Arhivele lunare: mai 2023

Inimă de câine

Lasă un răspuns

Nu știu de ce, oamenii spun adesea despre cineva pe care-l consideră rău: ”este câinos, are inimă de câine” sau altele asemenea. Nu cred însă că un câine l-ar părăsi pe stăpânul lui doar fiindcă este bătrân și bolnav (stăpânul) sau nu mai poate alerga la fel cum o făcea în tinerețe.

De obicei, ne luăm un puiuț de cățel de care la început suntem îndrăgostiți, îl mângâiem, îl hrănim și-i facem baie. Apoi, anii trec, dacă ne privim în oglindă nici noi nu mai arătăm la fel ca acum 10-15 ani, dar câinele a îmbătrânit, din păcate, viața lui e mult mai scurtă decât a noastră. Parcă începe să ne încurce, nu mai poate alerga, apoi, dintr-o dată stă doar și lenevește toată ziua lângă gard, de multe ori nu mai intră nici în căsuța ce cu drag i-o făcusem pe vremea când era pui. Priveliștea asta ne dă gata, nu vrem să-i mai vedem tristețea din ochi, așa că, într-o seară, îl încărcăm cu greu în mașină și-l părăsim undeva pe o margine de drum, de preferință lângă un izvor, măcar să nu moară de sete. Apoi ne întoarcem acasă, mustrările de conștiință vin și ele o dată cu noi, dar ne consolăm cu gândul că ”era bătrân, ce să mai investesc în medicamente și vitamine, lasă că poate-l ia cineva, că e încă frumos…”

Nu știu dacă aceasta este povestea câinelui din fotografie, l-am văzut săptămâna trecută și săptămâna aceasta la izvorul de la Lunca Arieșului, cunoscut sub numele de ”Fântâna lui Cenan”. L-am hrănit și atunci și acum, am tot timpul în portbagaj un sac cu hrană pentru câini. Acum i-am pus și apă. Săptămâna trecută a reușit să facă vreo doi pași, acum doar m-a privit cu tristețe, dar a mâncat cu poftă. Nu știu dacă are vreo boală terminală sau doar reumatismele bătrâneții. Cert este că e un câine foarte frumos și cred că a fost și iubit cândva.

Dacă treceți pe Valea Arieșului, vă rog să-i lăsați ceva de mâncare. Nu știu dacă-l voi mai vedea săptămâna viitoare, dar mi se rupe sufletul de mila lui. E un câine de talie mare, poate nici nu e chiar atât de bătrân.

N-am idee cine l-a lăsat acolo, dar dar cu siguranță inima lui de om e mult mai mică decât inima acestui câine.

Manuela Sanda Băcăoanu – iubitoare de animale

Rucsacul tău e greu?

Lasă un răspuns

Nu, încă nu sunt pe Camino, poza e din 2017. Dar citeam azi rândurile scrise de Marian Apostol, care e tocmai acum pe Camino, iar impresia generală este că și pelerinajul a devenit un fel de turism de masă, cu transportul rucsacului cu taxi și cu rezervări la albergue. Cu alte cuvinte, un fel de excursie, un pic mai grea. Asta în cazul în care nu mai faci și niște kilometri cu autobuzul, că doar viața trebuie să fie frumoasă, măcar în concediu, nu?

N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă, n-am nimic împotriva celor care recurg la aceste subterfugii, doar mă gândesc că e un mod de a-ți fura singur căciula, de a te priva de greutatea drumului și de tot ceea ce înseamnă neprevăzut. Dacă n-aș fi avut atâtea de îndurat pe primul meu camino, din 2012, cu siguranță n-aș fi avut ce să scriu în prima mea carte (Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago). Nimeni nu este interesat să citească despre un pelerin care cară un rucsăcel cu un sandviș și o sticlă de apă, se îmbată în fiecare seară și are cazarea asigurată, fără niciun stres.

Bunica avea o vorbă: ” Oaia care nu-și poate duce lâna, s-o mânânce lupul!” Cu alte cuvinte, dacă ești pelerin, fii pelerin, dacă nu, bucură-te de statutul de turist, pe camino și prin viață, ce mai contează?

Știu că pot apărea evenimente neprevăzute, dureri de picioare, bășici și alte alea care te pot face să apelezi la ajutor, chiar eu am făcut asta, când eram pe Camino Del Norte, mă plouase toată ziua torențial prin munți, că nu mai aveam niciun centimetru pătrat (sau cub) uscat pe mine, iar un ”bun samaritean” s-a oferit să mă ducă vreo câțiva kilometri cu mașina. Mi-a trebuit doar o seundă până să accept, iar faptul că am ajuns la albergue înaintea unui pelerin spaniol care mă lăsase demult în urmă l-a umplut pe acesta de uimire, iar pe mine de bucurie, chit că la albergue era frig, nu era bucătărie iar vremea era câinoasă. Da, se mai întâmplă și așa ceva, însă nu trebuie să fie modul de a străbate camino.

Dar, fiecare le știe pe ale lui, cine sunt eu, ca să judec?

Dragi pleerini aflați acum pe drum, să aveți vreme bună, rucsaci destul de ușori încât să-i puteți căra singuri și un pat confortabil deseară, la albergue!

Manuela Sanda Băcăoanu, fost și viitor pelerin

Domnul Mircea

Lasă un răspuns

Domnul Mircea este un adevărat erou al transportului în comun de pe un traseu mereu bătut cam de aceleași persoanei, fiind extrem de cunoscut printre călătorii pe care-i transportă în fiecare zi pe distanțe mai lungi sau mai scurte. Toată lumea îl știe pe Domnul Mircea, bărbatul care se apropie de pensie și care probabil are sute de mii de kilometri la volanul microbusului care uite, vine, vine, iar toată lumea se simte cumva ca acasă, totul e în regulă, vor călători și de astă dată în siguranță cu omul care-i lasă pe fiecare cât mai aproape de locul în care doresc să ajungă. Cum să nu faci asta, când călătorii sunt majoritatea trecuți de toate tinerețile, îi dor picioarele și mai au și câte un bagaj la care s-au înhămat înainte de a se gândi dacă vor fi în stare și să-l care.

”Domnul Mircea, așteaptă fiică-mea în Observator, vă rog” întinde o doamnă o plasă ce nu pare deloc a fi ușoară, în timp ce tremuratul mâinilor ei dă de veste că ar putea suferi de o boală gravă. Domnul |Mircea ia plasa politicos, iar doamna știe că bunătățile pe care le trimite vor ajunge în bună regulă la destinație.

”Ei, câte plase din astea am primit și eu în studenție”, zice un domn, privind cu simpatie către Domnul Mircea. Acesta zâmbește, numai el știe câte plase cu mâncare a cărat de-a lungul timpului. S-ar umple câteva tir-uri, dacă am sta să socotim. Îmi amintesc și eu de plasele ba chiar geamantanele cu mâncare pe care le primeam de acasă, aduse de un alt Domn Mircea, din acele vremuri. S-ar părea că nu toate s-au schimbat în ultimii 40 de ani.

Probabil fiecare traseu are câte un Domn Mircea, omul cunoscut de toată lumea, cel care oferă stabilitate călătoriei celor ce nu au mașină personală. Iată, ne apropiem de Cluj, iar telefoanele încep să sune. Sunt copiii, care-și sună părinții, pentru o ultimă verificare și stabilire a locului de întâlnire. Nu știu de ce, telefoanele astea care sună strident, îmi amintesc de telefoanele care sunau la Colectiv. Atunci îi sunau părinții pe copii, acum e invers. Sau de telefoanele care sunau în sacii morților de covid. Doamne, ce gând morbid. Dar vrând nevrând, acestea sunt realități de care nu putem fugi și nu ne putem ascunde.

Tot ce putem face este să încercăm să trăim cât mai frumos, să devenim fiecare un ”Domn Mircea” pentru cei din jur, omul blajin care are o vorbă bună pentru fiecare.

Călătorii cât mai multe, domule Mircea, avem nevoie de oameni ca dumneavoastră!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare