Arhive pe categorii: De suflet

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

 

 

 

 

O carte care te pune pe gânduri…

Această carte mi-a căzut în mână într-un moment în care aveam nevoie de nişte răspunsuri, iar faptul că am citit-o, m-a convins că nu sunt singura pe lumea asta care gândeşte într-un anumit fel.

Consider că această carte înglobează mai multe cărţi de dezvoltare personală, deci citind-o, eşti îmbogăţit într-un timp mai scurt . Nu vreau să-i fac neapărat reclamă, dar în momentul în care ajungi la ultima pagină, dorinţa cea mai mare este s-o faci cunoscută câtor mai mulţi oameni, în speranţa că lumea în care trăim va deveni mai bună, mai înţeleaptă şi mai plină de iubire.

Cartea se poate comanda online, vă garantez că nu veţi regreta.

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

Douăzeci douăzeci

Iaca a mai trecut un an… Iar noi, oamenii de rând, dorind cu tot dinadinsul să ieșim din anonimatul în care ne-a aruncat viața aceasta banală, monotonă și destul de predictibilă, facem imposibilul pentru a fi cât mai vizibili, suntem în stare să facem aproape orice pentru a aduna un număr cât mai mare de Like-uri, pentru că… Pentru că, doar așa ego-ul nostru se va simți gâdilat, mulțumit și puțin infatuat, iar noi, vom putea merge cu capul sus la biserică, sau, după caz, în 6 la serviciu, LUMEA ne-a văzut și ne-a aprobat, suntem CINEVA!

Am dat o raită pe facebook, așa, de distracție și pot spune că a fost incredibil de hilar. De la poze cu strâmbături, cu bebeluși (care n-au nicio vină) sau, pur și simplu cu oameni care se prefăceau că dorm, după obositoarea noapte de Revelion, am văzut aproape orice.

Toată lumea vrea să transmită tuturor celorlalți cele mai frumoase gânduri, dar care, vai, nu întotdeauna scrise într-o limbă română coerentă și corectă din punct de vedere gramatical. Mă apucă mila și plânsul, citind urările șchioape, dar SCRISE DIN INIMĂ. Aș prefera niște urări scrise cu creierul conectat sau, mai bine lipsă.

Probabil multă lume mă va urî după aceste cuvinte, dar atâta lapte și miere am văzut curgând de sărbătorile acestea, încât m-am gândit că niște murături ar fi numai bune, pentru a păstra echilibrul.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am cu nimeni nimic, dar uneori,mi se pare că unele lucruri depășesc bunul simț, iar atunci, reacționez.

Să știți că n-am nevoie de niciun ”like”. Mă simt bine în pielea mea și nu-mi trebuie aprobarea nimănui, pentru a fi eu însămi.

Să aveți un an BUN!

Manuela Sanda Băcăoanu

Seară specială, cu Tudor Gheorghe

Ieri, am fost pusă în faţa unei grele încercări. Habar nu aveam că găsirea unei persoane cu care să împarţi o seară, la un concert dintre cele mai frumoase care pot exista pe o scenă din România, va fi o adevărată provocare. Întâmplarea a făcut ca soţul meu să nu fie în Cluj, aşa că m-am trezit „fericita” posesoare a unui bilet în plus la concertul lui Tudor Gheorghe.

Nu trebuie să vă spun cine este Tudor Gheorghe şi nici că are nişte concerte … cum să mă exprim, ca să nu cad în banalitatea epitetelor bombastice ce abundă în ultima vreme, ori au rost, ori ba!?

Dar, să încep cu începutul… Am întrebat vreo 7 (şapte ) persoane dacă ar vrea să mă însoţească la concert, bineînţeles, singura lor investiţie fiind cele două ore din viaţă în care ar fi putut să simtă că trăiesc cu adevărat (eu aşa am simţit). Nu contează ordinea, ci faptul că m-am gândit la fiecare dintre ele, dar din partea tuturor am primit răspunsuri negative, aveau un program pe care nu puteau să-l schimbe acum, în ultimul moment, nici măcar de dragul meu. Nu judec, nu dau cu piatra, mă întreb doar: dacă le- aş fi cerut ajutorul (de care sper să n-am nevoie niciodată), ar fi răspuns la fel? Vorba ceea, dacă nu-mi poţi fi alături la bine, de ce mi-ai fi, la greu?

În ultimul moment, când deja plecam de acasă resemnată că voi merge singură la concert, mă sună una dintre prietene, care nu răspunsese iniţial la telefon, îi spun despre ce este vorba şi, spre mirarea mea, îmi spune că va veni. Face un efort să se deplaseze până la Casa de Cultură a Studenţilor, unde credeam eu că se ţine concertul. Ajung acolo la 18,40, când, stupoare, concertul este în sala Operei Române. O sun în disperare pe cea cu care trebuia să mă întâlnesc, dar degeaba, nu se dezminte, nu poartă telefonul mobil cu ea.

Aştept până la fără 8 minute, apoi plec spre teatru, n-am de ales. La 19 fix intru şi eu în sală, îi las biletul la intrare şi mesaj pe telefon, fără nicio speranţă însă că va mai veni.

Ei, şi aşa, am fost la un concert la care singurul loc liber a fost cel de lângă mine. Unicul meu regret a fost că n-am putut face o bucurie cuiva…

Dar să vorbesc despre concert, destul am bătut apa-n piuă. Epitetul care l-ar descrie cel mai complet, cred că ar fi MAGNIFIC. Un om cu o personalitate ieşită din comun, cu un talent pe măsură, însoţit de profesionişti desăvârşiţi, orchestra şi corul care completează perfect atmosfera sumbră cu care artistul a început concertul.

În acordurile înfiorătoare şi oarecum înspăimântătoare ale instrumentiştilor, Tudor Gheorghe a făcut o retrospectivă tristă a ultimilor 30 de ani, plângându-i pe cei căzuţi la revoluţie şi nefiindu-i milă de guvernanţii care ne-au adus pe marginea prăpastiei şi pe care-i denumeşte şobolani şi lipitori.

Simţeam că toată sala vibrează la unison, nu se auzea musca sau scârţâitul unui scaun obosit, toate inimile băteau tare, ca toba mare, pe acorduri de rock, jazz, sau operă rock. Prin versuri şi muzică, Tudor Gheorghe reuşeşte să descrie atât de bine toată obida unui popor care mereu speră în mai bine, dar întotdeauna este minţit, furat şi trimis de-acasă, slugă la stăpân!

Versuri de un dramatism care atinge apogeul la sfârşitul concertului: Copiii noştri au făcut dinţi, Muşcă din părinţi şi din bunici, redau din memorie, nu garantez exactitatea lor.

După aplauze care au durat minute în şir, am plecat spre case cu sufletele înălţate, dar cu lacrimile şiroind pe obraz. Orice s-ar spune, Tudor Gheorghe este un om eveniment, un om spectacol, care poate ţine o sală care pare că nici nu mai respiră pentru aproape două ore cântând propria muzică şi recitând propriile versuri, fără pauză şi fără să-ţi dai seama cum a trecut timpul.

Păcat că aceste comori ale neamulului românesc nu pot trăi veşnic, fiecare generaţie ar avea nevoie de un Tudor Gheorghe.

Manuela Sanda Băcăoanu, o spectatoare încântată

Moment emoţionant, la Lupşa

Am tot vrut să povestesc despre un eveniment de inimă care s-a petrecut la Lupşa, la începutul lui decembrie, dar am fost extrem de ocupată cu terminarea cărţii şi cu… de-ale sărbătorilor.

Nu vreau să trec în noul an înainte de a spune câteva cuvinte despre întâlnirea de suflet care a avut loc la biserica din Lupşa, unde mai multe coruri: al bisericii din Vale din Câmpeni, ansamblul Ţarina din Abrud şi, bineînţeles , gazdele, corul bisericii din Lupşa, au cântat şi ne-au încântat cu cele mai frumoase colinde, unele în primă audiţie pentru mine.

Nu i-am uitat deloc pe copiii care au dat startul concertului de colinde şi ne-au emoţionat cu inocenţa glasurilor lor cristaline.

Deoarece mă simţeam datoare să fac şi eu ceva pentru comunitate, împreună cu trei colegi de la Cluj, am încercat şi noi să completăm concertul, în măsura puterilor noastre, dar, din toată inima.

Concertul s-a încheiat în ton sărbătoresc, cu vin fiert, pancove şi suc.

Strângerea de fonduri care s-a organizat cu acest prilej, a fost pentru ajutorarea unor familii pentru care soarta n-a fost atât de blândă. Ne-am bucurat cu toţii să punem mână de la mână, fiecare din puţinul lui, dar atunci când dăruieşti, nu contează valoarea materială a darului, ci sufletul cu care o faci.

Doresc ca Noul An să fie bun, cu sănătate şi cu dorinţe împlinite pentru fiecare dintre noi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Drum bun, Cristina

A mai plecat o stea de pe Pământ, pentru a lumina din Ceruri. Am admirat-o întotdeauna pe Cristina Ţopescu pentru talentul ei, pentru modul în care a trecut prin lume, cu capul sus şi fără compromisuri.

Din păcate, a plecat prea devreme din lumea noastră strâmtă şi nedreaptă, s-a dus să-i ţină tovărăşie tatălui ei, care, probabil, se săturase să stea la şuetă cu miile de fani ai sporturilor şi avea nevoie de o conversaţie mai elevată.

Este trist că a plecat dincolo singură şi fără ca nimeni să-i fi fost alături, dar degeaba aruncăm cu piatra în apropiaţii care ar fi trebuit să se întrebe de ce oare nu mai dă niciun semn, de ce atâta tăcere din partea ei? Să nu uităm însă că a fost o perioadă în care cu toţii am fost ocupaţi cu propriile familii, cu concediul şi cu Sărbătorile, uitând că mai sunt semeni ai noştri sau chiar prieteni, care au rămas singuri.

Câţi dintre noi am bătut la uşa unui vecin cu care vorbim doar despre vreme sau, pur şi simplu doar îl salutăm, ca să-i urăm „La mulţi ani!”? Sunt convinsă că prea puţini. Atunci, dacă noi n-am făcut lucrurile de care-i acuzăm pe alţii, ar fi mai bine să păstrăm câteva momente de tăcere, în care să aprindem o lumânare şi să ne gândim cu drag la Cristina, urându-i „Drum bun!”, acolo unde a plecat şi de unde, sunt sigură că mai priveşte spre noi, cu iubire, înţelegere şi compasiune. Cărarea pe care mergi acum să fie una lină, fără atâtea suişuri şi coborâşuri, cum ţi-a fost pe Pământ!

Să avem grijă de cei de lângă noi, pentru ca despărţirea să nu ne lase cu mustrări de conştiinţă.

Manuela Sanda Băcăoanu