Arhive pe categorii: De suflet

Rămas bun, iubita mea mamă!

Pentru majoritatea oamenilor, azi este o zi obișnuită de duminică, o zi de relaxare, în care încerci să nu faci prea multe, pentru ca de luni să poți porni din nou cu toate motoarele, turate la maximum. Pentru mine și familia mea însă, azi e a patra zi în care ne mișcăm ca prin vată, încercând să înțelegem cum ne putem duce viața în continuare fără cea care pentru noi toți, a fost MAMA.

În 3 octombrie părea că totul merge spre bine, pentru ca în 25 noiembrie toate speranțele noastre să se dovedească a fi fost deșarte. Atunci, sărbătoream cu drag cei 81 de ani împliniți de mama în 29 septembrie, îmbrăcați în costumele populare ce cu drag le cususe pentru noi. Am măcar mulțumirea că i-am oferit clipe de fericire, probabil ultimele din această viață.

Vreau ca în primul rând să mulțumesc tuturor celor care măcar un minut și-au rupt din timpul lor pentru a-mi trimite un mesaj de condoleanțe, celor care au fost la înmormântare și celor fără de care chiar nu m-aș fi descurcat în aceste zile complicate. M-am gândit de multe ori cum va fi, cum voi putea face față emoțiilor și pierderii imense, dar gândul la o pierdere nu e niciodată la fel de copleșitor ca și pierderea în sine. De aceea le mulțumesc oamenilor minunați care ne-au fost alături în timpul bolii mamei mele, dar și după ce nu s-a mai putut face nimic, în afară de îndeplinirea unor ritualuri care să ne aducă oarecum pacea și liniștea în suflete.

Anul 2021 a fost unul foarte greu pentru mama mea și pentru noi, cei apropiați ei, a fost un an care nici nu știu cum a trecut, mai ales ultima lună, ca o repetare de gesturi, ca o zi a cârtiței fără de sfârșit, în care durerea fizică a mamei ne copleșea, provocându-ne o imensă durere sufletească.

Totuși, sfârșitul a venit nechemat și nedorit, dar neiertător și crud, luând de lângă noi un înger, pentru a-l duce acolo unde merită să-și petreacă veșnicia. Fiecare om care a pierdut o ființă dragă înțelege ce simt, iar celorlalți, le doresc ca acest lucru să li se întâmple cât mai târziu cu putință.

Am scris câteva cuvinte în memoria ei, cuvinte care nu exprimă însă nici a mia parte din ceea ce simt cu adevărat și nici nu amintesc tot ce a lăsat în urmă:

Felicia Bârdea – o viață în slujba celorlalți

   Suntem aici nu pentru a o plânge pe cea care a fost Felicia Bârdea, DOAMNA BÂRDEA, așa cum o știa toată lumea, ci pentru a omagia o viață demnă, o viață închinată celorlalți, până la uitarea de sine.

    S-a născut în toamna anului 1940, în 29 septembrie, al patru-lea copil al Elisabetei și Ioan Prația, învățători în satul Geamăna, acum îngropat sub ape și mâl.

  Copilăria și primii ani din viață i-a petrecut mai mult sub grija și ocrotirea mamei, tatăl fiind plecat multă vreme la război. După clasele primare și gimnaziale, a urmat liceul la Baia de Arieș, apoi, Institutul Pedagogic din Cluj Napoca, devenind învățătoare și întorcându-se înapoi, în satul Geamăna.

   În 1959 s-a căsătorit cu Pamfil Bârdea, prima și ultima dragoste, petrecând împreună 56 de ani, nu toți ușori. În 1961 a dat naștere primului lor copil, Manuela Sanda, care le-a adus fericire și bucurie în casă. Iar când în 1967 a apărut și Gelu Manuel, familia lor era completă și perfectă.

  După moartea tatălui, în 1960 s-au mutat la Lupșa, trăind în armonie cu toți vecinii, prietenii și cunoscuții, timp de 61 de ani.

    Felicia Bârdea, născută pentru a fi învățătoare, a format sute de caractere, a fost iubită de către toți elevii ei, care peste ani, încă o mai caută, cu multă dragoste și respect. Își confecționa singură materialul didactic, iar clasa ei arăta întotdeauna deosebit, punea suflet în tot ceea ce făcea și știa să-i mobilizeze și pe ceilalți, părinți și copii.

    Cel mai mult lucra cu elevii care aveau dificultăți de învățare, ajutându-i să fie și ei în rând cu ceilalți copii.

  Fiind foarte devotată familiei, a îngrijit-o pe sora mamei, pe mama ei și apoi pe Pamfil, soțul ei, ani în șir, până la epuizare, singura ei dorință fiind aceea de a le ușura suferința.

   A avut grijă ani de zile și de cele două nepoate, Dalia Arina și Laura Mălina, care o iubesc ca pe o a doua mamă.

    Fiind foarte pricepută la tot ceea ce trebuie să facă o femeie în căminul ei, a ajuns un fel de sfătuitoare a satului, oamenii veneau să-i ceară sfatul în diverse probleme, de la rețete de mâncare, la sănătate sau lucru de mână. Broda, cosea, tricota, croșeta, făcea croitorie, iar după ce s-a pensionat, în anul 1996, și-a descoperit o nouă pasiune, pictura.

   În ultimii patru ani de viață, a cusut 8 costume populare de femei, complete, pentru toate fetele dragi ei din familie, mai multe cămăși bărbătești și două ii. În anul 2018 a confecționat steagul centenarului, steagul care repeta istoria de acum o sută de ani a steagului de la 1918, cu care lupșenii au participat la Marea Unire.

   Cuvintele nu pot exprima recunoștința și dragostea pe care i-o poartă toți cei rămași în urmă, iar o viață atât de plină nu se poate rezuma la câteva fraze, oricât ar fi ele de meșteșugite.

   După ce s-a pensionat în 1996, a fost de mai multe ori în Canada, la fiul ei, Gelu Manuel, pentru a avea grijă de nepotul Paul Adrian. Era frumos acolo, dar dorul de Mărgaia, de apusurile de soare din Lupșa și de locurile natale, o aduceau mereu acasă.

Din păcate, la sfârșitul vieții a avut parte de o boală nemiloasă, de suferințe de neînchipuit, care au furat-o puțin câte puțin dintre cei dragi, anul 2021 fiind cel mai greu pentru ea și cei apropiați.

Sfârșitul suferințelor a survenit în 25 noiembrie, la ora 9,30, sub privirile înlăcrimate ale fiului Gelu, fiicei Manuela și nepoatei Laura Mălina. A plecat de lângă noi un suflet bun și cald, o mamă, bunică și străbunică ce ne aștepta întotdeauna cu masa pusă, cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună, necerând nimic în schimb.

A dus o viață de sfântă, ajutând acolo unde era nevoie, punând suflet în tot ceea ce făcea și făcându-i pe cei din jur să devină mai buni.

Dar să nu plângem, știm că locul ei este de-acum în Cer, alături de îngerii lui Dumnezeu.

Printre ultimele ei cuvinte, au fost și acestea:  AȘ VREA SĂ PLEC, ACOLO UNDE POT AJUTA!

 Iar pentru că așa cere datina, acum își ia rămas bun de la toți cei adunați aici pentru a-și arăta respectul și , de la familia care a iubit-o, de la vecini, prieteni și cunoscuți, de la toți cei cu care  s-a întâlnit vreodată, fără a-i mai enumera pe fiecare în parte, și-și cere iertare dacă a greșit cuiva, cu ceva, cu voia sau din neștiință.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Soarele din depărtări

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

M-am vaccinat

  • No, și? O să ziceți. Ce dacă te-ai vaccinat? Milioane de români au făcut-o deja, a devenit o activitate banală. Până și turismul pentru vaccinare a devenit banal.

Da, așa este, tocmai acest lucru vreau să-l scot în evidență, de fapt a te vaccina este un lucru normal și de bun simț, este metoda cea mai sigură de eradicare a acestui nenorocit de virus. Este acțiunea prin care eu, tu, noi arătăm că ne pasă nu doar de noi, ci și de ceilalți.

Am așteptat să treacă cele două zile fatidice în care se spune că ai putea avea diverse reacții adverse, pentru a nu mă lăuda degeaba. În afară de o ușoară durere la locul înțepăturii atunci când ridicam mâna, n-am simțit niciun alt inconvenient. N-am făcut febră (oricum, ultima dată am avut febră în urmă cu 31 de ani), nu m-am simțit obosită (poate doar puțin după voluntariatul pe malul Arieșului, unde am strâns gunoaiele lăsate acolo de concetățeni fără simț civic sau, mai bine zi, fără bun simț).

Ah, o să ziceți acum, precis nu faci anticorpi, că nu te-au durut toate. Nu știu ce să vă răspund, cert este însă că ultima dată am avut gripă când eram în clasa a V-a, deci s-ar părea că nu stau chiar atât de rău cu sistemul imunitar. Poate din contră, se descurcă singur ca să producă anticorpii, nu mă mai implică (dureros) și pe mine, în asta.

Am mai vorbit cu multă lume în ultimele două zile, dar nimeni nu mi-a spus că ar fi avut alte simptome, decât o mică (poate la unii mai mare) durere la locul înțepăturii.

Deci terminați cu frica și cu teoriile conspiraționiste, că dacă voia cineva să vă omoare, băga cip-ul sau otrava în paracetamol, pe care cu toții îl îngurgitați fără frică, măcar că e mult mai periculos decât AstraZeneca. Sau îl mai puteau băga în colebil, care iarăși este un medicament favorit.

Hai, să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Irimaș și duba lui – Facebook-ul de altă dată

Are Arieșul nostru câteva locuri în care-i deosebit de pitoresc. Dacă ai norocul ca apele crescute să fi făcut curățenie, poți face niște fotografii grozave… dacă nu, pleci mai departe, cu speranța că altă dată, poate… va fi mai bine.

Dar numai speranța nu ajunge atunci când vrei să faci un lucru care să ”miște” munții sau măcar să-i înghiontească nițel. De aceea m-am bucurat foarte tare că primarul Radu Penciu a dat startul la curățenia de primăvară, că va începe o acțiune de amploare, la care sunt sigură că vor participa mulți dintre locuitorii comunei Lupșa, fiindcă felul în care arată acum malurile Arieșului este imaginea unui dezastru ecologic.

Bineînțeles că recomandarea este să facem cu toții curat în fața casei, să arătăm că suntem oameni gospodari… Eu aș fi de părere că nu numai fața casei spune ceva despre proprietar, ci mai ales spatele ei, acolo unde suntem tentați să aruncăm tot felul de ciurucuri, în ideea că ne-or mai folosi la ceva, cândva.

Dar să revin la titlu, că nu degeaba l-am ales. Una dintre cele mai idilice și dragi mie imagini din copilărie, este cea a lui Irimaș, toboșarul satului, care, după un ropot ca la carte, striga cât îl țineau bojocii, cam așa: ”S-aduce la cunoștință…din partea Sfatului Popular… că până săptămâna viitoare, toată lumea să-și curețe șanțurile!!!” sau, variante:” Joia viitoare… în data de… toată lumea să vină pe Stârcu, la mușuroaieee!”. Era un deliciu să-l auzi. Eu aveam cam 4 ani pe vremea acestei amintiri. Țin minte că eram în fața porții, unde împreună cu bunica măturam, șoseaua nu era încă asfaltată, dar la toate porțile erau oameni care făceau curățenie.

Soarele ne mângâia cu ultimele lui raze înainte de a dispărea după turla bisericii, Irimaș își purta falnic ”duba”, strigând din când în când, iar undeva, în depărtare, la iaz, se auzeau melițele: toc, toc, toc, toc, toooc! femei harnice melițau cânepa, pe care tot ele o vor toarce și țese.

Știu că puritatea și naivitatea satului de atunci nu se va mai întoarce niciodată, dar ar fi frumos ca măcar spiritul civic să se întoarcă pe meleagurile noastre, acel spirit care nu te lasă să arunci gunoiul unde te taie capul, iar dacă-l vezi pe altul făcând acest lucru, să-l atenționezi, iar dacă nu vrea să te bage în seamă, să-l dai pe mâna autorităților.

Nicio națiune nu s-a născut civilizată, dar prin coerciție, oamenii care altfel nu pot fi civilizați, vor învăța niște lucruri care până la urmă formează bunul simț.

Felicitări Radu Penciu, suntem alături de tine, indiferent dacă trebuie să facem curat, să construim, sau să jucăm!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moață de la Lupșa

Trăiește AZI!

Trăiește AZI, mâine nu există, iar IERI este deja istorie. Când vei înțelege acest lucru, viața ta va deveni adevărată, nu te vei mai cufunda în himere și nici nu-ți vei mai plânge trecutul.

Bucură-te acum, în acest moment, fii fluturele galben apărut asemeni păpădiilor la început de primăvară, care nu știe că mâine nu va exista pentru el, nici că un ieri a fost vreodată. El e acum, în acest moment, zburdalnic și aerian, printre primele flori gingașe de primăvară, e fericirea întruchipată, fără griji și fără angoase. Azi este ziua în care se desfășoară viața lui și habar nu are de planuri de viitor sau de regrete târzii.

Fii, ca fluturele, în fiecare zi! Nu-ți face griji pentru mâine, fiindcă mâine nu există. Timpul este liniar, noi suntem cei care trecem prin el. În aceeași clipă, în eternitatea lui, timpul este ieri, azi și mâine, dar tu, omule, ești doar azi. Doar acum, când citești aceste rânduri, trăiești cu adevărat. În rest, totul este miraj, iar miracolul vieții este nesfârșit.

Dacă frunza ar ști că la un moment dat va părăsi copacul, pentru a se transforma în hrana lui, oare l-ar mai servi cu atâta credință, un anotimp întreg? Sau dacă mielul de Paști ar ști ce-l așteaptă, ar mai fi atât de vesel și zburdalnic?

Natura întreagă este într-o armonie perfectă, singura ființă care i-o tulbură este aceea care a primit conștiință și rațiune. Pare absurd, dar este adevărat. Nimeni, în afară de om nu se vlăguiește muncind în exces, mâncând sau distrându-se în exces. Pentru plante și animale există un timp al muncii și un timp al odihnei.

Să păstrăm acest echilibru în viața noastră, care va începe să curgă mai armonios, mai lin, iar noi vom reuși să fim mai plini de recunoștință pentru ceea ce suntem, nu neapărat pentru ceea ce avem. Citeam undeva că ordinea firească a lucrurilor este SĂ FII, SĂ FACI, SĂ AI.

dacă începi cu SĂ AI, nu vei mai reuși niciodată SĂ FII cu adevărat.

Am scris aceste rânduri pentru cititorii mei, care sunt deosebit de inteligenți.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Când primești asemenea mesaje din partea cititorilor…

Noi, ăștia care avem morbul scrisului, o facem în primul rând fiindcă nu putem altfel, fiindcă ceva, de acolo de sus, ne împinge să facem acest lucru. Când o carte pleacă în lume, întotdeauna avem emoții, e copilul căruia i-am arătat Calea, iar el a plecat, curajos și plin de speranță, ca să uimească și să bucure.

Dar scriitorii fără cititori nu-și au rostul, așa că în momentul în care primești un mesaj ca cel de mai jos, nu poți decât să fii fericit ”până la cer și înapoi” și să te străduiești să dai în continuare tot ce-i mai bun în tine, fiindcă-ți dai seama că efortul tău n-a fost în zadar. Mulțumesc Maria, ești o cititoare minunată, pe care încă n-am reușit s-o întâlnesc, dar sper că viața ne va permite acest lucru.

Buna sa-ti fie inima,Sanda,
Imediat ce am primit cartea Love Story pe Camino de Santiago,m-am asezat in balansoar, am deschis laptopul,pe masuta,si am inceput lectura.La fiecare oprire a personajelor cautam pe laptop locurile,ma transpuneam in peisaj si ca impinse de un resort interior, ieseau la suprafata trairi si emotii bine ascunse in sertarele sufletului meu.Am parcurs astfel propriul meu Camino,devenind un personaj al cartii…
Iar fraza de incheiere:”se spune ca pelerinajul fiecaruia incepe din fata casei lui,asa ca…de ce sa nu poti pleca pe jos, de acasa?” ai scris-o special pentru mine,nu-i asa?
Multumesc!
Maria Vesa
ps.Bineinteles ca am citit toate cartile tale,cu acelasi sentiment ca au fost scrise special pentru mine.Sunt o persoana binecuvantata(:(:(:

E mare lucru să ajungi la inima cuiva, iar dacă eu am reuși asta, nu pot decât să fiu recunoscătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Cu mama, la vaccin

Mama mea este o femeie extraordinară. La 80 de ani, face lucruri care alte persoane, mult mai tinere, n-ar fi în stare să le facă.

De exemplu, coase costume populare. În ultimii 3 ani, cred că a cusut mai bine de 5, cu toate componentele: cămașă, poale, șorț și pieptar.

Pe lângă asta, pictează. Tablourile ei pot rivaliza cu ale unor pictori consacrați.

Dar nu ca s-o laud am scris aceste rânduri, ci ca să vă dați seama ce fel de OM este mama mea. A fost învățătoare, iar prin mâna ei au trecut zeci de generații de copii, care și acum își aduc aminte cu drag de acele vremuri, când stăteau în bănci, iar mama mea le povestea câte-n lună și-n stele. Nu era nevoie să țipe, așa cum făceau alți dascăli, pentru a menține liniștea în clasă.

Ei, și a venit pandemia peste noi. În ultimul an, am învățat să luăm masa separat, să ne uităm la TV în camere diferite și să păstrăm o distanță de siguranță față de ea, ca să nu-i dăm cumva virusul de care toată omenirea se teme. (mai puțin inconștienții, care încă mai cred că nu există. Îmi povestea fratele meu, care e de mulți ani în Canada, că ultimele cuvinte ale unui domn în vârstă de acolo, răpus de covid, au fost” N-am crezut că există!”)

Ei bine, săptămâna aceasta, mama mea a primit prima doză de vaccin, la Câmpeni. Organizarea mi s-a părut în regulă, măsurile de protecție erau respectate, iar cei care participau la acțiune, profesioniști. Poate doar așa, cu pași mici, vom reuși să ieșim din conul de umbră în care ne-a băgat pandemia și să ne reluăm viețile, de acolo de unde le-am lăsat cu un an în urmă. Îmi spunea cineva că anul 2020 nici nu vrea să și-l socotească la vârstă, a fost un an lipsit de viață, plin de temeri și de evenimente neplăcute.

Reacția la vaccin a mamei mele a fost una minoră, un pic de durere la locul înțepăturii și a doua zi o stare de somnolență. Să sperăm că toate vor reveni la normal, că ne vom putea îmbrățișa nepoții și unii pe alții și că nu vom mai trăi neîncetat cu teama că-i vom îmbolnăvi pe cei dragi ai noștri, sau că noi înșine ne vom îmbolnăvi.

Sănătate multă, dragi cititori!

Manuela Sanda Băcăoanu

BABELE, FRUMOASELE…

În fiecare an, această perioadă ne aduce în suflete bucuria renașterii, a înfloririi și a drumurilor de început. Primăvara nu este doar anotimpul îndrăgostirii, dar și al speranței, soarele prinde puteri noi cu fiecare zi, ne place din ce în ce mai mult să ne petrecem timpul în parcuri și pe stradă, iar primele flori ne aduc aminte că în fiecare an, viața o ia de la capăt. Ne alegem câte o babă, iar cum e vremea de ”baba” noastră, așa ne va merge tot anul. Cel puțin, așa credeam până acum un an sau doi, când am aflat că nici măcar baba nu o poți alege, ea e dată de ziua în care te-ai născut.

Pentru cei care se întreabă care-i baba ta dacă te-ai născut pe 23 când se știe că sunt doar 9, voi da un mic exemplu: aduni 2 plus 3, iar baba este în 5 martie. Dacă numărul e mai mare, tot aduni până ajungi la un număr sub 10. Simplu.

Nu știu dacă vă mai amintiți, dar în 2020 TOATE BABELE AU FOST URÂTE. Chiar mă întrebam, cum se poate ca tuturor să ne meargă rău, în acest an? Și uite că s-a putut!

Să sperăm că babele lui 2021 să fie frumoase, sau măcar drăguțe… ne-am săturat de goliciunea lui 2020, vrem SĂ TRĂIM cu adevărat, nu doar virtual.

Acestea fiind spuse, vă doresc să aveți o babă după cum o doriți! Și o primăvară, așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu