Arhive pe categorii: Civice

Trei poveşti cu tâlc

Zilele trecute, am călătorit cu trenul. Nimic neobişnuit, fac asta în interes de serviciu, de 36 de ani. Altceva vreau însă să vă povestesc acum.

Am ajuns într-un orăşel  nu prea departe de Cluj, am coborât pe peron, dar cum acesta era pe partea opusă gării, aşteptam ca trenul să plece, pentru a putea traversa liniile. Trecuseră câteva secunde de când stăteam eu aşteptând răbdătoare plecarea trenului, când, în uşa vagonului aflat chiar în faţa mea, un bărbat trecut de primele două tinereţi, iese cu capul afară, pufăind cu sârg dintr-o ţigară. De când fumatul a fost interzis în trenuri, aceasta nu este o privelişte neobişnuită, aşa că nici nu l-am băgat în seamă, până când, după o scurtă privire stânga-dreapta, lasă să-i cadă „ca din întâmplare” o cutie de plastic de unică folosinţă cu şerveţelul aferent, al cărei conţinut probabil ajunsese în burta lui, cu puţin timp înainte. După şocul din primul moment, am prezenţa de spirit să-l atenţionez:

„De ce aţi făcut asta? Este coş de gunoi în tren, de ce murdăriţi peronul? ” Brusc ruşinat de vorbele mele, bărbatul se dă repede jos din tren, culege cutia, moment în care trenul se pune în mişcare. Se urcă repede şi… dus a  fost.                                                                                                                                                                  Am pornit la ale mele cu un gust amar, uite, oamenii în vârstă fac lucruri neaşteptate… Se tot plâng de generaţiile tinere, dar. s-ar părea că ei au o problemă civică…

Înainte de a mă întoarce la gară, constat că mai am câteva minute până la tren, aşa că mă gândesc să le petrec în frumosul parc al oraşului, printre copaci bătrâni şi înţelepţi, pe singura bancă la soare… Zis şi făcut. Întâmplarea face că în jurul băncii, un oarecare Tibi, a cărui mutră n-am văzut-o fiindcă eram cu spatele şi chiar nu mă interesa, mătura cu sârg frunzele căzute într-un strat moale şi foşnitor peste toată întinderea parcului. Nu mă aşez bine pe bancă, când auzul îmi este deranjat de diverse fraze cu subînţeles ale colegilor lui Tibi, care în ecuaţia de faţă era un fel de Dorel, mi-am dat eu seama, cuvintele lor fiind aluzii la persoana mea, ca o posibilă „gagică”. Nu era altă bancă la soare, aşa că am suportat câteva minute, apoi, când mă ridic să plec, mă gândesc că nu e bine să mă creadă surdă şi proastă, aşa că le strig : „Poate că nu e frumos să vă legaţi de persoanele care se plimbă prin parc! Poate că aş putea să vă fac o …  (în acel moment, un lapsus de două secunde îmi invadează creierul,  ăia stau căscaţi, aşteptând verdictul, moment în care-mi revine şi mie memoria) reclamaţie”. Ei stau înmărmuriţi în cozile greblelor şi măturilor, iar eu păşesc majestuos pe alee, gata, le-am zis-o de la obraz. Ia uite, alţi oameni netineri ce mă agasează azi. O fi ceva cu mine?

Buun! Ajung în Cluj fără alte peripeţii şi merg să vizitez magazinul meu preferat, la secţiunea plante. Mă uitam la nişte buxuşi mititei, gândindu-mă că n-ar fi rău să achiziţionez câţiva, ca să-i pun în diverse locuri strategice, la Lupşa. Când alegeam eu ghivecele, un domn (pfui, ziua de azi s-ar părea că nu s-a terminat încă!) , fără să-l fi întrebat nimic, cu o mutră superioară şi uşor dispreţuitoare, zice: ” Păi, ce să faceţi cu astea la bloc? Astea merg la casă!” Mă uit fugar în telefon ca într-o oglindă, pentru a vedea ce parte a mea îl face să mă eticheteze: „de la bloc”, adică, n-am mutră de „casă”, oi fi prea modest îmbrăcată? De ce oamenii îi judecă pe alţii fără măcar să-i fi auzit scoţând vreun cuvânt? N-am înţeles. Şi ce o fi rău în a sta la bloc? Dacă am chef, pot să-mi pun buxus în sufragerie, ce-i pasă lui? I-am răspuns totuşi că sunt pentru casă, apoi el a început să se laude cu lămâii şi arborele lui de cafea. Din întâmplare, am şi eu. Nu i-am mai spus că am şi patru avocado, scorul ar fi fost cu siguranţă în favoarea mea. Îmi iau ghivecele în braţe şi plec spre casă, iar în momentul în care văd că mă urmează ca un căţel, cu fraze neterminate în gâtlejul al cărui omuşor se mişcă spasmodic, îi spun „La revedere!” şi grăbesc pasul, mi-a fost de ajuns pentru o singură zi.

Urc în autobuz, bucuroasă că am prins loc , cu plasele mele pline de ghivece de buxus şi câţiva butaşi de trandafiri. La următoarea staţie, puhoi de studenţi, e ora la care ies de la şcoală, aşteaptă nerăbdători şi, probabil flămânzi. Sunt din nou uimită, de data aceasta în mod pozitiv, nimeni nu se împinge, stau de-a binelea la rând, într-un mod foarte civilizat. Bravo, generaţie tânără! Sunt mândră de voi. Degeaba cei trecuţi de o vârstă vă tot critică, voi sunteţi viitorul, iar azi (şi poate în fiecare zi) le-aţi dat o lecţie de civism.

Tineri ai României , vă respect!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

O lume nebună, nebună, nebună…

Era titlul unui film din copilărie, nu mai ştiu despre ce era vorba, îmi amintesc doar că era o comedie spumoasă (nu ştiu de unde vine expresia aceasta, dar am împrumutat-o şi eu).

Din păcate, prezentul ne dezvăluie o lume nebună cu adevărat, o lume împărţită întrei EI şi NOI, fiecare crezând despre ceilalţi că apără minciuna, iar adevărul absolut se află doar în propria tabără.

Nu vorbesc acum despre politicienii murdari, hoţi şi corupţi,  care manipulează masele  după propriul plac şi după o bine studiată metodă, ci despre noi, oamenii simpli, care suntem împinşi într-o parte sau alta de valurile istoriei. Întotdeauna pionii sunt primii sacrificaţi, se ştie de când lumea, şi totuşi…

De ce oare ne lăsăm manipulaţi atât de grosier de către cei pe care-i mână în luptă doar interese materiale şi frica de puşcărie? Cum putem crede că cea mai gravă problemă a României, în anul centenarului, este faptul că homosexualii se pot căsători? Întotdeauna când dai energie unei probleme, ea se umflă şi devine cu adevărat importantă.

Ceea ce nu pot înţelege nici în ruptul capului, este ura pe care o seamănă însăşi biserica ortodoxă în rândurile poporului, aruncând cu piatra în numele lui Iisus, instigându-ne pe unii împotriva altora, toate acestea fiind făcute pentru a pupa mâna ce le toarnă galbenii în saci.

Oare cei ce au înfăptuit unirea, sau cei ce şi-au dat viaţa la Oituz şi Mărăşeşti pentru ca noi să rămânem o ţară întreagă, s-ar bucura văzând tornada ce spulberă faţa României de azi?

Se răsucesc în morminte strămoşii, pe umerii cărora ne-am construit o viaţă pe aceste meleaguri încântătoare, dar pe care nu le ştim iubi, preţui şi respecta.

Ne lăsăm purtaţi de sentimente negative, nu vrem să vedem bârna din ochiul celui ce ne manipulează în interes propriu, suntem ca şi pasagerii unui vapor care, în loc să stea pe toată suprafaţa acestuia, pentru a-l echilibra, se înghesuie majoritatea doar pe o parte, rezultatul fiind, fără îndoială, scufundarea tuturor, indiferent de partea pe care au ales să stea.

ROMÂNI, aveţi grijă, vaporul nostru este deja în derivă. Nu mă lăsaţi să cred că în această clipă istorică procentul celor ce nu pot gândi cu propriul creier este mai mare decât poate suporta o ţară. S-ar putea ca, atunci când vă treziţi, să fie prea târziu.

Referendumul este doar o modalitate a viitoarei dictaturi de a-şi număra oile, ca să ştie pe câtă prostie se mai bazează. Din păcate, încă pe multă…

Să avem minte, capete cred că avem cu toţii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ziua Arieşului, ediţia a II-a

NU, n-am uitat de această zi importantă din calendarul meu personal şi poate şi al altora, dar cu atâta prigoană a homosexualilor şi atâtea lături aruncate de unii în capul altora, parcă nu avea loc printre articolele mele.

Totuşi, îmi iau inima în dinţi, şi zic: dragi români de pretutindeni, cărora vă mai pasă şi de altceva decât de furtunile politice ce zguduie România în ultimele luni şi care nu sunt în stare să aducă ceva bun în vieţile noastre, vă invit cu mare drag în data de 13 octombrie să mai facem un efort pentru a curăţa albia Arieşului de urmele lăsate de vajnicii locuitori ai zonei, şi de eventualii turişti care (am văzut cu ochii mei) se debarasează de gunoaie nu contează în ce loc, „civilizaţi” la maximum, dar doritori să găsească locuri curate atunci când pleacă în concediu…

Da, ştiu, Ziua Arieşului era în 7 octombrie, sau, mă rog, în cea mai apropiată sâmbătă de această dată, însă, după cum cu toţii aţi observat, ne-a fost furată de către marele referendum inutil, care va mai băga nişte bani în buzunarele unora, şi aşa doldora…

Mă tot abţin să  politizez această zi, e una care ar trebui să-i adune pe toţi locuitorii Văii Arieşului şi pe cei care iubesc aceste meleaguri, după mine, politica este o plagă pe faţa societăţii, nu avem nevoie de ea, dar e ca o boală cronică, n-o putem „vindeca”, aşa că o suportăm, fiecare cât de bine poate.

Ştiu că a fost Ziua Curăţeniei în 15 septembrie, acţiune lăudabilă şi de folos, dar loc pentru curăţenie există tot timpul, nu cred că Arieşul a devenit brusc limpede ca cristalul şi lipsit de miile de pet-uri care-l populează încă de la izvoare.

Cam atât am avut să vă spun, răspund cu drag eventualelor întrebări.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Cine vrea să falimenteze CFR – ul?

Trăim nişte vremuri mai mult decât tulburi, în care oamenii şi natura tălăzuiesc ca o mare în furtună, veştile rele circulă cu viteza vântului turbat, iar de cele bune, nu prea mai avem parte.

Zilele trecute, am avut din nou ocazia să mă plimb cu trenul, şi, bineînţeles, să îndur suferinţele de rigoare.

Prima parte a călătoriei a fost decentă, am mers de la Cluj la Mangalia, cu vagonul cuşetă. Nici n-am simţit cum au trecut orele, am putut dormi şi am ajuns odihnită pe litoral.

Ce te faci însă, că, de la mare a trebuit să mergem în Moldova, cu un tren de noapte, care nu avea nici cel mai mic vagonel de cuşetă, sau vagon de dormit, sau… Pe lângă asta, era atât de plin, cu oameni care călătoreau pe culoar, ca pe vremea împuşcatului, că nu-mi venea a crede că ceea ce văd este din România anului de graţie 2018, când laptele şi mierea promise de un guvern analfabet, s-au transformat în fiere.

Bucuroasă că am supravieţuit călătoriei, m-am odihnit vreo două ore, după care, la nuntă, frate, că de aceea venisem în Moldova. Nunta a fost frumoasă, autentic moldovenească, cu mâncăruri bune şi muzică excelentă.

Dar… cum întotdeauna există un „dar”, a trebuit să mă întorc din nou la Cluj, de astă-dată cu un tren de zi. Mă gândeam că voi putea să mă odihnesc cât de cât, doar am zburat direct în tren de la nuntă, la ora 5,15 dimineaţa.

În Paşcani, când cer un loc la Cluj, surpriză: mai era un loc doar până la Gura Humorului, coleşica preste deal, cu alte cuvinte. Bun şi ăla, zic, îl iau, adjudecat, până nu-l ia altcineva!

Mă mai plimb eu prin oraş (aveam mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat), timp în care, mă păleşte deşteptăciunea, aşa că mă întorc înapoi la gară, poate mai are vreun loc din Vatra Dornei, cine ştie?

Surprize, surprize, am mai primit un loc, din Gura Humorului, până la Gherla, ce-i drept, în alt vagon! Din Gherla mă duc şi pe jos, ce-s ăia 50 de kilometri, până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, cu siguranţă ajung, că doar sunt antrenată, am făcut mii de kilometri pe jos, în ultimii ani. Mai apuc doar să aud un bărbat care aproape plângea în faţa ghişeului, fiindcă nu mai primea bilet până la Timişoara, nici măcar în picioare. O altă doamnă care nu primise loc, atunci când luasem eu primul bilet dimineaţa, a cerut să „vorbească cu şeful”, iar acum, o văd aşteptând trenul, cuminte. O fi primit şi ea loc până în Gura Humorului, mai ştii?

Râsu-i râs, şi gluma-i glumă, dar, când se anunţă trenul care vine cu vagonul 5 (cinci) după locomotivă, mă deplasez spre coadă, eu aveam locuri întâi în vagonul 4, apoi în vagonul 1.

Urc în vagonul 1, unde spre surprinderea mea, găsesc loc, aşa că rămân să-mi trăiesc supliciul călătoriei într-un vagon în care aerul condiţionat face faţă doar o perioadă, apoi se procedează ca pe vremuri, se deschid geamurile, altfel, dăm cu toţii în primire, e o căldură umed-sufocantă, miros de găini opărite, aceasta a fost impresia mea la prima urcare în tren, când aveam trei ani, şi mai persistă şi acum.

Distracţia abia pe la Gura Humorului începe, când un grup de vreo 10-12 studenţi, vin cu locuri în regulă, fapt care-i face pe mulţi dintre ocupanţii scaunelor, aceia care nu mai găsiseră locuri, să se ridice umili şi să stea în picioare. De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri, mi s-a zbârlit părul pe mine când am văzut cum o mamă cu un copil de nici doi ani, a fost nevoită să se ridice în picioare, pentru a ceda locul studenţilor.

Nu am nimic cu studenţii, îmi sunt dragi, am trecut şi eu şi copiii  prin acea fază a vieţii, vinovaţi sunt cei ce, din dorinţa de a mai câştiga capital electoral, au dat legea prin care studenţii pot circula gratuit cu trenul, de câte ori şi oriunde li se năzare. Zău aşa! Iar oamenii care plătesc bilet, ce să facă? În cazul în care „prind” un loc în picioare să fie mulţumiţi şi să călătorească în aceste condiţii de la Iaşi la Timişoara?

Cei ce au dat legea sunt  total înafara problemelor care le-au creat. Habar nu au (sau nu vor să ştie) că CFR Călători pur şi simplu nu mai are vagoane, locomotive, că sunt nevoiţi să scoată trenuri fiindcă nu mai pot încropi o garnitură. Când spun „garnitură” mă gândesc la două amărâte de vagoane, în care oamenii stau claie peste grămadă, iar dacă mai nimereşti şi „mâncători de seminţe” în preajmă, tacâmul este complet.

Din Gherla, a urcat un cuplu drăguţ, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar foarte simpatici. Am intrat cu ei în vorbă şi am aflat că, de fapt, trenul nostru are doar patru vagoane, deoarece vagonul 3 lipseşte cu desăvârşire… Iluzia că avem 5 vagoane s-a spulberat şi ea, iar cei doi ne-au povestit cum o mamă cu trei copii n-a mai primit bilet nici în picioare, până la Arad…

E posibil aşa ceva? E posibil ca în România secolului XXI să nu poţi călători cu trenul, fiindcă un tren, care pe vremuri avea 15 vagoane, acum are 5, de fapt, patru…?

Acum 35 de ani, de la Cluj la Bucureşti, ajungeai în 7 ore şi jumătate. Acum, după mersul trenurilor, ajungi în 10 ore şi jumătate, iar  cu întârzierea aferentă… când o da Domnul.

În ultimii 28 de ani, nu s-a făcut nimic pentru infrastructura căii ferate, iar vagoanele, sunt cam aceleaşi. Cele mai noi, cred că au în jur de 20 de ani. Într-o ţară care are (avea, nu ştiu dacă mai are) fabrică de vagoane şi de locomotive, se călătoreşte ca în evul mediu, cu viteza diligenţei.

De când ne-am „democratizat”, toţi miniştrii transporturilor au fost fie incompetenţi, fie marionete.

Eu spun ce ştiu bine despre CFR, că despre autostrăzi se tot spune, tot degeaba.

Am stricat şi eu o vorbă, să mă răcoresc.

Nu pun poze, cred că ştiţi cu toţii cum arată trenul în România centenarului. Huo!

Ne vedem la Bucureşti, incompetenţilor, dăncilenilor, vânduţilor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Clujul în stradă – ziua a doua

Da, e un iepuraş, care chiar a participat la protest, împreună cu stăpânul lui, bineînţeles. M-am gândit că dacă văd o imagine de acest fel, vor fi interesaţi şi cei ce ieri, în timpul protestelor din oraşele ţării, încă mai postau pe facebook imagini idilice, cu floricele şi pisicuţe. Vorba ceea: „Ţara arde, babele se piaptănăăă!” Parcă îmi şi sună în urechi vocea cântăreţului, vouă, nu?

Ieri am fost şi mai mulţi decât în ziua precedentă, semn că românii se trezesc pe rând… Bine ar fi să ne trezim cu toţii, numai aşa putem să scăpăm şi de ei, toţi.

La protest, ca la protest: lozinci, mers pe jos (până în Mănăştur de astă dată, în 19 am fost în Mărăşti). Am pornit cu mult entuziasm pe la ora 20, unii cu familiile, colegii, prietenii, iar copiii, bine dispuşi şi încântaţi să facă un lucru „de oameni mari”, strigă şi ei lozinci, chiar dacă nu le înţeleg sensul. Cei mai măricei, vor ţine minte toată viaţa aceste evenimente şi le vor putea povesti nepoţilor, aventura lor din copilărie…

Înainte de a pleca la protest, am stat de vorbă cu o familie tânără, care era total decepţionată de cele ce se întâmplă în ţară şi de neputinţa noastră de a face ceva: ” Am stat de vorbă cu un vecin, care este foarte mulţumit de doi leii daţi la pensie, uită că celelalte s-au scumpit mult mai mult” îmi spun ei, cu necaz. Pesimismul lor mă întristează, dar nu într-atât încât să  pierd orice speranţă că voi apuca şi eu zile bune în această ţară.

” Noi măcar protestăm!” aud un crâmpei de discuţie în spatele meu, am traversat deja tot Mănăşturul şi ne întoarcem spre centru, pe strada Câmpului. Da, noi măcar protestăm, nu stăm cu mâinile încrucişate aşteptând ca alţii să facă ceva, pentru a ne fi nouă mai bine. Cum ne vom simţi noi, dacă protestul nu va avea finalitatea dorită? Cred că mult mai bine decât ei, cei care nu au participat. Dacă totuşi va apărea schimbarea, iar la un examen de conştiinţă îşi vor da seama că au stat în casă, laşi şi leneşi, sau la terasă, bând bere şi bucurându-se de o seară în oraş regretele vor fi târzii. Când vor fi întrebaţi de nepoţi: ” Tu ce-ai făcut, atunci când oamenii manifestau? „, ce le va răspunde?

Ne-am bucurat şi noi de o seară în oraş, petrecută solidar, cu oameni care au acelaşi crez, şi anume acela că ţara aceasta merită mai mult decât nişte gunoaie la conducere, care s-o ducă direct la groapa de gunoi a Europei.

Vă aştept deseară la protest, mult mai mulţi şi mult mai hotărâţi!

Nu ataşez poze sunt destule pe FB.

Să aveţi o zi după cum vă este sufletul!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aseară, Clujul a fost în stradă

E cam mult spus, au fost poate cinci mii de oameni, dar raportând la întreaga populaţie a Clujului, procentul este neînsemnat. Am văzut pe o statistică, în anul 2012 erau 303.000 mii de locuitori, fără studenţi.

Chiar mi-era dor de o plimbare seara prin oraş, dar nu neapărat una în timpul căreia să strig lozinci… cam aceleaşi în ultimii ani, dar cu rezultate minime, spre deloc.

Privesc în jurul meu, oameni tineri şi foarte tineri, angajaţi şi studenţi, oameni cu copii (chiar şi câte doi), unii în manduka, alţii pe jos, bucurându-se de „distracţia” picată la ţanc, azi vor merge mai târziu la culcare, iar părinţii vor fi mai indulgenţi. E vară, e vacanţă, cald, bine…

Erau şi oameni cu câini, unii paşnici, alţii mai agitaţi, dar toţi erau pătrunşi de importanţa momentului. Precis pesedeii vor calcula din nou cam câţi bani au investit sorosiştii… Cel mai mult primesc părinţii cu copii, apoi cei ce au adus un câine, iar la urmă noi, cei fără pancarte şi fără instrumente pentru conturbarea liniştii publice… Sper că aţi băgat de seamă că glumesc…

Dar gata cu gluma, de fapt, la o sută de ani de Românie, cu ce ne putem lăuda?

Ştiu, răspunsul dumneavoastră va fi: „Cu mai nimic!” Şi culmea este că aveţi dreptate. Stau şi mă gândesc, de ce oare am ieşit din nou în stradă, că tot nu se rezolvă nimic? Păi de aia, că vreau să pot sta cu fruntea sus în faţa nepoţilor, care într-o zi (nu bună) ar putea să mă întrebe: ” Buni, ce ţară ne-ai lăsat?”, sau, şi mai grav: „Buni, de ce nu ne-ai lăsat şi nouă o ţară?”

Iar eu, dacă acum, în acest moment, nu fac nimic, va trebui să privesc în jos şi să recunosc că am fost una dintre cei mulţi, cărora nu le pasă, sau care sunt prea indolenţi pentru a face cel mai mic gest.

Fac un apel la bunici, la principalii votanţi ai partidului ce duce ţara de râpă, să  gândească cu mintea (am auzit că – cacofonia nu este greşeală gramaticală) atunci când votează, nu cu alte părţi ale corpului, care nu dau soluţiile cele mai bune. Dacă sunt şi tineri în PSD, mi-e milă de ei, fiindcă s-au lăsat spălaţi pe creier, cumpăraţi cu un ciolan ieftin şi cu promisiuni deşarte.

Din pricina lor, a celor care votează greşit şi a celor ce nu merg la vot, ţara îşi pierde tinereţea prin străinătăţi, iar bătrânii trăiesc şi mor singuri, cu ochii pe fereastră, aşteptând poştaşul cu pensia mărită de PSD, dar mult mai mult micşorată de preţurile ce au crescut în proporţie deşănţată sub această „înţeleaptă” guvernare.

Dacă măcar cei ce ne priveau de la balcoane şi de la terase ni s-ar fi alăturat, am fi fost mai mulţi şi mai puternici… Dar cum să-ţi laşi bericica, telenovela, sau pur şi simplu, odihna de seară, pentru a te alia cu cei ce strigă ca nebunii, lasă, că tot nu se întâmplă nimic…

Nu ştiu dacă se va întâmpla ceva, ştiu doar că trebuie să continuăm, nu putem să stăm cu mâinile în sân, văzând cum hoţii şi-au făcut legi care să-i ferească de mâna justiţiei.

Amintindu-mi de mitingul pesedist de la Bucureşti, la sfârşit am fost atentă să văd ce rămâne după coloana de demonstranţi… nimic. Nici măcar o hârtie nu era lăsată pe jos. Hmm… s-ar părea că în Cluj e o altă categorie de oameni, poate ar trebui să ia şi alţii aminte, că oraşul este al nostru, al tuturor şi nu ne place să găsim strada murdară, aşa că n-o murdărim. Am văzut chiar un domn ce venise cu câinele, cum strângea într-o pungă de plastic ceea ce câinele lăsase lângă un tufiş.

Cam atât am avut de spus… azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Magia gunoaielor

Groapa de gunoi are magia ei, proprie şi de puţini înţeleasă. Poate veţi spune că am luat-o pe lângă cărare, cum să aibă gunoaiele ceva magic, ele sunt doar o pecingine pe faţa societăţii, un rău pe care ni-l facem singuri şi de care nu ştim cum să scăpăm.

Da, aşa este, până la un anumit moment, în care participi la o acţiune de ecologizare, iar atunci, ceva magic se întâmplă… Iată că am folosit acest cuvânt deja de prea multe ori, aşa că mă voi abţine de acum încolo. Cert este că, atunci când cauţi prin gunoiae, vrând-nevrând, apare o curiozitate, te întrebi oare peste ce o să mai dai?

Ţin minte că, astă toamnă, când am curăţat Arieşul pentru prima dată (sper că nu şi ultima), nişte elevi de liceu, veniţi tocmai de la Satu Mare pentru a ne ajuta în acţiunea noastră, se tot minunau de obiectele găsite, de care nu poţi face abstracţie, ba chiar poţi să ţeşi o adevărată poveste în jurul lor.

Eu strângeam gunoaiele de sub podul de la Hădărău şi fără să vreau, coboram tot mai jos, spre râu, uite acolo, un ambalaj de şampon, dincolo, mai multe pet-uri de bere, cutii de conserve, ambalaje de plastic colorate divers… Bleah! O găină moartă, pusă în două pungi de plastic. Îţi revii, treci mai departe, moment în care unul dintre băieţi, cărând un sac de plastic extrem de greu, mă întreabă dacă nu cumva vom găsi pe aici şi oameni morţi, după greutatea sacului în care n-am putut identifica ce o fi fost.

Un adevărat plaur format din diverse obiecte din plastic se aciuiase după o creangă ruptă pe jumătate dintr-un arin, cum  nu le ajungeam, soţul meu a venit să ne dea o mână de ajutor, iar în febra „culesului”, s-a dezechilibrat şi a căzut  în râu, în apa rece de octombrie, până la piept. El se străduia să mai adune gunoaie chiar după ce căzuse în apă, iar noi, cei de pe mal, eram atât de prinşi de munca noastră, încât nici măcar nu i-am făcut o poză, spre aducere aminte.

Doar după ce a ieşit din apă şi a plecat acasă ca să-şi ia haine uscate, mi-am dat seama de ciudăţenia situaţiei…

Mai sus de pod, am observat că cineva venise să adune gunoaiele pe care, sunt sigură, tot el le aruncase, o casă se află foarte aproape de acel loc.

Mă întreb în continuare, când se vor lua cu adevărat măsuri de ecologizare şi apoi de păstrare a curăţeniei în ţara aceasta?

Problema nu este doar pe apele curgătoare, probabil acolo este cea mai gravă, deoarece astfel gunoaiele migrează şi murdăresc mai mult.

Săptămâna trecută am fost cu trenul până la Bucureşti. Ce mi-a fost dat să văd, nu este de povestit. În unele locuri, munţi de gunoaie, aruncate de la case al căror dos este spre calea ferată, te făceau să crezi că România s-a transformat într-o imensă groapă (de fapt, munte) de gunoi.

Mizerie prin gări, printre linii, pe la marginea (şi nu numai) a localităţilor…

Ce e drept, mai erau şi porţini curate şi îngrijite, ca nişte oaze şi deşert, care mă fac să cred că nu e totul pierdut.

Ceea ce pot spune, este doar:

ROMÂNI, TREZIŢI-VĂ!

Dacă noi nu scoatem ţara din gunoi, nu vine nimeni să facă asta în locul nostru!

Mauela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni