Arhive pe categorii: De suflet

Lupşenii la Bucureşti

În al 101-lea An de la înfăptuirea Marii Uniri, iată că lupşenii au ajuns la Bucureşti, demonstrând încă o dată ţării şi lumii că patriotismul n-a murit, că nu e doar aşa, o vorbă-n vânt, spusă la un pahar de pălincă şi apoi uitată prin prăfuita ladă de zestre a Istoriei.

S-ar părea că la Lupşa mai trăiesc suflete mari, egale celor ce au dat viaţă evenimentelor de acum o sută de ani sau mai de demult, celor ce şi-au pus piepturile în faţa atacatorilor de toate felurile, nelăsându-i să-şi facă de cap în Ţara Moţilor.

Urmând exemplul celor ce acum o sută de ani au izvodit din lână adunată de pe la case minunatul drapel cu care delegaţia de lupşeni s-a prezentat la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, pentru a nu se lăsa mai prejos, harnicele lupşence au reuşit ca peste timp să repete istoria, ţesând un steag frate, mai tânăr dar la fel de mândru, care a însoţit delegaţia pe jos a lupşenilor la Alba Iulia, în anul Centenarului.

Visul moţilor din Lupşa era ca cele două steaguri să se întâlnească, moment istoric ce a avut loc vineri, 18 ianuarie, 2019.

Am ajuns înaintea delegaţiei la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, aşteptam  să ajungă şi lupşenii, când, ca un val de căldură în toiul iernii, din holul muzeului, se aud vocile lor frumoase şi puternice, cântând… din Ţara Moţilor noi am venit…  moment de emoţie teribilă, de exacerbare a simţurilor, până la a vibra la unison, ca o harpă ale cărei corzi te încântă şi te ridică în sfere celeste, acolo unde poţi auzi cântarea îngerilor. Cam asta am simţit eu, în clipa pătrunderii moţilor în lăcaşul Columnei lui Traian, în faţa căreia aştepta cuminte şi totodată maiestuos bătrânul steag de la 1918.

Lupşenii au adus cu ei şi copia steagului de la 1918, făcută în 1968, când acesta s-a mutat de la Muzeul Etnografic din Lupşa, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Cele ce au urmat, au fost întâmplări de suflet, vorbiri din inimă, pline de pasiunea iubirii de ţară.

Moderatorul şi unul dintre principalii organizatori ai acestei întâlniri a fost d-l. prof. dr. Ioan Vlad, unul dintre cei mai de valoare fii ai comunei Lupşa.

Deoarece nu cunosc numele exact al tuturor vorbitorilor şi nu vreau să neîndreptăţesc pe cineva, voi lăsa câteva fotografii să vorbească de la sine despre desfăşurarea evenimentelor. Corul bisericii din Lupşa a fost actorul principal pe scena improvizată în faţa steagului de la 1918, mângâindu-ne auzul cu vechi şi frumoase  cântece patriotice.

Printre cei ce au dat viaţă cuvintelor aflate în inimă, s-a numărat şi domnul director al Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, care ne-a făcut o promisiune ce, sperăm noi, nu va fi una deşartă, şi anume că la 1 decembrie 2019, steagul de la 1918 se va mai întoarce pentru o zi acasă, în satul din care a plecat. Dragi români de pretutindeni, vă invităm la Lupşa, pentru a vedea unul dintre cele mai de valoare şi mai iubite exponate ale Anului Unirii.

Iar ca să fie ca la români, lupşenii şi-au trimis desaga înainte, plină de bunătăţi, din  care au fost invitaţi să guste toţi cei prezenţi la ceremonia întâlnirii drapelelor.

După o vizită la Tezaurul aflat în subsolul clădirii şi un tur succint al Columnei lui Traian (aflată aici în copie), am părăsit muzeul, trecând prin sala în care este organizată expoziţia Unirii.

Între timp, steagul lupşenilor de la 1918 îşi reluase locul. Ca să vezi, Expoziţia Unirii Românilor începe cu Mihai Viteazul şi se termină cu… ia ghiciţi: steagul lupşenilor, dragii mei! Să fii încheietorul unei perioade de 400 de ani de zbatere pe meleagul românesc, nu e de ici, de colea.

Şi-am încălecat pe-o şa… şi-am ieşit pe treptele muzeului, tot cu „Din Ţara Moţilor noi am venit!”, cu lume adunată buluc în faţă, care ne făcea poze, cu multă emoţie şi, de ce nu, marea mândrie că suntem moţi, lupşeni, români!

Timpul s-a oprit parcă pe loc, nu mai e nici 1918 nici 2019, suntem cumva suspendaţi între pământ şi cer, noi toţi, ÎMPREUNĂ!

 

 

 

Iaca nişte daci, coborâţi de pe columnă!

Drum bun spre casă, dragi şi minunaţi moţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi (aşa m-a botezat d-l. Ioan Vlad)

 

 

 

Rămas bun, 2018

De când s-au inventat cursurile de dezvoltare personală, cu toții suntem sfătuiți ca, la cumpăna dintre ani, să facem un bilanț al anului pe care-l încheiem și să ne formulăm cu claritate țelurile pe care le dorim împlinite în anul ce urmează, adică un fel de  LE ROI EST MORT, VIVE LE ROI!

Ca să mă aliniez și eu tendințelor și să arăt că sunt doldora de tot felul de cursuri, încerc să rememorez întâmplările anului ce mai are de trăit mai puțin de o oră… La TV, soțul meu schimbă canalele, s-ar părea că nu prea e nimic care să-i atragă atenția pentru mai mult de câteva minute. Te pomenești că era mai bine pe vremuri, când era un sigur program de Revelion la televizor, dar parcă mai cu miez și cu haz decât cele de acum. Ei, am devenit noi probabil prea pretențioși, cine să ne mai mulțumească pe toți?

Revenind la anul 2018, am destule lucruri cu care să mă mândresc, dar nu despre ele vreau să vorbesc acum, aș vrea să spun mai multe despre neîmpliniri, fiindcă mai nutresc speranța că 2019 va fi anul în care toate se vor aranja, că vom trăi și noi într-o țară normală, condusă de oameni normali, care doresc cu adevărat ca toți cetățenii ei să trăiască o viață decentă, câștigând banii de fiecare zi din muncă cinstită,   nu din furtișaguri la drumul mare. Din păcate, anul ce se sfârșește ne-a arătat exact opusul a ceea ce ne dorim cu toții. Dacă nu va avea loc un miracol, n-am nici cea mai vagă idee cum și cât vom mai rezista.

Nu pot să mă aștept ca alții să se implice pentru schimbarea vieții mele, cert este că în 2018 am simțit o stagnare în ceea ce privește energiile care mă fac să merg înainte. Am două cărți în lucru și încă una în minte, dar n-am reușit să termin nimic, m-am irosit în lucruri inutile . Promit ca anul care vine să mă scutur de toată această letargie și să mă pun pe treabă.

Am de terminat cărți, de construit la Lupșa și de stabilit traseul și marcat Camino prin Munții Apuseni, astea fiind proiectele mari. Dacă le-am scris pe hârtie, precis voi reuși să le duc la îndeplinire.

Ce-mi mai doresc pentru 2019? Ceea ce vă doresc și vouă, adică sănătate perfectă, putere de muncă și multe clipe alături de familie, fiindcă, orice s-ar zice, cei mai importanți oameni din viața noastră sunt cei ce fac parte din familie. Ei ne susțin și ne iubesc necondiționat, în fața lor suntem noi înșine, nu avem nevoie să jucăm un rol, pentru a ne face plăcuți. Îmi doresc un 2019 în care să vedem mai puțini politicieni și mai multe realizări, mai puțini români ce pleacă afară și mai mulți care se întorc acasă, mai multe trenuri care arată ca afară, merg cu viteză mai mare decât acum 30 de ani și, mai ales, te duc în siguranță la destinație, îmi doresc să văd pe stradă oameni fără grija zilei de mâine, iar acasă, cât mai mulți nepoți.

Bebelușul 2019 aproape s-a născut, în timp ce Bătrânul 2018 se pregătește de plecare… Ce moment mai bun, pentru noi dorințe, speranțe, și un sărut sub vâsc?

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Dragă Grigore…

Tu nu mă cunoşti pe mine, iar eu ştiu despre tine doar că eşti un adolescent căruia ursitoarele i-au dat o soartă mai grea decât altor copii, nu se ştie din ce motive. Ştiu că locuieşti la Sighet, într-o casă familială, împreună cu alţi adolescenţi, care, la fel ca tine, nu au fost prea iubiţi de soartă.

Întâmplarea a făcut, sau îngerii mei şi-ai tăi, ca anul acesta să fiu eu Moş Crăciunul care va încerca (sper din suflet să şi reuşească) să-ţi aducă un zâmbet pe buze şi-o clipă (măcar una) de fericire, în suflet.

Cum am ajuns să fie eu Moş Crăciun pentru tine? Foarte simplu, un înger căzut din cer, a pus o postare pe FB, cu o listă de 10 adolescenţi şi nevoile lor cele mai stringente. Bucuria mea a fost că am reuşit şi eu să particip la această activitate de suflet, deoarece în câteva minute, toţi cei zece adolescenţi au fost „adjudecaţi”, ceea ce mă face să cred că mai este o speranţă pentru această ţară, mai sunt oameni cu suflet mare, care să n-o lase în noroiul în care unii vor s-o îngroape, nu înainte de a-şi lua partea leului din tot ce mai are ea de oferit.

Dar, să revenim la oile noastre… După ce am cumpărat ce era pe lista din dreptul numelui tău, m-am gândit că ar fi frumos să-ţi ofer şi o părticică din sufleul meu, aşa că ţi-am împletit cu mult drag o căciulă, mănuşi şi fular, ca să-ţi ţină de cald în zilele friguroase de iarnă şi să fie ca o îmbrăţişare din partea mea, pentru tine.

 

Mi-aş dori foarte mult să te văd îmbrăcat cu lucrurile pe care ţi le trimit cu drag, poate, cine ştie, cineva îţi va face o poză, care să ajungă până la mine.

Dragă Grigore, îţi doresc să treci cu bine peste această iarnă şi peste multe alte ierni ce vor veni, să ai şansa de a câştiga la loteria vieţii lozul care să-ţi facă viaţa cât mai uşoară. Crăciunul să te găsească printre prieteni adevăraţi, iar cei care te îngrijesc, să se poarte bine cu tine.

Sărbători fericite, îţi trimit îmbrăţişările mele de mamă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Românie, un te duci?

Iacă, trecu și Centenarul. Emoționant pe alocuri, hilar uneori,  trist în general, oricum, prilej de retrospectivă și de introspecție pentru fiecare dintre noi.

Am preferat să stau deoparte și să privesc sărbătoarea unei țări care, nu de puține ori, s-a dat în spectacol. Nu e vorba aici de oamenii de rând și de ispravă, care, plini de avânt, au încercat, fiecare după puterile lui, să facă ceva special, să iasă în evidență, să se vadă că e  român adevărat, că-și iubește țara, că…               Aici, aș vrea să-i amintesc cu mândrie pe cei ce au făcut parte din delegația comunei Lupșa și au mers pe jos până la Alba Iulia. Cinste lor, mă bucur că au reușit să ducă la îndeplinire o sarcină atât de grea, sunt mândră că încă mai sunt oameni de ispravă în rândul moților.

De râs, au fost așa-zișii conducători, personalități minuscule, cărora le tremura cămașa și-i treceau transpirații reci, auzind că sunt huiduiți de oamenii care au vrut să le arate și cu această ocazie că nu sunt doriți, că ar fi mai bine pentru toată lumea să plece și să ne lase în pace… Dar, n-am văzut căpușă să se desprindă singură, trebuie smulsă cu mare prudență, ca nu cumva să te trezești că-ți lasă moștenire o boală urâtă.

Cei ce au condus România în ultimul veac, dar mai ales în ultimul sfert de secol, au fost precum căpușele, iar acum, România este extrem de bolnavă, depopulată și tristă. Noi, oamenii de rând, putem doar să ne strigăm amarul, așteptând ca cineva să se ridice și să facă ordine, eu aștept ca de undeva, din basmele românești, să apară acel Făt Frumos care poate readuce Țara pe drumul ce i-a fost menit acum o sută de ani.

Atât de mult s-a bătut monedă pe această aniversare, încât, de dragul spectacolului, s-a pierdut din vedere esențialul, în anul centenar, nimănui nu i-a mai ars de șosele, autostrăzi, spitale sau școli. Bine că am avut parade și urale, cam cu asta ne-am ales!   Privind ”peste gard”, în țara vecină, Ungaria, nu pot să nu observ că, la ei, autostrăzile cresc într-un an, cât la noi în 100. De ce oare? Om fi noi mai proști, mai puturoși, mai hoți? Vă las să răspundeți singuri la această întrebare, fiindcă nu vreau să se simtă nimeni jignit.

Am văzut imagini cu românii din străinătate, jucând hora unirii. Frumos și emoționant, dar privind la mulțimea copiilor din acea horă, nu pot să nu remarc că ei nu mai aparțin României, mulți s-au născut acolo. Ei sunt dezrădăcinații, cei  care cunosc România doar din povești, dar nici cu adevărat cetățeni ai țărilor adoptive nu sunt, atâta timp cât acasă mai vorbesc românește. Probabil, copiii lor vor considera România o țară oarecare, o țară din care bunicii au emigrat la un moment dat, ca să le fie lor mai bine. Au pornit cu lacrimi în ochi spre un ”mai bine” care este doar material, sufletul lor va fi pe veci sfâșiat și vor sfârși prin a nu se mai simți nicăieri acasă.

N-am mai adăugat poze cu tricolorul sau cu români în costume populare, abundă internetul de asemenea imagini. Important este să facem în fiecare zi ceva pentru țara noastră, nu doar la evenimente ce se succed odată la o sută de ani.

Vreau să cred că următorii ani vor fi mai buni, vom deveni și noi o țară cu adevărat europeană, pentru ca atunci când mergi ”afară” și spui că ești român, să nu fii privit ciudat, sau cu dispreț, sau…

Vă doresc o sută de ani de prosperitate!

ROMÂNIA, SĂ TRĂIEȘTI!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi…

O sută de ani de Românie!

Sunt româncă şi (încă) mă mai mândresc cu asta.  Nu mă pot însă mândri cu ceea ce a devenit această ţară în aceşti o sută de ani de aşa-zisă întregire. Ştim cu toţii că România ar trebui să fie mult mai mare, dar… deocamdată, ne mulţumim cu ce avem.

Am văzut azi o postare pe facebook, care m-a pus pe gânduri; nu pentru ceea ce scria, ci pentru răspunsurile primite. Era ceva de genul: „Dacă Olanda este Ţara Lalelelor, iar Japonia, Ţara Soarelui Răsare, oare cum ar trebui să se numească România? Spre tristeţea mea, o avalanşă de injurii era răspunsul la această întrebare: Ţara hoţilor, mincinoşilor, borfaşilor, nemernicilor… Sunt uimită însă de faptul că nimeni n-a ponegrit ţara, cea cu pământul roditor, cu lanuri grele de grâu şi păduri (câte or mai fi) mândre pe munţi, ci pe locuitorii ei, adică… noi.

Dragi trăitori în această ţară,  de orice naţie îţi fi , vă întreb: de ce credeţi că România s-ar putea numi conform celor de mai sus? Ne-am obişnuit cu toţii să spunem: „Suntem o ţară de hoţi!” În momentul în care ne numim şi pe noi înşine: hoţi, nemernici, mincinoşi, automat, Universul acesta în care vieţuim cu toţii, primeşte informaţia şi o multiplică. Nu e basm, e pur şi simplu una dintre legile lui, lege pe care oamenii şi în special românii, o încalcă în fiecare zi. Să ne ferim de asemenea moduri de exprimare, ar fi un prim pas spre o Românie aşa cum ne-o dorim, adică prosperă, respectată şi cu oameni frumoşi. E vina noastră, a tuturor, că în fruntea ţării s-au cocoţat nişte linge-blide ce nu pot îngăima o frază mulţumitoare din punct de vedere gramatical, ca să nu mai vorbim de alte puncte de vedere… Ne fac de ruşine în lumea largă, dar sunt suficient de proşti ca să nu-şi dea seama că se fac de ruşine şi pe ei înşişi, sau, au ajuns atât de jos, încât nu mai contează, ar face orice doar pentru a-şi scăpa fundurile grase de oprobiul public şi de justiţia care, s-ar părea, a devenit şi ea supusa lor.

   Mă uimeşte şi mă întristează această Românie care, la tânăra vârstă de 100 de ani (e puţin pentru o ţară), e dezbinată şi hotărâtă parcă să-şi taie singură craca de sub picioare, parcă ar vrea să se sinucidă, să nu mai vadă atâta hoţie, corupţie şi prostie pe faţa ei.

    Eu voi continua totuşi să spun: suntem o ţară de oameni buni, frumoşi, inteligenţi, sănătoşi, harnici, iubitori de ţară, iar cine vrea să mă contrazică, n-are decât!

Nu sunt de acord cu construcţia hidoasei catedrale de la Bucureşti, dar nu voi spune că în locul ei ar fi trebuit să se construiască spitale, asta ar însemna să recunosc că România e o ţară bolnavă. Voi spune că ar fi trebuit construite, şosele, staţiuni, ar fi trebuit folosiţi banii pentru păstrarea sănătăţii poporului, prin programe adevărate şi de lungă durată, implementate de către oameni de bună credinţă, nu de către cei ce doresc să se îmbogăţească peste noapte. Acei bani se puteau folosi pentru a face mai frumoasă viaţa copiilor din centre de plasament, pentru a face locuri de muncă adevărate, aici în ţară şi a readuce acasă milioanele de români plecaţi de silă, nu de voie bună, pentru a câştiga o bucată de pâine pentru copiii lor.

La o sută de ani de Românie, sunt tristă… Zeci de politruci vor urca la tribune şi se vor împăuna cu merite care nu sunt ale lor, vor primi aplauze care ar trebui să fie palme, iar oamenii de rând, vor sta din nou afară, în frig, privind la un spectacol ce se derulează mereu, pe aceste meleaguri.

Dacă daţi poporului circ, poate ar fi bine să-i daţi şi pâine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lupşenii şi Marea Unire – după 100 de ani

Scriam anul trecut pe vremea asta despre Lupşa anului 1918 şi despre steagul care, făurit în trei zile de către harnicele lupşence, a ajuns o piesă importantă a Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, după ce a însoţit cu mândrie delegaţia moţilor din comuna Lupşa  la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Suntem cu toţii mândri de realizarea înaintaşilor noştri, mai ales că doar trei steaguri mai supravieţuiesc din timpul marelui eveniment: din Braşov, Mirăslău şi Lupşa.

Pentru ca Centenarul Marii Uniri să fie sărbătorit cum se cuvine, lupşenii s-au gândit să reitereze povestea steagului,

aşa că, un grup de lupşence harnice şi inimoase, s-au pus pe treabă. Bineînţeles că de astă dată timpul a fost de partea noastră, steagul nu a mai fost confecţionat în trei zile, dar  a ieşit o adevărată operă de artă, migălos lucrat, un simbol care, sperăm noi, va dăinui până la dublul centenar şi chiar mai departe în timp, amintindu-le urmaşilor că pentru moţii din comuna Lupşa, patriotismul nu este o vorbă în vânt.

A avut şi acest steag povestea lui, ca orice facere, a fost grea şi, uneori, dureroasă.

Victoria Marc, cea care trebuia să doneze lâna din care să se ţeasă pânza steagului, a ales o lână albă şi frumoasă, dar, nefiind acasă când delegaţia s-a dus s-o ridice, o altă lână, mai gri şi nu prea cu firul lung a ajuns să fie dărăcită de Cristina Vlad, apoi toarsă, urzită şi ţesută de Elena Barstan, femei numai suflet şi harnice foc.

Ţesătura în forma ei brută, a ajuns la mama mea, Felicia Bârdea, care avea misiunea ca, unei pânze gri din lână ţurcană, să-i dea viaţă şi s-o transforme în minunatul steag tricolor, pe care noua delegaţie de lupşeni îl va purta cu mândrie spre adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018.

Aici, ca să mă laud un pic, am avut şi eu o microcontribuţie, în sensul că am adus vopselele cu care pânza a devenit ceea ce trebuia să fie, minunat colorată, fapt care i-a luat Elenei Barstan o piatră de pe inimă, fiindcă urzise pentru două steaguri, în caz că la primul culorile nu ies în mod mulţumitor.

Mai departe, voi povesti în cuvinte puţine uriaşa muncă şi implicare a mamei mele, Bârdea Felicia, care a muncit zi şi de multe ori noapte, pentru ca pânza să devină steag, şi nu unul oarecare. Părintele Ioan Vasiu, sufletul acestei acţiuni, venea tot la câteva zile ca să vadă cât a mai progresat, era şi dânsul emoţionat şi plin de dorinţa ca în final, lupşenii să se poată mândri cu un lucru bine făcut. La fel, primarul, Radu Penciu, s-a implicat cu trup şi suflet, dar partea artizanală nu o puteau duce la îndeplinire decât femeile, aşa că bărbaţii doar puteau să privească şi să aştepte.

Nu are rost să mai pomenesc întregul zbucium al mamei mele şi al Elenei Barstan (pe care noi o alintăm Linuţa noastră), care, în final, au montat steagul pe suportul făurit cu drag de Adrian Cioica, un tânăr de nădejde al comunei noastre. Abia cu o zi înainte de a fi dus la biserică pentru a fi sfinţit, steagul a fost gata cu totul, cu cruce, busuioc şi o panglică tricoloră, pe care mama mea, cu ultimele forţe, brodase cuvintele „DUMNEZEU NE-A AJUTAT!”, aşa cum dorise domnul Ioan Vlad, un alt fiu de nădejde al comunei Lupşa.

Iată că marea zi a sosit, 18 noiembrie 2018 va rămâne în istoria comunei, eu aş zice că am putea-o sărbători ca ZIUA STEAGULUI.

O delegaţie de femei care au participat la facerea lui, cu stegar Adrian Cioica, s-a îndreptat cu emoţie spre biserica ce gemea de lume îmbrăcată în straie populare, la fel ca acum o sută de ani. Oamenii priveau cu drag spre noul steag, iar la biserică, după primirea făcută de tulnicărese şi de domnul primar Radu Penciu, acesta a fost înmânat celor patru stegari  veniţi din patru sate ale comunei, ( Valea Lupşii, Muşca, Hădărău şi Lupşa), ce vor constitui garda care-l va duce la Alba Iulia şi, mai apoi la Bucureşti, pentru a se întâlni cu bunicul-steag de la 1918.

O ceremonie impresionantă de pomenire pentru toţi eroii căzuţi în luptă ai comunei şi pentru delegaţii de la 1918, a fost urmată de sfinţirea steagului, ritual inedit, efectuat de 7 preoţi de pe teritoriul comunei.

D-l  Ioan Horga, decan al Universităţii din Oradea şi fiu al satului, a vorbit cu emoţie,  povestindu-ne cu  mai multe amănunte întâmplările din comuna noastră de acum o sută de ani.

Apoi, a urmat o serbare prezentată acolo, în biserică, de către cei mai mici locuitori ai comunei, de la grădiniţă, până la gimnaziu.

Corul bisericii a încheiat programul cu cântece patriotice care-ţi făceau inima să tresară, iar lacrimile de bucurie, în sfârşit eliberate, puteau curge în  voie, ca o mângâiere,  pe obrajii peste care timpul a lăsat urme mai mult sau mai puţin adânci ale trecerii lui.

A fost o zi frumoasă, însorită, abia pe la sfârşitul evenimentului au apărut norii, parcă Dumnezeu a dorit să ne dăruiască ultima zi frumoasă de toamnă, în cinstea evenimentului nostru. Luni, a fost iarnă…

Cu mare bucurie am istorisit acestea toate, eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi…

DUMNEZEU NE-A AJUTAT!