HAMPTON COURT

     Ziua a treia a vacanței noastre în Anglia a fost, cred, cea mai relaxantă. Am pornit de dimineață cu trenul spre periferia Londrei, unde ne aștepta, plin de faimă și de istorie, Castelul Hampton Court, faimos în vremea lui Henric al VIII-lea. De fapt, s-ar părea că acest castel a fost construit pentru prim ministrul lui Henric al VIII-lea, dar cum regele și-a exprimat admirația pentru această adevărată operă de artă, ( nu numai la începutul secolului al XVI-lea, dar până în prezent, prim-ministrul i l-a dăruit, s-o fi gândit că e mult mai bine să fii fără castel și în viață, decât cu castel și pe lumea cealaltă.

    Dar, să începem cu începutul… Călătoria noastră cu trenul a fost una deosebit de confortabilă, trenul este unul de scurt parcurs, dar arată infinit mai bine decât trenurile de rang înalt care circulă prin România. Un cățel de talie mică își tot trăgea stăpâna spre o direcție doar de el știută, dar la oprire, ne-am dat cu toții seama că pur și simplu voia să coboare. Case tihnite, în cel mai autentic stil englezesc, împodobite cu mulțime de flori. Nu știu dacă am spus în zilele precedente, dar pe mine florile și arhitectura m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna și iremediabil de recele (credeam eu, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că nu e așa), oraș cu pretenții și blazoane.

    Faptul că în cele câteva zile am coborât pe treptele istoriei, în vremuri în care un suveran își putea omorî o soție doar pentru a se căsători cu alta, ca să nu mai vorbim despre crimele cu substrat politic și amoros, ne-a făcut să înțelegem mult mai bine felul în care trăiau oamenii în acele vremuri..

    Dar, cine suntem noi să-i judecăm pe ei, cu siguranță peste 500 de ani nimeni nu va mai ști de existența noastră.

    Trenul ajunge la stația terminus, coborâm împreună cu marea de turiști ce tropăie sau merg leneș în fața noastră. Noi grăbim pasul, aveam impresia că vom sta la o coadă imensa la intrare, dar când dăm cu ochii de uriașul domeniu ce poartă numele de Hampton Court, ne dăm seama că suntem doar o mână de oameni ce se pot pierde cu ușurință pe holurile și prin apartamentele regale, ca să nu mai vorbesc despre minunata grădină englezească, ce se întinde până în depărtare.

   N-o să vă bat la cap prea mult cu descrierea palatului, vă veți delecta cu cele ”câteva” poze pe care le-am ales dintre cele multe. Vreau doar să vă povestesc despre bucătăriile regale, în care lucrau 200 (două sute) de angajați și care puteau hrăni zilnic cam 600 de persoane. Închipuiți-vă un restaurant din zilele, noastre, care ar avea zilnic câte o nuntă de asemenea dimensiuni. Sunt curioasă cât ar rezista bucătarul șef și admnistratorul, înainte de a-și da demisia sau a se muta la glumeți. Pe vremea aceea, dacă aveai o haină mai bună de îmbrăcat și nu erai chiar prostul-proștilor (pardon, analfabet funcțional), aveai toate șansele să fii prezentat la curte și puteai sta acolo, cât aveai chef. Deci curtenii erau un fel de trântori lingușitori, după umila mea părere. Dar cum egoul regelui trebuia întreținut și periat zilnic, se străduia și el să dea de mâncare sutelor de guri care-l preaslăveau. Bucătăria era împărțită în mai multe încăperi, fiecare după rostul ei: camera de fiert, de prăjit, de pește, de veselă, beciul cu vinuri scumpe, sala în care se servea masa și… nu mai mi-aduc bine aminte.

    După toate acestea, am ieșit în minunatul parc, cu copaci tunși ”periuță”, cu gazon cam ofilit din pricina secetei și cu rondouri de flori spectaculoase, de unde, ca să fiu sinceră, am ”furat” și eu niște idei.

    Am petrecut câteva ore în atmosfera de adevărat basm a castelului, dar trebuia să ne grăbim la tren, după masă aveam alte planuri mari, să vizităm Greenwich, cu al lui observator astronomic și meridian zero. Simt că ați cam obosit, așa că lăsăm pe data viitoare excursia de după-masă, fiindcă am și acolo o grămadă de povestit.

Cam atât pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Nici nu-mi vine să cred că am făcut-o și pe asta. Am vizitat Londra, orașul care oarecum pentru mine suna interzis, fiindcă-i scump, fiindcă e departe, fiindcă e… Londra, cu sute de ani de istorie în spate, cu prinți și prințese în carne și oase, mă rog, una dintre capitalele cele mai importante ale lumii.

Și totuși, am fost acolo. Iar după norocul nostru aproape proverbial, am reușit să vizităm o mulțime de obiective și să locuim la Londra din nou cu bani puțini. Acesta nu este meritul nostru ci al sponsorilor, dar nu știu dacă doresc să le fie dezvăluită identitatea, așa că o voi trece sub tăcere… cel puțin deocamdată, până mă ia valul și ”dau din casă”.

De fapt, am fost la Londra pentru a ne întâlni cu fratele meu și cumnata din Canada, care au dorit să vadă acest minunat oraș. De fapt, oscilau între Londra și Paris, dar cum noi văzusem Parisul, le-am zis să vină la Londra, că mergem și noi. Când mă gândesc că în urmă cu două -trei săptămâni înainte de plecare, cu toții (în afară de Ștefan, care oricum se supunea majorități) regretam decizia luată, fiindcă la Londra era full de covid, cumnata mea își fracturase o coastă și mai colectase și un virus rebel, iar ideea cea mai bună ni se părea ca ei să vină în România. Bine că n-au putut returna biletele de avion, iar cele de România costau o avere, așa că am rămas la planul inițial.

Ca să n-o lungesc, dimineața la 6,20 (cu o întârziere nesemnificativă, așa cum îi stă bine unui avion al anului 2022), am decolat din Cluj-Napoca, spre Londra cea faimoasă și plină de povești vechi și noi. Din păcate pentru mine, colecistul mi-a făcut o figură urâtă în timpul zborului, așa că timpul petrecut în avion a devenit brusc pe jumătate coșmar și pe jumătate speranță că apuc să aterizez vie. Ei, din moment ce scriu aceste rânduri, e clar că am supraviețuit, dar prin mijloace proprii, deoarece personalul avionului ceruse ambulanța la aterizare, dar au venit cu vestea proastă că de când au ieșit din UE, englezilor li se fâlfâie de pasagerii care vin din aceste țări. Însoțitoarea de bord m-a anunțat contrariată și rușinată că a fost anunțată că nici măcar la pasager inconștient nu se deplasează ambulanța. Cu alte cuvinte, dă-l în… că nu e de-al nostru!.

Buun! Și-am aterizat! Turbulențe n-au prea fost în timpul zborului sau nu le-am mai băgat eu în seamă, habar n-am.

Adresa la care trebuia să ajungem, era în Trafalgar Square. Cu alte cuvinte, în buricul târgului. Am ajuns mai ușor decât ne așteptam, de pe Luton am luat autobuzul până la gară, apoi un tren ne-a lăsat în Blackefriars, o stație de unde am mai mers 30 de minute pe jos.

Iar apoi, a început aventura londoneză… Pentru mine mai spre seară, când m-am simțit destul de refăcută pentru a lua orașul în piept; de fapt, la picior. Cum eram extrem de aproape de o mulțime de obiective, cu o plimbare ușoară prin St. James Park, am ajuns hăpt în fața Palatului Buckingam. No, o moață la Buckingam, cum sună asta?

Mulțime de lume, toți cască gura la garda ce bate pas de defilare mai departe decât și-ar dori vizitatorii, se cațără pe monumentul din fața porții (turiștii, nu garda palatului)) și fac poze la greu. Totul este la scară atât de mare, încât începi să-ți dai seama de grandoarea regalității engleze.

Alți pași, printr-o zonă irigată din St. James Park, deoarece venisem printr-o zonă galbenă din pricina secetei nici nu făcusem poze, măcar că era frumos, copaci seculari, printre care copii, părinți și bunici erau la picnic sau petreceau câteva ore de binemeritată relaxare și ajungem la Big Ben, faimosul Big Ben pe care nici nu speram să-l putem vedea la față, deoarece era în renovarea de 60 de ani. Dar iată, lucrările s-au terminat mai repede și ne putem considera norocoși. Clădirea dantelată ce se continuă din Big Ben este acum Palatul Parlamentului. O raită pe străzi vestite, cu ambasade și cluburi private, chiar și Clubul Reform unde Phileas Fogg s-a întors din călătoria lui în jurul pământului, după cum minunat ne povestea Jules Verne, în ”Ocolul Pământului în 80 de zile”.

Hop și ajungem în Picadilly Circus și în China Town, dar e deja noapte, trebuie să mergem la apartamentul pe care fratele meu l-a închiriat cu o sumă enormă, dar pe noi nu ne-a lăsat să participăm la costuri. Mâine vom avea o zi foarte plină, așa că trebuie să ne odihnim corespunzător.

Ce mai vreau să adaug aici, este că foarte important este dacă mergi la Londra și vrei să vizitezi cât mai multe locuri, să-ți iei un London Pass, un fel de abonament, care-ți dă acces la vreo 80 de atracții turistice. Noi am avut pe trei zile, a costat 111 Lire de persoană, dar am plătit cam o treime din cât ar fi costat dacă am fi luat bilet de fiecare dată când am vizitat un obiectiv turistic. Face toți banii, London Pass-ul ăsta!

Vă aștept mâine, cu alte povești!

London Eye, o roată uriașă, pe care n-am văzut-o niciodată mișcându-se.

Manuela Sanda Băcăoanu