Arhive pe categorii: De suflet

Călătorie printre ”Prieteni”

Pe Facebook, fiecare dintre noi are un anumit număr de prieteni, unii cunoscuți, alții complet necunoscuți, unii cu care interacționăm, alții care ”nici nu strică nici n-ajută”, atâta doar că-ți umplu lista, iar când ai vrea să accepți prietenia cuiva care chiar te interesează constați că nu mai poți, fiindcă ai ajuns la numărul maxim acceptat de aplicație.

Am avut de mai multe ori ”plăcerea” să scot anumite persoane din listă, fiindcă numai prieteni nu se puteau numi. Cineva care jignește în mod gratuit, doar fiindcă poate, nu are ce căuta în lista nimănui.

Așadar, observând că am mai mulți de 2500 de prieteni, am hotărât să fac o mică incursiune în lista lor și totodată puțină curățenie. Nu pot eu cunoaște atâta lume sau interacționa cu 2500 de oameni, nu-i așa?

Facebook îi pune în capul listei pe cei cu care ai legături mai dese, sunt, cum s-ar zice, prietenii buni. E plăcut să știi că ești pe primele locuri în lista cuiva, asta înseamnă că acea persoană e importantă pentru tine, iar tu ești important pentru ea. Spre surprinderea mea, am trecut printre sute de nume, majoritatea fiindu-mi cunoscute, sunt oameni pe care-i cunosc în viața reală, oameni cu care schimb idei, oameni ale căror postări sunt interesante și le citesc cu plăcere…

M-am simțit ca-ntr-o călătorie printre amintiri, fiecare-mi aducea aminte de o întâmplare haioasă, o lacrimă sau o floare.

Și uite așa, am șters doar vreo 2-3 nume, care nu-mi spuneau chiar nimic. Ce-i drept, n-am ajuns până la sfârșitul listei, las acest lucru pentru altă dată.

Vreau acum să vă mulțumesc tuturor celor care sunteți prezenți în viața mea, chiar dacă numai virtual. În aceste timpuri, e important să știm că nu suntem singuri.

Vă cuprind pe toți într-o mare îmbrățișare și vă doresc sănătate, înțelepciune și noroc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Acasă la Arborele vieții

Aceasta este o carte care sunt convinsă că multora le-a schimbat sau le va schimba perspectiva asupra vieții și, mai ales, a morții.

E o carte fascinantă, care te duce într-un univers ce pare fantastic la prima vedere, te duce acolo ”de unde nimeni nu s-a întors”, în accepțiunea majorității oamenilor, mai ales a celor care n-au studiat aceste fenomene.

Pentru mine nu a fost un subiect nou, dar pot spune că e cea mai complexă carte pe care am citit-o din domeniul acesta. Abia aștept urmarea, fiindcă sunt convinsă că va fi una, Dr. Elena Gabor este o deschizătoare de drumuri, care nu se poate opri tocmai acum, când ne-a incitat cu un subiect atât de important, cum este viața de după moarte sau viața dintre vieți.

N-am crezut niciodată că Dumnezeu e un moșneag care stă acolo, în Cer, pe un jilț și are în mână o nuia, cu care îi  ”atinge” pe cei mai puțin cuminți, iar cele ce ni se revelează în această carte sunt exact așa cum simțeam eu. Dumnezeu este IUBIRE, este ENERGIE, nu are nevoie de umilințele sau rugăciunile noastre, este deasupra a orice ne putem închipui cu mintea noastră de oameni. Religiile sunt cele care au îndoctrinat și îndoctrinează oamenii, încercând să-i supună și să-i mențină în ignoranță și ascultare.

Citind această carte, simți cum, în mod magic, devii liber să trăiești viața pe care ți-o dorești, dogmele și ritualurile rămân undeva departe, iar ființa ta parcă-și ia avânt spre fericire și iubire.

Teama de moarte dispare automat, atunci când realizezi că ai mai trecut de zeci sau sute de ori prin prin acest proces, că MAREA TRECERE s-a mai repetat de multe ori pentru sufletul tău. Da, carnea rămâne aici, este haina pe care ai purtat-o în această viață, dar sufletul pleacă îmbogățit cu experiențele pe care tu ai ales să le trăiești înainte de a veni pe Pământ.

Vă doresc lectură plăcută, e una dintre cărțile pe care fiecare om ar trebui să le citească.

Manuela Sanda Băcăoanu

15 ani

Iată că poți face vechime, chiar și la a doua căsătorie. Totul este să ai destulă răbdare, sănătate și-un strop de noroc.

N-o să încep cu declarații siropoase, nu este felul meu de a fi și ar suna fals. Dar vreau să-ți mulțumesc ție, soțul meu, că mă lași să fiu eu însămi, nu trebuie să mă prefac a fi ceea ce nu sunt, că ești alături de mine și mă sprijini în toate proiectele, cu toate că uneori ție ți se par nerealizabile, nefolositoare sau de-a dreptul utopice.

Am demonstrat până acum că facem împreună cea mai tare echipă, că putem munci cot la cot, putem cutreiera munții și nu ne plictisim niciodată.

Chiar zilele trecute mi-ai zis că nu te plictisești niciodată cu mine, dar contextul era că aveam impresia (din nou) că mi-am pierdut telefonul. Sunt maestră în a pierde lucruri, dar și în a le găsi, așa că, viața e mai frumoasă presărată din când în când cu niscaiva palpitații.

În această zi, îmi doresc ca următorii ani să ne aducă sănătate, mai mulți nepoți și o viață plină, la fel ca până acum.

HPIM3345

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

Karma rea

Măgărușul din poză nu are nicio legătură cu povestea, dar mi-a plăcut cum arăta.

Vreau să vă povestesc azi cum oamenii buni pot face lucruri rele, sau, mă rog, nu prea bune. Fiecare are o părere bună despre el însuși, iar eu nu fac excepție de la acest tipar. Adică mă gândesc că sunt un om decent, care nu fac lucruri ilegale, nu bârfesc și nu invidiez pe nimeni; poate doar pe cei pe care natura i-a dăruit cu o dantură perfectă, dar nu e neapărat invidie ci dorința de a fi beneficiat de același dar. Din păcate, nici locul în care m-am născut și nici ADN-ul nu m-au ajutat în privința aceasta, așa că trebuie să mă mulțumesc cu celelalte daruri pe care ursitoarele mi le-au lăsat la leagăn.

Se pare că tot timpul am mai multe de spus decât esențialul, sper să nu vă fi pierdut deja pe drum, înainte de a citi toată povestea.

Se întâmpla acum vreo două săptămâni cred, am ieșit pe balcon să întind niște rufe și, sperietură mare, un porumbel zboară în trombă de pe un raft. M-am speriat de era să pic în fund, am și țipat. Știam că sunt porumbei, dar mai ales pe balconul de deasupra, în fiecare săptămână trebuia să le curăț ”urmele”, lucru de care mă cam săturasem. Acum, că au venit și pe balconul meu, distracția promitea să fie și mai mare.

Când mă uit mai bine, într-un ghiveci părăsit, cu pământul uscat, două ouă stăteau cuminți, de pe ele zburase porumbița, acum știam că era o ”ea”. Primul meu gând a fost: ”Oh, nu, acum voi avea colonie de porumbei, mizeria va fi desăvârșită!”, așa că am reacționat în consecință, acoperind ghiveciul cu ouăle cu altul, gol. Sincer, n-am avut prea mari mustrări de conștiință, nu m-am gândit că porumbița va suferi, ideea era să-și facă un cuib în alt loc și să depună alte ouă, dacă mai are chef. De ce neapărat pe balconul meu?

Asta se întâmpla după masă, iar seara  i-am povestit fiicei mele de isprava pe care tocmai o făcusem. Ea s-a supărat foarte tare și mi-a zis: ” Știi ce karmă rea ți-ai făcut?” la care eu i-am răspuns că mi-o asum, că n-o fi cel mai oribil lucru pe care cineva îl poate face în această viață. Ba, gândindu-mă la milioanele de animale care mor pentru ca oamenii să se înfrupte din carnea lor, parcă… n-aș fi eu cea mai rea persoană din lume.

Am plecat la Lupșa cu ideea că precis voi păți ceva rău, ca răspuns la fapta mea abominabilă, foarte atentă la condus și la tot ce făceam. Cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat a fost că am căzut de pe leagăn, dar cu pernele și pilota sub mine, pe care le pusesem la aerisit…

Ca să n-o mai lungesc, săptămâna trecută am ieșit din nou pe balcon în același scop și, ce să vezi, porumbița a zburat din nou, speriată la apariția mea. Aaa, fiică-mea mi-a reparat karma, de aia am picat pe pilotă!!! Mă gândeam că poate clocește toată vara, probabil ouăle au fost compromise în perioada în care nu le-a mai putut cloci…

Ce să vezi, ieri am fost din nou pe balcon, iar porumbița, cu toate că era acolo, n-a mai zburat. Stătea spăsită, cu siguranță moartă de frică, dar n-a zburat din cuib. Seara, Ștefan m-a anunțat că ”avem pui”. ”Sunt urâți?” ” Da!” Și n-am mai vorbit despre asta. N-am idee cât durează până învață să zboare, dar acum, cu karma complet reparată, parcă-mi vine și mie să zbor.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Trăim în lumi paralele?

     În ultimele luni, lumea în care trăim, în loc să fie mai unită din cauza pericolului mondial, e parcă din ce în ce mai dezbinată.

                 Dacă auzi două persoane povestind aceeași întâmplare, observi cu stupoare că cele povestite diferă  în proporție de 80%. Cum am stabilit acest procent? Exact la fel cu cei care fac reclame la pasta de dinți, care-ți va face dinții cu 80% mai albi, sau ca multe alte ”îmbunătățiri” care cresc procentual, dacă folosești cutare produs.

    Nu prea mai intru pe rețelele de socializare, deoarece, în primul rând nu am timp, iar în al doilea rând, mediul mi se pare din ce în ce mai deprimant. Am reușit oarecum să elimin din lista de prieteni agramații, care mă fac să mă urc pe pereți cu ale lor cuvinte ”nepotrivite”, totuși, poveștile tuturor sunt ori false, ori triste. Cred că le prefer pe cele triste.

De ce spuneam că trăim în lumi paralele (curios, s-ar părea că politrucii chiar să fi avut dreptate cu statul lor paralel), fiindcă fiecare trăiește în lumea pe care singur și-o plăsmuiește.

Într-o zi, când eu eram încântată că oamenii mențin distanța socială, sunt atenți, se dezinfectează când intră într-un magazin (dacă au cu ce, bineînțeles), altcineva scria despre îmbulzeala asemeni oilor, nesimțirea și reaua-credință a altor semeni de-ai noștri.

A doua zi, stăteam cuminte la ușa unui mic magazin de mercerie așteptându-mi rândul, după mine mai era o doamnă, când cineva (n-are importanță cine) ne-a ignorat total, intrând în magazin, de parcă noi eram doar afișe, sau reclame la bunul simț, puse la intrare. Aha, am intrat în lumea ”celorlalți”, m-am gândit eu, în timp ce o aduceam cu picioarele pe pământ pe persoana pentru care, cu o secundă înainte, nici nu existam.

Pe moment m-am enervat, eu respect întotdeauna regulile și nu-mi plac cei indisciplinați. Dar peste câteva momente, mi-am dat seama că e alegerea mea să plec de acolo furioasă, sau să mă gândesc că poate femeia se gândea la ale ei și nu ne-a văzut. Tot timpul viața ne dă prilejul să facem alegeri, depinde de noi cum hotărâm să trăim, dacă vrem ca pe strada noastră să răsară soarele, sau să fie veșnic întuneric și furtună.

Acesta a fost doar un mic exemplu, dar dacă suntem puțin mai atenți cu felul în care reacționăm în diverse situații, vom vedea că putem schimba multe în viața noastră.

Cactusul, cât e el de țepos, oferă lumii niște flori minunate. Ne arată interdicția: NU MĂ ATINGE!, dar se și alintă: POȚI SĂ PRIVEȘTI ȘI SĂ TE BUCURI DE FLORILE MELE!

   Să fim atenți la țepii cactusului, dar să ne desfătăm privind uluitoarele lui flori! Adică, ia din viață ce-i frumos!

Să aveți o seară luminată de gânduri bune, pașnice, la adresa cetățenilor lumii…

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Cu iubire, spre câmpul stelelor

   Deoarece cartea „Love story pe Camino de Santiago” întârzie să apară, având probabil o ”story” a ei, m-am gândit să public măcar prefața, scrisă de un cunoscut om de litere din Cluj, Remus Octavian Câmpean, căruia îi mulțumesc din inimă. Citind-o, am avut impresia că prefața e mai bună decât cartea.

”Cu iubire, spre Câmpul Stelelor

„[…] Javier se îndepărtează cu pași mari, e însăși esența pelerinului, a bărbatului puternic care merge și merge pentru a-și îndeplini țelul […]”. Așa trebuie să fi fost, la fel de hotărât, de puternic, și apostolul Iacob, fratele cel mare al lui Ioan, ucenicul iubirii. Amândoi mărturisitori și pelerini, până la capăt, ai lui Cristos. Să-l fi întâlnit oare eroina acestei povestiri pe Sfântul de pe Câmpul Stelelor[1], el însuși un pelerin, chiar și după moarte[2]? Să fi făcut drumul împreună? Toate acele sute de kilometri care poartă călătorul prin suișuri și coborâșuri, prin ocolișuri și desișuri până la destinația salvatoare? Camino de Santiago de Compostela ar trebui să fie un drum al însingurării, al coborârii în văile sufletului, al trudei pașilor mici, unul după altul, totul pentru ca la final pelerinului să i se deschidă ochii spre a vedea praful de stele din el, cel prăfuit de drum. Mergând împreună cu eroina romanului, Dafina – ce nume aromat – pagină cu pagină, din România până pe Câmpul Stelelor, nu ai deloc sentimentul solitudinii. Călătoria ei e populată cu o mulțime de tovarăși de drum, nu toți companioni în carne și oase, dar cu toții însoțind-o pe calea atât de concretă al Sfântului. Ai impresia unei aglomerări, uneori chiar cu „blocaje de trafic”, a unei densități de gânduri în dialog cu toată lumea ei prezentă, trecută și viitoare. Este un pelerin de o modernitate moderată. Își împarte experiența cu toți cei ce îi populează viața. Cu cei cu care nu poate să o facă prin mijloacele erei în care trăiește, prin e-mail sau telefon, o face în gând, dar la fel de viu. Este forma ei de introspecție. Într-un fel subtil, dar fără a da nimănui dreptul de a se opune, Dafina „îi obligă” pe toți să fie pelerini, zilnic, alături de ea. O mărturisitoare a zilelor noastre. Îndrăznesc să cred că Sfântului i-ar fi plăcut abordarea ei, fiind și el un hotărât. Nu degeaba se spune că Isus i-ar fi poreclit, pe el și pe fratele său, „boanerges”, adică „fiii tunetului”. Iar trăirile Dafinei sunt de multe ori tunete născute din insistența cu care despică fiecare relație pe care o are cu oamenii din viața ei. Foști, actuali, apropiați, indiferenți, periculoși, de luat în seamă. Toți cei care au determinat-o, involuntar, să apuce drumul pelerinului și care s-au trezit luați în pelerinaj fără voia lor.

Love Story pe Camino de Santiago este un titlu ce te face să zăbovești cu cartea în mână, nedeschisă, disecând mental melanjul intrigant de trimiteri culturale, aparent, antagoniste. Despre ce o fi vorba? O poveste de dragoste hollywoodiană de secol XX pretehnicizat în care emoții organice tabu invadează un spațiu sacru? Sau dimpotrivă, ar putea fi o coerciție a slăbiciunii sentimentelor umane prin practica mortificării? Nici una, nici alta. Despre experiențele, trăirile și transformările pe care drumul Sfântului Iacob le-a iscat în oameni s-a scris și se va mai scrie. A generat literatură de ficțiune din cea mai diversă. Plaja literară emanată de experiențele de pe Camino de Santiago se întinde de la cunoscutul titlu al lui Paulo Coelho, O Diário de Um Mago[3] (în care personajul său înfăptuiește pelerinajul ca datorie de inițiere pentru accederea într-o organizație catolică), până la romanul polițist al lui Gabriel Martínez, El asesino de la Vía Láctea[4], un thriller în care un criminal în serie lovește pe Camino de Santiago (urmărit și urmăritori devenind astfel pelerini alături de victime). În acest spectru, romanul Manuelei Sanda Băcăoanu – care nu este la prima carte dedicată subiectului, în 2017 publicând la Editura Eikon mărturia propriei experiențe de pelerin, Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago – se așează natural la granița dintre povestire inspirațională, carte de călătorie și roman de aventuri. Love Story pe Camino de Santiago are ingredientele suspansului, cursivitate în povestire, incitare dată de schimbări de situație și, bineînțeles, parfumul unei povești de dragoste nu tocmai obișnuite. Dafina se răsucește în propria piele, sub haina de pelerin, de la femeia împăcată cu noul ei statut de femeie liberă, la cel de curtată și finalmente reîndrăgostită. Și când totul se așează, povestea părând anticipabilă, deci rezolvată, autoarea schimbă registrul în cheie de roman polițist. Merge până la a crea suspiciunea crimei dintr-o eroare pasională. Dar nu e oare aceasta chiar fața dragostei? Schimbătoare, capricioasă, dar mereu ademenitoare. Și nu în ultimul rând, periculoasă. Astfel că, odată cu parcursul eroinei prin sinuoasele explorări ale redescoperii ei ca femeie eliberată, dar și liberatoare, în timp ce Camino de Santiago nu o iartă de nicio trudă, martori fiindu-i toți cei cu care ține o corespondență ca de jurnal de război, se insinuează subtil, ce altceva decât… dragostea.

Nu aflăm până la urmă cum ar trebui asumat drumul Sfântului Iacob. Ca un câine credincios care îndură orice cu stoicism în căutarea binelui alături de stăpânul căruia îi este fidel, sau ca un motan (da! există și un motan care peregrinează de acasă din fotoliu) care ajunge la aceeași destinație dar călăuzindu-se după comodul principiu „ubi bene, ibi patria[5]”. Răspunsul îl poartă fiecare cu sine, iar romanul nu-și propune să dea soluții universale. Manuela Sanda Băcăoanu ne face însă o sugestie: „unde este inima, acolo să ne fie și patria”.  

 

ROC

 

 

 

 

[1] Santiago de Compostela (în traducere Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Mormântul Sfântului, conform tradiției, ar fi fost identificat în secolul XI în urma unor viziuni stelare ale unor copii-păstori, pe un câmp din Galiția, în nordul Spaniei, loc ce i-a fost închinat de atunci.  

[2] Tot tradiția spune că după moartea sa (prin decapitare din ordinul lui Irod) în anul 44 la Ierusalim, relicvele Sfântului Iacob cel Mare au parcurs un adevărat „pelerinaj” din Țara Sfântă până în Spania. Salvate de la distrugere din calea perșilor în anul 614, relicvele Sfântului sunt scoase din Ierusalim și sunt adăpostite vreme îndelungată în peninsula Sinaiului. De aici vor parcurge un drum tainic până să-și găsească odihna în îndepărtata Spanie în jurul anilor 820-830. Un pelerinaj de sute de ani, din satul pescarilor Betsaida din nordul lacului Genesareth, unde s-a născut, până pe Câmpul Stelelor, în nordul Spaniei, lângă ocean, de unde veghează pelerinii ce-i caută îndrumarea.  

