Arhive pe categorii: De suflet

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ziua Arieşului, ediţia a II-a

NU, n-am uitat de această zi importantă din calendarul meu personal şi poate şi al altora, dar cu atâta prigoană a homosexualilor şi atâtea lături aruncate de unii în capul altora, parcă nu avea loc printre articolele mele.

Totuşi, îmi iau inima în dinţi, şi zic: dragi români de pretutindeni, cărora vă mai pasă şi de altceva decât de furtunile politice ce zguduie România în ultimele luni şi care nu sunt în stare să aducă ceva bun în vieţile noastre, vă invit cu mare drag în data de 13 octombrie să mai facem un efort pentru a curăţa albia Arieşului de urmele lăsate de vajnicii locuitori ai zonei, şi de eventualii turişti care (am văzut cu ochii mei) se debarasează de gunoaie nu contează în ce loc, „civilizaţi” la maximum, dar doritori să găsească locuri curate atunci când pleacă în concediu…

Da, ştiu, Ziua Arieşului era în 7 octombrie, sau, mă rog, în cea mai apropiată sâmbătă de această dată, însă, după cum cu toţii aţi observat, ne-a fost furată de către marele referendum inutil, care va mai băga nişte bani în buzunarele unora, şi aşa doldora…

Mă tot abţin să  politizez această zi, e una care ar trebui să-i adune pe toţi locuitorii Văii Arieşului şi pe cei care iubesc aceste meleaguri, după mine, politica este o plagă pe faţa societăţii, nu avem nevoie de ea, dar e ca o boală cronică, n-o putem „vindeca”, aşa că o suportăm, fiecare cât de bine poate.

Ştiu că a fost Ziua Curăţeniei în 15 septembrie, acţiune lăudabilă şi de folos, dar loc pentru curăţenie există tot timpul, nu cred că Arieşul a devenit brusc limpede ca cristalul şi lipsit de miile de pet-uri care-l populează încă de la izvoare.

Cam atât am avut să vă spun, răspund cu drag eventualelor întrebări.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Reîntoarcerea la „locul crimei”

Eram foarte nemulţumită de ceea ce reuşisem în cele două zile de mers pe jos, sâmbătă abia am reuşit să mă recuperez, cu bowtech şi cu înot la ştrandul din Baia de Arieş, iar duminică eram deja ca nouă, aşa că…

Nu mă pot abţine, umplu o plasă cu legume din grădină pentru a o duce voluntarului de la cabana Albamont, şi, cu cântec, înainte marş: urc în maşină şi mă întorc înapoi până la locul sus-amintit, (55 de km de la Lupşa), pentru a face noi prospecţiuni şi a găsi adevăratul Camino, cel pe asfalt nu mi se pare potrivit deloc.

Las maşina la cabană şi o pornesc înapoi pe jos, de astă dată pe cărări de munte, prin locuri absolut superbe…

Am mers aşa până dincolo de Colţeşti, am inclus cetatea cu acelaşi nume pe traseu, întorcându-mă din nou de unde plecasem, de astă dată, fericită şi mulţumită de rezultatul zilei.

Interesant, plecarea pe drumul verde este exact de lângă Conacul Secuiului, din Colţeşti. Oricum, data trecută era după ploaie şi spre seară, n-ar fi fost prea plăcut să străbat acest drum. Ştie cineva acolo sus cum să le aranjeze pe toate, trebuie doar să-i dai voie să-ţi îndrume paşii.

Ce e frumos, din Colţeşti până în Rîmetea, fiecare poate să meargă cât de sus îl duc picioarele, în sensul că este un drum marcat chiar pe creastă, un pic alunecos după cum mi-au spus două fete din Marea Britanie cu care m-am întâlnit când tocmai coborau şi care au fost încântate de perspectiva unui Camino de Santiago ce începe de aici, apoi, o mulţime de terase, îţi dau posibilitatea să faci traseul pe unde vrei. Este şi un drum chiar pe vale, foarte frumos şi acela, atâta doar că nu ai perspectiva întregii depresiuni.

Fericită şi mulţumită, după 17 km (drumul dus-întors), am urcat în maşină şi am plecat la Cluj… Încă nu am marcat nimic pe acolo, va trebuie să mai merg cel puţin de două ori, dar nu contează, pur şi simplu m-am îndrăgostit de această zonă.

IMG_9173

Mai am încă noutăţi, dar , toate la timpul lor…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aiud- Rîmetea – partea a doua… 06.09.2018

În Livezile, mă voi întâlni cu primarul, acesta este planul, dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu prea bate cu cea din târg. E ora amiezei când ajung în curtea primăriei, îmi iese în întâmpinare o doamnă drăguţă şi amabilă, urmată de încă două, cu care stau la taclale vreo jumătate de oră, poate-poate apare şi dom primar, cu care convorbisem cu o zi în urmă şi promisese să mă aştepte, dar… încurcate sunt căile primarilor, fusese chemat de urgenţă nu-ştiu-unde… Doamnele, amabile, mă ascultă, sunt încântate, ba mai fac şi copii preţioaselor mele documente, apoi o iau din loc, până la Rîmetea mai am o groază de paşi de făcut…

Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară, până-n seară… Nu tocmai până-n seară, dar era aproape ora 16 când am ajuns la Templul Templierilor, hotelul din Cheile Vălişoarei, un loc de popas foarte nimerit pentru pelerini. În curte, plin de maşinoace… Hmm, aici o fi scump, mă gândesc eu, în timp ce întreb de proprietar, pe care mi-l imaginez aşa, un cavaler mândru, cu mustăţi. Spre mirarea şi bucuria mea, imaginaţia mi-a jucat feste, apare o femeie tânără, micuţă şi drăguţă, pe numele ei Camelia, care nu are nimic în comun  cu armura unui cavaler. A auzit despre pelerinajul la Camino de Santiago, ar avea camere de 3 paturi cu 180 de lei/noapte, dar pentru pelerini negociem la 50 de lei/pat, cu mic dejun. Yuhuuu! Mi se pare un preţ bun, aşa că plec fericită mai departe, cu toată ameninţarea ploii, care s-ar părea că vine din toate colţurile cerului. Înainte de camino, a merge prin ploaie mi se părea  neplăcut. Acum, mi se pare cel mai firesc lucru, îmi pun pelerina, udată de primii stropi ai acestui prim camino românesc.

Trec prin satul Vălişoara, unde un măr roşu picat pe asfalt îmi face cu ochiul, îl spăl un pic şi-l mănânc cu plăcere în staţia de autobuz, numai bună pentru popasul unui pelerin plouat şi obosit.

Apoi, cu avânt spre Colţeşti, încă vreo trei km, prin ploaia ce nici nu cade nici nu stă, ba mai vine o rafală, ba se mai molcomeşte. La intrarea în Colţeşti însă, o ploaie torenţială , m-a făcut ciuciulete pe 50 de metri, cât mai aveam de parcurs până la prima streaşină. Bun! Acum sunt udă şi la picioare, nu mai am nimic de pierdut. Pelerina şi-a făcut datoria, doar de la genunchi în jos mustesc, bine că mi-am ridicat pantalonii, ca să fiu „cheschi”, adică sexi, în limbajul nepoţelei mele de doi ani.

Două biserici extrem de îngrijite (una cu flori la „fereşti”) mă întâmpină în Colţeşti, şi un anunţ „Conacul Secuiului”, pe care, văzându-l mi-am dat seama că nu voi obţine vreo reducere pentru pelerini, e extrem de frumos şi tot timpul plin. O cameră costă 280 de lei pe noapte, dar… pentru ” o dată în viaţă”, merită investiţia, zic eu. Sau vă puteţi mulţumi cu o vizită la exterior, aşa cum am făcut eu, luând în continuare la picior drumul spre Rîmetea…

Mai picură un pic, apoi, ploaia se opreşte când ajung în comuna mai sus pomenită. M-am îndrăgostit de aceste locuri anul trecut, când am parcurs drumul invers, de la Buru la Aiud , 

Văd câteva anunţuri de pensiuni, dar eu vreau să trec de Rîmetea, îmi amintesc că astă toamnă am văzut mai multe locuri de cazare mai aproape de Buru. Da, am avut dreptate, simt că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, am ajuns la Punctul de informare turistică Albamont, care seamănă grozav cu un albergue din Spania. Parcă s-au inspirat unii de la alţii. Singura bulină neagră este lipsa semnalului pe Orange, nu mă mai ţin picioarele să urc un pic pe deal, aşa că… NOAPTE BUNĂ!

Voi transmite mâine „micile mele rânduleţe”.

Pozee!

Să aveţi o seară faină şi o noapte pe măsură!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

A mai rămas o zi

Îmi place foarte mult imaginea de mai sus, este de pe Camino Portughez, iar pelerinul din depărtare este soţul meu. Am folosit-o ca şi copertă la prima ediţie a cărţii mele: „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”, iar acum, căutând o imagine reprezentativă pentru acest articol, am dat de ea. Cum nimic nu este întâmplător, m-am gândit că va fi de bun augur pentru noua mea călătorie, de astă dată prin ţară.

Plecarea  ar  trebui să se facă aşa, de azi pe mâine, ca să nu ai timp să te gândeşti prea mult la toate câte se pot întâmpla pe un drum al cărui deschizător eşti, un drum care trece prin localităţi dar şi prin locuri pustii, locuri prin care tu hotărăşti dacă e bine sau nu să treacă importantul şi (de acum) cunoscutul Camino de Santiago.

Când mă gândesc la următoarele zile şi mai ales după ce colegele mă tot întreabă cum am curajul să plec singură la drum, parcă mi se strânge un pic cămaşa în spate, dar sunt sigură că voi reuşi să duc la bun sfârşit acest proiect, de când mă ştiu fac acest lucru, nu-mi place să las lucrurile  fără finalitate.

Rucsacul e aproape gata, nu contează că pleci pentru patru sau pentru patruzeci de zile, cam de aceleaşi lucruri ai nevoie.

Aşa că… Buen Camino, mie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Camino pe Valea Arieşului – proiectul prinde contur

După o lungă perioadă în care muza mea a fost într-o vacanţă prelungită, iată că mi-am făcut timp să mai scriu câteva rânduri. Fac acest lucru pentru a vă anunţa că, în sfârşit, voi pleca pe jos pe Valea Arieşului, pentru ca acest proiect de suflet, „Camino de Santiago prin România” să nu rămână doar un vis frumos.

M-am gândit să pornesc joi, 6 septembrie, de la Aiud. Am patru zile la dispoziţie, timp în care voi parcurge câţi kilometri voi putea, voi găsi variante de drum cât mai pitoreşti şi, dacă voi avea noroc, mă voi întâlni şi cu autorităţile de pe traseu.

În acest an, inenţiomez să străbat/marchez/organizez Camino de la Aiud până la Arieşeni. Pe şosea, sunt 137 de kilometri. Nu ştiu dacă voi găsi scurtături, dar intenţia mea este să duc acest drum cât mai puţin pe şoseaua naţională. Sper să reuşesc şi sper să mi se alăture şi alţi iubitori de Camino în acest proiect.

Aceste prime patru zile caminante le dedic cu dragoste mamei Iacobina, soacra mea, care, din păcate, a plecat din această lume în data de 24 august, la vârsta de 89 de ani. A fost o femeie bună, înţeleaptă şi sinceră. Nu întâmplător, numele ei a fost Iacobina, varianta feminină a numelui de Iacob, exact cel spre care se îndreaptă toţi pelerinii ce merg la Santiago de Compostela, adică Sfântul Iacob de pe Câmpul Stelei.

O să vă ţin la curent cu traseul ales şi cu întâmplările de pe drum, pe toţi cei interesaţi.

Deocamdată, să ne auzim/vedem cu bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

 

Mărăşeşti – stejari pentru suflete

În urmă cu mai puţin de două săptămâni am aflat despre uriaşa acţiune de plantare a unei păduri de stejari la Mărăşeşti, tocmai în locurile udate cu sângele a sute de mii de soldaţi români în anul 1917, în timpul primului război mondial.

Pentru o clipă, m-am gândit că e primăvară, că am şi eu destul de muncit în propria grădină… Dar aceasta a fost doar pentru o clipă, pentru că, în următorul moment, mi-am dat seama că aş rata un eveniment istoric, m-aş da deoparte din faţa unui lucru atât de minunat, aşa cum este participarea la o acţiune ce va rămâne peste timp, voi şti că în urma mea au rămas nişte stejari care cresc drept, privind spre cer,  la fel cum a stat şi acest popor, în faţa tuturor încercărilor care l-au măcinat de-a lungul vremurilor.

M-am alăturat aşadar membrilor Societăţii Cultural Patriotice Avram Iancu, iar vineri dimineaţa, am pornit cu mare avânt spre estul ţării, cu voie bună şi mare chef de a face lucruri mari. Călătoria a fost minunată, alături de oameni inteligenţi şi culţi, timpul a zburat pe nesimţite, iar noi am ajuns la Greşu,  localitate în care ne-am cazat,  cu 100 de kilometri înainte de Mărăşeşti.

Pe traseu, am făcut o oprire mai lungă la Cetatea Rupea, dar despre aceasta, voi vorbi într-un alt articol.

Sâmbătă dimineaţa, deşteptarea la ora 5, mic dejun la motelul Flora unde am dormit şi pe care-l recomand cu căldură, iar la ora 6 suntem deja pe drum, nu vrem să întârziem la marea acţiune de plantare de stejari, vom fi şi noi printre celelalte mii de români care vor răspunde ” prezent” la ora 9,30, când suntem programaţi să ajungem. Am călătorit prin munţi încă după Sf. Gheorghe, drumul şerpuieşte cuminte printre păduri de pini şi fagi, presărate din loc în loc cu mesteceni ce dau o notă de eleganţă locurilor. Greşu este de asemenea în munţi, în timpul nopţii, liniştea atotcuprinzătoare şi aerul tare m-au ajutat să dorm buştean, mă simt odihnită şi plină de elan, vreau să plantez o sută de stejari.

Luăm direcţia spre Focşani, dar nu vom ajunge până acolo, soarele străluceşte cu putere pe cerul limpede al dimineţii, energia locurilor este uimitoare, am ajuns pe culmea muntelui, toată partea din dreapta se desfăşoară ca o imensă depresiune, iar munţii se prefigurează până în depărtare, parcă făcându-te să-ţi doreşti să ajungi pe fiecare vârf şi să mergi tot aşa, până la capătul lumii…

Relieful şi şoseaua mi se par identice cu cele admirate cu doi ani în urmă pe Coasta Amalfi, în Italia, deosebirea fiind doar aceea că acolo, în dreapta vedeai marea, iar aici, Valea Sării, sau Valea Putnei… Mai este încă o deosebire, acolo, autocarele cu turişti treceau la fiecare cinci minute, iar în ziua în care am mers pe jos 26 de kilometri dorind să facem şi un mic camino, trebuia să ne lipim periodic de balustrada ce mărginea drumul la trecerea autocarelor, altfel am fi avut toate şansele să ne strivească puţintel.

Nu ştiu câţi ani vor fi necesari pentru ca şi această minunată zonă a ţării noastre să fie măcar pe jumătate vizitată, ceea ce ştiu însă este că „frunza” unei anumite doamne,IMG_9006 n-a ajutat deloc.

Dar, revenind la oile noastre, observ că am ajuns deja la Mărăşeşti, ne-am încadrat într-o lungă coloană de maşini, care toate au acelaşi ţel, câmpul pe care se vor planta stejarii. După o scurtă incursiune pe un drum hurducăit, iată că în faţa noastră se întinde un câmp imens, al cărui sfârşit se pierde undeva spre soare-răsare, o mulţime de autocare, maşini de armată şi maşini personale sunt aşezate ca într-o parcare adevărată, mulţumită eficienţei oamenilor de ordine. Coborâm, ne luăm ustensilele, (lopeţi şi cazmale) şi ne îndreptăm spre uriaşul careu, format, după părerea mea, cam din zece mii de oameni. (Pe urmă am aflat că şi la TV s-a comunicat cam acelaşi număr).

După mici altercaţii cu privire la teritoriul pe care trebuia să ne aflăm, în sfârşit, ne găsim şi noi locul, dar nu şi liniştea, o dronă se plimbă pe deasupra noastră, pe un mare ecran se transmit imagini din public, fiecare se zgâieşte să vadă dacă nu apare şi colţul în care suntem noi, sus pancarta, jos pancarta, mi-e milă de manevranţii ei, cred că au făcut febră musculară înainte de a începe munca.

Când toată lumea începe să se plictisească, după ce microfonul a fost testat de zeci de ori, iată că personalităţile iau în sfârşit cuvântul, îşi fac „mult-aşteptata” campanie electorală, după care, apare orchestra radio-televiziunii, care începe să intoneze o muzică ce nu prea te îndeamnă la muncă, mai degrabă la lene şi visare… După mine, un cor bărbătesc cu cântece patriotice, ar fi fost mult mai nimerit. Dar nu m-a întrebat nimeni pe mine, aşa că au făcut după capul lor.

Văzând că încet-încet lumea începe să se deplaseze spre locul în care, în curând, o falnică pădure de stejari îşi va undui crengile în vânt, am pornit şi noi… Şi-am mers, şi-am mers, pe câmpul interminabil, cu soarele în cap, până când, într-un final, am primit vestea cea bună: avem parcela F13. Uff! Îi vedeam oarecum în zare pe cei cu care trebuia să ne întâlnim, dar, într-un final, am constatat că parcela noastră era mai mică decât am crezut. Terenul era arat şi erau marcate cu araci (ca şi denumirea unui sat prin care trecusem cu o zi în urmă) locurile în care trebuia să plantăm stejarii… Munca mi s-a părut uşoară şi s-a terminat când abia mă încălzisem… Am plantat 40 de stejari, nu ştiu din ce motiv, foarte aproape unii de alţii, aşa cum erau puse semnele. Munca a durat mai puţin de două ore, un pic am rămas dezamăgită, dar… asta este.

După o aproape binemeritată odihnă, am pornit spre mausoleul de la Mărăşeşti… imens şi  impresionant .

Dar despre acest subiect, altă dată…

Vă las în compania imaginilor:

La toamnă vă aştept şi pe voi, la ultima tranşă de plantare de stejari. Vă rog să mă credeţi, este o experienţă care merită a fi trăită! Fiecare suflet de soldat căzut în luptă, merită să aibă stejarul lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni