Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

Căutăm candidat credibil

Avem una dintre cele mai frumoase ţări. Cred că acesta este singurul lucru cu care sunt de acord majoritatea românilor. Apoi, de aici încolo, începe degringolada.

Cum de am ajuns (din nou) în situaţia de a merge la vot doar fiindcă altfel se duce de râpă tot ce încă mai stă în picioare în România, se întreabă toată lumea. (Mă rog, lumea în care mă învârt eu.)

În epoca de tristă amintire şi în aceasta mai nouă, din ultimii 30 de ani, România n-a avut conducători cărora să le putem dărui încrederea noastră. Suntem, unii după alţii, generaţii de sacrificiu: au fost părinţii noştri, noi, iar acum urmează copiii şi nepoţii. Pe cei care şi-au luat lumea în cap şi se laudă cu fericirea lor „de afară” nu-i pot crede, fericirea nu sunt doar banii pe care-i faci, mai mulţi şi mai de valoare, sunt şi munţii şi dealurile ce te salută de câte ori ieşi în pridvor, sunt apele cristaline (mai mult sau mai puţin) ce se grăbesc spre vărsare, sunt vecinii (care în secret doresc să moară capra ta), dar care te salută în limba strămoşească, atunci când îi întâlneşti la birt.

Mi-am dorit întotdeaua un preşedinte care să poată reprezenta cu adevărat naţia română, nu mă aşteptam la un făt-frumos pe un cal alb, dar nu cred că e prea mult ca preşedintele să fie un om bun, drept, lipsit de aroganţă şi vendete personale, un om pentru care fiecare cetăţean să simtă respect şi admiraţie; un om care este empatic cu poporul, care ştie să spună o vorbă bună atunci când este nevoie, nu se ascunde după draperii fumurii.

Şi da, îmi mai doresc încă, un preşedinte inteligent, cult şi valoros, nu repetentul clasei, care nu ştie nici măcar pe ce continent se află, care nu ştie să îngaime două vorbe în limba română şi-i urăşte pe cei ce pot susţine o conversaţie în limbile altor popoare. A, era să uit, aş vrea ca preşedintele să fie cinstit, să nu fure şi nici să nu-i lase pe alţii s-o facă, fiindcă, până la urmă, ne furăm propria pălărie.

Dacă găsim un preşedinte ca cel pe care mi-l doresc eu, sunt sigură că n-ar mai conta partidul politic al alegătorilor, ar fi ales de către o majoritate covârşitoare, dar cele ce v-am povestit mai sus sunt doar un basm frumos, asemenea candidat nu există şi nu va exista curând în România, sau oriunde altundeva în lume.

Dragi români, mergeţi la vot, răul cel mai mic aşteaptă să fie votat!

Cu tristeţe pentru aceste alegeri şi speranţă că … vor mai fi şi altele,

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Până când, bă, până când?!!!

Zilele trecute, am făcut o călătorie scurtă, cu un tren de rută lungă. Las la o parte gândul că avea doar două vagoane supraetajate, care pe vremuri se întâlneau doar la trenuri de scurt parcurs şi încerc să urc în vagonul a cărei uşă era parţial blocată de doi tineri bine „bronzaţi”, cu accent moldovenesc, care vorbeau în gura mare, părându-li-se că sunt singurii pasageri, sau măcar cei mai importanţi.

Caut un loc liber la clasa I, care se află la parterul unuia dintre cele două vagoane, dar nu mă aşez bine, că cei doi apar şi ei, noroc că la celălalt capăt al vagonului… (mă gândesc, nu ştiu de ce). În următoarea secundă însă, o râgâială din toată fiinţa zgâlţâie geamurile vagonului, iar eu nu mă pot abţine:

– Aţi venit din cocină? Niciun răspuns, dar cei doi se hlizesc şi încep să fredoneze o manea. Mă rog în sinea mea să înceteze cât mai curând, dar… speranţe deşarte… Din telefonul mastodontic al unuia dintre ei, cel care se mândrea cu o podoabă capilară vopsită într-un galben strident, începe să se reverse o muzică rap dintre cele mai palpitante, din acelea care te fac să-ţi crească tensiunea, să blestemi ziua în care te-ai făcut ceferist şi momentul în care ai hotărât să urci în acest vagon. Şansele de a-i întâlni pe cei doi puteau fi reduse cu 50 la sută, dacă aş fi urcat în vagonul celălalt.

După un timp (ce-i drept, nu prea îndelungat), în care valurile de supermuzică se revărsau ca duhoarea peste noi toţi, simt că nu mai rezist, aşa că mă îndrept spre sursa ei, telefonul aşezat parcă simbolic pe cutia pentru gunoi de lângă proprietarul ce mormăie entuziasmat versurile fără cap şi fără coadă, ale unui „artist” de mahala.

– Vă rog să opriţi muzica, este o lipsă de respect faţă de ceilalţi călători să daţi volumul atât de tare.

– Dar unde scrie că n-am voie să ascult muzică?

– Dar unde scrie că ai? Că despre cei 7 ani de acasă, nici nu are rost să te întreb.

În timp ce omul opreşte audiţia, mai apare un domn care-i spune să-şi ia căşti dacă vrea să asculte muzică în public, iar liniştea se aşterne peste întreaga comunitate, doar zgomotul roţilor de tren se mai aude, liniştitor şi paşnic.

Bineînţeles că atunci când a venit conductorul, cei doi şi-au luat băgăjelul şi au plecat la clasa a doua.

Am fost la început furioasă, apoi tristă, gândindu-mă că nu eram singurul pasager deranjat de muzica necivilizatului, dar singura care am luat cu adevărat atitudine. În ochii celorlalţi, vedeam aprobarea pentru ceea ce făceam, dar şi frica, o mare frică de… „dacă ne vede cineva, dacă ne face ceva, dacă….” acea frică pe care românii au trăit-o zeci de ani şi care-i face ca şi în ziua de azi să fie capete plecate, lăsându-i pe alţii să le conducă vieţile, pe cei ce votează în funcţie de cât de roşie este găleata pe care au primit-o plocon înainte de alegeri. Ce dacă-i goală şi aşa va rămâne: „Măcar ăştia ne-au dat ceva, maică!”

Dacă mai există vreo speranţă pentru România, ea nu stă în ascultătorii de rap cărora nu le pasă de cei din jur, nici a fricoşilor care nu crâcnesc, lăsându-i pe primii să-şi facă de cap… Deci, pe ce mâini rămâne ţara asta? Sunt curioasă, fiindcă eu sunt optimistă de felul meu, dar întâmplarea aceasta m-a cam dat peste cap.

Să fiţi înţelepţi şi buni!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă.

Am obosit…

Abia aştept să se termine odată cu toată mascarada asta de campanie electorală, în care 85 la sută dintre participanţi toarnă minciuni cu găleata în capul nostru, „populaţia” (după spusele lor), pe care o cred proastă, incultă şi neinformată.

Căutând ceva în dulap, aud aseară cum Marele şi Iubitul Conducător, zâmbitor şi plin de sine, povestea despre creşterile economice din perioada în care partidul (pe care cu mână de fier îl conduce) este la guvernare, adică 30 de ani, mai puţin vreo 4.

Eram cocoţată pe scaun,  simţeam că ameţesc la auzul unor asemenea minciuni sfruntate, aşa că am coborât repede şi am plecat din camera în care soţul meu se uita la ştiri…

Oare câţi dintre cei ce stau cu nasul în televizoare mai cred balivernele unui hoţ, pe care toată Europa îl huiduie şi-l ironizează? S-ar părea că destui, altfel n-ar mai avea nas să iasă în public, s-ar ascunde în gaură de şarpe şi nu i-am mai auzi în veci de nume.

Oare chiar trebuie să dispară o generaţie, pentru ca România să scoată capul din nămolul în care ne-au afundat politicienii de categoria a VII-a pe care nu i-am votat niciodată, dar au tot ieşit la alegeri?

Ştiu că o să primesc comentarii furioase la aceste cuvinte, dar este purul adevăr. Dacă nu-l pronunţă mulţi, îl gândesc însă.

Ceea ce ştiu cu siguranţă, este că am obosit tot aşteptând ca un Făt Frumos să vină şi să ne salveze (până la urmă de noi înşine), concluzia fiind că fiecare dintre noi are puterea de a schimba ceva, puterea aceea mică, aflată în buletinul de vot, dar care, la un moment dat, poate fi foarte mare, uriaşă, poate face diferenţa între a trăi de pe o zi pe alta, sau a redeveni ceea ce am fost cu ani în urmă, o ţară respectată şi pentru oamenii ei, nu numai pentru poziţia geografică şi bogăţiile sale.

Mă mai ţine totuşi vlaga până după alegeri, iar speranţa că ACUM este momentul pentru a da de veste lumii că România s-a deşteptat, nu m-a părăsit încă.

Să mergem la vot şi să alegem schimbarea. Pe cei de până acum i-am văzut, cu vârf şi îndesat, de ce sunt în stare.

Doamne ajută!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

Se trezesc românii?!! „NIMIC!”

Eram frumoşi şi tineri, era Revoluţie, era atâta speranţă şi fericire în inimile tuturor… Şi au trecut TREIZECI DE ANI  de atunci.

Între timp, copiii noştri au ajuns la vârsta noastră de atunci, noi am devenit bunici, dar marea schimbare, cea mult aşteptată, încă nu s-a produs; sau, nu s-a produs pe deplin.

Zâmbeam în adolescenţă când auzeam despre bătrâni care încă îi mai aşteptau pe americani, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îmi dau seama că am ajuns asemeni lor, sperând într-o himeră care nu se ştie dacă va mai deveni vreodată realitate.

De fapt, ce vrea această naţie română? Lucruri simple, care, se pare că odată cu venirea unor guverne tot mai ticăloşite la putere, se îndepărtează de noi, asemeni unei Fata Morgana spre care tânjeau vechii marinari. Ne dorim cu ardoare să trăim în ţara noastră, fără a avea nevoie să slugărim pe afară pentru a duce un trai decent. Nu cred că este cineva căruia să-i placă să trăiască departe de familie, să stea cap plecat în faţa neamţului, spaniolului sau francezului, doar pentru a avea ce pune pe masa copiilor şi nişte amărâţi de bani, pentru viitorul lor.

Am dori că în această ţară să nu mai vedem cum îmbuibaţii fură fără nicio ruşine ( de la păduri, la fabrici şi la alocaţia copiilor) iar bătrânii şi copiii sunt cu totul daţi uitării.

Am dori ca atunci când mergem să ne plătim dările sau să cerem o informaţie, indiferent unde, să nu fim nevoiţi să plecăm capul la ghişeu, de parcă umilinţa ar fi o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a noastră, a oamenilor de rând.

Am dori ca masa de manevră electorală a celor de la putere formată din asistaţi social care trăiesc pe spinarea noastră, să dispară! Singura boală de care suferă 90 la sută dintre aceşti oameni este LENEA, iar noi nu mai dorim s-o finanţăm . Grija lor cea mai mare este să meargă la târgurile de locuri de muncă şi să obţină ştampila de participare. Prea puţin! Ar trebui ca, atunci când ai refuzat două locuri de muncă, pensia socială să fie tăiată.

Am dori ca localităţile rurale să aibă canalizare, iar copiii să nu mai fie în pericol de moarte de câte ori merg la „toaleta din fundul curţii”, a şcolii.

Am dori ca în România să se facă o mare curăţenie, de sus până jos, de la guvern până la malurile râurilor, care sunt o mare sursă de epidemii, fiind poluate la cel mai înalt grad.

Am dori ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, de la şomerul care a furat un salam, până la marele latifundiar care nu poate explica sursa banilor din care a construit un adevărat imperiu.

Am dori locuri de muncă plătite comparabil cu cele din UE, la care cei plecaţi afară să se poată întoarce şi să fie mulţumiţi.

Am dori ca autostrăzile să nu fie doar pe hârtie, sau banii irosiţi în studii de „prefezabilitate”, care durează zeci de ani, iar harta României rămâne la fel de „cheală”, ca acum 30 de ani.

Şi tot aşa, aş mai putea continua încă, dar noi, cu toţii cunoaştem aceste lucruri însă stăm cap plecat, ca la ghişeu, sau ca în faţa „unşilor naţiunii”, care de fapt sunt unşi cu toate alifiile, sunt ca ţiparii, alunecă din braţul legii care ar trebui să fie ferm şi la fel cu toată lumea, nu permisiv cu unii şi de fier cu alţii.

De fapt, voiam să-l felicit pe acel tânăr din Suceava care a avut curajul să spună ce are pe suflet, înconjurat fiind de propartidul la guvernare.

NIMIC! 

Asta au făcut în cei doi ani, (şi în ceilalţi dinainte) de când „cu onor” guvernează o ţară de oameni îngropaţi în grijile cotidiene, că nici nu mai pot reacţiona. Poate că fapta acestui tânăr îi va inspira şi pe alţii, poate că ROMÂNIA OAMENILOR BUNI totuşi există, iar la un moment dat, care ar trebui să fie cât mai curând, se va ridica şi va scutura de pe spatele ei jigodiile ce-i sug sângele, mai ceva decât pe vremea lui nea Iancu Caragiale.

Felicitări, îmbrăţişări şi urări de bine din partea mea şi a celor ce încă nu dorm în această ţară!

Să trăieşti, român adevărat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Dacă pici în troacă, te mănâncă porcii!

N-am văzut mai nimic din mitingul partidului la putere, am auzit doar câteva comentarii, care inspirau cel mult milă pentru participanți și, mai ales, pentru cei ce i-au adunat acolo.

Dar mi-am amintit de o întâmplare de acum vreo 2-3 săptămâni, când am ”îndrăznit” să recomand unor persoane extrem de ”culte”, cu siguranță simpatizanți PSD, să mai pună mâna pe o carte de gramatică, lucru foarte necesar, atât pentru ei, cât și pentru noi, cei care trebuie să ne ”scrântim” creierul pentru a înțelege ce-au vrut să scrie.

Mi-am dat atunci seama că Marele Partid a reușit să inoculeze atâta ură membrilor și simpatizanților săi, încât, sunt convinsă că ar fi în stare să-i spintece cu un cuțit adevărat, nu numai cu unul verbal pe toți ce  sunt de o altă părere. Este îngrozitor să vezi oameni ce abia leagă două vorbe, cum sar furibunzi cu pumnii strânși, la beregata unuia ce nu e de aceeași culoare politică.

Mi s-a făcut instantaneu milă și greață, nu știu care din acestea două era mai puternică, dar după câteva zile în care comentariul meu încă avea puterea de a-i enerva pe cei ce se simțeau cu musca pe căciulă l-am șters, nu obișnuiesc să-mi beau cafeaua cu oameni de joasă speță, nici nu vreau să-mi populeze virtualul.

Toate acestea, doar fiindcă i-am trimis la școală, oare dacă-i trimiteam la pușcărie, acolo unde este locul majorității liderilor lor, care ar fi fost reacția? presupun că nu atât de mare, totuși, în PSD sunt mai mulți proști, decât hoți sau, cel puțin, asta este impresia mea.

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Reciclarea selectivă – un basm fără happy-end

Imaginea de mai sus este una comună, o poți vedea prin toate localitățile, sate și orașe deopotrivă.

Partea proastă este însă că o inițiativă care ar fi trebuit să ducă la civilizarea comunităților, s-a împotmolit la jumătatea drumului. Ieri am început curățenia de primăvară și aveam o mulțime de hârtii de aruncat. M-am dus să verific dacă este loc în tomberonul dedicat acestui scop, dar, spre  mirarea mea, era plin cu pet-uri și pahare din plastic, probabil deversate de restaurantele din apropiere. La fel arătau tomberoanele pentru plastic și metal.

Cum nu-mi place să las lucrurile nelămurite, am sunat o persoană oficială, ca să-mi dea și mie un răspuns la situația constatată. Ceea ce am aflat, m-a lăsat cu buza umflată: nimeni, niciodată nu vine să golească/ducă tomberoanele, ele stau acolo de ani de zile, fără rost și fără speranță.

Să înțeleg că în toate localitățile se întâmplă așa? De ochii lumii, reciclăm, dar, de fapt, nimic nu s-a schimbat.

De vreun an de zile, în cartierul în care locuiesc, la Cluj, s-au montat tomberoane pentru reciclare selectivă. Începând din acel moment, am pus un sac mai mare de gunoi sub chiuvetă, iar în el punem tot ce nu putrezeste: plastic, metal, hârtie. În vechea găleată de gunoi, strângem doar gunoiul menajer care s-ar putea transforma în compost.

Să mă bați, că n-as mai putea să fac altfel. Dacă merg cumva la cineva acasă și văd gunoiul amestecat, mi se pare că nu e deloc în regulă.

Așa facem și la Lupșa, tot ce poate deveni compost ia drumul grădinii și se transformă în pământ fertil.

Nici nu vreau să vă spun cât de necăjită am fost ieri, când, venind spre Cluj, am văzut din nou malurile Arieșului inundate de pet-uri și alte plasticuri înfiorătoare.

DE CE?

De ce nimănui din țara asta nu-i pasă de ceea ce lăsăm copiilor și nepoților noștri? Aici nu e vorba doar despre autorități, ci de fiecare dintre noi, de mine și de tine, ( de mine nu, că eu nu fac așa) cei care zilnic murdăresc fața Pământului cu nenorocitele lor de ambalaje.

Mă gândesc din ce în ce mai serios să mă angajez la Garda de Mediu. Dacă oamenii nu se pot civiliza cu vorba bună, precis amenzile îi vor face mai receptivi la tot ceea ce înseamnă natură și bun-simț.

Doar comuniștii vorbeau despre ”lupta omului cu natura” C…t! Cu natura nu te lupți, că te învinge de fiecare dată. Cu natura trebuie să trăiești în mod amiabil, s-o iubești, iar atunci te iubește și ea pe tine!

 

Să fiți sănătoși și cu capul pe umeri!

Hai, pa, că m-ai enervat, popor indobitocit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Psihopaţi … online

 

Cu vreo lună în urmă, o adevărată hoardă de cereri de prietenie pe facebook îmi invada spaţiul virtual, drept pentru care, am dat din nou publicităţii articolul scris cu vreun an în urmă, „Bună, cf eşti măritată?” , m-am gândit eu că, poate va avea un efect terapeutic asupra frustraţilor călători în sfera facebook-ului.

Tocmai citeam un articol care dădea o definiţie clară a psihopatului (persoană cu o anumită inteligenţă, dar căreia nu-i pasă deloc de cei din jur, nu cunoaşte compasiunea, care ştie foarte bine diferenţa dintre bine şi rău, dar preferă să facă răul, doar aşa, de distracţie), când, la insistenţele unui anume MARIAN OPREA, m-am gândit să-i trimit articolul, poate se documentează şi mă lasă în pace. Nu zic că ar fi fost singurul, dar dialogul, mai bine zis monologul lui îl mai am încă pe messenger, aşa că pot să-l reproduc.

 

Iată un exemplu concludent, care arată „câte prune are în straiţă” cum se zice pe la noi, „ţăranii din fundul ţării”,  cum cu o mare bunăvoinţă ne-a sau m-a gratulat „domnul” Marian Oprea, care, după opinia personală, poate să jignească pe oricine, oricum şi să nu suporte niciun fel de consecinţe.

Stimate doamne, prietene cu acest specimen, vă sfătuiesc să aveţi grijă, nu-l supăraţi, fiindcă s-ar putea să aveţi parte de epitete chiar mai usturătoare decât cele pe care mi le-a adresat mie, fără ca eu să spun vreun cuvânt.

Cred că oamenii de acest fel sunt foarte periculoşi, sunt genul de om care-şi bate nevasta prin plapumă, ca să nu-i lase vânătăi.

„Domnule” Marian Oprea, de obicei scriu doar pentru prieteni, dar acest articol va fi distribuit public, poate ai ocazia să vezi că şi   „o băbăciune proastă cu sandale de cauciuc (de fapt, marca walkmaxx, dar n-ai cum să ştii) din fundul ţării poate să se apere de proştii şi psihopaţii ce mişună într-un spaţiu în care nu se cere carnetul de note pentru a avea acces. Să ştii că „ştii” se scrie cu doi „i” în contextul în care l-ai folosit, dar nu mă mir de greşeală, unicul neuron ce ţi se tot bălăbănea prin tigva goală, a ameţit şi ţi-a căzut în chiloţi, iar de acolo se războieşte cu lumea întreagă, mai ales cu femeile care sunt inteligente şi nu le poţi veni de hac.

Oricum, ai dat  dovadă de laşitate, m-ai blocat tocmai în momentul în care voiam să-ţi răspund, aşa cum meriţi. N-am putut atunci, o fac acum, cu mai mult public, nu puteam să las pe cineva să mă jignească în mod gratuit şi să nu răspund.

Să nu uităm că azi e Sf. Nicolae, ocazie cu care vă doresc tuturor celor ce purtaţi acest nume sau derivatele lui, să fiţi sănătoşi, plini de viaţă şi de umor. Ce ne-am face fără umor?

Vă salută deci cu spor, cu prietenie şi umor, o… băbăciune proastă din fundul ţării…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi