Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Certificatele verzi – pro sau contra?

Ah, în ce lume trăim! E exclamația cea mai des apărută pe buzele tuturor. Da, trăim într-o lume pe care singuri ne-am făurit-o, ( n-am ales prea inspirat termenul, deoarece ”a făuri” are conotații pozitive, pe când lumea în care trăim nu prea are de-a face cu pozitivitatea și cu veștile bune.), o lume pe care trebuie, vrând-nevrând s-o înțelegem, cu bune și cu rele, mai mult rele în ultima vreme.

Știu că s-a dezbătut pe toate canalele media problema certificatelor verzi, știu că părerile sunt și pro și contra, depinde de fiecare, în care ”tabără” se află. Sunt cei mulți neîmbolnăviți și nevaccinați, care urlă că e discriminare. Mai sunt cei îmbolnăviți și nevaccinați, cărora le expiră în curând statutul de deținător de certificat, dar nici nu se gândesc să se vaccineze, ca nu cumva să li se modifice ADN-ul, sau și mai rău, Doamne ferește, peste noapte să devină zombi. (Nu că ar ști ei ce-i aia, dar așa le-a spus popa nu-știu-care în biserică, iar el o fi știind, că de-aia poartă veșminte bisericești și propovăduiește împotriva vaccinării).

A treia categorie sunt cei vaccinați de frica pierderii locului de muncă, deci nu prea departe de îmbolnăviții antivacciniști, oameni cărora le pasă mai puțin de propria sănătate decât de activitățile sociale pe care, fără certificat, nu le mai poți realiza.

Părerea mea este că în toate cele trei categorii de mai sus, egoismul este cel care-i face pe oameni să se comporte într-un anumit fel. dacă nu-ți pasă de cei din jur, dacă ți-ai cumpărat adeverință de vaccinare falsă, dacă mori de frica vaccinului, poate n-ai fost destul la școală, poate ar trebui să te mai informezi din surse mai demne de încredere decât ai făcut-o până acum.

În sfârșit, mai este o categorie de oameni, aceia care s-au vaccinat din convingere, care s-au programat pe platformă și au așteptat cuminți să le vină rândul, fiindcă vor să fie printre cei care-și văd copiii și nepoții mari, care știu că ”BIL Gheiț” n-are nicio treabă cu numărul oamenilor trăitori pe Pământ, nu vrea să-i mai reducă, acest lucru nu face parte din niciunul din targhetele sale.

Și uite așa, posesorii de certificate intră la magazine, iar ăia fără, stau pe trepte. Am fost zilele trecute la Lidl și la Pepco. Cum la Lidl se intră într-un complex de magazine, n-ai voie fără certificat. Ce să spun, impresia care mi-a lăsat-o trierea naturală până la urmă care o face posesia certificatului verde, a fost una foarte pozitivă. În primul rând, în magazin era destulă lume, dar nu mai era înghesuială. Cei prezenți păstrau distanța, erau politicoși și se vedea de la o poștă că fac parte dintr-o anumită categorie socială, a celor care și-au tocit coatele pe băncile școlii. Măi, să fie, te pomenești că antivacciniștii or fi din alte categorii, pe care nu mai am chef să le enumăr acum.

La fel și la Pepco, lume destulă, dar mult mai civilizată. Iată că se poate.

Mda, s-ar părea că selecția naturală va funcționa până la urmă. Mai sunt încă multe hopuri până când această pandemie va deveni amintire, iar până atunci, mii de nevaccinați vor trece frontiera spre lumea de dincolo, mulți dintre ei fiindcă sunt deștepți și nu se lasă ei, să facă alții experiențe pe valorosul lor organism. Mai bine se aruncă direct în gura covidului, că doar cu-o moarte tot suntem datori, nu? Dar nu-i totuna leu să mori, ori intubat și obidit, zic eu.

Cam… asta ar fi! Iar acum, aștept să dați cu piatra.

Manuela Sanda Băcăoanu

Cine-ar fi crezut?

Cine-ar fi crezut, în urmă cu doi ani, că întreaga omenire va fi lovită atât de crunt de o nenorocită de proteină, fără cap și fără coadă? Nu vorbesc acum despre boala în sine, ci despre traumele psihice la care ne-a supus pe toți.

Se spunea, pe la începutul pandemiei, că vom deveni cu toții mai buni, că vom învăța ce este compasiunea, că vom fi mai apropiați sufletește, chiar dacă suntem distanțați social. Ei bine, totul a ieșit exact pe dos. Am devenit mai egoiști, ne pasă doar de noi înșine, privim cu ranchiună pe cei din jur, iar compasiunea este un cuvânt al cărui înțeles nu mulți îl mai știu.

Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vreau să vă povestesc o întâmplare scurtă, petrecută la Metro. Cu ceva timp în urmă, am intrat la Metro în căutarea unei mese pentru terasă. N-am găsit, dar am cumpărat câteva lucruri mărunte, trei la număr. Mă îndreptam spre casă ținând cumpărăturile în brațe, iar cum în fața mea era un domn care abia atunci începea să-și pună pe bandă un coș imens de cumpărături, l-am rugat să mă lase pe mine în față, eram, ca de obicei, în criză de timp. De-a lungul vieții am lăsat nenumărați oameni să intre în fața mea la rând, cu 2-3 produse, nu mi s-a părut niciodată că le fac nu știu ce favor, dar știu că atunci când te grăbești, înseamnă mult.

Domnul (cam la 35-40 de ani, vădit obosit și neprietenos) s-a uitat la mine de parcă-i cerusem biletul lui de plecare pe Lună, iar el e nevoit să mai aștepte încă un deceniu până-i vine rândul, a mormăit ceva în barbă și și-a văzut de aranjarea produselor pe bandă.

Între timp, casiera terminase cu clientul din față, așa că mă privește pe mine întrebător, văzându-mă cu lucrurile în brațe, stând cumva mai departe de casă, dar nici chiar în urma urâciosului. Doamna de la casă îl întreabă ea dacă e în regulă să mă servească întâi pe mine, iar la răspunsul lui, am rămas amândouă uimite:

  • Serviți-o odată, măcar să n-o mai văd!

Nu știam că-i rănisem privirea cu prezența mea timp de trei minute… A mai durat încă două până când obiectele pe care le cumpărasem au fost scanate și am primit factura. M-am întors calmă spre domnul care-mi făcuse ”favorul” de a mă ”lăsa” în fața lui și i-am mulțumit că mi-a acordat două minute din viața lui, după care am plecat repede, să nu se ia după mine și să-mi tragă vreo două.

Dacă n-ar fi atât de trist, episodul ar putea fi unul comic. Da, am devenit cu toții mai răi, mai cinici, mai răzbunători, tocmai într-o perioadă în care se spunea că vom evolua, că energia Pământului va crește și că vom intra într-o epocă mai bună.

Poate că Pământul mai poate să aștepte… dar noi?

Manuela Sanda Băcăoanu

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupta cu gunoaiele

Sper ca Sf. Gheorghe, care a fost și el un luptător, să nu se supere pe noi că de ziua lui am dus și noi (soțul meu și cu mine) o luptă, lupta cu gunoaiele.

Am ales să facem un pic, da chiar un pic de curățenie pe malul Arieșului, la podul de la Hădărău. Cei care aveți drum pe acolo, știți la ce mă refer. Atâta mizerie, n-am văzut de când mă știu.

Pe malul dinspre Lupșa se vedeau clar sacii de gunoi aruncați de către vecinii podului, așa că m-am gândit să fac un apel la ei, să binevoiască să-și strângă singuri gunoaiele pe care tot ei le-au aruncat.

Pe malul dinspre Hădărău, erau mai mult gunoaie aduse de Arieș, așa că am curățat acolo. În trei ore și jumătate, am adunat 20 de saci de 180 de litri, iar dacă mai aveam saci și vlagă, mai puteam aduna încă o mie.

Chiar dacă porțiunea pe care am reușit s-o curățăm nu este prea întinsă, totuși se vede diferența față de restul malurilor. În ritmul acesta, până la toamnă, poate terminăm. Dar nu prea avem șanse, fiindcă aruncători de gunoaie nu ne vor lăsa niciodată șomeri. Abia aștept instalarea camerelor spion în locurile cele mai afectate de nesimțirea lupșenilor și, mai ales a amenzilor usturătoare care să-i facă să conștientizeze că Arieșul și nicio altă apă curgătoare nu sunt lada lor de gunoi.

ÎNAINTE

Dacă ar fi după mine, eu i-aș obliga și la muncă în folosul comunității, ca să vadă cum te simți când strângi gunoaiele altora și să-și învețe măcar copiii să fie civilizați.

Despre gunoaiele de pe Arieș, se spune că vin din aval. dar gunoaiele de pe Valea Caselor, tot de la Bistra vin?

DUPĂ

Parcă e ceva diferență, nu?

Eu sunt de părere că fiecare locuitor de pe Valea Arieșului sau de pe orice altă vale din țara asta, ar putea să facă ceea ce am făcut noi azi, fără tam-tam, fără organizare de la primărie, pur și simplu, să adune gunoaiele de pe malurile celei mai apropiate ape. Cu siguranță, atunci când gunoiul este strâns, se vor găsi soluții pentru a-l transporta la rampele de gunoi. Dacă primarul vostru nu e în stare să facă nici atâta lucru, nu-l mai votați!

Eu am încredere în primarul actual al comunei Lupșa, că va face din această comună ceea ce merită să fie cu adevărat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Două povești triste cu COVID

Ieri am aflat două povești adevărate, care încă o dată m-au umplut de furie împotriva celor care proliferează idei de genul: pandemia nu există, masca e o prostie, vaccinul e făcut ca să ne introducă cip-uri și altele asemenea, în timp ce-i numesc pe medici criminali sau mai știu eu cum.

Prima poveste – foarte scurtă

Această poveste poate fi localizată oriunde, pe teritoriul României.

O familie de două persoane, soț și soție, sub 60 de ani, au simptome de răceală, timp de câteva zile. Hotărăsc să-și facă teste rapide, luate de la farmacie. Amândoi sunt pozitivi.

După încă o zi, soția își revine, dar soțul e tot mai rău. Doamna o sună pe prietena ei, care este medic, iar aceasta o sfătuiește să sune imediat la 112 și să cheme o ambulanță, fiindcă nu e de glumă. (Doctorița trecuse și ea prin covid și are încă sechele, după câteva luni).

Soțul nu vrea în ruptul capului să fie chemată ambulanța. Acestea se întâmplau pe la ora 15. La ora 22, soțul decedează, sufocat. Ce bine că nu s-a dus la spital, ca să-l omoare ”criminalii” de doctori! S-a omorât singur, cu prostia lui.

Uite așa, se poate rezuma la câteva cuvinte sfârșitul unui om.

Povestea a doua – și mai scurtă

Această poveste se întâmpla săptămâna aceasta, în Canada.

Fostul soț al unei femei tinere, cu toate că are simptome de covid, vine să-și ia băiatul pentru weekend.

Rezultatul: copilul și mama lui, sunt acasă (deocamdată) bolnavi de covid.

Bărbatul a decedat alaltăieri, în spital, unde a ajuns prea târziu.

Prietena lui, gravidă cu gemeni, e internată în spital cu covid și încă nu știe că el a murit.

Viața bate filmul, nu-i așa? Iar uneori, MOARTEA bate VIAȚA!

Măcar să nu o ajutăm!

Dragii mei, fiți responsabili, fiți cu capul pe umeri! De ceea ce face fiecare dintre noi, depinde soarta multor oameni din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, iubiți sau indiferenți, dar… oameni.

Iar dacă primesc vreun comentariu de genul ȘOȘOACĂ, fiți siguri că zburați din lista mea de prieteni, chiar dacă ne cunoaștem de o viață.

Sănătate multă, dragi români!

Manuela Sanda Băcăoanu

Carantină la Sălciua

Azi veneam de la Lupșa, iar la intrarea în Sălciua am fost opriți de către un echipaj de poliție și informați că localitatea este în carantină, fiind avertizați să nu oprim pe teritoriul ei.

Până aici, nimic deosebit în vremuri de pandemie. Mai ciudat mi s-a părut că mașinile care ieșeau din Sălciua nu le oprea nimeni. Da, puteau tranzita localitatea, dar puteau fi și locuitori care plecau puțin să-și vadă de interes, că doar nimeni nu-i trăgea la răspundere.

După Sălciua urmează cascada Șipote, loc foarte frecventat în scop turistic, după ce a fost frumos amenajat. Aici, plin de lume, un microbus de copii, plus unul de femei care păreau în ceva pelerinaj, plus câteva mașini de turiști și noi, care luăm apă în fiecare săptămână. Din poze nu reiese, dar erau cel puțin 50 de oameni acolo.

După cum se vede, nimeni nu poartă mască (în afară de soțul meu, pe care nu l-am lăsat să coboare din mașină fără), copii și adulți de-a valma, într-o bună dispoziție generală.

Am avut destule exemple de apropieri mult mai scurte de atât, care s-au soldat cu infectări. Dragi părinți, nu uitați că sunt 16 copii la ATI, dintre care 4, intubați. Dacă până acum virusul vi s-a părut o glumă, cel puțin în ceea ce privește copiii, acum începe să se adeverească tocmai contrariul.

Mulți spun că nu au idee de unde s-au infectat, dar dacă și-ar face o scurtă recapitulare a zilelor precedente, cu siguranță și-ar da seama.

Eu scriu pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut. Celorlalți, le urez multă baftă!

Manuela Sanda Băcăoanu – o persoană tristă, văzând ceea ce se întâmplă în jur

Vaca de tablă

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu 20-30 de ani, că locuitorii satelor românești vor ajunge să mulgă o ”vacă de tablă”.

Dar îmbătrânirea satelor prin exodul tinerilor spre oraș apoi afară din țară, a făcut ca mâna de lucru să devină aproape inexistentă. Foarte greu găsești pe cineva care să te ajute la muncile agricole, cei care mai muncesc, abia o pot face pentru ei.

Și uite așa, an de an, tot mai multe fânețe rămân necosite, spinii și tufișurile le iau în stăpânire, iar când privesc pe geam, pe Stârcu mai este doar un loc cosit, în rest, arată precum un bărbat neglijent care se bărbierește din an în paști (după primul an), apoi ca un bărbat care și-a lăsat o barbă ce amenință să-i ajungă până la brâu, după câțiva ani.

Cine o fi de vină? Nu zic că mai trăim în zilele acelea în care aproape la toată casa mugea vaca, dar acum, ți-e dor să mai vezi o vacă venind de la păscut. Mă întreb ce o fi ”laptele” pe care-l cumpărăm frumos ambalat în cutie de carton, dacă vacile au dispărut de la sate? O fi făcut din ”materie primă pentru lapte”, așa cum este și ”materie primă pentru iaurt” și pentru tot ce-ți dorește inima, sub forma unor concentrate, din care poți produce de la lapte la gogoși, absolut orice. Chimia alimentară este o industrie înfloritoare.

Iar acum, să revenim la vaca noastră, de tablă… care nu e altceva decât un automat, care-ți dă lapte. Dai banul și primești laptele, fără să cosești, să duci vaca la păscut, s-o mulgi sau să cureți grajdul . Mașinile se opresc una câte una, „mulg vaca de tablă” și pleacă în drumul lor. Foarte simplu și ușor. Azi am văzut că vaca de tablă a ”înțărcat”, a oprit o mașină, un domn a coborât, a vrut să mulgă vaca, dar… nimic.

De unde știu toate acestea? Foarte simplu, vaca de tablă e tocmai peste drum de grădina în care am început muncile agricole.

Ei, dar să nu deznădăjduim, poate satul românesc mai are o șansă… dar dacă șansa nu vine de undeva de sus, (nu din cer, că de acolo vine doar ploaia) ci de la guvernanții care se luptă cu altele acum…

Eh, să fim sănătoși și la pungă… groși. Că așa zice o vorbă românească.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu vaca aia, poate face parte din progres, nu știu…

N-am găsit poza cu vaca, am pus cu calul…

Manuela Sanda Băcăoanu – grădinar fără diplomă

DN75, o rușine printre drumurile României

DN 75 este drumul care leagă județul Cluj de Județul Bihor, traversând județul Alba, pe Valea Arieșului.

De-a lungul timpului, acest drum a fost când mai bun, când mai rău (de fapt, mai mult rău), peticit din an în paști, atunci când urmau alegeri sau mai știu eu ce evenimente, dar reparat ca lumea, n-a mai fost de peste 40 de ani, exceptând porțiunea de la Vadu Moților la Lunca, o mare parte fiind asfaltată anul trecut.

Dar cum cobori pe Arieș la vale, te așteaptă un dezastru de drum. Astă vară, când afluența turiștilor pe valea Arieșului a fost mai mare decât în alți ani din motive bine știute, cred că drumul și cei care nu-l repară au fost înjurați pe o frecvență de 1/secundă, cam atât durează să treci dintr-o groapă în alta.

Porțiunea de drum betonat, din zona Buru, a fost făcută în anul 1975, iar de atunci, în afară de ”plombe”, drumul n-a mai primit nimic de la mai marii țării, care împart banii fără a uita să-și facă și lor parte.

Este foarte trist că frumusețea unor locuri atât de pitorești, cum sunt cele de pe Valea Arieșului, este total estompată de gropile care ”zâmbesc” din asfaltul ”preistoric”. Eu bat acest drum de zeci de ani, până mai ieri cunoșteam fiecare groapă, dar acum, după o iarnă care nici măcar n-a fost grea, alte surate au apărut din senin, nu e de mirare, deoarece toate reparațiile se fac în momente nepotrivite: ori plouă, ori îngheață, ori n-au muncitorii chef să facă o treabă ca lumea.

Ieri, venind de la Cluj, după o curbă, absolut nesemnalizată (mașina), mi-a ieșit în cale o mașină cu asfalt și trei muncitori, care puneau materia ce nici nu părea fierbinte, cu lopata, în gropile care le făceau lor cu ochiul. Nu în toate, că era prea mult de lucru și n-ar fi putut raporta o lungime de drum destul de mare, pentru a -și îndeplini norma. Niciun alt utilaj nu se zărea prin zonă, cilindrarea plombelor nu se mai consideră de mult o lucrare necesară. Și uite așa, gropile au devenit movilițe, cărora nu le dau mai mult de o lună de existență, dar cineva, acolo sus, precis a bifat ca reparat DN 75, un drum care, din nefericire, rămâne în amintirea celor care-l străbat doar cu gropile lui.

Chiar ieri vorbeam cu cineva, iar când i-am spus unde vreau să merg, a răspuns” A, da, pe drumul ăla rău!”

Am aflat că există un proiect de reabilitare cu adevărat, nu numai pe hârtie a acestui drum, dar nu se știe câtă apă va mai curge pe Arieș, până atunci.

Cred că de fotografii cu gropi, nu are nimeni nevoie!

Manuela Sanda Băcăoanu – o șoferiță decepționată

Țara lui PAPURĂ VODĂ

BĂI, ÎN CE ȚARĂ TRĂIM!

Nervoasă foc că iar mi s-au întors colete cu cărți trimise în țară ( 20% din ce pleacă cu Poșta Română nu ajunge la destinație, cel puțin acesta a fost procentul pe care l-am experimentat eu), am luat legătura cu o firmă de curierat.

Deoarece coletele erau deja făcute, dar un pic cam ”șifonate” de lunga călătorie, am vrut să mă interesez dacă mai trebuie să le reambalez. Răspunsul e de râsu-plânsu, dacă nu mi-ar veni să plâng, zău că aș râde!

EU: Am doua colete mici, in Lupsa, jud Alba, care trebuie sa plece la Bucuresti, respectiv Timisoara. Le-am trimis cu Posta Româna, dar au venit inapoi. Trebuie sa scriu din nou adresa, sau pot merge asa?
EL: anonymous la 14:37:07

Imi pare rau, nu reusesc sa inteleg mesajul tau.
Te rog sa reformulezi solicitarea sau sa accesezi sectiunea Ticketing in aplicatia https://www.selfawb.ro/ meniul Customer Suport pentru a inregistra sesizarea/solicitarea.
Iti multumesc! CustomerSupport la 14:37:08

EU:Dacă nu intelegi, inseamnă că esti analfabet functional, ce naiba cauti acolo?
EL: anonymous la 14:37:47

”Pentru astfel de situatii te rog sa accesezi meniul Customer Support, sectiunea Inregistrare Ticket Nou din contul tau selfAWB. Daca nu ai cont poti trimite sesizarea la adresa customer@fancourier.ro.”

Probabil convorbirea putea continua la nesfârșit, dar eu nu mai aveam nervi pentru asta.

Iar acum, despre POȘTA ROMÂNĂ, o instituție matusalemică, ce a rămas cu dotarea de pe vremea când era bunica fată. Pe lângă faptul că sunt prost dotați material, sunt slab dotați și la cap sau sunt rău intenționați, nu-mi dau seama. Păi de ce se mai scrie numărul de telefon al destinatarului pe aviz și pe colet, dacă tu nu ești în stare să dai un telefon? E mai ușor să returnezi colete, decât să suni? Cred că la conducerea Poștei Române sunt niște moși care nici nu mai știu pe ce lume se află.

Acum, după interesantul CHAT cu Fan Courier, nu pot să-mi dau seama care-s mai proști.

Doamne ajută-i pe români! Pe ăia deștepți!

Manuela Sanda Băcăoanu