Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

AȚI FOST VREODATĂ LA …CÂMPENI?

Da, știu că titlul corect era ”Ați fost vreodată la Abrud?”, dar acum este vorba despre ”frumosul” orășel Câmpeni, locul în care moții de pe toate văile și din toți munții din împrejurimi s-au adunat, de-a lungul istoriei, pentru a-și spune păsul și pentru a arăta că sunt oameni harnici, cu simțul dreptății și care nu-și pleacă gâtul sub niciun fel de jug.

Nu este în intenția mea să vă povestesc despre vreo răzmeriță a sus-pomeniților moți, ci vreau doar să vă arăt niște imagini actuale din centrul orașului Câmpeni, care pe mine m-au lăsat fără grai, dar, din păcate, nu prin frumusețea lor.

Pentru cei care n-au fost niciodată prin aceste locuri, pot descrie centrul orașului ca fiind plin de gropi, cam neîngrijit și fără urmă de mână de gospodar care să fi trecut pe acolo.

Totuși, singurul lucru bun și frumos, mie mi se părea a fi parcul, cu copaci vechi, iarbă, bănci pe care te puteai odihni, avându-l în centru pe Avram Iancu, adevărata emblemă a orașului.

Am trecut săptămâna trecută prin Câmpeni, după o lipsă de vreo două-trei luni, iar ceea ce am văzut, m-a făcut să mă gândesc la un război, la bombe care au căzut într-o noapte peste bietul parc, dărâmându-l și scoțând copacii din rădăcini. Oricum, peisajul este atât de trist, încât îți dau lacrimile.

Înțeleg ambiția edililor localității de a construi un centru civic modern, dar… cu copacii ce-ați avut? Nu încăpeau în noul peisaj? ( Ca în zicătoarea aceea: ”Pe mine m-ai omorâtu, da cu calu, ce-ai avutu?”

Când peste tot în lume se încearcă să se păstreze natura în forma ei de zeci sau sute de ani, la Câmpeni, parcul a fost ras de pe fața pământului, lăsând în urmă un Avram Iancu mirat , în bătaia vânturilor și cu o lacrimă atârnând în colțul ochiului.

Pozele cu noul centru arată foarte bine, au chiar și copaci, dar mă întreb, din nou, cât timp le va trebui acestora să crească și, mai ales, peste cât timp centrul va arăta ca în fotografii?

Viitorul ne va răspunde la aceste întrebări, iar dacă apucăm să trăim destul… vom și vedea.

Cam acestea au fost gândurile mele de azi. Dacă am supărat pe cineva… așa și trebuia!

Manuela Sanda Băcăoanu

Verbul "A FURA" la români

Nu ştiu de ce, cu toate informaţiile negative din mass media, eu aveam impresia că există în România o generaţie a oamenilor de 30-40 de ani care au un job decent, câştigă destul încât să-şi permită să aibă câţi copii vor, fără să-i intereseze dacă şi cât le mai dă statul pentru asta şi, cel mai important lucru, sunt cinstiţi. Sunt peste tot în jurul meu oameni de acest fel, trăind în apartamente mari, frumoase, cu una-două maşini, ducându-şi copiii la şcoală sau la grădiniţă şi-mi creşte inima când îi văd.

Zău, chiar nu înţeleg de ce se vorbeşte doar despre alte categorii sociale, iar despre această clasă de mijloc în devenire, nimeni nu zice nimic, de parcă ar fi inexistenţi. După cum s-ar părea, nu toată lumea a trebuit să plece din ţară pentru a trăi decent şi nu toată lumea este nevoită să fure…

Dar, fiindcă întotdeauna există şi un „dar”, o să vă povestesc o întâmplare care m-a pus pe gânduri…

Să ne închipuim că suntem într-un bloc nou, cu mai puţin de zece apartamente, locuite tocmai de către cei pe care-i descrisesem mai sus, oameni tineri, cu bani şi cu copii destul de mici. Până aici, nimic neobişnuit. Ba da, ar cam fi ceva, unii se plâng de o familie de la parter, care, conform contractului, a primit şi o parte de curte. Aşa, şi? Păi, în curtea lor, se poartă de parcă ar fi o curte de la ţară, la zeci de metri de alte curţi, aşa că-şi permit să facă săptămânal grătare şi să „umple” atmosfera cu „muzici” date la maxim, pentru „desfătarea” tuturor vecinilor. Vorba ceea: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Iar lucrurile nu se opresc aici.

Deoarece s-ar părea că totuşi „acolo sus” cineva veghează, întâmplarea a făcut ca într-una din zilele trecute, sunetul apei care curgea dintr-o ţeavă aflată în beciul familiei despre care vorbeam, să alerteze un vecin care se afla prin apropiere. I-a anunţat şi pe alţii, iar împreună au deschis uşa beciului, care din fericire nu era încuiată, proprietarii nefiind acasă, când… stupoare: nu se spărsese ţeava, ci se fisurase un robinet vechi montat pe ea, în scopul de… da, aţi ghicit, de a FURA APĂ. Robinetul era montat între contorul general şi contoarele celorlalţi vecini, deci apa o furau de la toţi vecinii, care, pe bună dreptate erau miraţi că tot timpul plătesc mai multă apă decât consumau. Firma de administratori nu factura separat consumul şi separat pierderile, ceea ce mi s-ar părea normal, deoarece dacă vezi că tot timpul ai pierderi importante de apă în bloc, începi să-ţi pui întrebări. Aşa, cum „pierderea” ( citeşte „furăciunea”) se împărţea la toată lumea, oamenii nu aveau habar de cele ce se întâmplă.

Cireaşa de pe tort a fost însă atunci când, întrebată fiind vecina hoaţă cum şi-a permis să facă aşa ceva, răspunsul ei, nonşalant, a fost că şi Cutărescu fură, e plecat în Spania, dar are aspersoare care-i udă gazonul şi care pornesc automat, alimentate fiind tot din apa comună.

Întrebare retorică: oare cât de mic la suflet poţi să fii, ca să furi, lunar, de la toţi vecinii? Am uitat să precizez, familia cu pricina are şi piscină în curte. Trai pe vătrai nineacă, pe banii babacului! (În cazul nostru, ai vecinilor)

Am aflat că furtul de apă este caz penal. Sper ca locatarii blocului cu pricina să nu ierte pe niciunul dintre hoţi. Numai tăind răul de la rădăcină, putem scăpa de această plagă ce încă supurează pe faţa României.

EU FUR, TU FURI, EL/EA FURĂ, NOI FURĂM, VOI FURAŢI, EI/ELE FURĂ… asta dacă aţi lipsit la lecţia de gramatică.

Da până când, mă, până când?!!!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

Războiul Lumilor (titlul unei viitoare cărți?)

   

Prezentul în care trăim și realitățile lui zilnice m-au făcut să mă gândesc la un nou subiect de carte, inspirat tocmai din viața de zi cu zi. Totuși, pentru a da o tentă de mister personajelor și întâmplărilor pe care le voi povesti, m-am gândit ca lumea pe care o voi zugrăvi să pară puțin fantastică, măcar că izbitor de asemănătoare cu lumea noastră, a pământenilor anului 2019, trăitori într-o țară foarte specială, în care paradoxurile sunt la ele acasă.

    Locuitorii acestei țări minunate, sunt împărțiți în două tabere, unii, aflându-se sub vraja aruncată peste ei de către niște personaje malefice, pe care îi voi numi trocanterieni, iar ceilalți, care au rezistat vrăjii și nu pot înțelege deloc felul în care se comportă primii, se vor numi solari. Cu ani în urmă, spiritele malefice aveau sub influența lor o parte mult mai mare a poporului, dar cu timpul, mulți dintre trocanterieni au reușit să iasă de sub influența lor, devenind solari.

În prezent, poporul trocanterian este îmbătrânit și le este din ce în ce mai greu să găsească noi adepți, totuși, sunt încă puternici și dețin o mare parte dintre bogățiile țării, obținute prin crimă și jaf. Minciunile pe care le spun cu toate ocaziile posibile sunt de-a dreptul strigătoare la cer, solarii sunt uimiți de impertinența lor, dar trocanterienilor de rând li se par adevăruri absolute. Și uite așa, se ajunge la punctul culminant al cărții, când la conducerea țării acced doi candidați, unul din partea trocanterienilor, care au condus-o zeci de ani și au reușit să facă prăpăd, vânzând, furând și lăsând țara în grele datorii, iar celălalt, din partea solarilor, care nu este neapărat candidatul perfect, dar are atuul că-și dorește ca tot poporul să trăiască mai bine, indiferent dacă e solar, sau trocanterian.

    Mai sunt câteva zile până la alegeri, trocanterienii îi dau înainte cu minciunile scrise pe hârtiuțe (am uitat să spun, candidatul lor nu se poate lăuda cu o minte prea strălucită, a ajuns atât de sus fiind propulsat drept marionetă, dar, nu se știe cum, marioneta s-a trezit, a căpătat viață, își dorește măriri, dar, din păcate, n-a căpătat și destul creier pentru a-și putea îndeplini visul) .

La momentul actual al acțiunii, după ce solarii au fost oarecum împărțiți în mai multe tabere, s-au repliat oarecum, însă trocanterienii sunt destul de spălați pe creier pentru a nu vedea că țara ar merge direct în prăpastie alături de conducătorul pe care-l susțin. La acest moment T zero, balanța poate atârna în orice direcție, spre deschidere universală, sau spre întoarcerea în peșterile preistorice. Miza este mare, trocanterienii sunt mulți și vrăjiți… Oare solarii vor reuși să salveze țara? Mi-ar plăcea să știu care este părerea dumneavoastră, nu știu cum să continui această carte …

Săgeata arată spre două direcții, pe care ar trebui s-o aleg, pentru personajele mele?

Căutăm candidat credibil

Avem una dintre cele mai frumoase ţări. Cred că acesta este singurul lucru cu care sunt de acord majoritatea românilor. Apoi, de aici încolo, începe degringolada.

Cum de am ajuns (din nou) în situaţia de a merge la vot doar fiindcă altfel se duce de râpă tot ce încă mai stă în picioare în România, se întreabă toată lumea. (Mă rog, lumea în care mă învârt eu.)

În epoca de tristă amintire şi în aceasta mai nouă, din ultimii 30 de ani, România n-a avut conducători cărora să le putem dărui încrederea noastră. Suntem, unii după alţii, generaţii de sacrificiu: au fost părinţii noştri, noi, iar acum urmează copiii şi nepoţii. Pe cei care şi-au luat lumea în cap şi se laudă cu fericirea lor „de afară” nu-i pot crede, fericirea nu sunt doar banii pe care-i faci, mai mulţi şi mai de valoare, sunt şi munţii şi dealurile ce te salută de câte ori ieşi în pridvor, sunt apele cristaline (mai mult sau mai puţin) ce se grăbesc spre vărsare, sunt vecinii (care în secret doresc să moară capra ta), dar care te salută în limba strămoşească, atunci când îi întâlneşti la birt.

Mi-am dorit întotdeaua un preşedinte care să poată reprezenta cu adevărat naţia română, nu mă aşteptam la un făt-frumos pe un cal alb, dar nu cred că e prea mult ca preşedintele să fie un om bun, drept, lipsit de aroganţă şi vendete personale, un om pentru care fiecare cetăţean să simtă respect şi admiraţie; un om care este empatic cu poporul, care ştie să spună o vorbă bună atunci când este nevoie, nu se ascunde după draperii fumurii.

Şi da, îmi mai doresc încă, un preşedinte inteligent, cult şi valoros, nu repetentul clasei, care nu ştie nici măcar pe ce continent se află, care nu ştie să îngaime două vorbe în limba română şi-i urăşte pe cei ce pot susţine o conversaţie în limbile altor popoare. A, era să uit, aş vrea ca preşedintele să fie cinstit, să nu fure şi nici să nu-i lase pe alţii s-o facă, fiindcă, până la urmă, ne furăm propria pălărie.

Dacă găsim un preşedinte ca cel pe care mi-l doresc eu, sunt sigură că n-ar mai conta partidul politic al alegătorilor, ar fi ales de către o majoritate covârşitoare, dar cele ce v-am povestit mai sus sunt doar un basm frumos, asemenea candidat nu există şi nu va exista curând în România, sau oriunde altundeva în lume.

Dragi români, mergeţi la vot, răul cel mai mic aşteaptă să fie votat!

Cu tristeţe pentru aceste alegeri şi speranţă că … vor mai fi şi altele,

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Algoritmul de calculare a pensiilor – un mister?

Vuieşte mass media de ştiri contradictorii, care mai de care cu titluri cât mai bombastice despre pensiile speciale, sau despre cumulul pensiei cu salariul.

Voi spune că sunt total de acord cu tăierea pensiilor speciale, pentru totdeauna şi tuturor celor care le primesc. Nu cred că în ţara aceasta au fost unii care i-au făcut asemenea servicii, încât să primească pensii pentru care nu au contribuit nici cu a zecea parte, pe vremea când munceau. Dacă ar fi fost aşa, ar fi avut salarii pe măsură, deci şi contribuţia la pensie ar fi fost mai mare.

Cumulul pensiei cu salariul este o altă problemă foarte actuală, care ar trebui studiată în amănunţime, fiindcă nu e totuna să cumulezi o pensie mică, cu un salariu ceva mai mare, sau o pensie de 10.000 de lei (nemeritată), cu un salariu cam la fel.

Să trecem însă la ceea ce voiam să spun: în jurul meu, tot mai multă lume iese la pensie, dar, în mod ciudat, oameni care au lucrat la fel de mulţi ani şi cu salarii egale, primesc pensii diferite. Întotdeauna modul în care se calculează pensia a fost un mister pentru noi, oamenii de rând, de parcă era o chestie magică, care se întâmpla într-o noapte ceţoasă, cu lună plină, în care funcţionarii de la pensii amestecau într-un mare ceaun ce bolborosea, iar de acolo extrăgeau pensii, care cum, după norocul fiecăruia.

Întreb: n-ar fi normal ca, după un număr de ani munciţi, fiecare om să poată calcula măcar aproximativ cuantumul pensiei pe care o va primi?

Se fac foarte multe greşeli atunci când se calculează pensiile, dar oamenii de rând n-au cum să-şi dea seama, iar dacă totuşi te prinzi, deoarece vecinul Ixulescu are o pensie mult mai mare decât a ta, iar amândoi aţi muncit pe acelaşi salariu, tu chiar mai mult decât el, mergi să depui o cerere, cu acte doveditoare, nimeni nu-ţi poate confirma că cineva a reluat dosarul tău şi că ai primit exact ceea ce ţi se cuvenea. Algoritmul după care se fac calculele este secret, nu se poate verifica corectitudinea aplicării lui.

Bine că sunt oameni în ţara asta care au dormit prin parlament şi prin senat, ale căror pensii sunt de 10 ori mai mari decât ar merita şi sunt sigură că nimic nu se va întâmpla în această direcţie, după simpla zicătoare : CORB LA CORB NU SCOATE OCHII!

Să fiţi sănătoşi şi la pungă groşi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Până când, bă, până când?!!!

Zilele trecute, am făcut o călătorie scurtă, cu un tren de rută lungă. Las la o parte gândul că avea doar două vagoane supraetajate, care pe vremuri se întâlneau doar la trenuri de scurt parcurs şi încerc să urc în vagonul a cărei uşă era parţial blocată de doi tineri bine „bronzaţi”, cu accent moldovenesc, care vorbeau în gura mare, părându-li-se că sunt singurii pasageri, sau măcar cei mai importanţi.

Caut un loc liber la clasa I, care se află la parterul unuia dintre cele două vagoane, dar nu mă aşez bine, că cei doi apar şi ei, noroc că la celălalt capăt al vagonului… (mă gândesc, nu ştiu de ce). În următoarea secundă însă, o râgâială din toată fiinţa zgâlţâie geamurile vagonului, iar eu nu mă pot abţine:

– Aţi venit din cocină? Niciun răspuns, dar cei doi se hlizesc şi încep să fredoneze o manea. Mă rog în sinea mea să înceteze cât mai curând, dar… speranţe deşarte… Din telefonul mastodontic al unuia dintre ei, cel care se mândrea cu o podoabă capilară vopsită într-un galben strident, începe să se reverse o muzică rap dintre cele mai palpitante, din acelea care te fac să-ţi crească tensiunea, să blestemi ziua în care te-ai făcut ceferist şi momentul în care ai hotărât să urci în acest vagon. Şansele de a-i întâlni pe cei doi puteau fi reduse cu 50 la sută, dacă aş fi urcat în vagonul celălalt.

După un timp (ce-i drept, nu prea îndelungat), în care valurile de supermuzică se revărsau ca duhoarea peste noi toţi, simt că nu mai rezist, aşa că mă îndrept spre sursa ei, telefonul aşezat parcă simbolic pe cutia pentru gunoi de lângă proprietarul ce mormăie entuziasmat versurile fără cap şi fără coadă, ale unui „artist” de mahala.

– Vă rog să opriţi muzica, este o lipsă de respect faţă de ceilalţi călători să daţi volumul atât de tare.

– Dar unde scrie că n-am voie să ascult muzică?

– Dar unde scrie că ai? Că despre cei 7 ani de acasă, nici nu are rost să te întreb.

În timp ce omul opreşte audiţia, mai apare un domn care-i spune să-şi ia căşti dacă vrea să asculte muzică în public, iar liniştea se aşterne peste întreaga comunitate, doar zgomotul roţilor de tren se mai aude, liniştitor şi paşnic.

Bineînţeles că atunci când a venit conductorul, cei doi şi-au luat băgăjelul şi au plecat la clasa a doua.

Am fost la început furioasă, apoi tristă, gândindu-mă că nu eram singurul pasager deranjat de muzica necivilizatului, dar singura care am luat cu adevărat atitudine. În ochii celorlalţi, vedeam aprobarea pentru ceea ce făceam, dar şi frica, o mare frică de… „dacă ne vede cineva, dacă ne face ceva, dacă….” acea frică pe care românii au trăit-o zeci de ani şi care-i face ca şi în ziua de azi să fie capete plecate, lăsându-i pe alţii să le conducă vieţile, pe cei ce votează în funcţie de cât de roşie este găleata pe care au primit-o plocon înainte de alegeri. Ce dacă-i goală şi aşa va rămâne: „Măcar ăştia ne-au dat ceva, maică!”

Dacă mai există vreo speranţă pentru România, ea nu stă în ascultătorii de rap cărora nu le pasă de cei din jur, nici a fricoşilor care nu crâcnesc, lăsându-i pe primii să-şi facă de cap… Deci, pe ce mâini rămâne ţara asta? Sunt curioasă, fiindcă eu sunt optimistă de felul meu, dar întâmplarea aceasta m-a cam dat peste cap.

Să fiţi înţelepţi şi buni!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă.