pelerinii vor fi doar nişte turişti ce merg câţiva kilometri pe jos, având cazarea asigurată, ba şi masa…

    L-a văzut pe Takahito, el era cu mult în faţa ei, dar tot aici s-a cazat… După programul administrativ, o gaşcă de fete sprinţare, spaniole după limba ce o vorbeau, se întreceau în giumbuşlucuri, făcând tot felul de acrobaţii. Mai ales una dintre ele, brunetă cu ochi albaştri, frumoasă foc, era cea mai gureşă dintre toate. Dafinei i se pare că n-a auzit bine, când din gura sirenei cu ochi albaştri ies fără voie câteva cuvinte în limba română. Oare cum de ştie româneşte? După ce hazul şi voia bună se mai potolesc, Dafina merge la fată şi o întreabă:

  • Eşti cumva din România? Te-am auzit vorbind româneşte…

    Fata râde bucuroasă:

  • Da, sunt din Galaţi. Ce mă bucur că mai este cineva din România, aici!
  • Şi cum de vorbeşti spaniola atât de bine?
  • Am făcut un master la Madrid, acesta este secretul. De fapt, lucrez pe o navă de croazieră, am terminat comerţ, dar acolo am ajuns… Acum, sunt între două ”croaziere”. În octombrie are fratele meu nuntă, aşa că n-am mai plecat, iar în concediul fără plată m-am gândit să fac ceva special, zâmbeşte ea, iar perlele dinţilor perfect aliniaţi îţi iau ochii. Creolă atât cât trebuie pentru a fi apetisantă, fata asta are pe vino-ncoa în cantităţi industriale, ar spune Sorana, dacă ar vedea-o. Cum n-ar avea, la 25 de ani?
  • Ce noroc pe tine, ai descoperit Camino atât de tânără… Pe lângă faptul că n-ai probleme cu picioarele… Eu am avut şi cu umerii, se trezeşte Dafina plângându-se, măcar că nu acesta este felul ei de a fi. Şi cum e să lucrezi pe un vas de croazieră? Cred că e foarte frumos, nu? Vezi atâtea locuri şi întâlneşti tot timpul oameni noi…
  • E extrem de obositor. Lucrăm aproape non-stop. Şi nu faci doar munca pentru care te-ai angajat, faci orice ţi se spune, de la cameristă, la bucătărie, la curăţenie… În timpul escalelor, noi avem treabă, rareori putem coborî. După două luni de croazieră, ajung acasă atât de obosită, încât îmi doresc doar să pot dormi deajuns. De fiecare dată îmi promit să găsesc altceva de lucru, dar, la următoarea ofertă, îmi spun: numai acum, apoi, rămân acasă. Am încercat ca vânzătoare, dar munceam mult, pe bani puţini. De pe vas, măcar ştiu că vin cu ceva bani în buzunar.

    Între timp, ca din întâmplare, se apropie Takahito. Făcuse deja cunoştinţă cu românca cea tinerică, pe numele ei Mihaela, cred că toată lumea voia să-i vorbească unei fete atât de spumoase… Dafina trecuse de vârsta geloziilor pe fetele mai tinere, ştia că are atu-urile ei şi îşi dăduse seama că viaţa nu trebuie să fie o competiţie continuă.

  • Bună, ce faci? Ţi-ai mai revenit? Ieri, erai foarte obosită, i se adresează el Dafinei, aşa, ca unei vechi cunoştinţe.
  • Da, sunt destul de bine, dar nici drumul de azi n-a fost prea uşor. Bine că n-a fost prea lung.

    Apoi, cuvintele se opresc, doar privirile le mai rămân agăţate cumva, una de cealaltă, iar aerul din încăpere parcă e, dintr-o dată, mai rarefiat. Mihaela îi priveşte, apoi se scuză, trebuie să plece urgent, pentru a mai face nişte cumpărături. Crede că ar fi bine să-şi cumpere un rucsac adevărat, cel pe care-l cară ea în spate e cel puţin hilar, seamănă cu o cutie de livrat pizza. Colac peste pupăză, nu are nici sac de dormit. Fata asta a plecat pe Camino cum ar fi plecat în croazieră, habar nu are de toate lucrurile de care ai neapărată nevoie aici. Dar veselia ei suplineşte toate aceste neajunsuri, aşa că se îndepărtează ţopăind şi fredonând un cântecel.”

Sper că v-a plăcut fragmentul, de asemenea mai sper ca în curând cartea să pornească spre editură.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

Și totuși, primăvara…

După această iarnă în plină primăvară, azi a fost o zi care mi-a adus aminte de frumusețea anotimpului renașterii, care mi-a dat speranța că, totuși, primăvara nu este departe.

Am venit,, ca de obicei duminica de la Lupșa și m-am gândit să fac niște fotografii, voi face pe urmă un colaj cu cele mai reușite, din fiecare anotimp. Deocamdată natura e încă adormită, doar câteva floricele albastre au îndrăznit să-și desfacă petalele, pentru a primi mângâierea soarelui.

Am evitat să fotografiez zonele în care gunoaiele abundă, dar aceasta rămâne în continuare o problemă stringentă, pe care noi toți, locuitori sau doar trecători pe Valea Arieșului, trebuie să-i dăm de capăt. Cei în măsură s-o facă, să-i pedepsească pe nesimțiții care aruncă gunoaie pe maluri, iar noi, ceilalți, să păstrăm curățenia, să nu lăsăm NICIODATĂ, NIMIC în urma noastră, atunci când suntem în natură, pe drum, sau oriunde ne-am afla.

Cu ani în urmă, veneam cu mașina dinspre Dej și am avut ocazia să aduc până la Cluj un lucrător de la curățenia șoselei. Venea la medic și m-am bucurat că am oprit să-l iau, dar ce mi-a povestit, m-a oripilat. Îmi spunea că ei fac curățenie zilnic (v-am spus că era cu mulți ani în urmă), și găsesc cele mai oribile lucruri aruncate de către participanții la trafic. O dată, pe o masă dintr-o parcare, cineva își făcuse nevoile.

Ce om poate fi acela, care se manifestă în acest mod? Este cu mult sub nivelul animalelor, fiindcă ele fac doar lucruri instinctive, nu oribile, așa ca unii dintre semenii noștri.

Faptul că aruncăm ambalaje cărora le trebuie 100 de ani pentru a se dezintegra, mi se pare parcă și mai condamnabil  decât cele ce v-am povestit mai sus. Când vreți să lăsați gunoaie în urma voastră, să vă amintiți de această întâmplare, fiindcă murdăriți fața Pământului și s-ar putea ca, într-o zi (nu bună), să se sature să ne mai suporte.

Vă las cu fotografiile de pe Arieș, care, într-o BUNĂ  și nu prea îndepărtată ZI, va fi Camino de Santiago.

Atât de iarnă ca și acum, n-a fost anul acesta.

Sunt mândră că pe aici va trece Camino de Santiago, dar am nevoie de ajutor din partea voastră, a tuturor, că doar Camino nu este al meu, va aduce o viață mai bună pentru toți cei ce-și vor dori acest lucru. Tot ce vreau eu, este ca Țara Moților să renască, să se trezească la viață la fel ca și natura primăvara, iar moții să arate că sunt oameni buni,  muncitori, și că le pasă de această țară, care se cheamă România, care anul acesta împlinește 100 de ani și așteaptă de la noi mai mult decât văicăreală și bârfe pe la colțuri, așteaptă o acțiune care s-o scape de pecinginea ce o acoperă, la propriu și la figurat.

Și-am scris această carte eu,

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Camino portughez – excursie în doi

Era 2014, şi eram pe Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o pe nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

După Camino Francez din 2012, pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Fac apel la Ana şi la memoria ei extraordinară, precis ea îşi aduce aminte.

Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

Suntem singurii clienţi ai adăpostului, aşa că suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna, măcar astăzi, vestea că vreau să merg singură.

Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

 

Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce se scurg dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

IMG_3876

IMG_3959.jpg

 

IMG_3977

IMG_4013

IMG_4092.jpg

IMG_4108

Am scris aceste rânduri pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este cea mai bună idee!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

Întâlnire de poveste

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Românii pe Camino de Santiago

Dragi caminanți,

M-am gândit că împreună am putea realiza un proiect de suflet, și anume acela de a scrie o carte cu întâmplările noastre de pe Camino de Santiago.

Dacă doriți să faceți parte dintre autori, vă rog să-mi trimiteți pe adresa de email (manuela0402@yahoo.com) două întâmplări, cea mai veselă și cea mai dramatică amintire pe care o aveți din pelerinajele voastre.

Eu nu voi interveni în creația voastră decât dacă îmi cereți acest lucru, sau dacă va trebui să îndrept eventuale greșeli de ortografie.

Cred că va fi interesant ca experiența și trăirile a zeci de oameni să fie împreună, într-o carte care ar putea să apară sub egida Asociației Prietenii Camino din România, și care ar arăta că și noi existăm și avem un cuvânt de spus în Europa.

Vă îmbrățișez și aștept să ne întâlnim joi, 15 martie, la ora 17,30,

la Librăria Mihai Eminescu, din București!

Buen Camino, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni