Arhive pe categorii: Clujul văzut cu ochi de turist

Camino matinal

E ora 5:40 când ies din bloc, o răcoare binefăcătoare mă învăluie, iar sentimentul că de fapt nu e o zi obişnuită ci una de pe Camino de Santiago, mă cuprinde instantaneu.

Întunericul încă nu a fost înfrânt de lumina zilei, doar iluminatul stradal îi face faţă (cu brio, zic eu, nu e niciun colţişor atât de întunecat încât să te cuprindă teama).

Traversez str. Observatorului pe la trecerea de pietoni al cărei semafor nu funcţionează încă, bucurându-mă de raritatea cu care circulă maşinile la această oră a dimineţii. O iau cătinel pe str. Zorilor, cu o mică ezitare dacă să merg sau nu spre dreapta, pe o scurtătură printre blocuri, care pare mai întunecată, dar asta numai la prima vedere.

Îmi vine să râd de scurta mea spaimă, când mă gândesc cum am pornit (în 2012, pe camino Francez, aşa cum am povestit şi în carte) de la albergue Casanova, la cinci dimineaţa, pe un întuneric beznă, iar apoi am intrat într-o pădure în care puteai să-ţi scoţi ochii, nu vedeai nici la câţiva centimetri în faţa nasului. Ca să întregească peisajul deja nu prea primitor, un concert de cucuvele m-a însoţit până la marginea pădurii, când, în depărtare, cerul violaceu vestea răsăritul, unul pe care l-am aşteptat cu cea mai mare ardoare…

Tot gândindu-mă eu la călătoria prin pădurea adormită, iată-mă pe Pasteur, de pe o stradă din dreapta o dubiţă iese pâş-pâş, iar un domn cu un căţel minuscul, din aceia care la depărtare par pisici, urcă voiniceşte pe partea cealaltă a străzii.

Încet-încet Clujul se trezeşte, mai apar şi alţi pedeştri matinali, când Grădina Botanică apare misterios pe dreapta , cu copacii uriaşi adormiţi,  gazdele păsărelelor ce încă sunt somnoroase, nu au început concertul dimineţii. Un aer proaspăt de pădure îmi invadează nările, ferice de cei ce locuiesc prin apropiere, se pot bucura de o  sursă suplimentară de ozon.

Spitalul de Neurologie se trezeşte şi el, începând cu portarul şi cu ceilalţi angajaţi ce intră grăbiţi pe poartă. Sper să nu-i mai calc vreodată pragul, prima dată a fost cu tatăl meu, chiar acum şase ani… Acela a fost începutul sfârşitului pentru el, şase ani de agonie şi chin, pe care nu i-aş dori nimănui din lumea asta.

Dragii mei, mâncaţi sănătos, nu cred că vă doriţi să ajungeţi la acest spital, sub nicio formă.

Cotesc pe Ion Creangă, unde la această oră aglomeraţia nu este încă infernală, totuşi sunt maşini parcate absolut din toată ţara: AB, BH, SV, BV, IF, GR, CL citesc pe plăcuţele de înmatriculare,  parcă toate judeţele s-ar fi întâlnit la o şuetă, tristă şi aproape macabră de fapt, mă aflu în faţa Spitalului de Oncologie. Care dintre voi ar dori să-şi petreacă măcar o zi din viaţă aici?

Şi spun din nou: mâncaţi, beţi şi gândiţi sănătos! Dacă nu ştiţi de unde să începeţi, puteţi să mă întrebaţi, sunt tobă de carte.

Ca să n-o mai lungesc, Clujul e treaz de-a binelea când ajung pe Eroilor, o mulţime de oameni mişună,fiecare spre locul în care-şi va petrece ziua şi-şi va câştiga pâinea.

Mă opresc o clipă în Piaţa străjuită de Avram Iancu, trag o gură de aer, şi mă simt pregătită pentru o nouă zi.

Să fiţi norocoşi şi plini de veselie, astăzi şi în toate zilele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Foiala dimineţii

Coboram azi dimineaţă din Zorilor, aşa cum fac aproape în fiecare zi, când, pe Avram Iancu, o fetiţă cu ochelari, grăsunică şi purtând un ghiozdan colorat, mi-a atras atenţia (în sensul că era să mă împiedic de ea) tot oprindu-se şi făcându-i cu mâna mamei, care rămăsese mai în urmă. Probabil erau în plin proces de învăţare „cum să mergi singur la şcoală”, care în Cluj nu e un lucru foarte uşor.

Traversez strada, iar de cealaltă parte, dau peste un tătic ce-şi duce fetiţa de astă dată de vârsta grădiniţei, în pas alergăreţ pe o trotinetă. Foarte ingenios, nu trebuie să tragi de copil să vină mai repede şi ai şi o viteză de invidiat faţă de ceilalţi participanţi la traficul pietonal.

Despre traficul auto, ce să spun, dacă nu ai o răbdare îngerească (ceea ce eu nu am, de aceea merg pe jos), eşti condamnat la hipertensiune, depresie şi alte boli, care nu-mi vin acum în minte.

Ajung la Librăria Universităţii, singura librărie care a mai rămas de pe vremea împuşcatului şi care face faţă cu brio încercărilor de tot felul la care e supusă lumea cărţii în vremurile noastre. Mă gândesc cu nostalgie că în rafturile ei s-a odihnit o vreme şi cartea mea,

http://scoalaardeleanacluj.ro/wp/produs/intre-pamant-si-cer-pe-camino-de-santiago-camino-francez-2012/

epuizată la această oră. Ar fi bine să o mai pot reedita, dar am nevoie de un sponsor, nu mă prea dau banii afară din casă. Hmm… Poate SPONSORUL  citeşte aceste rânduri, şi-i vine gândul cel bun…

Matei Corvin şade imperturbabil pe calu-i dolofan, a văzut deja atâtea dimineţi, încât una în plus nu-i face nicio impresie deosebită. Cafenelele s-au deschis, soarele zâmbeşte din înalt, cu toate că a uitat să-şi dea jos dinţii de iarnă, e destul de frig încă.

IMG_2645

IMG_2647

Euro e destul de stabil, maşinile… sunt destule. Terasele abia aşteaptă primii muşterii de primăvară, imediat ce temperatura îi lasă să stea pe scaun fără să tremure, adică mai spre amiază.

„Farmec”-ul a plasat o imensă cutie de cremă pe trotuar, iar eu trag de mânecă un domn care tocmai umbla la portofel şi în prima clipă a sărit ca ars, crezând că vreau să-l prăduiesc. Eu doream doar o poză, ceea ce am şi primit.

Bună dimineaţa, Cluj!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ninge… „ca-n abecedar”!

Aseară, pe la 5, a început să ningăăă!  Voiam să iau autobuzul pentru a mă întoarce acasă, dar era atât de frumos, atât de „ca în copilărie”, încât am hotărât să merg pe jos.

Cei ce sunt de o anumită vârstă, de pe vremea când abecedarele nu se schimbau în fiecare an, cred că-şi vor aminti de „Fănică şi Fulgul”, acea lecţie de la litera „F”, unde un băieţel în paltonaş albastru priveşte uimit un fulg ce tocmai i se topeşte în palmă. De această imagine îmi aduc mereu aminte, atunci când „ninge ca-n abecedar”, cea mai minunată amintire pe care am păstrat-o din clasa I.

O mulţime de oameni pe stradă, vorbind şi râzând, parcă zăpada ne readuce din nou copilăria în suflet, ne trimite iarăşi la vremea în care, după o după-masă întreagă în care înfruntam nămeţii, veneam acasă doar când se făcea noapte, uzi la picioare, cu bujori în obraji şi fericiţi până-n cer, iar bunica ne descălţa, ne punea hainele ude la uscat şi şosetele de lână pe marginea sobei, în timp ce sub nasul nostru apărea ca prin minune o farfurie cu mâncare caldă….

Mi-e dor de acele timpuri, în care singura mea grijă era să „învăţ bine”, iar în rest, toată lumea era a mea.

Luminiţele ce strălucesc pretutindeni în Piaţa Unirii mă scot din reverie, parcă acum e Crăciunul, cu toate că e deja 4 ianuarie. Vitrinele magazinelor strălucesc festiv, (cu toate că pe majoritatea scrie cu litere mai mari sau mai mici INVENTAR), oamenii sunt mai frumoşi priviţi printre fulgii efemeri ce le stăruie puţin pe gene, înainte de a se transforma în mici pârâiaşe  ce străbat harta feţei fiecăruia, cu aleile ei de riduri, sau feţişoarele proaspete de copii ce se bucură şi râd la prima lor zăpadă.

 

 

Aud doi tineri ce trec pe lângă mine, regretând că nu a fost aşa la Crăciun, sau măcar la Anul Nou. Eu mă gândesc că e bine şi acum, putea să nu fie deloc, sau iarna să vină prin martie, când deja aşteptăm primăvara şi nu mai suntem pregătiţi pentru o iarnă târzie…

Cu toate că meteorologii nu au prevăzut această ninsoare şi cu toate inconvenientele ce le aduce ea traficului, eu sunt fericită că a venit, că e iarnă cu adevărat, nu numai în filmele de Crăciun de la TV.

Vorbind dspre inconveniente, nu trec mai mult decât câteva minute până să ajung pe strada Pasteur, unde, la poarta din spate a grădinii botanice, o maşină stă de-a curmezişul, vrând să intre în parcare, dar în următoarea clipă ( era să zic „în secunda doi”, la fel ca domnul primar pe vremea când era prim ministru), cu un zgomot sec, o altă maşină ce venea de sus, a reuşit să realizeze semnul „perpendicular”, format din cele două autovehicule.

N-am mai stat gură-cască la cearta dintre cei doi, adevărul este că primul stătea într-o poziţie ciudată, iar al doilea nu s-a putut opri, era gheaţă.

Cum urcam eu pe Pasteur, o coloană de maşini până aproape în Zorilor s-a format în câteva minute, le-am tot spus eu, până m-am plictisit, că e accident şi gheaţă, unii s-au întors, alţii au rămas răbdători la coadă… Nu-ţi vine să crezi cât de mare e răbdarea şoferilor în trafic, pot sta ore întregi, vorbesc la telefon, îşi verifica emailurile şi mai ştiu eu ce, ( în timp ce burta creşte…) când ar putea să facă un pic de mişcare,  mersul pe jos este cel mai accesibil şi ieftin sport cu putinţă.

Cam asta e povestea mea de iarnă, mă bucur că am putut povesti despre ceva actual, zilele trecute priveam la nişte poze cu iarna de anii trecuţi şi tare-mi mai era dor de ea.

Aveţi grijă cum circulaţi, e iarnă, dragi clujeni, dragi oameni din toată ţara, din toată Lumea asta mare!

Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-l mai departe. Îţi mulţumesc că mi-ai vizitat blogul.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Help! Pădurea Hoia o ia la vale!

După cum vă povesteam ieri, plimbarea noastră prin Pădurea Baciu s-a sfârşit în Cheile Baciului şi mai departe, spre tăietura Turcului, unde lăsasem maşina.

IMG_2328

După ce am înfruntat lătrăturile violente ale unor câini de curte (care s-au oprit doar pentru a fi fotografiaţi) şi apoi ale unora ce erau cam de capul lor,  şi după o perioadă de mers  pe calea ferată, am ajuns într-o zonă care mie mi-a adus  aminte de o întâmplare de pe Camino Francez din 2012 (pe care am descris-o şi în carte), când, în loc să o iau pe drumul cel bun, am ajuns pe la groapa de gunoi de la marginea oraşului Ponferrada. Nu m-am mulţumit cu atât, dar i-am mai îndrumat şi pe alţii pe acelaşi drum, ca o fată bună ce sunt.

Am ajuns cumva în vârful mormanului de pământ strămutat de la construcţia  Parcului Logistic TETAROM, unde ne-am întâlnit cu un domn, foarte sprinten, care ne-a spus că are 72 de ani şi locuieşte prin zonă de… când se ştie.

Era curios să ştie pe unde am umblat, iar după ce i-am satisfăcut curiozitatea, ne-a întrebat dacă am văzut cum se surpă Pădurea Hoia. La început, am crezut că e un soi de metaforă, cum să o ia la vale ditamai pădurea?

Eram în apropiere de bazinul de apă, o construcţie destul de impozantă, despre care ne-a spus că nu mai funcţionază, a fost închis de teama unei inundaţii în cazul unei alunecări de teren. Ne-am dat seama că Tetarom-ul se va extinde, buldozerele au brăzdat terenul şi aici, unde nu cu mult timp în urmă era păşune.

Şocul a fost când am ajuns chiar deasupra Tetarom-ului, unde parcă un cutremur a distrus terenurile de tenis, iar pădurea a luat-o literalmente la vale.

Căbănuţa ce se vede în poza din dreapta jos şi aparţine Clubului de tenis a căzut de pe fundaţia ce e în stânga sus a pozei.

Dezastrul a avut loc cu vreo trei săptămâni în urmă şi se datorează cu siguranţă săpăturilor fără nicio noimă şi cu studii geo-topo semnate din birou şi pe bani mulţi.

În realitate e mult mai înspăimântător decât în poze, ruptura se întinde pe cel puţin o sută de metri. Sunt curioasă cine va răspunde pentru dezastrul provocat de lăcomia unora cărora nu le pasă decât de propriul buzunar. Ar cam trebui acum să umble la el, că să reabiliteze zona.

Cam asta ar fi povestea ( din păcate, adevărată). Dacă veţi afla ceva despre felul în care va continua, poate-mi spuneţi şi mie.

Deocamdată, vă doresc o după-masă liniştită, în casă, lângă sobă.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

Clujul în ceaţă…

S-a nimerit să fiu azi prin apropiere de Cetăţuie, şi, ce mi-am zis, ia să dau o raită pe la Belvedere, poate totuşi voi zări ceva prin ceaţa ce parcă s-a lipit de obrazul Clujului şi-l ascunde privirii în ultima vreme. Părea la început că printr-o spărtură a norilor soarele ne va zâmbi măcar pentru câteva clipe, dar a fost numai o speranţă ce nu s-a materializat.

E zi de duminică, a treia zi de Crăciun, aşa că nu mă aştept să întâlnesc prea multă lume pe aici.

Totuşi, pe aleile aproape pustii, mai trec din când în când oameni ce au vrut să mai iasă din casă, să-şi plimbe sarmalele şi prăjiturile mâncate în exces, pentru ca după sărbători cântarul să n-o ia razna.

Totul pare foarte misterios, barul închis din lipsă de muşterii, băncile umede de la ceaţa lipicioasă, clădirea hotelului ce de-abia se zăreşte… Parcă nu-ţi vine să stai prea mult prin aceste locuri, în care vara chiotele copiilor sunt acompaniate de lătratul câinilor ce se joacă împreună, iar părinţii sau bunicii se odihnesc pe bănci, privind frumoasa panoramă a Clujului.

Astăzi oraşul e ascuns sub plapuma ceţii, nu mă lasă să-l văd deloc.

Îmi amintesc că acum o sută de ani, când eram în liceu, veneam duminica aici la plimbare. Cred că ar trebui să caut poze din acea perioadă, ar fi interesantă  o comparaţie cu Clujul de astăzi.

Hotărăsc să cobor pe o potecă, voi ajunge direct la podul ce trece peste Someş, moment în care aud o voce feminină:”Credeam că numai noi suntem pe aici!” „Mai sunt şi alţii”, îi răspund ca să nu-i jignesc, fiindcă în primul moment am vrut să-i zic: „Mai sunt şi alţi nebuni!”. Era o familie simpatică, în fruntea căreia era un băieţel de vreo 4-5 ani. M-au ajutat să trec de o zonă foarte alunecoasă, apoi ne-am despărţit ca nişte vechi amici.

N-am idee ce reprezintă monumentul „pictat” din imagine, iată, sunt aproape de stradă şi am reuşit să nu fac cunoştinţă  cu pământul în mod intempestiv.

IMG_2211

Iată şi podul, care pentru mine e o surpiză….

N-am mai trecut demult pe aici şi nu aveam idee că a fost împrumutat obiceiul de la Paris, de pe unul din podurile ce trec peste Sena, şi anume de a „încătuşa” iubirea dintre doi tineri cu un lacăt prins de zăbrelele acestuia. Ştiam că lacătele de la Paris au fost tăiate, din pricină că mulţimea lor atenta la siguranţa podului, sper că nu va fi necesar să se întâmple la fel şi aici.

Dacă mă întreabă şi pe mine cineva, părerea mea este că poţi pecetlui iubirea cu şapte lacăte, dacă nu-i să fie, lacătele nu ajută cu nimic. Eu sunt pentru ideea  de libertate, cu cât te simţi mai restricţionat (în orice domeniu, nu numai al sentimentelor), cu atât îţi doreşti mai tare să evadezi.

Oare cum s-o numi podul ăsta?, mă întrebam oarecum ruşinată fiindcă nu ştiu atâta lucru, când răspunsul îmi apare clar şi explicit la celălalt capăt:

IMG_2214

Aaa, uite îl cheamă ca şi pe bunica mea, dar sunt sigură că nu ea a fost cea care a inspirat denumirea podului (glumesc). De acum ajung în Parcul Mare, dar asta e o altă poveste…

Dragi clujeni (şi nu numai), vă doresc o după masă agreabilă, ieşiţi din casă că afară nu-i frig şi e tocmai potrivită vremea pentru o plimbare.

IMG_2208

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

 

Telefoane, telefoane…

Azi dimineaţă coboram pe strada Victor Babeş, dar în loc să o iau la dreapta spre Napoca, am mers tot înainte, pe un drum pe care-l folosesc doar atunci când merg la gară.

Nu asta este important de fapt, ci ceea ce am întâlnit în Piaţa Păcii, şi anume un anacronic şi desuet telefon public, pe lângă care am trecut de sute de ori poate, dar nu l-am băgat niciodată în seamă.

Nu ştiam că asemenea piese de muzeu mai există, iar surpriza a fost şi mai mare când am auzit că are ton. Iată un telefon utilizabil, cu condiţia să ai cartelă. N-am idee dacă mai există cartele pentru telefoane publice, acum când Telekom face mare reclamă la cu totul alte produse.

Întâlnirea cu vechiul telefon mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când telefonia mobilă era aproape inexistentă în România, iar asta nu s-a întâmplat în urmă cu foarte mulţi ani, ci acum vreo 12-13.

Era prima mea călătorie în străinătate, cu trenul, bineînţeles, aşa cum îmi place mie. După ce am mers cu vreo patru trenuri până în Italia, am ajuns într-un final la Verona, unde era punctul terminus al călătoriei, şi unde trebuia să mă aştepte soţul meu. Dar, surpriză, cobor din tren, acesta se îndepărtează încetişor, toată lumea de pe peron se împrăştie care încotro, iar eu rămân singură şi părăsită pe un peron din Europa, cu un număr foarte lung de telefon notat pe o hârtiuţă şi cu inima cât un purice. După mai multe încercări nereuşite de a apela acel număr, am hotărât că nu am altceva mai bun de făcut, decât să mă aşez pe o bancă, şi să aştept.

Am făcut bine, fiindcă într-o jumătate de oră a apărut soţul meu, tot transpirat şi cu un motiv foarte bun pentru care întârziase.

Mă întreb acum, după ce telefonia mobilă pur şi simplu a explodat, toată lumea vorbeşte cu toată lumea, oare cum ne descurcam pe vremuri, fără atâta comunicaţie, dar mult mai multă comunicare? Dacă îţi dădeai întâlnire cu cineva, trebuia să mergi, nu puteai revoca în ultimul moment, cu un SMS nepăsător, fără să te gândeşti că celălalt poate e deja la locul de întâlnire. Făceai pe dracu-n patru şi te ţineai de promisiune.

O altă amintire, din liceu de astă dată, mi s-a furişat în memorie… Eram cu o bună colegă şi prietenă în oraş, voiam să mâncăm delicioasa prăjitură „Potcoavă”, dar ne lipseau 50 de bani, prăjitura costa 2 lei cincizeci.

În faţa Cofetăriei Carpaţi, erau mai multe telefoane publice cu fise, pe vremea aia. Colega mea, mai curajoasă decât mine, se îndreaptă spre un domn bine, rugându-l să-i dea o fisă pentru telefon… Acesta i-a dat mai multe, zicând că poate o să-i mai „înghită” şi telefonul câteva.

Încântate că avem bani destui, ne-am bucurat de prăjitura preferată, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Cine ţi-ar fi dat bani, dacă cereai pentru prăjitură? Atunci te-ai fi numit cerşetor, pe când, pentru telefon e altceva, nu-i aşa?

Mă întreb, dacă aş fi un turist fără telefon prin Cluj (ceea ce e o ipoteză de-a dreptul SF), de unde aş putea să-mi cumpăr o cartelă?

Vă doresc un decembrie minunat, plin de fulgi, cadouri şi îmbrăţişări!

Şi mai daţi naibii SMS-urile de Crăciun, mai bine sunaţi-i pe cei ce sunt cu adevărat importanţi pentru voi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Înainte de a muri, aş vrea să…

Azi dimineaţă am părăsit apartamenul din Zorilor fără nicio premoniţie, mă aşteptam ca drumul meu pe jos până în centru să fie unul obişnuit, ca alte sute de până acum. Într-adevăr, nimic neobişnuit nu avea motiv să se întâmple, nu era nici mai cald, nici mai frig decât altă dată, am ajuns în acelaşi interval de timp în Piaţa Unirii, am stat ca de obicei la semafor, luând în seamă faza la care a ajuns construcţia patinoarului, apoi, după ce am traversat strada, atenţia mi-a fost atrasă de nişte panouri, ce arătau ca nişte table de şcoală…

De departe nu-mi dau seama ce scrie pe ele, deoarece cu certitudine scrie ceva… Mă apropii destul de mult pentru a vedea mai bine şi simt că mă lasă picioarele, cineva a pus întrebări existenţiale în mijlocul Clujului, crezând că oamenii le vor lua în serios, dar din păcate numai nişte fircălituri şi denumiri ale unor „mari” echipe de fotbal se puteau citi.

Destul v-am fiert, de fapt nu era o întrebare la care trebuia să răspunzi, ci pur şi simplu să continui un enunţ, care începea aşa: „Înainte de a muri, aş vrea să…”

V-aţi gândit vreodată ce aţi vrea să faceţi, care ar fi cel mai important lucru de făcut atunci când afli că doar puţine zile mai ai de petrecut în această lume, bună sau rea, aşa cum singuri ne-am făurit-o?  Poate că această întrebare ar trebui să fie zilnic în faţa ochilor noştri, pentru a ne aminti neîncetat că suntem doar vremelnic în această viaţă , că de obicei lucrurile cele mai importante le lăsăm pentru mâine, pentru săptămâna viitoare, sau pentru … niciodată.

Cum ai mai vrea să alergi către cei dragi şi să le arăţi iubirea ta, atunci când totul în jur e înceţoşat şi nicio speranţă nu se mai iveşte la orizont…

Nu ştiu ce aţi vrea voi, dar eu, „Înainte de a muri, aş vrea să apuc să trăiesc într-o lume normală, în care copiii merg la şcoală iar părinţii la serviciu, fără frica de a nu se mai întâlni la sfârşitul zilei din cauza unora cu creiere de furnică, spălate şi uscate, care în numele unei religii terorizează o planetă întreagă. Aş vrea să apuc să trăiesc într-o lume în care mâncarea este mâncare, nu o complicată formulă chimică, apa curge proaspătă din izvoare cristaline, iar medicamentele sunt doar o amintire, un coşmar ce a secătuit populaţia planetei câteva secole.” 

Dacă mai sunt tablele la locul lor, voi scrie asta acolo. Dacă nu vreţi să-mi scrieţi mie, v-aş ruga să scrieţi asta fiecare în parte, într-un caiet secret:                                            ” Înainte de a muri, aş vrea să…”

Voi ataşa şi poze.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni