Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

Lupșa și ispita… civilizației

Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.

Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.

Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:

Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.

Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.

Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.

O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.

Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!

Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.

Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).

Să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ajutor pentru Ucraina

Dragii mei, se pare că grupul nostru, al celor care vrem să ne implicăm în ajutorarea refugiaților din Ucraina, cât și a celor rămași în țară și care trebuie să facă față condițiilor vitrege ale războiului, este în continuă creștere. De aceea, m-am gândit că doar intenția nu este de ajuns, așa că trebuie să facem ceva concret. Ce putem face fiecare dintre noi și să-i mobilizăm și pe vecinii, prietenii, rudele noastre s-o facă? Mă gândesc că ar fi util ca la fiecare magazin alimentar, sau dacă sunt mai multe grupate, la unul dintre ele, să se înființeze niște cutii sau spații în care oamenii pot dona alimente neperisabile: conserve, biscuiți, fructe uscate, apă și alte obiecte de folosință, cum ar fi scutece pentru copii și materiale sanitare.

Propun ca în fiecare localitate să fie câțiva responsabili cu această acțiune, iar în momentul în care cantitatea este destul de mare, cineva să vină pe traseu, să strângă produsele și să le ducă eventual la Turda, unde este o organizație bine pusă la punct. Asta în prima fază, până când nu sunt încă refugiați în zona noastră. În momentul în care vor apărea, propun să ajutăm familiile care-și vor pune casa la dispoziția lor, pentru a avea cu ce să-i hrănească.

Eu voi vorbi cu cei care au magazine în Lupșa, să vedem cum ne organizăm. Aș vrea să știu dacă doriți să fiți și voi parte activă a acestei acțiuni umanitare. Aștept idei și oameni care chiar vor să dea o mână de ajutor.

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum ne organizăm, pentru a primi refugiați?

Bunica îmi povestea că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Lupșa au ajuns refugiați din Moldova de dincolo de Prut. Atunci, mi se părea că acele întâmplări au rămas undeva în istorie, că sunt groaznice și irepetabile.

Ei bine, prezentul ne demonstrează că istoria se repetă, dar acum, cu mai multă cruzime și forță, iar refugiații, vrând-nevrând, sunt la ușa noastră. Dacă ne-am imagina ca fiind în locul lor, sunt convinsă că fiecare dintre noi și-ar dori să găsească o mână întinsă și o față prietenoasă, care să ne poată da speranța zilei de mâine.

Cum noi suntem în poziția fericită de a ajuta și nu de a fi ajutați, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în această acțiune. Este mare lucru să găsești o cameră care te așteaptă și o masă caldă, după zile întregi de zbucium și de nesomn.

Refugiații vor veni și pe Valea Arieșului, deci trebuie să ne organizăm și să-i primim cum se cuvine. Vom forma un grup pe Facebooc, ”Valea Arieșului pentru Ucraina”, unde vă puteți înscrie, puteți să postați noutăți și ne putem ajuta reciproc în această perioadă grea pentru toată lumea, dar, mai ales, pentru cei nevoiți să-și părăsească locuințele doar cu minimul necesar.

Cei care nu pot oferi cazare, pot ajuta în alte moduri: cu produse din gospodărie, cu alte alimente, cu muncă voluntară, dacă va fi cazul.

Să fim recunoscători că noi suntem cei care ajută, nu cei ajutați și să aducem zâmbetul pe fețele copiilor prea devreme dezrădăcinați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mărțișoare pentru Ucraina

Dragii noștri vecini,

Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.

Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.

Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.

Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.

Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.

Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.

UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!

Suntem alături de voi!

Poporul Român

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Certificatele verzi – pro sau contra?

Ah, în ce lume trăim! E exclamația cea mai des apărută pe buzele tuturor. Da, trăim într-o lume pe care singuri ne-am făurit-o, ( n-am ales prea inspirat termenul, deoarece ”a făuri” are conotații pozitive, pe când lumea în care trăim nu prea are de-a face cu pozitivitatea și cu veștile bune.), o lume pe care trebuie, vrând-nevrând s-o înțelegem, cu bune și cu rele, mai mult rele în ultima vreme.

Știu că s-a dezbătut pe toate canalele media problema certificatelor verzi, știu că părerile sunt și pro și contra, depinde de fiecare, în care ”tabără” se află. Sunt cei mulți neîmbolnăviți și nevaccinați, care urlă că e discriminare. Mai sunt cei îmbolnăviți și nevaccinați, cărora le expiră în curând statutul de deținător de certificat, dar nici nu se gândesc să se vaccineze, ca nu cumva să li se modifice ADN-ul, sau și mai rău, Doamne ferește, peste noapte să devină zombi. (Nu că ar ști ei ce-i aia, dar așa le-a spus popa nu-știu-care în biserică, iar el o fi știind, că de-aia poartă veșminte bisericești și propovăduiește împotriva vaccinării).

A treia categorie sunt cei vaccinați de frica pierderii locului de muncă, deci nu prea departe de îmbolnăviții antivacciniști, oameni cărora le pasă mai puțin de propria sănătate decât de activitățile sociale pe care, fără certificat, nu le mai poți realiza.

Părerea mea este că în toate cele trei categorii de mai sus, egoismul este cel care-i face pe oameni să se comporte într-un anumit fel. dacă nu-ți pasă de cei din jur, dacă ți-ai cumpărat adeverință de vaccinare falsă, dacă mori de frica vaccinului, poate n-ai fost destul la școală, poate ar trebui să te mai informezi din surse mai demne de încredere decât ai făcut-o până acum.

În sfârșit, mai este o categorie de oameni, aceia care s-au vaccinat din convingere, care s-au programat pe platformă și au așteptat cuminți să le vină rândul, fiindcă vor să fie printre cei care-și văd copiii și nepoții mari, care știu că ”BIL Gheiț” n-are nicio treabă cu numărul oamenilor trăitori pe Pământ, nu vrea să-i mai reducă, acest lucru nu face parte din niciunul din targhetele sale.

Și uite așa, posesorii de certificate intră la magazine, iar ăia fără, stau pe trepte. Am fost zilele trecute la Lidl și la Pepco. Cum la Lidl se intră într-un complex de magazine, n-ai voie fără certificat. Ce să spun, impresia care mi-a lăsat-o trierea naturală până la urmă care o face posesia certificatului verde, a fost una foarte pozitivă. În primul rând, în magazin era destulă lume, dar nu mai era înghesuială. Cei prezenți păstrau distanța, erau politicoși și se vedea de la o poștă că fac parte dintr-o anumită categorie socială, a celor care și-au tocit coatele pe băncile școlii. Măi, să fie, te pomenești că antivacciniștii or fi din alte categorii, pe care nu mai am chef să le enumăr acum.

La fel și la Pepco, lume destulă, dar mult mai civilizată. Iată că se poate.

Mda, s-ar părea că selecția naturală va funcționa până la urmă. Mai sunt încă multe hopuri până când această pandemie va deveni amintire, iar până atunci, mii de nevaccinați vor trece frontiera spre lumea de dincolo, mulți dintre ei fiindcă sunt deștepți și nu se lasă ei, să facă alții experiențe pe valorosul lor organism. Mai bine se aruncă direct în gura covidului, că doar cu-o moarte tot suntem datori, nu? Dar nu-i totuna leu să mori, ori intubat și obidit, zic eu.

Cam… asta ar fi! Iar acum, aștept să dați cu piatra.

Manuela Sanda Băcăoanu

Cine-ar fi crezut?

Cine-ar fi crezut, în urmă cu doi ani, că întreaga omenire va fi lovită atât de crunt de o nenorocită de proteină, fără cap și fără coadă? Nu vorbesc acum despre boala în sine, ci despre traumele psihice la care ne-a supus pe toți.

Se spunea, pe la începutul pandemiei, că vom deveni cu toții mai buni, că vom învăța ce este compasiunea, că vom fi mai apropiați sufletește, chiar dacă suntem distanțați social. Ei bine, totul a ieșit exact pe dos. Am devenit mai egoiști, ne pasă doar de noi înșine, privim cu ranchiună pe cei din jur, iar compasiunea este un cuvânt al cărui înțeles nu mulți îl mai știu.

Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vreau să vă povestesc o întâmplare scurtă, petrecută la Metro. Cu ceva timp în urmă, am intrat la Metro în căutarea unei mese pentru terasă. N-am găsit, dar am cumpărat câteva lucruri mărunte, trei la număr. Mă îndreptam spre casă ținând cumpărăturile în brațe, iar cum în fața mea era un domn care abia atunci începea să-și pună pe bandă un coș imens de cumpărături, l-am rugat să mă lase pe mine în față, eram, ca de obicei, în criză de timp. De-a lungul vieții am lăsat nenumărați oameni să intre în fața mea la rând, cu 2-3 produse, nu mi s-a părut niciodată că le fac nu știu ce favor, dar știu că atunci când te grăbești, înseamnă mult.

Domnul (cam la 35-40 de ani, vădit obosit și neprietenos) s-a uitat la mine de parcă-i cerusem biletul lui de plecare pe Lună, iar el e nevoit să mai aștepte încă un deceniu până-i vine rândul, a mormăit ceva în barbă și și-a văzut de aranjarea produselor pe bandă.

Între timp, casiera terminase cu clientul din față, așa că mă privește pe mine întrebător, văzându-mă cu lucrurile în brațe, stând cumva mai departe de casă, dar nici chiar în urma urâciosului. Doamna de la casă îl întreabă ea dacă e în regulă să mă servească întâi pe mine, iar la răspunsul lui, am rămas amândouă uimite:

  • Serviți-o odată, măcar să n-o mai văd!

Nu știam că-i rănisem privirea cu prezența mea timp de trei minute… A mai durat încă două până când obiectele pe care le cumpărasem au fost scanate și am primit factura. M-am întors calmă spre domnul care-mi făcuse ”favorul” de a mă ”lăsa” în fața lui și i-am mulțumit că mi-a acordat două minute din viața lui, după care am plecat repede, să nu se ia după mine și să-mi tragă vreo două.

Dacă n-ar fi atât de trist, episodul ar putea fi unul comic. Da, am devenit cu toții mai răi, mai cinici, mai răzbunători, tocmai într-o perioadă în care se spunea că vom evolua, că energia Pământului va crește și că vom intra într-o epocă mai bună.

Poate că Pământul mai poate să aștepte… dar noi?

Manuela Sanda Băcăoanu

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupta cu gunoaiele

Sper ca Sf. Gheorghe, care a fost și el un luptător, să nu se supere pe noi că de ziua lui am dus și noi (soțul meu și cu mine) o luptă, lupta cu gunoaiele.

Am ales să facem un pic, da chiar un pic de curățenie pe malul Arieșului, la podul de la Hădărău. Cei care aveți drum pe acolo, știți la ce mă refer. Atâta mizerie, n-am văzut de când mă știu.

Pe malul dinspre Lupșa se vedeau clar sacii de gunoi aruncați de către vecinii podului, așa că m-am gândit să fac un apel la ei, să binevoiască să-și strângă singuri gunoaiele pe care tot ei le-au aruncat.

Pe malul dinspre Hădărău, erau mai mult gunoaie aduse de Arieș, așa că am curățat acolo. În trei ore și jumătate, am adunat 20 de saci de 180 de litri, iar dacă mai aveam saci și vlagă, mai puteam aduna încă o mie.

Chiar dacă porțiunea pe care am reușit s-o curățăm nu este prea întinsă, totuși se vede diferența față de restul malurilor. În ritmul acesta, până la toamnă, poate terminăm. Dar nu prea avem șanse, fiindcă aruncători de gunoaie nu ne vor lăsa niciodată șomeri. Abia aștept instalarea camerelor spion în locurile cele mai afectate de nesimțirea lupșenilor și, mai ales a amenzilor usturătoare care să-i facă să conștientizeze că Arieșul și nicio altă apă curgătoare nu sunt lada lor de gunoi.

ÎNAINTE

Dacă ar fi după mine, eu i-aș obliga și la muncă în folosul comunității, ca să vadă cum te simți când strângi gunoaiele altora și să-și învețe măcar copiii să fie civilizați.

Despre gunoaiele de pe Arieș, se spune că vin din aval. dar gunoaiele de pe Valea Caselor, tot de la Bistra vin?

DUPĂ

Parcă e ceva diferență, nu?

Eu sunt de părere că fiecare locuitor de pe Valea Arieșului sau de pe orice altă vale din țara asta, ar putea să facă ceea ce am făcut noi azi, fără tam-tam, fără organizare de la primărie, pur și simplu, să adune gunoaiele de pe malurile celei mai apropiate ape. Cu siguranță, atunci când gunoiul este strâns, se vor găsi soluții pentru a-l transporta la rampele de gunoi. Dacă primarul vostru nu e în stare să facă nici atâta lucru, nu-l mai votați!

Eu am încredere în primarul actual al comunei Lupșa, că va face din această comună ceea ce merită să fie cu adevărat.

Manuela Sanda Băcăoanu