Arhive pe categorii: De suflet

De ce purtăm doliu?

Până s-o pierd pe mama mea, în 25 noiembrie anul trecut, n-am putut niciodată să port doliu mai mult de 40 de zile. Mi se părea că e de ajuns, că oricum celui plecat nu-i mai folosește la nimic, iar celui îndoliat, nici atât.

Mama știa că nu-mi place să port doliu, așa că, înainte de a se stinge mi-a spus că nu trebuie să port deloc, nu are rost.

Nu mai trebuie să spun ce gol uriaș mi-a lăsat în suflet plecarea ei, cât de orfană și a nimănui m-am simțit, orice om care a trecut prin aceste experiențe le cunoaște, fiecare trecând mai departe în felul său.

Totuși am hotărât să port doliu cele 6 săptămâni până la parastas, apoi… voi mai vedea. Dar, spre surprinderea mea, n-am putut să îmbrac haine colorate nici atunci, așa că am zis haide, până la 6 luni. Iar șase luni s-au făcut un an, timp în care sufletul meu încă nu e vindecat, poate doar ușor cicatrizat.

Am însă planuri de viitor și puterea de a le duce la bun sfârșit, deoarece în 2022 am cam lâncezit. Am fost în vacanțe, dar de fiecare dată, primul lucru la care mă gândeam era s-o sun pe mama, ca să-i povestesc și ei ce minunății am văzut.

Când cei dragi devin doar amintiri, când îți mai zâmbesc doar dintr-o fotografie, viața devine brusc mai lipsită de culoare, mai tristă și mai săracă.

Abia acum, după un an de doliu și multă introspecție, îmi dau seama că doliul nu-l purtăm pentru cel plecat, ci pentru sufletul nostru, e un fel de scut și de aducere-aminte a tot ce a fost, a tot ceea ce am trăit alături de persoana dispărută.

Rămâi cu bine mama mea, știu că de acolo din Cer ne veghezi neîntrerupt, așa cum neîntrerupt mă gândesc și eu la tine!

Manuela Sanda Băcăoaunu

Prima aniversare în Cer

Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.

Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.

Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.

Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.

Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.

Manuela Sanda Băcăoanu

Transhumanța

Sâmbătă după masă munceam ca de obicei, puneam dulcețuri și murături, activitate banală la această oră a verii. Deodată, un cor de behăituri acompaniate de voci masculine, mă face să tresar. Ce-o fi? ( iar poetul ar răspunde: Ce să fie, nu-i nimic. A trecut acceleratul!) Cum acceleratul și niciun soi de tren nu mai trec de ani buni prin Lupșa, m-am grăbit spre poartă, să văd despre ce e vorba.

Șiii, ce să vezi, o mare de oi se revărsa dinspre Hădărău, cum nu prea mai ai ocazia să vezi prin România. Mânate de câțiva baci, cel puțin zece câini cât niște viței și tot vreo zece măgari, care veneau exact așa cum spune vorba din popor, ”ca măgarii-ntre oi”, cărând cu stoicism tot calabalâcul necesar instalării la munte.

M-am felicitat că am ieșit la poartă, fiindcă de cum au dat de florile mele din jardinierele de pe trotuar, oile au început să le guste cu plăcere, probabil erau de mult pe drum și cam flămânde. Chiar și un câine le-a mirosit, dar a plecat mai departe, nu erau pe gustul lui.

”De unde veniți?” îl întreb unul dintre baci. ”De la Brad.” îmi răspunde el, un pic mirat de curiozitatea mea. ” Și unde mergeți?” ” La Muntele Mare.” îmi spune, acum mult mai prompt. ” Da câte oi aveți?” Nu mă las eu, de zici că eram de la ANAF. Baciul dă din cap, ezită, apoi zice” Multe!” ” Asta văd și eu, dar cam … o mie?” El aprobă din capl, apoi se grăbește să salveze de la potop florile vecinei de peste drum.

Oamenii aceștia care au o ocupație milenară și care nu se desfășoară mult diferit față de acum o mie de ani mi se par ” ultimii mohicani” ai oieritului. Încet, dar sigur, își conduc turma spre locul de pășune, probabil nepărându-li-se grea ocupația lor, pentru ei, e o meserie ca oricare alta. Dar care dintre noi va putea în nopțile senine de vară să stea cu ochii agățați de bolta cerească, acolo pe vârf de munte și să fie una cu Universul într-un mod care poate este singurul motiv pentru care își bat picioarele prin munți, probabil neîndeajuns conștientizat.

Nu știu de ce, spectacolul trecerii oilor cu behăiturile și căcărezele lor (care mai miros și acum) m-a emoționat profund, m-a dus cu gândul la copilăria în care trecerea unei turme de oi era ceva obișnuit, nu un adevărat eveniment.

Probabil trebuie să ne resemnăm cu gândul că veacul trecut le avea pe ale lui, iar veacul acesta care iată, aproape s-a scurs pe sfert, are și va avea alte obiceiuri, alte stări și alte încercări la care să ne supună.

Și-am încălecat pe-o șa… Fuga iar la dulcețuri și murături, un alt obicei pe cale de dispariție.

Manuela Sanda Băcăoanu

Prima Sărbătoare de Paști, fără mama

Pare că totul e la fel ca-n alți ani: primăvara, florile, oamenii… dar de fapt, nimic nu mai e la fel. Nu mai poate fi la fel, când ai rămas cu atâtea cuvinte nespuse, atâtea întrebări nepuse, la care nu-ți va mai da nimeni răspuns sau nu va fi răspunsul pe care-l aștepți.

Mi se pare mie sau timpul s-a oprit în loc? S-a oprit într-o dimineață senină de noiembrie, când mama mea a plecat pur și simplu în Cer, nemaiputând să îndure suferințele trupești pe care le ducea, cu stoicism, de luni de zile.

Și cât și-ar mai fi dorit să mai trăiască! Și cât mi-aș fi dorit să mai trăiască! Nu este zi în care să nu mă întreb oare cu ce am greșit, de ce a trebuit să plece înainte de a-și încheia cu adevărat socotelile cu această viață?

Ultimele ei luni au fost teribile, dar, printre lacrimi, mai reușeam să și râdem, o întrebam despre copilărie, iar amintirile de demult o făceau parcă să treacă mai ușor peste prezentul atât de dureros și la propriu și la figurat.

Și-a plecat! Dumnezeu a luat-o, fiindcă n-a putut s-o facă bine.

Voi, cei care ați trecut prin această experiență, cum ați făcut față? Pentru mine este neînchipuit de greu, chiar dacă la suprafață arăt și mă comport ”normal”, în inimă am un cuțit înfipt. Dacă-l scot sau dacă-l las acolo, e la fel de periculos.

Să fac singură pregătiri de Paști, să nu-i pot oferi cel mai frumos ou, să nu mai mergem împreună la Înviere, să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni, iar când plec, să încui ușa cu cheia…

Pe cine mai sun de la Sălciua, să-i spun să pună apa de mămăligă, că suntem aproape, mamă…! Cui să-i spun că am mai scris o carte, cine să mă privească din primul rând, cu dragoste infinită?

Pe cine mai întreb de care fasole trebuie să semănăm, când trebuie să plătesc lemnele și dacă a venit factura la curent?

Cel mai trist este când îți dai seama că din toată viața unui om rămâne praful și pulberea, niște saci cu haine și AMINTIRILE. Da, amintirile sunt singurele importante, ele ne țin pe linia de plutire și ne ajută să trecem mai departe prin această viață căreia, uneori, nu-i mai găsim rostul.

Să mă iertați dacă v-am întristat, dar cei care ați trecut prin experiența pierderii mamei mă veți înțelege acum, iar ceilalți, într-o zi… să sperăm, cât mai îndepărtată.

Și totuși… DE CE MOR MAMELE?

Manuela Sanda Băcăoanu

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tradiție și creativitate

În primăvara trecută, am început să cos o față de masă, așa, ca să mă familiarizez din nou cu această activitate pe care n-o mai practicasem de vreo… zeci de ani. Nu mai spunem câți.

Evenimentele neplăcute din viața mea de anul trecut m-au făcut s-o las baltă într-un fund de dulap, dar acum vreo lună, căutând ceva, am dat peste fața mea de masă, care era abia începută. Cum nu-mi place să las lucrurile neterminate, am reînceput să cos, de data aceasta cu multă pasiune.

N-am avut niciun model, pur și simplu am creat cu acul ceea ce se vede. La un moment dat, mă pasiona atât de tare, încât mă prindea 12-1 noaptea, cu acul în mână.

Este foarte plăcut să vezi că din mâinile tale iese un lucru frumos, un unicat. Știu că în zilele noastre ”nu se mai poartă” așa ceva, dar credeți-mă, o masă acoperită cu o asemenea cusătură, dă o notă de veselie și autenticitate încăperii.

Ei, cred că m-am lăudat destul. Vă las cu muncile voastre, știu că se apropie Paștile, iar toate gospodinele sunt ”pe ultima sută” cu pregătirile.

Să fiți sănătoși, îmbrăcați în lumina divină!

Manuela Sanda Băcăoanu

La mulți ani, frumoase flori!

Când eram în liceu, împreună cu două dintre colegele de clasă și împrumutând o verighetă, ”ne-am ghicit” care, câți copii va avea. Nu mai țin minte ce le-a ieșit colegelor mele (eventual, dacă citesc aceste rânduri, mi-ar putea confirma sau infirma dacă a fost corect), dar mie, ori de câte ori am întrebat verigheta, mi se arătau trei fete.

Aveam 17 ani, trei fete mi se părea numărul perfect, așa că, încă de atunci, le-am ales numele: Dalia-Arina, Mara-Adelina și Laura-Mălina. Eram mulțumită că voi avea trei fete și abia așteptam să le aduc pe lume.

Când am împlinit 25 de ani, a apărut în viața mea Dalia-Arina. N-am avut niciun dubiu că este ea, arăta exact ca o… Dalia-Arina. Vreau să spun că arinii sunt copacii care mărginesc Arieșul, probabil de aceea am ales acest nume. Iar Dalia este verișoara mea, sora pe care n-am avut-o și care a devenit nașa Arinei.. Laurul știe toată lumea că e copacul învingătorilor, iar mălinul nu este altul decât liliacul, florile al căror parfum îl prefer.

Din nefericire, după doi ani, în urma unui efort, cea de-a doua fiică a mea m-a părăsit, la doar 10 săptămâni de sarcină. Nu știu, poate nu era momentul să intre în viața mea atunci, dar sunt sigură că a făcut-o mai târziu. Era pe vremea lui Ceaușescu, când fiecare avort era cercetat. Am fost chemată la miliție, ca să dau declarație în ce condiții am pierdut sarcina. Când ofițerul care mă chestiona a văzut cât de dărâmată sunt, m-a lăsat să plec. faptul că dusesem în brațe o mochetă grea de la magazin până acasă, care era adevărul curat, i s-a părut un motiv mulțumitor.

Au mai trecut doi ani până să apară cea de-a treia fiică, însă acum aveam un dubiu: nu știam dacă este Mara-Adelina sau Laura-Mălina? Cum în mintea mea Laura-Mălina era mereu cea mai tânără, m-am gândit că Mara-Adelina este cea care m-a părăsit. Poate a făcut-o din pricină că nu-i dădusem nume de floare? Cine știe?

Peste ani, a apărut ginerele meu Florin și nepoțica Olivia ( olive – măslina).

Azi, fiind Floriile, mă gândesc să le urez tuturor un „La mulți ani” din inimă, să fie mereu frumoși și sănătoși și să-și aducă din când în când aminte și de mine.

La mulți ani vouă, tuturor celor care purtați nume de floare, de copaci, de orice plante, voi sunteți mai conectați cu natura, cu frumosul, decât noi, ceilalți, care nu le reflectăm prin numele noastre.

O zi de Florii luminoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

O nouă carte despre Camino

Doamna Veronica Panait mi-a făcut surpriza, bucuria și onoarea de a-mi trimite cartea domniei sale despre Camino de Santiago, ”Drumul meu de suflet la Camino de Santiago”, știind că sunt pasionată de acest subiect.

Drept să spun, cu toate că autoarea spune cu multă modestie că nu se pricepe la scris, pot afirma cu certitudine că este una dintre cărțile despre călătoria pe Camino de Santiago care emană mult suflet, autenticitate și sinceritate.

Mi-a plăcut foarte mult, drept pentru care v-o recomand din inimă!

Cartea începe timid, cu Camino Francez din 2016, apoi continuă cu întâmplările de pe Camino Primitivo, din 2018. Se poate observa un salt calitativ nu numai al pelerinului care este Veronica Panait, ci și al scrisului, care devine și mai atrăgător decât în prima parte. Felicitări, sunteți o scriitoare adevărată, chiar dacă nu vreți să recunoașteți acest lucru!

Mă bucur că am avut ocazia să vă lecturez cartea, stând până la ore târzii din noapte, doar fiindcă n-o puteam lăsa din mână.

Până acum am folosit formule de politețe doar pentru a scoate în relief respectul pe care ți-l port, dar știu că noi cu toții una suntem și nu avem nevoie de aceste… politețuri. Așa că, dragă Veronica, aștept cu nerăbdare următoarele tale scrieri, prima încercare este o reușită!

Cu mult respect,

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum ne organizăm, pentru a primi refugiați?

Bunica îmi povestea că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Lupșa au ajuns refugiați din Moldova de dincolo de Prut. Atunci, mi se părea că acele întâmplări au rămas undeva în istorie, că sunt groaznice și irepetabile.

Ei bine, prezentul ne demonstrează că istoria se repetă, dar acum, cu mai multă cruzime și forță, iar refugiații, vrând-nevrând, sunt la ușa noastră. Dacă ne-am imagina ca fiind în locul lor, sunt convinsă că fiecare dintre noi și-ar dori să găsească o mână întinsă și o față prietenoasă, care să ne poată da speranța zilei de mâine.

Cum noi suntem în poziția fericită de a ajuta și nu de a fi ajutați, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în această acțiune. Este mare lucru să găsești o cameră care te așteaptă și o masă caldă, după zile întregi de zbucium și de nesomn.

Refugiații vor veni și pe Valea Arieșului, deci trebuie să ne organizăm și să-i primim cum se cuvine. Vom forma un grup pe Facebooc, ”Valea Arieșului pentru Ucraina”, unde vă puteți înscrie, puteți să postați noutăți și ne putem ajuta reciproc în această perioadă grea pentru toată lumea, dar, mai ales, pentru cei nevoiți să-și părăsească locuințele doar cu minimul necesar.

Cei care nu pot oferi cazare, pot ajuta în alte moduri: cu produse din gospodărie, cu alte alimente, cu muncă voluntară, dacă va fi cazul.

Să fim recunoscători că noi suntem cei care ajută, nu cei ajutați și să aducem zâmbetul pe fețele copiilor prea devreme dezrădăcinați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mărțișoare pentru Ucraina

Dragii noștri vecini,

Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.

Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.

Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.

Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.

Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.

Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.

UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!

Suntem alături de voi!

Poporul Român