[3] Inspirat chiar de pelerinajul lui Paulo Coelho pe Camino de Santiago din 1986, romanul O Diário de Um Mago a apărut în anul 1986 la Editura Eco. A fost tradus în limba română de Gabriela Banu, fiind publicat la Editura Humanitas în anul 2010 sub titlul Jurnalul unui mag. Este călătoria care l-a determinat să nu mai viseze doar la o carieră de scriitor, ci să facă pașii concreți ca să devină unul. Este romanul său de debut.

[4] Pasionat călător și romancier, Gabriel Martínez publică El asesino de la Vía Láctea prima dată în anul 2012 în limba spaniolă în regim de „self-publishing”. Romanul va fi tradus în engleză de Max Zalewki și republicat în 2014 de Editura Babelcube sub titlul The Camino Killer.

[5] (Lat.) „Unde e bine, acolo e patria”. Expresie folosită de dramaturgul grec Aristofan în comedia sa Plutus.”

Cam… asta a fost! Și câteva imagini de pe Camino del Norte, locul în care se întâmplă toate…

Manuela Sanda Băcăoanu

A mai plecat un Suflet în Cer

Fiecare dintre noi am trecut prin dureroasa experiență de a fi pierdut pe cineva drag, cineva cu care ieri ai vorbit la telefon, sau l-ai ținut de mână, iar AZI, afli cu stupoare, că nu mai e.

Cum poate fi plecarea aceasta atât de bruscă, atât de nemiloasă și cât gol poate ea lăsa în urmă…

Se spune că nimeni nu pleacă dincolo, decât atunci când sufletul își dorește cu adevărat acest lucru. Aș vrea să cred asta cu tărie, dar.. nu știu ce să zic.

Prima dată ne-am văzut acum opt ani, o voce plăcută m-a sunat, întrebându-mă dacă practic terapia Bowen la domiciliu, deoarece nu se poate deplasa la cabinet: ”Am 39 de ani și sunt netransportabil” îmi spunea cu simplitate și seninătatea dată de cei aproape 20 de ani pe care-i petrecuse deja într-un scaun cu rotile.

Și m-am dus. Toată familia se mira că am avut curajul să merg la un simplu telefon, dar ceva din acea voce îmi spunea că are nevoie de mine. N-am reușit să intermediez vreun miracol pentru ei, spun acest lucru fiindcă fiecare se lupta cu propria soartă, așa că am ajuns să le fac tuturor Bowen, iar serile în care mergeam în casa lor erau de sărbătoare pentru mine, era ca și cum aș fi vizitat rude dragi și apropiate, totuși, sper că am reușit să-i ajut cât de cât.

Călin nu înceta să mă uimească de fiecare dată cu mulțimea cunoștințelor pe care le acumulase (mai putea să-și folosească mâinile pentru a manevra tastele calculatorului) și cu înțelepciunea de care dădea dovadă. Era sufletul familiei, toată lumea lor se învârtea în jurul lui. Era tot timpul la curent cu toate evenimentele din micul lor orășel, știa lucruri de care sunt convinsă că oamenii care ieșeau zilnic în lume habar n-aveau.

Soarta lui a fost una crudă încă din copilărie, dar nu l-am auzit niciodată plângându-se, lua lucrurile așa cum veneau. Era convins că a venit în această viață pentru a experimenta un mod diferit de a trăi.

Mi se pare ciudat că trebuie să vorbesc la trecut despre un om cu care acum două zile am vorbit la telefon. 47 de ani a durat viața lui… Foarte puțini, ar zice majoritatea dintre noi, dar cred că a reușit să urce spiritual mult mai sus decât mulți dintre noi, cei care ne plângem de scurtimea zilelor și de faptul că n-am reușit să ducem la îndeplinire tot ce aveam de gând. În aceste momente, brusc îți dai seama că aproape nimic din cele ce ne ocupă timpul nu este important, majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt doar pentru a ne alimenta EGO-ul, iar sufletului îi oferim o foarte mică parte a vieții noastre.

Drum bun, Călin, acolo printre aștri, știu că ești scăldat în Lumina lui Dumnezeu și că, în sfârșit, poți zbura, așa cum ai visat în atâtea rânduri!

Noi, cei care am rămas, putem doar să vărsăm o lacrimă și să ne uităm la Cerul albastru, în speranța că ne vom mai revedea cândva.

Îngerii să-ți vegheze calea, iar sufletul să-și urmeze drumul…

Manuela Sanda Băcăoanu …

Mirare

Credeam că ești aici, lângă mine și că vei fi mereu… O fluturare de mână, asemeni aripii rănite a unui porumbel dolofan, venit de nicăieri și plecat niciunde, mi-a confirmat că nimic nu este sigur, că viața se poate întrerupe brusc, uneori la o vârstă la care chiar și preotului îi stau cuvintele în gât, când trebuie să cânte prohodul…

Ce ciudat, ne plimbam mereu pe aceeași stradă, dar întotdeauna pe trotuare diferite.

Tu erai tot timpul înconjurat de fete tinere, cu flori în mână, iar eu vă priveam geloasă de la fereastra care dădea spre inima ta, dar pe care n-ai deschis-o niciodată, preferând plimbatul acela fără noimă și fără rost, prin inimile rănite de alții, dar pe care nu erai în stare nici să le vindeci, nici să le lași să zburde pe imensa câmpie a iubirii…

Și-atunci, dintr-o dată, am devenit înțeleaptă. Nu-mi mai pasă de plimbările tale furișate la miez de noapte, nu-mi mai pasă de florile ofilite din toate vazele roz din casa mea… Am descoperit că toată acea fatalitate care mă împingea irezistibil spre tine s-a ofilit și ea, asemeni trandafirilor galbeni ce mă făceau să lăcrimez de fiecare dată când îi culegeam, cu spinii lor care știu atât de bine să-ți sfâșie carnea… și inima … și sufletul.

Acum ești aici, dar nu-mi mai pasă, tot ceea ce-mi doresc este să poți simți și tu, măcar o dată, cum e să alergi după o fantomă gri, care părăsește încet orașul, fără să privească nici măcar o dată în urmă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Semne divine

Prima zi de Paști a fost apăsătoare; de dimineața până seara, o plapumă groasă de nori a acoperit cerul, parcă întreaga natură spunea: stați acasă! Și-am stat acasă.

Nu se compară însă statul acasă într-un apartament de bloc, (știu ce spun, am experimentat asta trei săptămâni) sau la țară, unde poți ieși în curte, în grădină, te poți bucura de verdele tot mai pregnant al copacilor și de florile unele albe, iar altele roz ale piersicilor, caișilor și cireșilor.

Duminica de Paști a trecut repede, chiar dacă n-am ieșit nici măcar din casă, dar m-a lăsat așa, cu un gust amar, parcă Dumnezeu era supărat pe noi și după ce că nu ne lasă pe-afară, ne mai dă și vreme mohorâtă.

Era o atmosferă de parcă nu numai oamenii erau bolnavi, ci întreaga natură suferea și avea nevoie de un repaus, pentru a se face bine.

Așteptam cu interes ploaia, dar abia spre seară a țârâit un pic, totuși, parcă atmosfera s-a mai detensionat, iar luni dimineața soarele ne-a întâmpinat surâzător, era de parcă fusesem puși la colț, iar acum pedeapsa se încheiase. Iluzie, pedeapsa continuă, pentru unii mai grea, iar pentru alții, mai ușoară.

Azi am ieșit un pic afară, am păstrat distanța socială, n-am întâlnit țipenie de om, așa că… ne-am dezmorțit un pic oasele eu și bătrânul meu câine.

Vreau să cred că vremea bună din ultimele două zile este semnul că vom fi iertați până la urmă, că merităm o a doua șansă, depinde doar de noi cum o vom folosi.

Poate vom reuși să trăim frumos, să fim fiecare dintre noi schimbarea pe care o dorim în lume. Niciodată nu-i vom putea schimba pe ceilalți, dar să nu uităm că ei sunt oglinda noastră. Dacă dorim ca în ei să apară ceva diferit, să fim noi cei care se schimbă, iar rezultatul nu va întârzia să apară.

Chino și cu mine vă salutăm de pe Runcurele

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi (mai rar, iar acum și cu declarație pe proprie răspundere)

Învierea în anul 2020

Știam că anul acesta va fi diferit… Dar nu-mi închipuiam că va fi atât de diferit de ceilalți ani, în care normalitatea era ca la ora 12 din noapte să te îndrepți spre biserică, pentru a asista la slujba de Înviere, devenită oarecum banală, făcea parte din monotonia vieții de zi cu zi.

Nu toată lumea mergea la această slujbă, au fost mai mulți ani în care nici eu n-am participat, fiind frântă după o zi de muncă, în care încercam să fac ca totul să fie perfect: casa să strălucească de curățenie, mâncarea de sărbătoare să fie multă și bună…

Cred că așa ca mine făceau majoritatea gospodinelor, uitând uneori că Paștile sunt despre cu totul altceva, nu despre mare curățenie în case și mâncare îndestulătoare pentru o stradă întreagă…

Mergeam la slujbă cu ochii cârpiți de somn, mai ales pe vremuri, când la țară aceasta se celebra dimineața la 4. Acolo, lume multă, mulți veniți doar de Paști acasă, așa că pupăturile și îmbrățișările erau inevitabile, oamenii se bucurau de revedere, iar o rumoare dată de șoaptele oamenilor ce-și împărtășeau unii altora impresii se insinua peste cuvintele preotului și cântecele corului. NU, oamenii nu cântau, habar n-am de ce. De fiecare dată mie îmi plăcea să cânt, parcă așa eram mai aproape de ceea ce se întâmpla acolo, mai aproape de Iisus și de minunata veste că a înviat.

Apoi, urma înconjurul bisericii, moment în care femeile mai în vârstă erau susținute de membrii mai tineri ai familiei, drumul era destul de accidentat și mai trebuia și să ocolești sau să treci de-a dreptul peste mormintele aflate lângă biserică. Fiecare era preocupat de propria persoană, având grijă să nu se împiedice și să nu i se stingă lumânarea. toată procesiunea transformându-se într-un fel de competiție sportivă, cei de la coadă fiind nevoiți, la un moment dat, să alerge, ca să participe la intrarea în biserică.

Aseară însă, a fost altfel… cu totul și cu totul înălțător… Ce-i drept, am șansa de a locui foarte aproape de biserică, așa că din curte se aude de parcă ai fi acolo, prezent. Am aprins o lumânare și am ieșit în întunericul nopții… Clopotele de la cele două biserici sunau îngeresc, aproape că-ți dădeau lacrimile. Era cumva, așa, o atmosferă sfântă, pe care n-am simțit-o când mă aflam în mijlocul oamenilor, fiecare cu preocupările lui. Eram doar eu și Dumnezeu, nimic nu-mi perturba comuniunea, era ca și când aș fi rămas ultimul muritor de pe Pământ, dar simțeam din plin că nu sunt singură. Am cântat și am spus ADEVĂRAT A ÎNVIAT! după voia inimii, n-a fost nimeni care să mă privească mirat .

La un moment dat, l-am simțit pe Iisus, acolo, deasupra, în veșmântul lui sclipitor de alb, privind cu drag la ceea ce se petrecea la picioarele lui și am simțit că ne iubește pe toți la fel, indiferent dacă mergem la biserică frecvent sau ne rugăm sau medităm acasă, dacă credem cu adevărat sau păstrăm doar niște obiceiuri moștenite din străbuni, dacă suntem cinstiți sau hoți, alcoolici, criminali sau preoți îmbrăcați în aur.

Pentru prima dată de când mă știu, am fost mirată când slujba s-a încheiat, am dus lumina în casă și am lăsat-o să mai ardă, pentru sufletele celor care au plecat de lângă noi. A fost doar o lumânare pe care am aprins-o eu, cu un sărăcăcios chibrit, dar pentru mine a fost la fel de sfântă precum aceea transportată cu avionul și cu multă cheltuială, de la Mormântul Sfânt.

CRISTOS A ÎNVIAT!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… banală păcătoasă