Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

Carantină la Sălciua

Azi veneam de la Lupșa, iar la intrarea în Sălciua am fost opriți de către un echipaj de poliție și informați că localitatea este în carantină, fiind avertizați să nu oprim pe teritoriul ei.

Până aici, nimic deosebit în vremuri de pandemie. Mai ciudat mi s-a părut că mașinile care ieșeau din Sălciua nu le oprea nimeni. Da, puteau tranzita localitatea, dar puteau fi și locuitori care plecau puțin să-și vadă de interes, că doar nimeni nu-i trăgea la răspundere.

După Sălciua urmează cascada Șipote, loc foarte frecventat în scop turistic, după ce a fost frumos amenajat. Aici, plin de lume, un microbus de copii, plus unul de femei care păreau în ceva pelerinaj, plus câteva mașini de turiști și noi, care luăm apă în fiecare săptămână. Din poze nu reiese, dar erau cel puțin 50 de oameni acolo.

După cum se vede, nimeni nu poartă mască (în afară de soțul meu, pe care nu l-am lăsat să coboare din mașină fără), copii și adulți de-a valma, într-o bună dispoziție generală.

Am avut destule exemple de apropieri mult mai scurte de atât, care s-au soldat cu infectări. Dragi părinți, nu uitați că sunt 16 copii la ATI, dintre care 4, intubați. Dacă până acum virusul vi s-a părut o glumă, cel puțin în ceea ce privește copiii, acum începe să se adeverească tocmai contrariul.

Mulți spun că nu au idee de unde s-au infectat, dar dacă și-ar face o scurtă recapitulare a zilelor precedente, cu siguranță și-ar da seama.

Eu scriu pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut. Celorlalți, le urez multă baftă!

Manuela Sanda Băcăoanu – o persoană tristă, văzând ceea ce se întâmplă în jur

Vaca de tablă

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu 20-30 de ani, că locuitorii satelor românești vor ajunge să mulgă o ”vacă de tablă”.

Dar îmbătrânirea satelor prin exodul tinerilor spre oraș apoi afară din țară, a făcut ca mâna de lucru să devină aproape inexistentă. Foarte greu găsești pe cineva care să te ajute la muncile agricole, cei care mai muncesc, abia o pot face pentru ei.

Și uite așa, an de an, tot mai multe fânețe rămân necosite, spinii și tufișurile le iau în stăpânire, iar când privesc pe geam, pe Stârcu mai este doar un loc cosit, în rest, arată precum un bărbat neglijent care se bărbierește din an în paști (după primul an), apoi ca un bărbat care și-a lăsat o barbă ce amenință să-i ajungă până la brâu, după câțiva ani.

Cine o fi de vină? Nu zic că mai trăim în zilele acelea în care aproape la toată casa mugea vaca, dar acum, ți-e dor să mai vezi o vacă venind de la păscut. Mă întreb ce o fi ”laptele” pe care-l cumpărăm frumos ambalat în cutie de carton, dacă vacile au dispărut de la sate? O fi făcut din ”materie primă pentru lapte”, așa cum este și ”materie primă pentru iaurt” și pentru tot ce-ți dorește inima, sub forma unor concentrate, din care poți produce de la lapte la gogoși, absolut orice. Chimia alimentară este o industrie înfloritoare.

Iar acum, să revenim la vaca noastră, de tablă… care nu e altceva decât un automat, care-ți dă lapte. Dai banul și primești laptele, fără să cosești, să duci vaca la păscut, s-o mulgi sau să cureți grajdul . Mașinile se opresc una câte una, „mulg vaca de tablă” și pleacă în drumul lor. Foarte simplu și ușor. Azi am văzut că vaca de tablă a ”înțărcat”, a oprit o mașină, un domn a coborât, a vrut să mulgă vaca, dar… nimic.

De unde știu toate acestea? Foarte simplu, vaca de tablă e tocmai peste drum de grădina în care am început muncile agricole.

Ei, dar să nu deznădăjduim, poate satul românesc mai are o șansă… dar dacă șansa nu vine de undeva de sus, (nu din cer, că de acolo vine doar ploaia) ci de la guvernanții care se luptă cu altele acum…

Eh, să fim sănătoși și la pungă… groși. Că așa zice o vorbă românească.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu vaca aia, poate face parte din progres, nu știu…

N-am găsit poza cu vaca, am pus cu calul…

Manuela Sanda Băcăoanu – grădinar fără diplomă

DN75, o rușine printre drumurile României

DN 75 este drumul care leagă județul Cluj de Județul Bihor, traversând județul Alba, pe Valea Arieșului.

De-a lungul timpului, acest drum a fost când mai bun, când mai rău (de fapt, mai mult rău), peticit din an în paști, atunci când urmau alegeri sau mai știu eu ce evenimente, dar reparat ca lumea, n-a mai fost de peste 40 de ani, exceptând porțiunea de la Vadu Moților la Lunca, o mare parte fiind asfaltată anul trecut.

Dar cum cobori pe Arieș la vale, te așteaptă un dezastru de drum. Astă vară, când afluența turiștilor pe valea Arieșului a fost mai mare decât în alți ani din motive bine știute, cred că drumul și cei care nu-l repară au fost înjurați pe o frecvență de 1/secundă, cam atât durează să treci dintr-o groapă în alta.

Porțiunea de drum betonat, din zona Buru, a fost făcută în anul 1975, iar de atunci, în afară de ”plombe”, drumul n-a mai primit nimic de la mai marii țării, care împart banii fără a uita să-și facă și lor parte.

Este foarte trist că frumusețea unor locuri atât de pitorești, cum sunt cele de pe Valea Arieșului, este total estompată de gropile care ”zâmbesc” din asfaltul ”preistoric”. Eu bat acest drum de zeci de ani, până mai ieri cunoșteam fiecare groapă, dar acum, după o iarnă care nici măcar n-a fost grea, alte surate au apărut din senin, nu e de mirare, deoarece toate reparațiile se fac în momente nepotrivite: ori plouă, ori îngheață, ori n-au muncitorii chef să facă o treabă ca lumea.

Ieri, venind de la Cluj, după o curbă, absolut nesemnalizată (mașina), mi-a ieșit în cale o mașină cu asfalt și trei muncitori, care puneau materia ce nici nu părea fierbinte, cu lopata, în gropile care le făceau lor cu ochiul. Nu în toate, că era prea mult de lucru și n-ar fi putut raporta o lungime de drum destul de mare, pentru a -și îndeplini norma. Niciun alt utilaj nu se zărea prin zonă, cilindrarea plombelor nu se mai consideră de mult o lucrare necesară. Și uite așa, gropile au devenit movilițe, cărora nu le dau mai mult de o lună de existență, dar cineva, acolo sus, precis a bifat ca reparat DN 75, un drum care, din nefericire, rămâne în amintirea celor care-l străbat doar cu gropile lui.

Chiar ieri vorbeam cu cineva, iar când i-am spus unde vreau să merg, a răspuns” A, da, pe drumul ăla rău!”

Am aflat că există un proiect de reabilitare cu adevărat, nu numai pe hârtie a acestui drum, dar nu se știe câtă apă va mai curge pe Arieș, până atunci.

Cred că de fotografii cu gropi, nu are nimeni nevoie!

Manuela Sanda Băcăoanu – o șoferiță decepționată

Țara lui PAPURĂ VODĂ

BĂI, ÎN CE ȚARĂ TRĂIM!

Nervoasă foc că iar mi s-au întors colete cu cărți trimise în țară ( 20% din ce pleacă cu Poșta Română nu ajunge la destinație, cel puțin acesta a fost procentul pe care l-am experimentat eu), am luat legătura cu o firmă de curierat.

Deoarece coletele erau deja făcute, dar un pic cam ”șifonate” de lunga călătorie, am vrut să mă interesez dacă mai trebuie să le reambalez. Răspunsul e de râsu-plânsu, dacă nu mi-ar veni să plâng, zău că aș râde!

EU: Am doua colete mici, in Lupsa, jud Alba, care trebuie sa plece la Bucuresti, respectiv Timisoara. Le-am trimis cu Posta Româna, dar au venit inapoi. Trebuie sa scriu din nou adresa, sau pot merge asa?
EL: anonymous la 14:37:07

Imi pare rau, nu reusesc sa inteleg mesajul tau.
Te rog sa reformulezi solicitarea sau sa accesezi sectiunea Ticketing in aplicatia https://www.selfawb.ro/ meniul Customer Suport pentru a inregistra sesizarea/solicitarea.
Iti multumesc! CustomerSupport la 14:37:08

EU:Dacă nu intelegi, inseamnă că esti analfabet functional, ce naiba cauti acolo?
EL: anonymous la 14:37:47

”Pentru astfel de situatii te rog sa accesezi meniul Customer Support, sectiunea Inregistrare Ticket Nou din contul tau selfAWB. Daca nu ai cont poti trimite sesizarea la adresa customer@fancourier.ro.”

Probabil convorbirea putea continua la nesfârșit, dar eu nu mai aveam nervi pentru asta.

Iar acum, despre POȘTA ROMÂNĂ, o instituție matusalemică, ce a rămas cu dotarea de pe vremea când era bunica fată. Pe lângă faptul că sunt prost dotați material, sunt slab dotați și la cap sau sunt rău intenționați, nu-mi dau seama. Păi de ce se mai scrie numărul de telefon al destinatarului pe aviz și pe colet, dacă tu nu ești în stare să dai un telefon? E mai ușor să returnezi colete, decât să suni? Cred că la conducerea Poștei Române sunt niște moși care nici nu mai știu pe ce lume se află.

Acum, după interesantul CHAT cu Fan Courier, nu pot să-mi dau seama care-s mai proști.

Doamne ajută-i pe români! Pe ăia deștepți!

Manuela Sanda Băcăoanu

MUZEUL PANDEMIEI

Am auzit întâmplător la radio că se organizează un muzeu al pandemiei, (nu știu unde, precis nu în România), iar mai în glumă, mai în serios, moderatorul întreba ascultătorii ce ar dona pentru acest muzeu. Oamenii făceau haz de necaz și spuneau care mai de care ce ar dona: preșul îmbibat în clor din fața ușii, masca, dezinfectantul, declarația pe proprie răspundere…

Eu, sincer, am rămas șocată. Nu știu de ce, mi s-a părut că e același lucru cu a organiza un muzeu al holocaustului sau al războiului mondial (nu contează care dintre ele), când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, când nu se știe când și cum se vor termina.

Nu zice hopa, până n-ai sărit pârleazul, zice o veche vorbă românească…

Habar n-am dacă anunțul era adevărat sau doar un subiect de emisiune, însă mie mi s-a părut de-a dreptul macabru. La muzeu dai lucrurile pe care știi sigur că nu le vei mai folosi vreodată, nu cele care încă sunt de o actualitate dureroasă.

La fel de nepotrivit mi s-a părut și faptul că în filmul serial „Camera de gardă” au apărut episoade cu bolnavi de covid. Păi bine, domnilor producători, credeți că ne uităm la filme ca să ni se ridice părul măciucă, sau ca să ne destindem? Ce nevoie avem de filme despre covid, când la toate televiziunile, la știri, numai despre asta auzim?

Iar în încheiere, nu pot să nu-mi exprim mirarea și dezacordul pentru felul în care niște șoșoace și șoșoci fac manifestații împotriva regulilor sanitare impuse de pandemie, fără a păți absolut nimic. Nu cred că în vreo altă țară de pe cuprinsul Terrei s-ar putea întâmpla una ca asta. Sunt destui oameni fără discernământ, care pun botul la tot ce li se spune, mai ales dacă sună a răzmeriță. Bine că în starea de urgență s-au dat amenzi usturătoare unor amărâți care nu aveau mască și erau singuri pe o cărare.

În ce fel de țară trăim?

Manuela Sanda Băcăoanu

Când privești în sus, e cerul…

Când ați privit ultima dată spre cer, fiind de-a dreptul uimiți de perfecțiunea lui? Fie că e un joc de nori caleidoscopic, fie că e de un albastru atât de pur încât îți vine să plângi, cerul e întotdeauna minunat. Chiar și atunci când e supărat și ne vestește o furtună, tot minunat este, știm că întotdeauna în spatele norilor înfuriați stă soarele, surâzător și plin de bunătate.

Bine, am lămurit această chestiune, dar acum, dacă privim aici, mai aproape, ce vedem? Lucruri obișnuite, lucruri pe care ne-am obișnuit să credem că ni se cuvin, adică ape curate, natura care e la un click distanță (ca să mă exprim așa, mai IT-ist) de renașterea anuală, crenguțe de salcie pe care bobocii stau să crape, lalele ce au răsărit devreme, ademenite de temperaturile plăcute, ca să nu mai vorbim despre ghiocei, care sunt atât de bulversați, încât în multe locuri au înflorit încă din decembrie.

Da, lucruri minunate ne înconjoară, cum s-ar spune, Dumnezeu și-a făcut datoria față de noi. Dar noi? Cum ne-am făcut datoria față de mediu, față de tot ceea ce înseamnă natură? AȘA???

Sunt de părere că am merita să ne mănânce toți coronavirușii și toate entitățile Pământului, suntem de o nesimțire ieșită din comun. Parcă niciodată Arieșul n-a fost mai murdar, decât acum. Fotografiile sunt făcute la Lupșa, la podul spre Hădărău, pentru cei care vă întrebați unde există asemenea peisaje excepționale.

Nesimțirea nu poate fi vindecată decât cu civilizare forțată, cu amenzi și muncă în folosul comunității. Unii veți spune că toate gunoaiele vin din aval, dar bineînțeles că nu este așa, să vedeți ce vine de pe Valea Caselor. Mai mare rușinea, o comună care până mai ieri era de oameni harnici, a devenit cea mai murdară de pe întreaga vale a Arieșului. Știu ce spun, fiindcă l-am bătut de multe ori cu mașina și pe jos, de la izvor la vărsare.

Când în 2017 am organizat Ziua Arieșului, am sperat că va fi picătura care va face ca oceanul să dea pe dinafară, iar oamenii să se trezească. S-ar părea că am sperat degeaba.

Acum, mizeria e mult mai multă decât atunci. E un adevărat pericol ecologic, dar strigătul meu s-ar putea să rămână fără niciun ecou. Cine sunt eu, ca să mă bag în viețile oamenilor? Totuși, dacă acum 4 ani am reușit să organizez un asemenea eveniment, cum a fost curățarea malurilor Arieșului de la izvor până la vărsare, de ce n-aș reuși și acum? CINE E CU MINE?

Aștept sugestii!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nani, nani…

Aceasta este o poveste tristă. Dacă sunteți emotivi sau doriți să aveți o zi veselă, vă rog să n-o citiți.

A fost odată ca niciodată, au fost un băiat și o fată, care se iubeau foarte mult. Cum erau încă foarte tineri, părinții nu au fost de acord ca ei să se căsătorească, așa că se vedeau doar pe furiș și așteptau cu nerăbdare ziua în care vor putea să-și unească destinele și să trăiască fericiți ”până la adânci bătrâneți”, vorba basmului.

După o lungă (prea lungă pentru ei) așteptare, iată că au împlinit anii care le dădeau dreptul să devină soț și soție, iar faptul că până acum iubirea lor nu se stinsese, ba era din ce în ce mai mare, le-a arătat părinților că e momentul ca cei doi să-și unească viețile și să experimenteze viața de oameni căsătoriți.

Dacă aceasta ar fi o poveste veselă, s-ar termina cu: și au trăit fericiți… dar, din păcate, viața adevărată este diferită de cea din povești. La acel moment însă, habar nu aveau ce le rezervă viitorul, așa că-și trăiau din plin povestea de iubire. Nu după mult timp, fata, devenită între timp femeie, și-a dat seama că va aduce pe lume un copilaș, iar fericirea celor doi și a viitorilor bunici a urcat până la cer.

  • Vom avea copilașul nostru, fructul iubirii noastre, care ne va face cei mai fericiți părinți! Oare cum să-i spunem? Oare va fi băiat sau va fi fată?
  • Oare va semăna cu tine sau cu mine?
  • Eu cred că va semăna cu amândoi, va fi cel mai minunat copil, pentru că va fi al nostru!
  • Da, ai dreptate; Și-l vom iubi nebunește, așa cum nimeni nu și-a iubit copiii.

Ei, dar așteptarea a luat sfârșit, iar un băiețel frumos ca soarele a apărut în viața celor doi îndrăgostiți. Acum, formau un triunghi de iubire, iar ochișorii băiețelului se înveseleau întotdeauna când MAMA sau TATA erau în preajma lui, ocrotindu-l cu drag.

Nu trecuse prea mult timp de la venirea pe lume a copilașului, când bunicele au venit în vizită și au spus că neapărat trebuie îndeplinit ritualul cu ”scufundarea copilului în apă”, că altfel n-o să crească mare, puternic, deștept și curajos. Cei doi tineri s-au privit cu spaimă, parcă o rea presimțire le dădea târcoale, dar nu se puteau sustrage de la obiceiul satului, așa că, au fost de acord.

Într-o duminică, s-au îmbrăcat cu toții frumos, bunici și părinți și au pornit spre lăcașul de cult; mama-și strângea odorul în brațe și nu știa de ce-i vine să plângă, în loc să se bucure. Toți ceilalți mergeau tăcuți, parcă ar fi fost o procesiune de înmormântare, nu una care să-i fie de ajutor micului băiețel, care îi privea curios pe cei din jur, era prea mic pentru a-și da seama de cele ce se întâmplau.

  • Să nu-l scufunde în apă! zice mama, în ultima clipă. Nu poate doar să-l ude pe cap? E un ritual, nu trebuie luat mot-a-mot, cum scrie la marea carte…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL, a privit-o disprețuitor:

  • Nu se poate altfel, am făcut asta de multe ori, doar AȘA e valabil!

Mama-l privește năucită cum ia copilașul nu demult născut și-l scufundă cu totul în apă, de trei ori.

  • Vai, copilul nu mai respiră, v-am spus să nu-l scufundați de tot în apă!…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL se șterge pe mâini și se îndepărtează, el nu are nicio vină, dacă Dumnezeu a vrut să-l ia la el pe micuț, asta este, părinții trebuie să se resemneze cu acest gând, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Probabil acest copil ar fi devenit un criminal când era mare, de aceea l-a luat Dumnezeu mai repede… mai mestecă el în barbă.

Vine primăvara, începe dezghețul, iar o mamă tânără leagănă un leagăn gol, în care un băiețel ar fi trebuit să doarmă. Dar nu, el doarme în cimitir, fiindcă un nepriceput a greșit ritualul, vrând să-l ducă la perfecțiune…

  • Nani, nani, cântă mama, iar din copacul de peste drum, îi răspunde o răsură…

Inima ei e un vuiet, un tunet, o furtună pe care nimeni, niciodată, nu le va putea stăvili.

  • Dormi cu mama, puișor!

Aceasta este doar o poveste. Tristă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Covidul de pe urmă…sau instantaneu din Câmpeni

Cred că România este țara paradoxurilor. Când toate țările ”cu scaun la cap” anunță că trebuie să ne păzim mai tare, fiindcă noile tulpini ale virusului sunt mai contagioase și posibil cu simptome mai grave, românii se relaxează într-o veselie. Hai la restaurant, hai la teatru, hai la… asta în timp ce în USA se recomandă purtarea a două măști, iar în Germania a măștilor care oferă o mai mare protecție.

Dacă măcar s-ar păstra în continuare măsurile de protecție, aș zice că e cât de cât în regulă, dar ce mi-a fost dat să văd ieri la Câmpeni, oraș care nici nu știu dacă a ieșit din zona roșie a ”clasamentului covid”, m-a înspăimântat de-a binelea.

Pe stradă, nici măcar una din 10 persoane nu purta mască, idem într-un mare magazin alimentar, aflat vis a vis de o bancă. Nici măcar vânzătoarele nu purtau mască, ce mama naibii, nu sunt ele de nasul virusului, le va ocoli cu siguranță!

Obișnuită cu situația din Cluj, unde nu vezi pe nimeni fără mască, m-am simțit extrem de vulnerabilă și de lipsită de respectul celor din jur. Adică eu te protejez pe tine, dar ție ți se fâlfâie? Aici cred că are o mare pondere lipsa celor 7 ani de acasă și a dictonului ”Respectă, pentru a fi respectat”.

Am fost nevoită să mai intru într-un supermarket, dar am făcut-o cu frica în sân. Stupoare, aici toată lumea purta mască, parcă eram într-o altă lume, diferită și uluitoare. Să fi fost alții clienții? Aici, atmosfera era la fel cu a unui supermarket din Cluj, concluzia mea fiind că nu sunt de vină cei care nu respectă regulile, ci cei care nu-i obligă s-o facă. dacă ei nu sunt destul de inteligenți și de bine crescuți, trebuie forțați.

Dragoste cu sila nu se face, dar civilizare, da!

Am aflat că noile tulpini ale virusului au ajuns și în Cluj. Ei, de-acum, scapă cine poate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Morții de la Balș

Despre morți, numai de bine… dar despre cei care i-au ”ajutat” să moară înainte de vreme, ce părere aveți?

Toată lumea e indignată, toată lumea critică, nimeni nu-și asumă nicio răspundere, fiecare vrea să fie în afara acestei pecingini, care este sistemul de sănătate din România. Cred că pentru a se produce un asemenea dezastru e nevoie de mai mult decât o greșeală, sunt o înșiruire de greșeli și de încălcări de protocoale și de reguli. Degeaba se bat unii cu cărămida în piept, degeaba cei care trebuie trași la răspundere încearcă să se disculpe, adevărul îl știe toată lumea, dar nimeni nu are atâta sânge în instalație (vorbesc despre mai marii politicului) care să taie în rană vie, să ne vindecăm o dată.

E de-a dreptul ridicol cum cei aflați cu puțin timp în urmă și pentru multă vreme la putere îi critică pe cei de azi, dar uită cu desăvârșire că lor li se datorează starea înfiorătoare în care arată aproape toate spitalele din România. Doamne ferește să ajungi acolo, mai ales în vremuri de pandemie!

Cât de groaznică soartă să ai, ca să te internezi cu covid și să pleci acasă în sicriu, ars de viu? Cred că nici cel mai înfiorător scenariu de groază nu egalează cumplitul adevăr.

Nu pot decât să-mi exprim compasiunea față de cei plecați și familiile lor, nu-mi pot da seama prin ce trec, fiindcă numai când trăiești asemenea întâmplări, poți realiza grozăvia lor. Probabil în prima fază ești cumva anesteziat, ca abia în timp suferința să te cuprindă total și iremediabil.

Celor care aruncă piatra în aceste zile negre, le-aș spune că sunt și ei participanți la vina generală a acestui popor, care nu e în stare să-i aleagă pe cei buni, ci numai pe cei care dau din gură mai tare și promit mai mult înainte de alegeri. Pe urmă, după ei, potopul! Și nu e doar o vorbă, s-ar părea că e crudul adevăr.

Doresc încă o dată să-mi exprim condoleanțele și sentimentele de compasiune față de toți cei afectați într-un fel sau altul de ultimele evenimente, cu speranța că totuși, acestui popor i se va mai da o șansă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ciocolată cu rom

Eram într-una din serile trecute într-un frumos cartier al Clujului, nu spun care, că nu contează. Traversam o străduță mică, iar observând că o mașină parcată pe trotuar vrea să plece, am trecut prin spatele ei.

În acel moment, văd cum de pe fereastra șoferului zboară un ambalaj de ciocolată cu rom. Repet, eram într-o zonă foarte frumoasă, foarte curată și de curând renovată.

Primul impuls a fost acela de a lua ambalajul de pe jos și a-l înapoia șoferului, spunându-i că… a pierdut ceva. Dar dacă, pe aceeași fereastră iese un pumn, sau vreo înjurătură? De ce să mă pedepsesc singură?

Iau totuși ambalajul și-l pun la coșul ce se afla la doi metri, apoi plec în drumul meu, pe aleea dintre blocuri.

Făcusem probabil vreo 20 de pași, când un zgomot suspect din spatele meu, m-a făcut să întorc capul. Nu știam dacă e bine să râd sau să-l compătimesc pe șoferul nedisciplinat dar și ghinionist, când l-am văzut cu bara din față înfiptă într-unul dintre micii stâlpi care blocau accesul mașinilor pe alee. Chiar nu înțeleg cum făcuse manevra, practic era o întoarcere de 270 de grade, fără nicio logică.

”După faptă și răsplată!”; m-am gândit în sinea mea. Iată că Universul nu doarme, iar dacă zici că ai avut azi o zi proastă, derulează filmul ultimelor ore, zile sau săptămâni și conștientizează ce ai făcut greșit în tot acest timp. Vezi? De aia ți se întâmplă atâtea, fiindcă sunt doar răspunsul la gândurile și faptele tale.

Cu cât greșim mai puțin, cu atât avem o viață mai bună. Încercați și-mi veți da dreptate. Dar pentru asta trebuie să fim treji, să nu trecem prin viață într-o semisomnolență autosuficientă.

Ei, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu