Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

Frumoasă ești, țara mea!

Acum câteva zile, am făcut o călătorie în Moldova. Aveam ceva emoții pentru drumul pe la Lacu Roșu, prin Cheile Bicazului, acolo știam că este o porțiune de drum foarte rău, plin de gropi .

Dar, surpriză, drumul a fost asfaltat și marcat, o plăcere să călătorești. Bine, că a rămas tot strâmt, nu aveau unde să-l lărgească, dar confortul a crescut cu 80%. Abia acum, când nu mai trebuie să fii atent la fiecare groapă și denivelare, te poți bucura cu adevărat de frumusețea peisajelor, care aproape că te lasă fără suflare.

Oare ce-am făcut noi în altă viață, de am primit o țară atât de frumoasă? Da, știu, veți spune cunoscutele sloganuri: PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ, DAR CU OAMENI DE …etc.

Nu vreau s-o mai lungesc, însă cred că oamenii sunt într-o continuă schimbare, alte țări sunt în clasa a XII a de liceu, pe când locuitorii României sunt abia la grădiniță. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.

Zilele trecute eram la Decathlon, iar la intrarea la case este un ecran care afișează casa liberă, pentru o mai bună fluidizare a cumpărătorilor și operativitate crescută. Stăteam cuminte sub ecran, așteptând să se afișeze casa liberă, când, în spatele meu, apar doi domni, tată și fiu, probabil tatăl cu ceva mai în vârstă decât mine. Mai ales tatăl era agitat, a vrut să treacă direct la case, dar accesul era blocat, iar când le-am arătat ecranul, a exclamat supărat și nerăbdător: ȘI AICI TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM? de parcă aveau de stat vreo două ore. I-am răspuns că ori aici, ori la casă, tot atât se așteaptă, moment în care am fost anunțată că s-a eliberat casa 15, pentru mine. Nu m-am putut abține și m-am întors spre cei doi, spunându-le: Suntem civilizați, nu-i așa? Tânărul a zâmbit, iar tatăl lui era oarecum descumpănit, generația care s-a înghesuit o viață întreagă nicidecum nu poate înțelege că nu trebuie să-i sufli neapărat în ceafă celui din fața ta, pentru a nu ”pierde rândul”.

Da, mai avem multe de făcut în țara asta, dar primul pas a fost făcut, așa că, nu ne rămâne decât să ne vedem de drum. Mai cu suișuri și coborâșuri, mai asfaltat sau cu gropi, dar este drumul pe care neapărat trebuie să-l parcurgem până acolo unde aproape toată Europa a ajuns deja, până acolo unde nu ne mai împingem ca să urcăm în tren sau în autobuz, să cumpărăm alimente sau să ajungem în timp optim acolo unde ne-am pus în cap. Nu suntem singuri pe planetă, pe continent, în țară, oraș sau sat, trebuie să-i respectăm pe ceilalți, altfel cum am avea așteptări la respectul lor?

Tu cum reacționezi la violența în trafic?

MI s-a întâmplat acum vreo lună… Între timp, au avut loc tot felul de alte evenimente, unele mai fericite, altele mai triste, dar întâmplarea asta tot nu-mi dă pace, așa că trebuie musai să scriu despre ea.

La prima vedere, nu-i mare lucru. Dar privind mai în profunzime, îți dai seama că pe lângă toate stresurile la care suntem obligați să rezistăm zilnic, mai sunt și unele cazuri în care pur și simplu suntem supuși violențelor de tot felul ale semenilor noștri, uite-așa, devenind instantaneu ținte ale mâniei lor, simple obiecte folosite de către aceștia pentru refulare, pentru ”a-și vărsa nervii” pe cineva necunoscut și care, în general, nu ripostează.

Mergeam cu mașina spre Florești, când, poate dintr-o mică neatenție, m-am apropiat un pic de banda din dreapta, bineînțeles fără a pune pe cineva în pericol. Știți cum e, dacă din față vine cineva prea spre banda ta, în mod instantaneu tragi un pic volanul spre dreapta ta. Cam asta a fost tot, dar l-am supărat foarte tare pe șoferul unei dubițe aflat pe banda din dreapta, care în mod clar mă amenința ( și probabil înjura) prin geamul lui deschis. Noroc că geamul meu din dreapta nu era deschis, îl vedeam cu coada ochiului, dar n-am schițat nici cel mai mic gest. Am auzit de persoane care chiar au fost împușcate în trafic, cu gloanțe de cauciuc, pentru ceva similar.

Priveam înainte, el se apropia periculos de mașina mea, totul ținând cam 30 de secunde, cred ( oricum, în situația dată, au părut mult mai lungi). Norocul meu a fost că la un sens giratoriu trebuia s-o iau la stânga, ocazie cu care am scăpat de idiot.

Clujenii știu cum se circulă spre Florești, iar dacă fiecare s-ar apuca să urle la ceilalți participanți la trafic pentru orice abatere comisă cu sau fără voie, probabil că muzica din mașini nu s-ar mai auzi din pricina urletelor.

Sunt curioasă dacă ție, dragă cititorule, ți s-a întâmplat așa ceva și cum ai gestionat situația?

Până una-alta, să ai o seară faină!

Manuela Sanda Băcăoanu

Negrileasa – invazia narciselor și nebunia oamenilor

Ieri pe la amiază, ne-am gândit să mergem și noi la Negrileasa, la sărbătoarea narciselor., împreună cu vecina Mariana. Eu aveam doar amintiri vagi cu acest eveniment, cred că am fost o singură dată, când eram prin clasa a treia.

Apoi, îmi aduc aminte că o perioadă nu s-a mai ținut, deoarece narcisele nu au mai înflorit. Înghețaseră sau nu știu ce li se întâmplase.

S-ar părea însă că acum asistăm la un soi de invazie a narciselor, acestea împrăștiindu-se pe mai multe dealuri, ba au coborât până în sat, în spatele caselor oamenilor.

Este nemaipomenit să vezi coame întregi de munți împodobite cu suavele și mirositoarele narcise. Ei, dar ca să ajungi acolo, e musai să ai parte și de un pic (mai multă) adrenalină. Am mers noi cu mașina până la Bucium (nu mai știu care dintre ele), când la o intersecție, poliția ne îndruma spre dreapta, pe drumul de urcare. Am înțeles că erau variante diferite pentru urcare și coborâre. O luăm cuminți în direcția indicată, abia acum observând că avem în față un lung șir de mașini, care… dintr-o dată, se opresc. Și stăm.

Cum mie nu-mi place să stau și să nu știu ce se întâmplă, o iau pe jos pe lângă mașinile care stau aliniate una în spatele celeilalte. Bună idee să se coboare prin altă parte, deoarece aici nici nu este loc pentru două mașini. Merg ce merg, depășesc vreo 60 de mașini, apoi mi se revelează misterul: urma o pantă foarte abruptă, asfaltul se terminase de ceva vreme, iar mașinile trebuia să păstreze 10 m între ele, ca nu cumva uneia să-i vina-n minte s-o ia la vale și să se pupe cu cea din urma ei. Nu c-ar fi făcut-o cu voia, dar mai mureau motoarele, mai patinau pe pietrișul drumului… Hmm… ce-i de făcut?

Urc toată panta, să văd cum e… E cam rău. Mașina noastră n-a fost în viața ei pe un asemenea drum, e domnișoară de oraș, nu capră de munte. Dau să-l sun pe Ștefan, să întoarcă el cum o ști, că aici nu-i de noi. Haha! Nu este semnal! Hai fuga la vale, că Ștefan o fi spumegând. Încep să număr mașinile de a coadă, iar a 17-a, era a noastră. Da, Ștefan era nervos nevoie mare, dar acum intrasem într-o horă pe care trebuia s-o jucăm, nu mai aveam de ales.

Cu încurajări pentru șofer și mașină, iaca trecem de panta buclucașă cu bine, iar după încă un kilometru și jumătate de curbe și pante (dar nu atât de grele), iată-ne în plină nebunie. Un platou imens, plin de mașini. Am înțeles că unii erau acolo încă de vineri.

Târg ca la Găina, scenă de unde vin valuri de muzici populare, lume ce mișună în toate părțile… Gata, cred că nu mai este nicio narcisă, zic eu, cu miile astea de oameni care le culeg și le calcă în picioare de trei zile. Totuși, ne îndreptăm (Mariana și eu) spre drumul de pe care, culmea, oamenii mai vin cu buchete de narcise. Ștefan rămâne pe lângă mașină, a parcat-o într-un loc în care i-a blocat pe alții.

În câteva minute, minune! Am ajuns într-o lume fantastică, tot muntele e acoperit de flori. Uimirea mea e nemăsurată, cum mai pot fi atât de multe, când de trei zile lumea le tot culege?

Am văzut și un brad care înflorește roșu, incredibil de frumos, dar avea doar câteva flori deschise. Am și certat-o pe o doamnă care a rupt o creangă ”de amintire”. Dacă toți ar lua câte o creangă din brazi, unde am ajunge?

Am cules câteva narcise, între timp Ștefan a găsit un loc de parcare în care nu mai incomoda pe nimeni, așa că a venit și el.

Frumusețea munților împodobiți cu flori, sublimul cerului albastru pe care se hârjonesc câțiva nori albi și pufoși, peisajul grandios vizibil pe zeci de kilometri ne-au făcut să ne destindem și să uităm de nodul din stomac de la urcare.

Coborârea a fost fără peripeții, iar ziua minunată.

Vă las să vă bucurați sufletele cu frumusețea inegalabilă a României.

Cam… așa a fost duminica noastră. Azi sunt frântă, am săpat cartofii. Fără emoții, dar cu mult consum de energie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupșa și ispita… civilizației

Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.

Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.

Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:

Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.

Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.

Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.

O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.

Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!

Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.

Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).

Să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ajutor pentru Ucraina

Dragii mei, se pare că grupul nostru, al celor care vrem să ne implicăm în ajutorarea refugiaților din Ucraina, cât și a celor rămași în țară și care trebuie să facă față condițiilor vitrege ale războiului, este în continuă creștere. De aceea, m-am gândit că doar intenția nu este de ajuns, așa că trebuie să facem ceva concret. Ce putem face fiecare dintre noi și să-i mobilizăm și pe vecinii, prietenii, rudele noastre s-o facă? Mă gândesc că ar fi util ca la fiecare magazin alimentar, sau dacă sunt mai multe grupate, la unul dintre ele, să se înființeze niște cutii sau spații în care oamenii pot dona alimente neperisabile: conserve, biscuiți, fructe uscate, apă și alte obiecte de folosință, cum ar fi scutece pentru copii și materiale sanitare.

Propun ca în fiecare localitate să fie câțiva responsabili cu această acțiune, iar în momentul în care cantitatea este destul de mare, cineva să vină pe traseu, să strângă produsele și să le ducă eventual la Turda, unde este o organizație bine pusă la punct. Asta în prima fază, până când nu sunt încă refugiați în zona noastră. În momentul în care vor apărea, propun să ajutăm familiile care-și vor pune casa la dispoziția lor, pentru a avea cu ce să-i hrănească.

Eu voi vorbi cu cei care au magazine în Lupșa, să vedem cum ne organizăm. Aș vrea să știu dacă doriți să fiți și voi parte activă a acestei acțiuni umanitare. Aștept idei și oameni care chiar vor să dea o mână de ajutor.

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum ne organizăm, pentru a primi refugiați?

Bunica îmi povestea că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Lupșa au ajuns refugiați din Moldova de dincolo de Prut. Atunci, mi se părea că acele întâmplări au rămas undeva în istorie, că sunt groaznice și irepetabile.

Ei bine, prezentul ne demonstrează că istoria se repetă, dar acum, cu mai multă cruzime și forță, iar refugiații, vrând-nevrând, sunt la ușa noastră. Dacă ne-am imagina ca fiind în locul lor, sunt convinsă că fiecare dintre noi și-ar dori să găsească o mână întinsă și o față prietenoasă, care să ne poată da speranța zilei de mâine.

Cum noi suntem în poziția fericită de a ajuta și nu de a fi ajutați, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în această acțiune. Este mare lucru să găsești o cameră care te așteaptă și o masă caldă, după zile întregi de zbucium și de nesomn.

Refugiații vor veni și pe Valea Arieșului, deci trebuie să ne organizăm și să-i primim cum se cuvine. Vom forma un grup pe Facebooc, ”Valea Arieșului pentru Ucraina”, unde vă puteți înscrie, puteți să postați noutăți și ne putem ajuta reciproc în această perioadă grea pentru toată lumea, dar, mai ales, pentru cei nevoiți să-și părăsească locuințele doar cu minimul necesar.

Cei care nu pot oferi cazare, pot ajuta în alte moduri: cu produse din gospodărie, cu alte alimente, cu muncă voluntară, dacă va fi cazul.

Să fim recunoscători că noi suntem cei care ajută, nu cei ajutați și să aducem zâmbetul pe fețele copiilor prea devreme dezrădăcinați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mărțișoare pentru Ucraina

Dragii noștri vecini,

Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.

Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.

Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.

Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.

Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.

Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.

UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!

Suntem alături de voi!

Poporul Român

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Certificatele verzi – pro sau contra?

Ah, în ce lume trăim! E exclamația cea mai des apărută pe buzele tuturor. Da, trăim într-o lume pe care singuri ne-am făurit-o, ( n-am ales prea inspirat termenul, deoarece ”a făuri” are conotații pozitive, pe când lumea în care trăim nu prea are de-a face cu pozitivitatea și cu veștile bune.), o lume pe care trebuie, vrând-nevrând s-o înțelegem, cu bune și cu rele, mai mult rele în ultima vreme.

Știu că s-a dezbătut pe toate canalele media problema certificatelor verzi, știu că părerile sunt și pro și contra, depinde de fiecare, în care ”tabără” se află. Sunt cei mulți neîmbolnăviți și nevaccinați, care urlă că e discriminare. Mai sunt cei îmbolnăviți și nevaccinați, cărora le expiră în curând statutul de deținător de certificat, dar nici nu se gândesc să se vaccineze, ca nu cumva să li se modifice ADN-ul, sau și mai rău, Doamne ferește, peste noapte să devină zombi. (Nu că ar ști ei ce-i aia, dar așa le-a spus popa nu-știu-care în biserică, iar el o fi știind, că de-aia poartă veșminte bisericești și propovăduiește împotriva vaccinării).

A treia categorie sunt cei vaccinați de frica pierderii locului de muncă, deci nu prea departe de îmbolnăviții antivacciniști, oameni cărora le pasă mai puțin de propria sănătate decât de activitățile sociale pe care, fără certificat, nu le mai poți realiza.

Părerea mea este că în toate cele trei categorii de mai sus, egoismul este cel care-i face pe oameni să se comporte într-un anumit fel. dacă nu-ți pasă de cei din jur, dacă ți-ai cumpărat adeverință de vaccinare falsă, dacă mori de frica vaccinului, poate n-ai fost destul la școală, poate ar trebui să te mai informezi din surse mai demne de încredere decât ai făcut-o până acum.

În sfârșit, mai este o categorie de oameni, aceia care s-au vaccinat din convingere, care s-au programat pe platformă și au așteptat cuminți să le vină rândul, fiindcă vor să fie printre cei care-și văd copiii și nepoții mari, care știu că ”BIL Gheiț” n-are nicio treabă cu numărul oamenilor trăitori pe Pământ, nu vrea să-i mai reducă, acest lucru nu face parte din niciunul din targhetele sale.

Și uite așa, posesorii de certificate intră la magazine, iar ăia fără, stau pe trepte. Am fost zilele trecute la Lidl și la Pepco. Cum la Lidl se intră într-un complex de magazine, n-ai voie fără certificat. Ce să spun, impresia care mi-a lăsat-o trierea naturală până la urmă care o face posesia certificatului verde, a fost una foarte pozitivă. În primul rând, în magazin era destulă lume, dar nu mai era înghesuială. Cei prezenți păstrau distanța, erau politicoși și se vedea de la o poștă că fac parte dintr-o anumită categorie socială, a celor care și-au tocit coatele pe băncile școlii. Măi, să fie, te pomenești că antivacciniștii or fi din alte categorii, pe care nu mai am chef să le enumăr acum.

La fel și la Pepco, lume destulă, dar mult mai civilizată. Iată că se poate.

Mda, s-ar părea că selecția naturală va funcționa până la urmă. Mai sunt încă multe hopuri până când această pandemie va deveni amintire, iar până atunci, mii de nevaccinați vor trece frontiera spre lumea de dincolo, mulți dintre ei fiindcă sunt deștepți și nu se lasă ei, să facă alții experiențe pe valorosul lor organism. Mai bine se aruncă direct în gura covidului, că doar cu-o moarte tot suntem datori, nu? Dar nu-i totuna leu să mori, ori intubat și obidit, zic eu.

Cam… asta ar fi! Iar acum, aștept să dați cu piatra.

Manuela Sanda Băcăoanu