Dacă ați trecut azi cu mașina prin Lupșa și ați văzut o ”doamnă” cu mătură, roabă și lopată curățând marginea drumului, să știți că eu eram.

Dar să revenim la vacanță, v-am rămas datoare cu a doua parte a zilei, după ce ne-am întors de la Gura Portiței și mi-am pierdut/găsit eșarfa…

Când am ajuns și eu la pensiune, toată lumea era dușată (cred) și adunată pe terasă, la masă, savurând specialități pescărești, porcești sau puiești, fiecare după gustul și dorința sa. Nu doream să merg acolo ca să le stric pofta de mâncare, așa că am hotărât să mănânc de una singură, ce mai aveam prin traistă.

Am uitat să vă spun, încă din prima zi m-am împrietenit cu un băiețel pe nume Andrei, întâlnirea noastră derulându-se cam așa:

El vine la mine, cu intenția vădită să intre în vorbă. Eu, de pe leagăn: Cum te cheamă? Andrei! Andrei Dob… vine prompt răspunsul. Și câți ani ai? Trei degețele ridicate mi-au confirmat ceea ce deja bănuiam. Pot să te dau eu în leagăn? Da, poți, mă bucur eu că am găsit un cavaler desăvârșit. Dar de unde ești? De la familia Dob… Aaa, e prea greu să-mi spui? Da, e prea greu. Auzind discuția, bunicul completează: Din București, Andrei. Din București repetă și băiețelul, apoi vine să-l iau în brațe și ne dăm amândoi, fericiți, în leagăn.

Asta a fost ieri. Apoi, seara am înfulecat amândoi niște cireșe foarte gustoase, pecetluind și mai mult prietenia noastră.

Azi dimineață ne-am întâlnit fugar, noi ne pregăteam de drum, iar el își mai găsise și alți prieteni,dintre cei care făceau parte din personalul pensiunii.

Ei, după ce mi-am pus și eu burta la cale, ce aș mai putea face? Nimic mai plăcut decât să citesc o carte, pe cearceaf, în fața camerei noastre. Din fericire, e cea mai ferită, chiar în capătul curții. Soțul meu îmi aduce o cafea, iar după-masa devine din ce în ce mai plăcută. Cum stăteam eu pe burtă foarte atentă la ceea ce citeam, o atingere pe gambe m-a făcut să cred că a venit Andrei, pentru conversație și cireșe. Andrei, tu ești? apuc să zic, până când, întorcându-mă, mi-a stat inima în loc. Un câine cât o casă mă mirosea, apoi, fără nicio invitație, s-a trântit lângă mine, pe cearceaf. Ei, acum urmează țipetele mele: Ștefan, Ștefan! Nu ca să mă apere îl strigam, ci ca să-mi facă o poză. Noroc că a venit la timp, fiindcă am decăzut destul de repede din grațiile lui Apollo, cum am aflat mai târziu că se numește câinele, care s-a dus să exploreze alte orizonturi. Apollo are și o soție, pe nume Hera, așa că la pensiunea Heracleea, te simți oarecum ca în Olimpul Antic, înconjurat de atâtea zeități.

Am mai făcut și o plimbare solitară, care mi-a plăcut foarte mult. Era să iau cu mine doi căței singuri pe lume și tare prietenoși, dar eram la vreo 3 km de pensiune și nu aveam în ce să-i pun, iar lăbuțele lor nu erau în stare să facă atâta drum.

Ei, cam asta ar fi… Urmează Marea cea Mare…

Nu știu ce pot povesti ceilalți, fiindcă lipiți de masă i-am lăsat și tot acolo i-am găsit, doar cu ceva mai mult alcool în cap.

Manuela Sanda Băcăoanu

Acum câteva minute, am văzut la TV că NAVROM nu mai circulă în deltă din lipsă de combustibil, iar oamenii vor fi nevoiți să plătească în loc de 9 lei un bilet de la Tulcea până nu știu unde, 50 de lei. Acum o săptămână, aș fi zis vai, săracii de ei, dar acum, când am fost acolo și chiar am intrat și pozat vaporul Navrom, mi se pare că unor prieteni apropiați li s-a întâmplat un mare necaz. Exact imaginea aceasta au dat-o la TV:

Ei, dar cum nu sunt în poziția de a putea face ceva concret pentru acei oameni izolați de lume, să vă povestesc cum a decurs ce-a de-a doua zi de vacanță…

Dimineața ne-am trezit destul de târziu, asta din pricină că cerul era acoperit de nori total neprietenoși, ploaia plutea în aer, dar… n-a căzut peste noi. Pe la ora 10, după un mic dejun ”din traistă” împreună cu toată gașca (noi am completat proviziile de la Profi), soarele și-a reintrat în drepturi, iar noi am pornit spre port, luându-ne după cei care se pare că știau drumul. Aveam rezervată barca pensiunii, pentru a merge la Gura Portiței. După mai multe întortochieri pe străzile extrem de curate, asfaltate și pline de flori din Jurilovca, unii cu mașina, alții pe jos, Ștefan cu prietenul lui, iar eu coada, căscând gura în stânga și-n dreapta, am ajuns într-un final în port, care mi-a lăsat din nou o impresie foarte bună. Clădirile acoperite cu stuf, curățenie, ce mai, un loc în care-ți face plăcere să revii.

Ne înghesuim cu toții în barca de 12 locuri, noi fiind 15 cu barcagiu cu tot, iar în grup erau cel puțin trei persoane trecute bine de 100 de kilograme. Domnii ”cu greutate” s-au așezat în poziții cheie ca să nu se răstoarne barca și… la drum.

Pentru cei care nu știu, (nici eu nu știam până săptămâna trecută), Gura Portiței este o limbă de pământ între lacul Golovița și Marea Neagră. Drumul până acolo a fost condimentat doar cu un viraj brusc și neașteptat, care ne-a udat din cap până-n picioare pe noi, cei ce ședeam în spate și a produs multe țipete pe mai multe voci feminine, în general.

Și-am ajuns… Gura Portiței e un fel de Mamaia de acum 50 de ani, cu niște căsuțe destul de sărăcăcioase, dar are și elemente de prezent, sunt construcții noi, cu tot confortul și cu prețuri ”neprețuite”, ca să zic așa. După plimbarea cu barca, ce a durat vreo 25 de minute, coboram din nou pe pământ stabil. Eu era să uit să-mi dezbrac vesta de salvare pe care mi-o pusesem din precauție, înotul meu fiind departe de cel al copilului minune al României.

La întrebarea barcagiului despre cât vrem să rămânem aici, unul dintre membrii grupului a strigat ( am crezut că în glumă, dar el vorbea serios) 15 minute. Poftim? Am făcut 900 de kilometri ca să stau 15 minute la Gura Portiței? Au urmat negocieri, s-a hotărât că rămânem aici trei ore, care în final s-au făcut două, că unii dintre noi s-au plictisit de statul la terasă. I-am și spus lui Ștefan că nu mai merg în veci cu oameni de vârsta noastră, fiindcă sunt cu 20 de ani mai bătrâni decât noi.

Am explorat cât am putut împrejurimile, o plajă sălbatică se întindea spre sud și una plină de scoici spre nord, iar la ora 13, eram prezenți la barcă, fiindcă așa hotărâse majoritatea ( de aia sunt eu individualistă, n-am nevoie de turmă ca să merg în vacanță).

Stupoare, la barcă era doar barcagiul, ceilalți erau la terasă și nici nu dădeau semne că s-ar grăbi. Bine că noi ne-am stricat plimbarea, de dragul lor.

Ne-am întors pe canalul Leahu spre lacul Sinoe, unde am văzut cormorani (nu știu dacă ai lui Daia) și pelicani (ăștia nu știu ai cui erau). Măcar atât pot spune că am văzut și eu în această excursie în deltă, care n-a fost tocmai acolo, după cum povesteam ieri.

Drumul spre ”casă” a fost mai lung, fiindcă a trebuit să ne întoarcem din nou pe lacul Golovița; după emulația cu pelicanii (care, fie vorba între noi, erau destul de departe încât să nu-i deranjăm), am ajuns cu bine în cochetul port din Jurilovca.

Ștefan și cu mine am hotărât că nu mai facem fâț la stânga, fâț la dreapta, am luat-o drept înainte din port și mare ne-a fost mirarea când strada cu pensiunea noastră era destul de aproape, la dreapta. Oricum, mult mai aproape decât fusese dimineață. Ei, și din vișin în vișin ( în fața caselor toți au vișini, iar acestea erau tocmai coapte), aproape că ajungeam la pensiune, când constat cu stupoare că nu mai am eșarfa ce-o pusesem în toarta rucsacului. Cum știu prea bine că istoria se repetă dacă nu-i înveți lecțiile, mă gândeam că n-ar fi tocmai potrivit să pățesc la fel ca pe Camino Portughez, când mi-am pierdut eșarfa galbenă.

Cert este că era ora 15, cald ”domle”, cald, iar eu am luat-o înapoi spre port, ca să-mi caut eșarfa. Am ajuns la banca pe care stătusem la venire, nimic. Când, ce să vezi, am găsit-o după o mașină, o bătuse vântul. Mda, s-ar părea că unele lecții le-am învățat, trebuie doar să mai repet din când în când. M-am întors la pensiune, pregătită pentru o după-masă plicticoasă, credeam eu. Dar… n-a fost deloc așa.

VA URMA

Manuela Sanda Băcăoanu