Azi dimineaţă coboram pe strada Victor Babeş, dar în loc să o iau la dreapta spre Napoca, am mers tot înainte, pe un drum pe care-l folosesc doar atunci când merg la gară.

Nu asta este important de fapt, ci ceea ce am întâlnit în Piaţa Păcii, şi anume un anacronic şi desuet telefon public, pe lângă care am trecut de sute de ori poate, dar nu l-am băgat niciodată în seamă.

Nu ştiam că asemenea piese de muzeu mai există, iar surpriza a fost şi mai mare când am auzit că are ton. Iată un telefon utilizabil, cu condiţia să ai cartelă. N-am idee dacă mai există cartele pentru telefoane publice, acum când Telekom face mare reclamă la cu totul alte produse.

Întâlnirea cu vechiul telefon mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când telefonia mobilă era aproape inexistentă în România, iar asta nu s-a întâmplat în urmă cu foarte mulţi ani, ci acum vreo 12-13.

Era prima mea călătorie în străinătate, cu trenul, bineînţeles, aşa cum îmi place mie. După ce am mers cu vreo patru trenuri până în Italia, am ajuns într-un final la Verona, unde era punctul terminus al călătoriei, şi unde trebuia să mă aştepte soţul meu. Dar, surpriză, cobor din tren, acesta se îndepărtează încetişor, toată lumea de pe peron se împrăştie care încotro, iar eu rămân singură şi părăsită pe un peron din Europa, cu un număr foarte lung de telefon notat pe o hârtiuţă şi cu inima cât un purice. După mai multe încercări nereuşite de a apela acel număr, am hotărât că nu am altceva mai bun de făcut, decât să mă aşez pe o bancă, şi să aştept.

Am făcut bine, fiindcă într-o jumătate de oră a apărut soţul meu, tot transpirat şi cu un motiv foarte bun pentru care întârziase.

Mă întreb acum, după ce telefonia mobilă pur şi simplu a explodat, toată lumea vorbeşte cu toată lumea, oare cum ne descurcam pe vremuri, fără atâta comunicaţie, dar mult mai multă comunicare? Dacă îţi dădeai întâlnire cu cineva, trebuia să mergi, nu puteai revoca în ultimul moment, cu un SMS nepăsător, fără să te gândeşti că celălalt poate e deja la locul de întâlnire. Făceai pe dracu-n patru şi te ţineai de promisiune.

O altă amintire, din liceu de astă dată, mi s-a furişat în memorie… Eram cu o bună colegă şi prietenă în oraş, voiam să mâncăm delicioasa prăjitură „Potcoavă”, dar ne lipseau 50 de bani, prăjitura costa 2 lei cincizeci.

În faţa Cofetăriei Carpaţi, erau mai multe telefoane publice cu fise, pe vremea aia. Colega mea, mai curajoasă decât mine, se îndreaptă spre un domn bine, rugându-l să-i dea o fisă pentru telefon… Acesta i-a dat mai multe, zicând că poate o să-i mai „înghită” şi telefonul câteva.

Încântate că avem bani destui, ne-am bucurat de prăjitura preferată, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Cine ţi-ar fi dat bani, dacă cereai pentru prăjitură? Atunci te-ai fi numit cerşetor, pe când, pentru telefon e altceva, nu-i aşa?

Mă întreb, dacă aş fi un turist fără telefon prin Cluj (ceea ce e o ipoteză de-a dreptul SF), de unde aş putea să-mi cumpăr o cartelă?

Vă doresc un decembrie minunat, plin de fulgi, cadouri şi îmbrăţişări!

Şi mai daţi naibii SMS-urile de Crăciun, mai bine sunaţi-i pe cei ce sunt cu adevărat importanţi pentru voi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Azi dimineaţă am părăsit apartamenul din Zorilor fără nicio premoniţie, mă aşteptam ca drumul meu pe jos până în centru să fie unul obişnuit, ca alte sute de până acum. Într-adevăr, nimic neobişnuit nu avea motiv să se întâmple, nu era nici mai cald, nici mai frig decât altă dată, am ajuns în acelaşi interval de timp în Piaţa Unirii, am stat ca de obicei la semafor, luând în seamă faza la care a ajuns construcţia patinoarului, apoi, după ce am traversat strada, atenţia mi-a fost atrasă de nişte panouri, ce arătau ca nişte table de şcoală…

De departe nu-mi dau seama ce scrie pe ele, deoarece cu certitudine scrie ceva… Mă apropii destul de mult pentru a vedea mai bine şi simt că mă lasă picioarele, cineva a pus întrebări existenţiale în mijlocul Clujului, crezând că oamenii le vor lua în serios, dar din păcate numai nişte fircălituri şi denumiri ale unor „mari” echipe de fotbal se puteau citi.

Destul v-am fiert, de fapt nu era o întrebare la care trebuia să răspunzi, ci pur şi simplu să continui un enunţ, care începea aşa: „Înainte de a muri, aş vrea să…”

V-aţi gândit vreodată ce aţi vrea să faceţi, care ar fi cel mai important lucru de făcut atunci când afli că doar puţine zile mai ai de petrecut în această lume, bună sau rea, aşa cum singuri ne-am făurit-o?  Poate că această întrebare ar trebui să fie zilnic în faţa ochilor noştri, pentru a ne aminti neîncetat că suntem doar vremelnic în această viaţă , că de obicei lucrurile cele mai importante le lăsăm pentru mâine, pentru săptămâna viitoare, sau pentru … niciodată.

Cum ai mai vrea să alergi către cei dragi şi să le arăţi iubirea ta, atunci când totul în jur e înceţoşat şi nicio speranţă nu se mai iveşte la orizont…

Nu ştiu ce aţi vrea voi, dar eu, „Înainte de a muri, aş vrea să apuc să trăiesc într-o lume normală, în care copiii merg la şcoală iar părinţii la serviciu, fără frica de a nu se mai întâlni la sfârşitul zilei din cauza unora cu creiere de furnică, spălate şi uscate, care în numele unei religii terorizează o planetă întreagă. Aş vrea să apuc să trăiesc într-o lume în care mâncarea este mâncare, nu o complicată formulă chimică, apa curge proaspătă din izvoare cristaline, iar medicamentele sunt doar o amintire, un coşmar ce a secătuit populaţia planetei câteva secole.” 

Dacă mai sunt tablele la locul lor, voi scrie asta acolo. Dacă nu vreţi să-mi scrieţi mie, v-aş ruga să scrieţi asta fiecare în parte, într-un caiet secret:                                            ” Înainte de a muri, aş vrea să…”

Voi ataşa şi poze.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

De mai bine de cinci ani merg la serviciu pe jos (cam 4 kilometri), din dorinţa de a face mişcare şi, mai nou, din groaza de a sta în maşină o jumătate de oră, timp în care viaţa trece parcă degeaba. Dacă merg pe jos, fac cam 40 de minute, timp în care pot să fiu ce aleg eu să fiu, şi să privesc oraşul cu ochii unui turist ce-l vede pentru prima dată.

Nu am prea multe variante de a coborî din Zorilor spre centru, dar periodic schimb cât de cât traseul, pentru a nu intra în rutină.

Cam pe la începutul peregrinărilor mele clujene, când coboram pe Republicii, o luam la dreapta pe Avram Iancu la semafor şi apoi la stânga pe str. Fortăreţei, mi s-a întâmplat un lucru foarte hazliu, pe care doresc să vi-l împărtăşesc.

Imediat pe dreapta, este clădirea Institutului de Farmacie, dacă nu mă înşel. Eu sunt foarte curioasă din fire, mă uit în toate curţile şi pe toate geamurile deschise, mă interesează tot ce se întâmplă în jur. Apoi, pe baza frânturii de imagine abia zărite, ţes o intrigă şi-mi imaginez cum este viaţa celor ce locuiesc în acea casă.

Într-o dimineaţă de mai-iunie cred, când era deja cald afară şi multe geamuri rămân deschise mai mult decât pentru aerisirea matinală, iacă văd pe unul din geamurile de la subsolul clădirii sus amintite o fiinţă umană învelită până la gât, întinsă pe o masă. Am dedus că sala respectivă era o sală de curs, având bănci şi planşe pe pereţi. Cum nu văd prea bine şi nici nu puteam să stau să mă holbez pe geam, am hotărât să trec şi mâine tot prin acelaşi loc, să văd dacă mai văd acelaşi lucru.

La ora stabilită, a doua zi sunt prezentă iarăşi la geamul semideschis, iar „Domnişoara Pogany” după cum instantaneu o botezasem cu o zi în urmă este şi ea acolo, gata să-şi arate maţele şi alte organe învăţăceilor studioşi. Eram convinsă că e un cadavru autentic, auzisem că studenţii învaţă pe cadavre şi devenise o obişnuinţă să trec ca să-i dau „Bună dimineaţa!” în fiecare zi.

Cred că trecuseră mai bine de două săptămâni de când o vizitam zilnic pe Domnişoara Pogany, ca un fel de ritual ce musai trebuia îndeplinit, ca spălatul pe dinţi, sau prin alte locuri, când, într-o dimineaţă, dezamăgire totală, masa pe care de obicei era întinsă, era goală… Toată ziua m-am gândit la soarta crudă a Domnişoarei, poate fusese în final îngropată, sau poate se terminase instruirea ce necesita prezenţa ei…

Mai multe zile m-am străduit să merg pe alt traseu, dacă nu mai am cu cine să mă întâlnesc, de ce aş mai trece pe acolo? După vreo săptămâni, îmi iau inima în dinţi şi merg iarăşi pe vechiul traseu, trag un ochi la geamul deschis, şi… surpriză, Domnişoara Pogany e acolo, în cea mai deplină nuditate… şi abia acum îmi dau seama că e doar un manechin, o biată păpuşă din cele ce simulează corpul uman cu organele aferente, nu a fost niciodată o femeie adevărată, pentru a cărei viaţă eu făcusem zeci de scenarii, care de care mai interesant. Dezamăgită pe de o parte, dar bucurându-mă că nu un corp uman fusese expus atâtea zile, chiar şi pentru învăţare, aceea a fost ultima dată când am „tras cu ochiul” pe acel geam, parcă Domnişoara Pogany murise în acea zi pentru mine.

Dacă povestirea mea vi s-a părut puţin macabră, îmi cer iertare, era doar una din întâmplările mele de turist novice prin Cluj. De fapt, fiecare dintre noi avem mai mult sau mai puţin dezvoltată plăcerea de a auzi sau vedea lucruri ieşite din comun. Nu degeaba în peregrinările mele prin lume, dacă spuneam că sunt din acea parte a României ce se cheamă Transilvania, toată lumea se dumirea:

• A,  Dracula!                                                                                                  Din toate minunăţiile Transilvaniei, Dracula a rămas exponentul numărul 1.

Mai am şi alte povestiri, dar deocamdată vă doresc să aveţi o zi lipsită de griji şi plină de iubire!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni