Arhive pe categorii: Civice

GENERAŢIA psd

E o perioadă tristă, în care românii îşi aruncă lături unii în capetele celorlalţi, doar fiindcă au avut opinii diferite la vot. S-ar părea că după o campanie electorală aproape inexistentă, liniştită şi fără niciun pic de sare şi piper, oamenii simt nevoia să strige unii la alţii, să vorbească toţi deodată, iar, precum cocoşul de munte, fiecare să se audă doar pe sine.

Trăim într-o îară în care o generaţie încă bine reprezentată a crescut sub faldurile drapelului partidului unic, căruia ştiau că trebuie să-i dea ascultare fără preget, că dacă nu… dacă nu, Casa Poporului sau Canalul erau vacanţele în care se ştia când plecau, dar nu se ştia dacă sau cînd se vor mai întoarce. Aceşti oameni sunt părinţii şi bunicii noştri, cei obişnuiţi cu un „tătuc”, sau, acum, o „mămucă” dispusă să-i pupe pe frunte şi să le dea asigurări că totul va fi bine, dacă votează în continuare cu acest partid ce stă să se destrame, a cărui căruţă zdrăngăne în mod periculos şi enervant pentru timpurile în care trăim.

Nu vreau să fac niciun fel de analiză politică, sunt alţii care se ocupă cu acest subiect, chiar dacă majoritatea sunt nişte analişti de mâna a treia. De fapt, sunt persoane plătite pentru a forma anumite opinii, oamenii ajungând să creadă că ideile ce li s-au inoculat sunt ale lor, personale. Vreau să povestesc o întâmplare de acum vreo trei săptămâni, care ilustrează într-un mod foarte plastic tipul alegătorului psd, a aşa-zisei GENERAŢII psd.

Ca de obicei în weekend, eram în plină acţiune, marcând cu săgeţi galbene Camino de Santiago prin Apuseni. Cei ce mi-au mai citit articolele ştiu despre ce este vorba, nu mă voi repeta acum. Era duminică, destul de cald, iar eu mă aflam la ieşirea din Arieşeni, venind dinspre Gârda de Sus. Mai voiam să marchez până în Vârtop, acolo îmi propusesem să-mi închei ziua de muncă voluntară. Stăteam pe o bancă, iar după ce mi-am terminat sandvişul pus de acasă, m-am gândit să deschid o altă cutie de vopsea, cea pe care o aveam mai era bună doar pentru 2-3 săgeţi. După ce închei operaţiunea de schimbare a cutiilor, dau cu ochii jur-împrejur, ca să găsesc un tomberon, unde să arunc cutia aproape goală. Nu se vede nici urmă de aşa ceva, dar tocmai în acel moment, un bărbat cam la 75 de ani mă interpelează, întrebând ce fac pe acolo. Îi explic, apoi îl întreb dacă nu este vreun tomberon de gunoi prin preajmă, ca să arunc cutia.

„Nu este, dar o iau eu”. Îi mulţumesc, gândindu-mă că uite, un om de treabă mi-a ieşit înainte. „Dar să-mi pui şi mie nişte vopsea, să dau pe gard…” Simt că mă ia cu călduri, adică să-i dau din vopseaua pe care am cumpărat-o din banii mei şi am cărat-o în spate 15 km? ” Văzând că refuz, chiar după ce m-a asigurat că ” nu voia cutia plină”, asta chiar m-a umplut de nervi, a zis că ” atunci, n-o mai iau,” punând-o jos, de parcă brusc, ar fi început să-l ardă!, moment în care nu m-am putut abţine şi l-am făcut cu ou şi cu oţet, pe el şi pe toţi profitorii din lume.

Mă îndepărtez tristă, purtând cutia într-o mână şi pensula, şablonul şi cutia plină în mâna cealaltă, iată, acesta este profilul alegătorului psd, omul care musai trebuie să câştige ceva din orice gest, fie cât de mic, nu face nimic doar din bunăvoinţă şi pentru că e bine crescut. Şi da, dacă putem fura, nu contează că e o amărâtă de vopsea sau o întreagă pădure, o facem fără mustrări de conştiinţă, că NOI SUNTEM ROMÂNI!!!

Credea probabil că şi mie-mi convine, dacă se termină voseaua, plec mai repede acasă, fur şi eu de la şeful meu, sau de la cine m-o fi trimis acolo.

Greşit, bade! M-am dus de capul meu, pe banii şi timpul meu liber, nu m-a trimis nimeni, doar dorinţa mea de a face ceva pentru ţara aceasta, pentru ca străinii să vină aici şi să vadă cât e de frumoasă, iar locuitorii s-o ducă mai bine. Dar cine, din GENERAŢIA psd poate pricepe aşa ceva? Aluatul din care sunt plămădiţi ei e cu totul altul, aşa că…

Am fost foarte furioasă în acea zi, de aceea n-am scris atunci. Sunt furioasă şi acum, văzând cum acest soi de oameni e încă într-un număr atât de mare, încât ne poate ţine încă prizonieri, ani întregi.

Turul doi e aproape, unii dintre noi vom vota din nou răul cel mai mic, dar… nu avem încotro.

Să auzim de bine, (că de văzut, nu prea se vede nimic bun pentru România)!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Am obosit…

Abia aştept să se termine odată cu toată mascarada asta de campanie electorală, în care 85 la sută dintre participanţi toarnă minciuni cu găleata în capul nostru, „populaţia” (după spusele lor), pe care o cred proastă, incultă şi neinformată.

Căutând ceva în dulap, aud aseară cum Marele şi Iubitul Conducător, zâmbitor şi plin de sine, povestea despre creşterile economice din perioada în care partidul (pe care cu mână de fier îl conduce) este la guvernare, adică 30 de ani, mai puţin vreo 4.

Eram cocoţată pe scaun,  simţeam că ameţesc la auzul unor asemenea minciuni sfruntate, aşa că am coborât repede şi am plecat din camera în care soţul meu se uita la ştiri…

Oare câţi dintre cei ce stau cu nasul în televizoare mai cred balivernele unui hoţ, pe care toată Europa îl huiduie şi-l ironizează? S-ar părea că destui, altfel n-ar mai avea nas să iasă în public, s-ar ascunde în gaură de şarpe şi nu i-am mai auzi în veci de nume.

Oare chiar trebuie să dispară o generaţie, pentru ca România să scoată capul din nămolul în care ne-au afundat politicienii de categoria a VII-a pe care nu i-am votat niciodată, dar au tot ieşit la alegeri?

Ştiu că o să primesc comentarii furioase la aceste cuvinte, dar este purul adevăr. Dacă nu-l pronunţă mulţi, îl gândesc însă.

Ceea ce ştiu cu siguranţă, este că am obosit tot aşteptând ca un Făt Frumos să vină şi să ne salveze (până la urmă de noi înşine), concluzia fiind că fiecare dintre noi are puterea de a schimba ceva, puterea aceea mică, aflată în buletinul de vot, dar care, la un moment dat, poate fi foarte mare, uriaşă, poate face diferenţa între a trăi de pe o zi pe alta, sau a redeveni ceea ce am fost cu ani în urmă, o ţară respectată şi pentru oamenii ei, nu numai pentru poziţia geografică şi bogăţiile sale.

Mă mai ţine totuşi vlaga până după alegeri, iar speranţa că ACUM este momentul pentru a da de veste lumii că România s-a deşteptat, nu m-a părăsit încă.

Să mergem la vot şi să alegem schimbarea. Pe cei de până acum i-am văzut, cu vârf şi îndesat, de ce sunt în stare.

Doamne ajută!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

VOTEZ, DECI EXIST!

Mă întreba ieri un coleg: „Noi, când spunem că ne iubim ţara, ce iubim, de fapt? Pământul?” Întrebarea m-a surprins un pic, dar în acel moment, mi-am dat seama instantaneu că pământul ţării este cel pe care-l iubim şi pe care vrem să-l păstrăm intact, cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui.

Acum, când vuieşte internetul de clipuri proVOT, aş vrea să spun şi eu doar câteva cuvinte. În dorinţa de a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago am făcut şi în această duminică o excursie, de astă dată invers, de la Albac la Vadul Moţilor, peste munţi.

Am descoperit din nou locuri extrem de frumoase, am făcut o călătorie prin fascinanta Românie, aceea pe care cu toţii ar trebui s-o iubim şi de care tuturor ar trebui să ne pese. Dacă eu, care m-am născut în aceste locuri binecuvântate, exclamam la fiecare câteva minute: „Doamne, cât e de frumos!”, atunci cum vor reacţiona străinii, care neam de neamul lor n-au văzut atâta prospeţime, sălbăticie şi viaţă palpitând pe fiecare centimetru pătrat?

Îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este:

MERGEŢI LA VOT!

E nevoie de fiecare vot, pentru a mai păstra măcar ce se poate din această ţară, furată şi oropsită de sute de ani. Dacă 30 de ani am tot votat, dar au ieşit tot cei pe care n-am pus ştampila, să nu disperăm, să nu ne blazăm şi să spunem că votul nostru nu contează! Ba contează, fiecare vot contează, aşa cum contează şi fiecare fir de iarbă, fiecare furnică ce trece pe cărare spre un ţel doar de ea ştiut, fiecare pasăre ce-ţi încântă auzul cu trilul ei vesel.

MERGEŢI LA VOT, pentru ca aceste bogăţii să nu dispară!

Dacă nu veţi merge la vot, nu veţi mai avea dreptul să vă plângeţi de nenorocirea spre care se îndreaptă România, condusă de către oameni fără scrupule, al căror singur scop este îmbogăţirea lor rapidă şi anularea pedepselor meritate.

Priviţi mai jos, ca să vedeţi cât este de frumoasă România. Iar dacă nu vă este prea greu, ieşiţi din casă şi priviţi pe viu cât este de minunată ţara noastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

 

Se trezesc românii?!! „NIMIC!”

Eram frumoşi şi tineri, era Revoluţie, era atâta speranţă şi fericire în inimile tuturor… Şi au trecut TREIZECI DE ANI  de atunci.

Între timp, copiii noştri au ajuns la vârsta noastră de atunci, noi am devenit bunici, dar marea schimbare, cea mult aşteptată, încă nu s-a produs; sau, nu s-a produs pe deplin.

Zâmbeam în adolescenţă când auzeam despre bătrâni care încă îi mai aşteptau pe americani, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îmi dau seama că am ajuns asemeni lor, sperând într-o himeră care nu se ştie dacă va mai deveni vreodată realitate.

De fapt, ce vrea această naţie română? Lucruri simple, care, se pare că odată cu venirea unor guverne tot mai ticăloşite la putere, se îndepărtează de noi, asemeni unei Fata Morgana spre care tânjeau vechii marinari. Ne dorim cu ardoare să trăim în ţara noastră, fără a avea nevoie să slugărim pe afară pentru a duce un trai decent. Nu cred că este cineva căruia să-i placă să trăiască departe de familie, să stea cap plecat în faţa neamţului, spaniolului sau francezului, doar pentru a avea ce pune pe masa copiilor şi nişte amărâţi de bani, pentru viitorul lor.

Am dori că în această ţară să nu mai vedem cum îmbuibaţii fură fără nicio ruşine ( de la păduri, la fabrici şi la alocaţia copiilor) iar bătrânii şi copiii sunt cu totul daţi uitării.

Am dori ca atunci când mergem să ne plătim dările sau să cerem o informaţie, indiferent unde, să nu fim nevoiţi să plecăm capul la ghişeu, de parcă umilinţa ar fi o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a noastră, a oamenilor de rând.

Am dori ca masa de manevră electorală a celor de la putere formată din asistaţi social care trăiesc pe spinarea noastră, să dispară! Singura boală de care suferă 90 la sută dintre aceşti oameni este LENEA, iar noi nu mai dorim s-o finanţăm . Grija lor cea mai mare este să meargă la târgurile de locuri de muncă şi să obţină ştampila de participare. Prea puţin! Ar trebui ca, atunci când ai refuzat două locuri de muncă, pensia socială să fie tăiată.

Am dori ca localităţile rurale să aibă canalizare, iar copiii să nu mai fie în pericol de moarte de câte ori merg la „toaleta din fundul curţii”, a şcolii.

Am dori ca în România să se facă o mare curăţenie, de sus până jos, de la guvern până la malurile râurilor, care sunt o mare sursă de epidemii, fiind poluate la cel mai înalt grad.

Am dori ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, de la şomerul care a furat un salam, până la marele latifundiar care nu poate explica sursa banilor din care a construit un adevărat imperiu.

Am dori locuri de muncă plătite comparabil cu cele din UE, la care cei plecaţi afară să se poată întoarce şi să fie mulţumiţi.

Am dori ca autostrăzile să nu fie doar pe hârtie, sau banii irosiţi în studii de „prefezabilitate”, care durează zeci de ani, iar harta României rămâne la fel de „cheală”, ca acum 30 de ani.

Şi tot aşa, aş mai putea continua încă, dar noi, cu toţii cunoaştem aceste lucruri însă stăm cap plecat, ca la ghişeu, sau ca în faţa „unşilor naţiunii”, care de fapt sunt unşi cu toate alifiile, sunt ca ţiparii, alunecă din braţul legii care ar trebui să fie ferm şi la fel cu toată lumea, nu permisiv cu unii şi de fier cu alţii.

De fapt, voiam să-l felicit pe acel tânăr din Suceava care a avut curajul să spună ce are pe suflet, înconjurat fiind de propartidul la guvernare.

NIMIC! 

Asta au făcut în cei doi ani, (şi în ceilalţi dinainte) de când „cu onor” guvernează o ţară de oameni îngropaţi în grijile cotidiene, că nici nu mai pot reacţiona. Poate că fapta acestui tânăr îi va inspira şi pe alţii, poate că ROMÂNIA OAMENILOR BUNI totuşi există, iar la un moment dat, care ar trebui să fie cât mai curând, se va ridica şi va scutura de pe spatele ei jigodiile ce-i sug sângele, mai ceva decât pe vremea lui nea Iancu Caragiale.

Felicitări, îmbrăţişări şi urări de bine din partea mea şi a celor ce încă nu dorm în această ţară!

Să trăieşti, român adevărat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Dacă pici în troacă, te mănâncă porcii!

N-am văzut mai nimic din mitingul partidului la putere, am auzit doar câteva comentarii, care inspirau cel mult milă pentru participanți și, mai ales, pentru cei ce i-au adunat acolo.

Dar mi-am amintit de o întâmplare de acum vreo 2-3 săptămâni, când am ”îndrăznit” să recomand unor persoane extrem de ”culte”, cu siguranță simpatizanți PSD, să mai pună mâna pe o carte de gramatică, lucru foarte necesar, atât pentru ei, cât și pentru noi, cei care trebuie să ne ”scrântim” creierul pentru a înțelege ce-au vrut să scrie.

Mi-am dat atunci seama că Marele Partid a reușit să inoculeze atâta ură membrilor și simpatizanților săi, încât, sunt convinsă că ar fi în stare să-i spintece cu un cuțit adevărat, nu numai cu unul verbal pe toți ce  sunt de o altă părere. Este îngrozitor să vezi oameni ce abia leagă două vorbe, cum sar furibunzi cu pumnii strânși, la beregata unuia ce nu e de aceeași culoare politică.

Mi s-a făcut instantaneu milă și greață, nu știu care din acestea două era mai puternică, dar după câteva zile în care comentariul meu încă avea puterea de a-i enerva pe cei ce se simțeau cu musca pe căciulă l-am șters, nu obișnuiesc să-mi beau cafeaua cu oameni de joasă speță, nici nu vreau să-mi populeze virtualul.

Toate acestea, doar fiindcă i-am trimis la școală, oare dacă-i trimiteam la pușcărie, acolo unde este locul majorității liderilor lor, care ar fi fost reacția? presupun că nu atât de mare, totuși, în PSD sunt mai mulți proști, decât hoți sau, cel puțin, asta este impresia mea.

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

O lucrare „românească”

Scriam cu puţin timp în urmă despre lăudabila iniţiativă a oamenilor de pe Valea Arieşului de a înfrumuseţa Fântâna lui Cenan de la Lunca Arieşului şi Cascada Şipote, de la Sălciua.

Până aici, toate bune. Lucrarea popular-artizanală arată foarte bine, am observat că încă n-au apărut gunoaie prin preajmă.

Nu ştiu însă cine s-a ocupat de partea tehnică, şi anume captarea de apă, mai ales cea de la Sălciua, cascada are un debit uriaş, dar la fântână vine un firicel de apă mai slab decât într-o oază din Sahara.

Pot fi două posibilităţi: instalaţia e provizorie, până când se încălzeşte vremea şi se poate lucra în condiţii mai bune, ştiu că traversarea Arieşului nu e  chiar floare la ureche…

Sau, varianta a doua, s-a făcut o lucrare „românească”, în spiritul lui „merge şi aşa”. Ar fi bine totuşi dacă aceasta este varianta adevărată să se reia lucrările, fiindcă oamenii stau la coadă, firicelul de apă ce ajunge dincoace de Arieş fiind adus parcă în bătaie de joc, când priveşti tumultuoasa cascadă.

E ca şi cum ai sta umil lângă masa unui bogătaş, ca să primeşti câteva firimituri.

O să ziceţi că ce mă bag, dacă eu n-am pus mâna… dar mie îmi plac lucrurile bine făcute. Mai bine să nu faci nimic, dacă nu obţii cel mai bun rezultat.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi