Arhive pe categorii: De suflet

La Tăul Mlacii – comemorând străbunii

Trebuia să scriu despre acest subiect în urmă cu trei săptămâni, dar… n-a fost să fie. După buna zicătoare care spune că „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, voi spune acum câteva cuvinte.

În 21 mai, de Constantin şi Elena, cu spaima ploii ce stătea să cadă, mai bine de o sută de lupşeni au urcat în munte, într-o adevărată procesiune, pentru a asista la sfinţirea unei cruci ridicată la poalele Gemenelor, în locul în care a fost prins Crişan, unul dintre martirii de la 1785. Istoria spune că a fost trădat de un preot de la Mogoş, sat aflat în hotar cu Geamăna, tocmai peste deal.

Urcăm cu maşinile de teren, s-ar părea că vremea se răzbună, măcar că de dimineaţă o ploaie mocănească anunţa o zi deloc prielnică unei astfel de îndeletniciri. Copii, părinţi şi bunici laolaltă, am asistat cu smerenie la slujba de sfinţire a crucii şi la comemorarea tuturor martirilor moţi care şi-au dat viaţa pentru un trai mai bun în Apuseni: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan… Soborul de 12 preoţi care oficiază slujba fac ca evenimentul să fie foarte emoţionant, iar ca într-o autentică baladă a Mioriţei, o turmă de oi coboară domol, pe culmea muntelui.

Mai multe personalităţi au punctat momente din istoria moţească, iar la urmă, aşa cum se obişnuieşte la orice parastas, fiecare a putut gusta din bucatele autentice, puse la dispoziţie de primăria Lupşa,

A fost o zi memorabilă, una dintre acele zile de care-ţi aduci cu drag aminte peste ani, în care solidaritatea şi iubirea de ţară au ieşit din nou la iveală de sub poleiala vieţii cotidiene, care ne acaparează pe toţi.

Când liniştea se lasă peste munţi,  mai poţi auzi încă buciumele ce-i cheamă pe moţi la răscoală, câinii lătrând lângă vetrele ce fumegă alene şi femeile doinind, doine de jale…

Să nu-i uităm pe strămoşi, fiindcă prin venele noastre curge sângele lor, dar, să fim totodată atenţi la moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri, suntem direct răspunzători de ceea ce rămâne în urma noastră. Munţii goliţi de păduri şi apele otrăvite nu sunt amintirile pe care dorim să le aibă urmaşii despre noi, generaţiile actuale.

Să fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Sufletul din spatele măștii

Fiecare dintre noi vine în viață cu un chip și un trup. Unii, mai norocoși, cu niște fețe angelice, frumoase, perfecte. Alții, cu trăsături neregulate, cu diverse defecte, care pot fi chiar handicapuri severe, fapt care automat îi marginalizează. Numai un ipocrit ar putea declara că preferă să privească oameni urâți, în locul celor frumoși.

De fapt, unde vreau să ajung? Vreau să vă spun că ambalajul acesta, trupul și chipul pe care le avem, nu înseamnă nimic dacă în spatele lor se găsește un suflet uscat, un suflet pentru care nimeni nu contează, exceptând  propria persoană, propriile dorințe, sentimente și țeluri.

N-am fost niciodată frumoasă, ba, multă vreme am crezut că sunt urâtă, până în ziua în care am hotărât că nu e așa. Mă consider o persoană normală din toate punctele de vedere, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar o întâmplare recentă m-a făcut să-mi dau seama cât contează pentru cei din jur felul în care arăți.

Într-o zi, m-am trezit că mi s-au rupt doi dinți din față, aflați sub aceeași lucrare. În primul rând am fost șocată, dar nu puteam să stau în casă, trebuia să merg la serviciu și la stomatolog, să văd ce-i de făcut.

Gaura rămasă în urma pierderi dinților mi se părea uriașă, parcă toată lumea se uita doar la mine. Sunt sigură că nu era așa, dar asta era impresia mea, mi-am dat seama instantaneu ce simte o persoană care are un handicap fizic, indiferent la care parte a corpului, când toată lumea, fără să vrea sau să-și dea seama, se holbează la el.

Știam că la mine era ceva temporar, dar dacă mi s-ar fi spus că trebuie să trăiesc așa până la sfârșitul vieții, nu știu cum aș fi suportat vestea. Și totuși, eram tot eu, femeia care cu o zi în urmă nu avea niciun defect major, eram același suflet, același caracter, mi se stricase doar ambalajul, dar în lumea în care trăim, s-ar părea că ambalajul contează mai mult decât marfa.

Vreau să mai repet încă o dată, să privim în sufletul celor de lângă noi, sau al celor pe care-i întâlnim întâmplător pe stradă, există oameni malefici ascunși în spatele unui chip angelic, sau sfinți, cărora hazardul le-a dat handicapuri majore. Să-i iubim pe ceilalți așa cum am dori să fim și noi iubiți, chiar și dacă evenimente nefericite ne-ar sluți fețele și ne-ar transforma în niște oameni mai puțin atrăgători din punct de vedere fizic.

Ca să termin povestea, coborând pe jos spre serviciu, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul. Eram prea departe de casă pentru a mă mai întoarce, așa că singura soluție era să rog pe cineva să-mi împrumute un telefon. În fața mea, o tânără tocmai a terminat o conversație și-și pune telefonul în buzunar. O rog cât se poate de politicos să mi-l împrumute pentru a-l suna pe soțul meu. Vă jur că absența dinților n-a fost un atu, dar eu fiind o persoană hotărâtă, m-am purtat de parcă ”aveam toți dinții în gură”, lucru de care s-ar părea că am convins-o și pe ea.

Am învățat ceva din această întâmplare: orice defect ai avea, dacă te porți de parcă nici n-ar exista și ceilalți te vor percepe așa.

În speranța că v-am dat de gândit măcar pentru câteva secunde, vă urez zile minunate, cu întâmplări așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

4. Ani de liceu – Cu pătura, la lac

Cele mai multe întâmplări mi le amintesc din clasa a XI-a, eram oarecum relaxaţi, trecuse examenul pentru treapta a doua de liceu, iar bacalaureatul şi intrarea la facultate erau undeva în ceaţă.

În camera cu numărul 13 locuiam cinci fete, din trei clase. La Liceul Energetic nu se înghesuiau fetele pe vremea aia, cred că nici acum.

Venise primăvara, iar căldura de afară, plus hormonii ce jucau o adevărată sarabandă în trupurile noastre tinere, nu ne mai lăsau să „tocim” în continuare, aşa că, de câte ori aveam ocazia, ţuşti la lacul din Gheorghieni, care iarna avea rol de patinoar, iar vara, era spa-resort-ul nostru, plin de bărci, de iarba broaştei pe la margini, dar şi de o mare veselie.

În clasa noastră eram doar trei fete care stăteau în cămin, mai aveam şi câteva colege din oraş, venite după examenul de treaptă. Într-o zi caldă, cu un cer limpede şi clar de puteai să te oglindeşti în el, facem un plan de relaxare, împreună cu fetele din oraş. Zis şi făcut, după ore vin şi ele la noi, în camera de cămin, apoi, după inspecţia profesorului de serviciu care avea rolul de a ne trimite în şcoală la meditaţii (adică să ne facem temele pentru a doua zi, nu ne medita nimeni, dar aşa era expresia încetăţenită), aveam planul s-o uşchim la lac, cu păturile din cameră, bineînţeles.

Când ne distram noi mai bine, iată că pe hol se aude vocea profesoarei de serviciu, doamna Tămas de tehnologie, care făcea ca uşile să se trântească zgomotos, iar liniştea să cuprindă întreaga comunitate. Cum în cămin nu aveau ce căuta persoane venite din afară, iar noi trebuia să fim deja la „meditaţii”, nici una nici două, ne-am vârât toate în dulapurile care şi aşa erau doldora de lucruri, printre umeraşe, chiloţi şi mai ştiu eu ce se găsea pe acolo. Doar una dintre colege a rămas afară, ea avea cică scutire de la medic, dacă bine-mi aduc aminte.

Doamna Tamas era unguroaică, o bomboană de femeie, dar mai stâlcea unele cuvinte, motiv pentru care ne distram copios la orele dânsei. Intrând în camera care în aparenţă arăta impecabil, o găseşte pe Monica în picioare, abia apucase să închidă uşile dulapurilor şi se străduia să fie serioasă, ba chiar bolnavă, dacă tot avea scutire.

Dialogul dintre ele a decurs cam aşa: ” Tu, ce faci aici? de ce nu eşti la meditaţii?” Monica, serioasă la început, apoi izbucnind în râs:” Pentru că sunt bolnavă…” ” Dar atunci, de ce eşti aşa veselă?” Ei bine, acel moment a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea, râsul venea din piept, ajunsese în gât, dar nu-i puteam da drumul… Motivul era unul simplu, doamna Tămas pronunţase cuvântul „veselă” cu accent pe silaba a doua, nu pe prima, cum ar fi fost normal. Simţeam cum şi celelalte dulapuri se zguduie, dar doamna Tamas, o adevărată doamnă, a plecat fără a mai pune alte întrebări. Au trecut o grămadă de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm uneori de ce suntem atât de „vesele?”, iar răspunsul nu-l putem da nici acum.

Să aveţi grijă de anii tinereţii, ei sunt hrană pentru vremea în care începem să trăim din amintiri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

România oamenilor buni

Ieri veneam de la Cluj, și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că la izvorul de la Lunca Arieșului se întâmplă ceva. Ceva pozitiv, fiindcă de lucruri negative suntem sătui cu toții, am mai scris și eu în mai multe rânduri pentru a-mi exprima mâhnirea din pricina necivilizaților care iau apă de la izvor apoi lasă mizerie în împrejurimi, ba chiar urinează la câțiva metri distanță.

Acum însă e de bine, niște oameni cu suflet mare lucrau pentru a-i face izvorului o căsuță. Am oprit, eram curioasă cine sunt și cum de fac un lucru atât de minunat. Dialogul nostru a decurs cam așa:

  • Bună ziua, ce lucru frumos faceți aici! De unde sunteți?
  • De la Horea.
  • A, am văzut și pe la Horea, de fapt pe toată Transursoaia amenajări frumoase ale izvoarelor. Dar cine plătește? La întrebarea mea, oamenii se uită spre cer, iar unul zice:
  • Suntem voluntari.
  • Sunt și mai mirată acum, iaca, în România noastră, mai sunt oameni care chiar fac lucruri adevărate, fără a aștepta vreo plată în schimb. Am făcut apoi cunoștință cu preotul Ciprian Negrea și am aflat că este o acțiune a bisericii. Foarte frumos, mă bucur că în sfârșit moții încep să mute munții. Sper să pot muta și eu măcar o pietricică. Oricum, am rămas înțeleși că pentru lucrarea de lăcuire mă ofer și eu voluntar, asta mă pricep să fac. Se va înfrumuseța probabil și repara și aducțiunea de apă de la Sălciua. Clar, omul sfințește locul, iar când se adună mai mulți, nu poate ieși decât un lucru bun. Îi felicit din inimă pe cei care au inițiat această acțiune și, bineînțeles pe cei care au făcut ca un proiect să devină realitate.
  •  Sper din toată inima ca acei oameni răi care au tăiat și furat masa și băncile ce se aflau până acum vreo doi ani la izvor, să nu mai treacă în veci pe acolo, sau, dacă trec, să nu care cumva să se atingă de lucrarea făcută din suflet, pentru suflete, pentru ca atunci când un străin trece pe drum, să spună: ”Aici, trăiesc oameni gospodari!”

    Vă invit pe Valea Arieșului, una dintre cele mai frumoase destinații din România!

    Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Ziua a X-a: 16 zile pentru o minune

Să vedem ce mai urmează:

„Ziua a zecea
Postirea nu inseamna infometare.
Cand incepe unul din posturile mari de peste an, sa va ganditi la exemplul lui Ioan de la Sihla. Ioan a fost un om cu studii, dar a vazut ca scolile nu dau solutia traitului, si a ales calea linistii.
Prin calea linistii launtrice (numita si isihia), el a dobandit puteri miraculoase, intre care citirea perfecta a gandurilor si caldura vitala permanenta.
Intr-o zi de iarna, in Postul Craciunului, el a fost intrebat daca nu ii este frig descult si dezbracat. Ioan a raspuns: ” Eu sunt cetateanul Muntilor Carpati si Domnul are grija de mine. Nu simt frigul, nici arsita, nici foamea, nici setea, nici alta nevointa pamanteasca „.
Acest om ( a carui viata o stim din Patericul roman ) a obtinut aceste daruri prin post si rugaciune, cele doua ” aripi ” ale vietii sporite.
Ioan a lasat un mesaj in privinta vietii alimentare: el observa ca fiecare etapa a evolutiei spirituale este insotita si determinata de o imbunatatire a regimului alimentar, dinspre intunecat spre lumina, dinspre cruzimea lacomiei spre inteligenta si smerenia meselor simple si usoare.
Duceti astfel, postul, gandindu-va ca postirea nu inseamna infometare, ci regandirea hranei, si o atitudine sufleteasca imbunatatita.
Postul nu-i slujire, ci prilej de corectare a unor obiceiuri alimentare gresite.
Si invatarea meditatiei, si sentimentul de recunostinta, amintirea ca painea este simbolul timpului divin: astfel te programezi, la masa, cu atribute divine, iar mancarea devine prilej de trecere de la biologic la spiritual.
Si postul de cuvinte, faptuit prin evitarea asprimii si prin pastrarea tacerii.
Mananca atat cat sa nu-ti refuze pofta de meditatie.
Daca dupa masa ai pofta de meditatie, ai mancat adevarat. ”

Să vă fie de folos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi