Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupta cu gunoaiele

Sper ca Sf. Gheorghe, care a fost și el un luptător, să nu se supere pe noi că de ziua lui am dus și noi (soțul meu și cu mine) o luptă, lupta cu gunoaiele.

Am ales să facem un pic, da chiar un pic de curățenie pe malul Arieșului, la podul de la Hădărău. Cei care aveți drum pe acolo, știți la ce mă refer. Atâta mizerie, n-am văzut de când mă știu.

Pe malul dinspre Lupșa se vedeau clar sacii de gunoi aruncați de către vecinii podului, așa că m-am gândit să fac un apel la ei, să binevoiască să-și strângă singuri gunoaiele pe care tot ei le-au aruncat.

Pe malul dinspre Hădărău, erau mai mult gunoaie aduse de Arieș, așa că am curățat acolo. În trei ore și jumătate, am adunat 20 de saci de 180 de litri, iar dacă mai aveam saci și vlagă, mai puteam aduna încă o mie.

Chiar dacă porțiunea pe care am reușit s-o curățăm nu este prea întinsă, totuși se vede diferența față de restul malurilor. În ritmul acesta, până la toamnă, poate terminăm. Dar nu prea avem șanse, fiindcă aruncători de gunoaie nu ne vor lăsa niciodată șomeri. Abia aștept instalarea camerelor spion în locurile cele mai afectate de nesimțirea lupșenilor și, mai ales a amenzilor usturătoare care să-i facă să conștientizeze că Arieșul și nicio altă apă curgătoare nu sunt lada lor de gunoi.

ÎNAINTE

Dacă ar fi după mine, eu i-aș obliga și la muncă în folosul comunității, ca să vadă cum te simți când strângi gunoaiele altora și să-și învețe măcar copiii să fie civilizați.

Despre gunoaiele de pe Arieș, se spune că vin din aval. dar gunoaiele de pe Valea Caselor, tot de la Bistra vin?

DUPĂ

Parcă e ceva diferență, nu?

Eu sunt de părere că fiecare locuitor de pe Valea Arieșului sau de pe orice altă vale din țara asta, ar putea să facă ceea ce am făcut noi azi, fără tam-tam, fără organizare de la primărie, pur și simplu, să adune gunoaiele de pe malurile celei mai apropiate ape. Cu siguranță, atunci când gunoiul este strâns, se vor găsi soluții pentru a-l transporta la rampele de gunoi. Dacă primarul vostru nu e în stare să facă nici atâta lucru, nu-l mai votați!

Eu am încredere în primarul actual al comunei Lupșa, că va face din această comună ceea ce merită să fie cu adevărat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Obiceiuri vechi, în vremuri noi

Obiceiurile s-au schimbat acum, în pandemie. Nu ne mai repezim unii la alții ca să ne îmbrățișăm, nu mai dăm mâna… unii dintre noi.

Ca să fiu sinceră, mie niciodată nu mi-a plăcut să pup oameni pe care nu i-am văzut demult, sau niciodată. Mi se părea o intruziune incomodă în spațiul meu personal, poate așa simțeau și ei, dar, de dragul conveniențelor trebuia să facem acest lucru. Vă mai amintiți nunțile, la care toată lumea se pupa cu toată lumea? Ce bine că nu se mai poartă! mergeai la nuntă sănătos și te întorceai acasă cu te-miri-ce virus contactai de pe acolo.

Dar să revenim la zilele noastre, când, în mod normal, trebuie să păstrăm o anumită distanță zisă socială, față de ceilalți trăitori de pe Terra. Zilele trecute, când urcam în mașină, văd un cunoscut pe care nu l-am întâlnit în ultimii doi ani, cel puțin. Mă vede și el, vine spre mine, își dă masca jos și încearcă să-mi pupe mâna. Poftim? Mă retrag cât pot în mașină, cu masca pe figură, bineînțeles și-i spun că astea sunt gesturi care nu mai sunt la modă, că doar suntem în pandemie.

Am văzut dezamăgirea pe fața lui, dar n-am regretat nicio clipă gestul meu. Oare câți n-au fost infectați, doar din pricină că au fost bine crescuți, au stat fără mască în preajma cuiva cunoscut, doar fiindcă nici acela nu purta sau s-au dus la o cafea… Eu prefer să fiu nesimțită și sănătoasă, decât ”bine crescută” și la spital.

Din păcate, gestul de a da mâna este atât de bine implementat în ADN, mai ales în cel al bărbaților, încât și acum, după mai bine de un an de pandemie, nu se pot dezbăra de el. Dacă-ți întinde mâna un bărbat mai în vârstă, nu trebuie să faci la fel, doar ca să nu-l superi: înclini frumos capul ca salut și-i spui că e pandemie. E posibil ca tocmai tu să-i dai lui virusul, deci e mai bine să fim cu toții precauți.

Se știe că acest gest este foarte vechi, de pe vremea când oamenii umblau înarmați, iar datul mâinii arăta de fapt că ”nu sunt înarmat”!. Acum nu mai este cazul, oricum, cei care au arme, nu le țin la vedere.

La bună… vedere!

Manuela Sanda Băcăoanu

M-am vaccinat

  • No, și? O să ziceți. Ce dacă te-ai vaccinat? Milioane de români au făcut-o deja, a devenit o activitate banală. Până și turismul pentru vaccinare a devenit banal.

Da, așa este, tocmai acest lucru vreau să-l scot în evidență, de fapt a te vaccina este un lucru normal și de bun simț, este metoda cea mai sigură de eradicare a acestui nenorocit de virus. Este acțiunea prin care eu, tu, noi arătăm că ne pasă nu doar de noi, ci și de ceilalți.

Am așteptat să treacă cele două zile fatidice în care se spune că ai putea avea diverse reacții adverse, pentru a nu mă lăuda degeaba. În afară de o ușoară durere la locul înțepăturii atunci când ridicam mâna, n-am simțit niciun alt inconvenient. N-am făcut febră (oricum, ultima dată am avut febră în urmă cu 31 de ani), nu m-am simțit obosită (poate doar puțin după voluntariatul pe malul Arieșului, unde am strâns gunoaiele lăsate acolo de concetățeni fără simț civic sau, mai bine zi, fără bun simț).

Ah, o să ziceți acum, precis nu faci anticorpi, că nu te-au durut toate. Nu știu ce să vă răspund, cert este însă că ultima dată am avut gripă când eram în clasa a V-a, deci s-ar părea că nu stau chiar atât de rău cu sistemul imunitar. Poate din contră, se descurcă singur ca să producă anticorpii, nu mă mai implică (dureros) și pe mine, în asta.

Am mai vorbit cu multă lume în ultimele două zile, dar nimeni nu mi-a spus că ar fi avut alte simptome, decât o mică (poate la unii mai mare) durere la locul înțepăturii.

Deci terminați cu frica și cu teoriile conspiraționiste, că dacă voia cineva să vă omoare, băga cip-ul sau otrava în paracetamol, pe care cu toții îl îngurgitați fără frică, măcar că e mult mai periculos decât AstraZeneca. Sau îl mai puteau băga în colebil, care iarăși este un medicament favorit.

Hai, să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Două povești triste cu COVID

Ieri am aflat două povești adevărate, care încă o dată m-au umplut de furie împotriva celor care proliferează idei de genul: pandemia nu există, masca e o prostie, vaccinul e făcut ca să ne introducă cip-uri și altele asemenea, în timp ce-i numesc pe medici criminali sau mai știu eu cum.

Prima poveste – foarte scurtă

Această poveste poate fi localizată oriunde, pe teritoriul României.

O familie de două persoane, soț și soție, sub 60 de ani, au simptome de răceală, timp de câteva zile. Hotărăsc să-și facă teste rapide, luate de la farmacie. Amândoi sunt pozitivi.

După încă o zi, soția își revine, dar soțul e tot mai rău. Doamna o sună pe prietena ei, care este medic, iar aceasta o sfătuiește să sune imediat la 112 și să cheme o ambulanță, fiindcă nu e de glumă. (Doctorița trecuse și ea prin covid și are încă sechele, după câteva luni).

Soțul nu vrea în ruptul capului să fie chemată ambulanța. Acestea se întâmplau pe la ora 15. La ora 22, soțul decedează, sufocat. Ce bine că nu s-a dus la spital, ca să-l omoare ”criminalii” de doctori! S-a omorât singur, cu prostia lui.

Uite așa, se poate rezuma la câteva cuvinte sfârșitul unui om.

Povestea a doua – și mai scurtă

Această poveste se întâmpla săptămâna aceasta, în Canada.

Fostul soț al unei femei tinere, cu toate că are simptome de covid, vine să-și ia băiatul pentru weekend.

Rezultatul: copilul și mama lui, sunt acasă (deocamdată) bolnavi de covid.

Bărbatul a decedat alaltăieri, în spital, unde a ajuns prea târziu.

Prietena lui, gravidă cu gemeni, e internată în spital cu covid și încă nu știe că el a murit.

Viața bate filmul, nu-i așa? Iar uneori, MOARTEA bate VIAȚA!

Măcar să nu o ajutăm!

Dragii mei, fiți responsabili, fiți cu capul pe umeri! De ceea ce face fiecare dintre noi, depinde soarta multor oameni din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, iubiți sau indiferenți, dar… oameni.

Iar dacă primesc vreun comentariu de genul ȘOȘOACĂ, fiți siguri că zburați din lista mea de prieteni, chiar dacă ne cunoaștem de o viață.

Sănătate multă, dragi români!

Manuela Sanda Băcăoanu

Irimaș și duba lui – Facebook-ul de altă dată

Are Arieșul nostru câteva locuri în care-i deosebit de pitoresc. Dacă ai norocul ca apele crescute să fi făcut curățenie, poți face niște fotografii grozave… dacă nu, pleci mai departe, cu speranța că altă dată, poate… va fi mai bine.

Dar numai speranța nu ajunge atunci când vrei să faci un lucru care să ”miște” munții sau măcar să-i înghiontească nițel. De aceea m-am bucurat foarte tare că primarul Radu Penciu a dat startul la curățenia de primăvară, că va începe o acțiune de amploare, la care sunt sigură că vor participa mulți dintre locuitorii comunei Lupșa, fiindcă felul în care arată acum malurile Arieșului este imaginea unui dezastru ecologic.

Bineînțeles că recomandarea este să facem cu toții curat în fața casei, să arătăm că suntem oameni gospodari… Eu aș fi de părere că nu numai fața casei spune ceva despre proprietar, ci mai ales spatele ei, acolo unde suntem tentați să aruncăm tot felul de ciurucuri, în ideea că ne-or mai folosi la ceva, cândva.

Dar să revin la titlu, că nu degeaba l-am ales. Una dintre cele mai idilice și dragi mie imagini din copilărie, este cea a lui Irimaș, toboșarul satului, care, după un ropot ca la carte, striga cât îl țineau bojocii, cam așa: ”S-aduce la cunoștință…din partea Sfatului Popular… că până săptămâna viitoare, toată lumea să-și curețe șanțurile!!!” sau, variante:” Joia viitoare… în data de… toată lumea să vină pe Stârcu, la mușuroaieee!”. Era un deliciu să-l auzi. Eu aveam cam 4 ani pe vremea acestei amintiri. Țin minte că eram în fața porții, unde împreună cu bunica măturam, șoseaua nu era încă asfaltată, dar la toate porțile erau oameni care făceau curățenie.

Soarele ne mângâia cu ultimele lui raze înainte de a dispărea după turla bisericii, Irimaș își purta falnic ”duba”, strigând din când în când, iar undeva, în depărtare, la iaz, se auzeau melițele: toc, toc, toc, toc, toooc! femei harnice melițau cânepa, pe care tot ele o vor toarce și țese.

Știu că puritatea și naivitatea satului de atunci nu se va mai întoarce niciodată, dar ar fi frumos ca măcar spiritul civic să se întoarcă pe meleagurile noastre, acel spirit care nu te lasă să arunci gunoiul unde te taie capul, iar dacă-l vezi pe altul făcând acest lucru, să-l atenționezi, iar dacă nu vrea să te bage în seamă, să-l dai pe mâna autorităților.

Nicio națiune nu s-a născut civilizată, dar prin coerciție, oamenii care altfel nu pot fi civilizați, vor învăța niște lucruri care până la urmă formează bunul simț.

Felicitări Radu Penciu, suntem alături de tine, indiferent dacă trebuie să facem curat, să construim, sau să jucăm!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moață de la Lupșa

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Trăiește AZI!

Trăiește AZI, mâine nu există, iar IERI este deja istorie. Când vei înțelege acest lucru, viața ta va deveni adevărată, nu te vei mai cufunda în himere și nici nu-ți vei mai plânge trecutul.

Bucură-te acum, în acest moment, fii fluturele galben apărut asemeni păpădiilor la început de primăvară, care nu știe că mâine nu va exista pentru el, nici că un ieri a fost vreodată. El e acum, în acest moment, zburdalnic și aerian, printre primele flori gingașe de primăvară, e fericirea întruchipată, fără griji și fără angoase. Azi este ziua în care se desfășoară viața lui și habar nu are de planuri de viitor sau de regrete târzii.

Fii, ca fluturele, în fiecare zi! Nu-ți face griji pentru mâine, fiindcă mâine nu există. Timpul este liniar, noi suntem cei care trecem prin el. În aceeași clipă, în eternitatea lui, timpul este ieri, azi și mâine, dar tu, omule, ești doar azi. Doar acum, când citești aceste rânduri, trăiești cu adevărat. În rest, totul este miraj, iar miracolul vieții este nesfârșit.

Dacă frunza ar ști că la un moment dat va părăsi copacul, pentru a se transforma în hrana lui, oare l-ar mai servi cu atâta credință, un anotimp întreg? Sau dacă mielul de Paști ar ști ce-l așteaptă, ar mai fi atât de vesel și zburdalnic?

Natura întreagă este într-o armonie perfectă, singura ființă care i-o tulbură este aceea care a primit conștiință și rațiune. Pare absurd, dar este adevărat. Nimeni, în afară de om nu se vlăguiește muncind în exces, mâncând sau distrându-se în exces. Pentru plante și animale există un timp al muncii și un timp al odihnei.

Să păstrăm acest echilibru în viața noastră, care va începe să curgă mai armonios, mai lin, iar noi vom reuși să fim mai plini de recunoștință pentru ceea ce suntem, nu neapărat pentru ceea ce avem. Citeam undeva că ordinea firească a lucrurilor este SĂ FII, SĂ FACI, SĂ AI.

dacă începi cu SĂ AI, nu vei mai reuși niciodată SĂ FII cu adevărat.

Am scris aceste rânduri pentru cititorii mei, care sunt deosebit de inteligenți.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Carantină la Sălciua

Azi veneam de la Lupșa, iar la intrarea în Sălciua am fost opriți de către un echipaj de poliție și informați că localitatea este în carantină, fiind avertizați să nu oprim pe teritoriul ei.

Până aici, nimic deosebit în vremuri de pandemie. Mai ciudat mi s-a părut că mașinile care ieșeau din Sălciua nu le oprea nimeni. Da, puteau tranzita localitatea, dar puteau fi și locuitori care plecau puțin să-și vadă de interes, că doar nimeni nu-i trăgea la răspundere.

După Sălciua urmează cascada Șipote, loc foarte frecventat în scop turistic, după ce a fost frumos amenajat. Aici, plin de lume, un microbus de copii, plus unul de femei care păreau în ceva pelerinaj, plus câteva mașini de turiști și noi, care luăm apă în fiecare săptămână. Din poze nu reiese, dar erau cel puțin 50 de oameni acolo.

După cum se vede, nimeni nu poartă mască (în afară de soțul meu, pe care nu l-am lăsat să coboare din mașină fără), copii și adulți de-a valma, într-o bună dispoziție generală.

Am avut destule exemple de apropieri mult mai scurte de atât, care s-au soldat cu infectări. Dragi părinți, nu uitați că sunt 16 copii la ATI, dintre care 4, intubați. Dacă până acum virusul vi s-a părut o glumă, cel puțin în ceea ce privește copiii, acum începe să se adeverească tocmai contrariul.

Mulți spun că nu au idee de unde s-au infectat, dar dacă și-ar face o scurtă recapitulare a zilelor precedente, cu siguranță și-ar da seama.

Eu scriu pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut. Celorlalți, le urez multă baftă!

Manuela Sanda Băcăoanu – o persoană tristă, văzând ceea ce se întâmplă în jur

Vaca de tablă

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu 20-30 de ani, că locuitorii satelor românești vor ajunge să mulgă o ”vacă de tablă”.

Dar îmbătrânirea satelor prin exodul tinerilor spre oraș apoi afară din țară, a făcut ca mâna de lucru să devină aproape inexistentă. Foarte greu găsești pe cineva care să te ajute la muncile agricole, cei care mai muncesc, abia o pot face pentru ei.

Și uite așa, an de an, tot mai multe fânețe rămân necosite, spinii și tufișurile le iau în stăpânire, iar când privesc pe geam, pe Stârcu mai este doar un loc cosit, în rest, arată precum un bărbat neglijent care se bărbierește din an în paști (după primul an), apoi ca un bărbat care și-a lăsat o barbă ce amenință să-i ajungă până la brâu, după câțiva ani.

Cine o fi de vină? Nu zic că mai trăim în zilele acelea în care aproape la toată casa mugea vaca, dar acum, ți-e dor să mai vezi o vacă venind de la păscut. Mă întreb ce o fi ”laptele” pe care-l cumpărăm frumos ambalat în cutie de carton, dacă vacile au dispărut de la sate? O fi făcut din ”materie primă pentru lapte”, așa cum este și ”materie primă pentru iaurt” și pentru tot ce-ți dorește inima, sub forma unor concentrate, din care poți produce de la lapte la gogoși, absolut orice. Chimia alimentară este o industrie înfloritoare.

Iar acum, să revenim la vaca noastră, de tablă… care nu e altceva decât un automat, care-ți dă lapte. Dai banul și primești laptele, fără să cosești, să duci vaca la păscut, s-o mulgi sau să cureți grajdul . Mașinile se opresc una câte una, „mulg vaca de tablă” și pleacă în drumul lor. Foarte simplu și ușor. Azi am văzut că vaca de tablă a ”înțărcat”, a oprit o mașină, un domn a coborât, a vrut să mulgă vaca, dar… nimic.

De unde știu toate acestea? Foarte simplu, vaca de tablă e tocmai peste drum de grădina în care am început muncile agricole.

Ei, dar să nu deznădăjduim, poate satul românesc mai are o șansă… dar dacă șansa nu vine de undeva de sus, (nu din cer, că de acolo vine doar ploaia) ci de la guvernanții care se luptă cu altele acum…

Eh, să fim sănătoși și la pungă… groși. Că așa zice o vorbă românească.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu vaca aia, poate face parte din progres, nu știu…

N-am găsit poza cu vaca, am pus cu calul…

Manuela Sanda Băcăoanu – grădinar fără diplomă