Arhive pe categorii: De suflet

Trăiește AZI!

Trăiește AZI, mâine nu există, iar IERI este deja istorie. Când vei înțelege acest lucru, viața ta va deveni adevărată, nu te vei mai cufunda în himere și nici nu-ți vei mai plânge trecutul.

Bucură-te acum, în acest moment, fii fluturele galben apărut asemeni păpădiilor la început de primăvară, care nu știe că mâine nu va exista pentru el, nici că un ieri a fost vreodată. El e acum, în acest moment, zburdalnic și aerian, printre primele flori gingașe de primăvară, e fericirea întruchipată, fără griji și fără angoase. Azi este ziua în care se desfășoară viața lui și habar nu are de planuri de viitor sau de regrete târzii.

Fii, ca fluturele, în fiecare zi! Nu-ți face griji pentru mâine, fiindcă mâine nu există. Timpul este liniar, noi suntem cei care trecem prin el. În aceeași clipă, în eternitatea lui, timpul este ieri, azi și mâine, dar tu, omule, ești doar azi. Doar acum, când citești aceste rânduri, trăiești cu adevărat. În rest, totul este miraj, iar miracolul vieții este nesfârșit.

Dacă frunza ar ști că la un moment dat va părăsi copacul, pentru a se transforma în hrana lui, oare l-ar mai servi cu atâta credință, un anotimp întreg? Sau dacă mielul de Paști ar ști ce-l așteaptă, ar mai fi atât de vesel și zburdalnic?

Natura întreagă este într-o armonie perfectă, singura ființă care i-o tulbură este aceea care a primit conștiință și rațiune. Pare absurd, dar este adevărat. Nimeni, în afară de om nu se vlăguiește muncind în exces, mâncând sau distrându-se în exces. Pentru plante și animale există un timp al muncii și un timp al odihnei.

Să păstrăm acest echilibru în viața noastră, care va începe să curgă mai armonios, mai lin, iar noi vom reuși să fim mai plini de recunoștință pentru ceea ce suntem, nu neapărat pentru ceea ce avem. Citeam undeva că ordinea firească a lucrurilor este SĂ FII, SĂ FACI, SĂ AI.

dacă începi cu SĂ AI, nu vei mai reuși niciodată SĂ FII cu adevărat.

Am scris aceste rânduri pentru cititorii mei, care sunt deosebit de inteligenți.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Când primești asemenea mesaje din partea cititorilor…

Noi, ăștia care avem morbul scrisului, o facem în primul rând fiindcă nu putem altfel, fiindcă ceva, de acolo de sus, ne împinge să facem acest lucru. Când o carte pleacă în lume, întotdeauna avem emoții, e copilul căruia i-am arătat Calea, iar el a plecat, curajos și plin de speranță, ca să uimească și să bucure.

Dar scriitorii fără cititori nu-și au rostul, așa că în momentul în care primești un mesaj ca cel de mai jos, nu poți decât să fii fericit ”până la cer și înapoi” și să te străduiești să dai în continuare tot ce-i mai bun în tine, fiindcă-ți dai seama că efortul tău n-a fost în zadar. Mulțumesc Maria, ești o cititoare minunată, pe care încă n-am reușit s-o întâlnesc, dar sper că viața ne va permite acest lucru.

Buna sa-ti fie inima,Sanda,
Imediat ce am primit cartea Love Story pe Camino de Santiago,m-am asezat in balansoar, am deschis laptopul,pe masuta,si am inceput lectura.La fiecare oprire a personajelor cautam pe laptop locurile,ma transpuneam in peisaj si ca impinse de un resort interior, ieseau la suprafata trairi si emotii bine ascunse in sertarele sufletului meu.Am parcurs astfel propriul meu Camino,devenind un personaj al cartii…
Iar fraza de incheiere:”se spune ca pelerinajul fiecaruia incepe din fata casei lui,asa ca…de ce sa nu poti pleca pe jos, de acasa?” ai scris-o special pentru mine,nu-i asa?
Multumesc!
Maria Vesa
ps.Bineinteles ca am citit toate cartile tale,cu acelasi sentiment ca au fost scrise special pentru mine.Sunt o persoana binecuvantata(:(:(:

E mare lucru să ajungi la inima cuiva, iar dacă eu am reuși asta, nu pot decât să fiu recunoscătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Cu mama, la vaccin

Mama mea este o femeie extraordinară. La 80 de ani, face lucruri care alte persoane, mult mai tinere, n-ar fi în stare să le facă.

De exemplu, coase costume populare. În ultimii 3 ani, cred că a cusut mai bine de 5, cu toate componentele: cămașă, poale, șorț și pieptar.

Pe lângă asta, pictează. Tablourile ei pot rivaliza cu ale unor pictori consacrați.

Dar nu ca s-o laud am scris aceste rânduri, ci ca să vă dați seama ce fel de OM este mama mea. A fost învățătoare, iar prin mâna ei au trecut zeci de generații de copii, care și acum își aduc aminte cu drag de acele vremuri, când stăteau în bănci, iar mama mea le povestea câte-n lună și-n stele. Nu era nevoie să țipe, așa cum făceau alți dascăli, pentru a menține liniștea în clasă.

Ei, și a venit pandemia peste noi. În ultimul an, am învățat să luăm masa separat, să ne uităm la TV în camere diferite și să păstrăm o distanță de siguranță față de ea, ca să nu-i dăm cumva virusul de care toată omenirea se teme. (mai puțin inconștienții, care încă mai cred că nu există. Îmi povestea fratele meu, care e de mulți ani în Canada, că ultimele cuvinte ale unui domn în vârstă de acolo, răpus de covid, au fost” N-am crezut că există!”)

Ei bine, săptămâna aceasta, mama mea a primit prima doză de vaccin, la Câmpeni. Organizarea mi s-a părut în regulă, măsurile de protecție erau respectate, iar cei care participau la acțiune, profesioniști. Poate doar așa, cu pași mici, vom reuși să ieșim din conul de umbră în care ne-a băgat pandemia și să ne reluăm viețile, de acolo de unde le-am lăsat cu un an în urmă. Îmi spunea cineva că anul 2020 nici nu vrea să și-l socotească la vârstă, a fost un an lipsit de viață, plin de temeri și de evenimente neplăcute.

Reacția la vaccin a mamei mele a fost una minoră, un pic de durere la locul înțepăturii și a doua zi o stare de somnolență. Să sperăm că toate vor reveni la normal, că ne vom putea îmbrățișa nepoții și unii pe alții și că nu vom mai trăi neîncetat cu teama că-i vom îmbolnăvi pe cei dragi ai noștri, sau că noi înșine ne vom îmbolnăvi.

Sănătate multă, dragi cititori!

Manuela Sanda Băcăoanu

BABELE, FRUMOASELE…

În fiecare an, această perioadă ne aduce în suflete bucuria renașterii, a înfloririi și a drumurilor de început. Primăvara nu este doar anotimpul îndrăgostirii, dar și al speranței, soarele prinde puteri noi cu fiecare zi, ne place din ce în ce mai mult să ne petrecem timpul în parcuri și pe stradă, iar primele flori ne aduc aminte că în fiecare an, viața o ia de la capăt. Ne alegem câte o babă, iar cum e vremea de ”baba” noastră, așa ne va merge tot anul. Cel puțin, așa credeam până acum un an sau doi, când am aflat că nici măcar baba nu o poți alege, ea e dată de ziua în care te-ai născut.

Pentru cei care se întreabă care-i baba ta dacă te-ai născut pe 23 când se știe că sunt doar 9, voi da un mic exemplu: aduni 2 plus 3, iar baba este în 5 martie. Dacă numărul e mai mare, tot aduni până ajungi la un număr sub 10. Simplu.

Nu știu dacă vă mai amintiți, dar în 2020 TOATE BABELE AU FOST URÂTE. Chiar mă întrebam, cum se poate ca tuturor să ne meargă rău, în acest an? Și uite că s-a putut!

Să sperăm că babele lui 2021 să fie frumoase, sau măcar drăguțe… ne-am săturat de goliciunea lui 2020, vrem SĂ TRĂIM cu adevărat, nu doar virtual.

Acestea fiind spuse, vă doresc să aveți o babă după cum o doriți! Și o primăvară, așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu

Crăciunița

Cu toții știm că crăciunițele sunt plante ale căror frunze devin roșii în preajma Crăciunului, fiind deosebit de decorative și dând casei un aer sărbătoresc. Crăciunița din imagine însă, este de altă părere.

Am cumpărat-o acum doi ani de la un supermarket când nu era mai mare de 10 centimetri, dar cu frunzele roșii… Am mutat-o într-un ghiveci mai mare, s-a bucurat de lumină și atenție din partea noastră, iar astă vară era cât un pomișor, cu frunze verzi și bogate. A stat toată vara pe terasă, dar la umbră.

A venit toamna… acum, ce să facem? Am dus-o și pe ea înăuntru, cu toate că avem o mulțime de ghivece cu plante imense de iernat.

Știam că trebuie s-o țin nu-știu-cum la întuneric total noaptea, ceea ce nu făcusem, deci nici mari așteptări nu aveam. N-a avut frunze roșii la Crăciun, dar prin ianuarie, au început să-i cadă frunzele verzi…

În februarie, ce să vezi, i-au crescut frunzulițe noi, roșii… Probabil crăciunița mea e defazată, sărbătorește primăvara, nu Crăciunul. E bine și așa, eu o iubesc oricum.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Îmbrățișează un cățel!

Vă amintiți că anul trecut cam pe vremea asta, italienii aveau o mare problemă cu a nu-i frustra pe chinezi, așa că au inventat un slogan: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!.

Știm cu toții la ce a dus acea inițiativă idioată, dar probabil nu era mult diferit nici dacă nu se punea în practică. Acum, la un an de zile după debutul oficial al pandemiei, parcă suntem și mai departe de sfârșitul ei, decât ne credeam atunci. Ce-i drept, nimeni dintre cei în viață nu mai trecuse și prin epidemia din 1918, ca să-și poată aduce aminte de grozăvia ei.

Și uite așa, după un an de izolare, purtat mască și socializare de la distanță, singurii care se mai pot bucura de îmbrățișările noastre au rămas cățeii. Ei nu transmit boala, dar sunt fericiți când humanoizii îi dezmiardă și le dau mai multă atenție decât o făceau înainte, pentru simplul motiv că dacă nu ne putem îmbrățișa între noi, să îmbrățișăm măcar un cățel.

Ferice de cei care au un câine, ei pot să-și îndrepte dragostea asupra lui. Copiii, nepoții, părinții, frații trebuie să-i ținem la distanță. Și uite-așa, se dovedește încă o dată că acest animal atât de frumos și de plin de suflet este, încă o dată, cel mai bun prieten al omului.

Dacă n-ai un cățel, nu e târziu să adopți unul, vei avea parte de iubire necondiționată și apropiere sufletească mai mare decât din partea unor oameni…

Când va trece pandemia, să ne amintim cu drag de prietenii noștri patrupezi și să nu-i aruncăm de la casă doar fiindcă sunt bătrâni și nu mai au vlaga din tinerețe.Dacă ne uităm în oglindă, vom vedea că nici noi nu mai suntem la fel, ca acum 20 de ani.

Manuela Sanda Băcăoanu

Dragă mamă…

Draga mea mamă,

îți mulțumesc că m-ai adus pe lume într-o friguroasă zi de 4 februarie, la Casa de ÎNașteri din Lupșa, pe un ger de înghețau pietrele, iar urșii se puteau ascunde după nămeții de zăpadă.

Îți mulțumesc că ai avut atâta grijă de mine, că la 3 ani m-ai învățat să scriu, iar la 4 mă plimbai noaptea prin casă, fiindcă mă durea o măsea.

Îți mulțumesc că m-ai dat la școală, că ai fost alături de mine în toate suișurile dar mai ales coborâșurile vieții mele, ai fost glasul care m-a făcut să merg mai departe și umărul pe care să pot plânge la nevoie.

Dar mai ales, îți mulțumesc că ești încă lângă mine, că-mi dai mereu povețe, uitând că sunt și eu bunică și s-ar putea să știu și eu să fac câte un lucru…

În fiecare an, fiecare dintre noi ar trebui ca de ziua nașterii noastre să le mulțumim mamelor, căci ele ne-au adus pe lume și ne-au pus pe drumul pe care suntem acum.

Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care mi-ați trimis un gând frumos, aș vrea s-o fac fiecăruia în parte, dar timpul nu-mi permite să răspund la sute de mesaje, așa că vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă urez să aveți parte de toate bunătățile vieții, dar să nu uitați că e bine să păstrăm o măsură în toate.

Să ne vedem cu bine, sănătoși și plini de viață!

Manuela Sanda Băcăoanu

Vorbele și pozele

Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Așa o fi, dar un cuvânt spus din inimă, exact pentru persoana care-l primește și nu pentru o listă întreagă, face cât toate pozele din lume.

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați scris mie, personal, nu ați distribuit întregii liste de prieteni o fotografie, care, întâmplător a ajuns și la mine. Știu că trăim într-o lume în care timpul a devenit extrem de prețios, dar, pentru oamenii care contează în viața noastră, trebuie să avem mai mult decât o poză, pe care o distribuim la toată lumea.

Am încercat să le răspund tuturor celor care mi-au scris mie, personal, iar dacă pe unii v-am uitat îmi cer iertare, vă mulțumesc și vă rog să primiți îmbrățișările mele, cu toate urările de bine, sănătate și prosperitate pentru acest an care, ca orice bebeluș la început de drum, se arată plin de speranță și de surprize plăcute.

Să avem cu toții parte de un 2021 bun, la sfârșitul căruia bilanțul să fie unul pozitiv și de care să ne despărțim cu părere de rău. După un 2020 care a plecat direct la Groapa de Gunoi a Istoriei, ne dorim un 2021 care să ne readucă în vechile vieți, dar, poate, cu tipare schimbate și cu un alt mod de a privi și primi tot ce viața ne oferă.

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ajutorul lui Moș Crăciun

Într-o noapte, era prin 15 noiembrie, Moș Crăciun m-a vizitat și m-a întrebat dacă vreau să fiu unul dintre ajutoarele lui. Am fost foarte încântată:

  • Da, sigur că vreau, ce trebuie să fac pentru asta?
  • E foarte simplu, mi-a răspuns el, te duci la mercerie și cumperi lână, ca să împletești pulovere pentru nepoții tăi, apoi mi le dai mie, ca să le pun sub pom. Tot e pandemie și nu e vreme de umblat prin mall-uri.
  • Bună idee, Moșule, așa voi face.

Am cumpărat lână și m-am pus pe tricotat. Aveam destul timp, așa că nu m-am prea grăbit…

Apoi, când eram aproape gata, Moșul m-a vizitat din nou, dându-mi o idee excelentă:

  • Oare n-ai vrea să faci și mamelor pulovere ca ale fiicelor, să fie așa, o temă ”mamă-fiică”?
  • Ba da, cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Cu mare repeziciune am vizitat merceria, de unde am cumpărat mai multă lână, de ce să nu facă parte din tema mamă-fiică și fiica mea cea mică, împreună cu mine?

Bun, dar pe tătici să-i las deoparte? Ați ghicit, iar la mercerie, iar o plasă de lână și… tăticii au avut și ei pulovere…

Era deja foarte târziu, eram extenuată de zecile de ore de tricotat, când iar a venit Moșul, cu o întrebare foarte înțeleaptă:

  • Dar pe mama ta, o lași deoparte?
  • Nu, n-o las, dar atunci, tema ”mamă-fiică” se va transforma într-una”bunică-nepoată”, că mie nu mai am timp să-mi fac un pulover…
  • Bine și așa, oricum, tu ai destule, iar soțul tău a zis că lui nu-i trebuie…

Și iaca-așa, în 23 decembrie am dat gata și ultimul pulover, le-am trimis pe toate Moșului, iar el le-a dus la destinație.

Anul viitor, sper ca Moșul să mă anunțe de prin vară că vrea să fiu Ajutorul lui.

Să aveți parte de Moși frumoși!

Manuela Sanda Băcăoanu