Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Să mai vorbim despre EMINESCU…

Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!

De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună. 

Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. 

Stelele-n cer 

Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn; 

Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./
Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./

Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./

Nu e păcat?/
Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? 

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

Un frumos omagiu

Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini. 

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. 

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Eminescu și creștinismul

Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)

Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru. 

…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:

Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…

NotăPuțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. 

Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).

Crăiasă alegându-te, 
Ingenunchem rugându-te, 
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire, 
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară, 
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie! 
Noi, ce din mila sfântului

Umbră făcem pământului, 
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri, 
Regina peste îngeri, 
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară, 
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie!”

Sper că v-au mângâiat sufletul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Budincă de sorg cu mere

Aceasta este o rețetă extrem de simplă, dar delicioasă și foarte sănătoasă. Un desert care ne acoperă nevoia de dulce, fără a avea și părțile negative ale dulciurilor procesate, din comerț.

Avem nevoie bineînțeles (observați cum se scrie ” bineînțeles”, cu ”Δ, nu cu ”â”, cum scriu unele persoane care se cred mai cu moț. Bineânțeles că nu la cititorii mei mă refer! Vă rog s-o luați ca pe-o glumă. Sau ca pe-o lecție de gramatică utilă, chiar dacă nu recunoașteți asta cu voce tare) de sorg.

Sorgul este o cereală care până nu demult se folosea doar în hrana animalelor, cu precădere a cailor. Asta a fost până într-o zi când cineva, nu știu cine, a introdus-o în hrana oamenilor și bine a făcut. Este o cereală lipsită de gluten, deci poate fi mâncată și de către cei care au boala celiacă (intoleranță la gluten).

În România nu se prea găsește deocamdată, (eu am cumpărat online) însă am auzit că în America e un soi de delicatesă. restaurantele de lux se laudă cu folosirea sorgului în meniu.

Am bătut apa-n piuă destul, așa că, să vă spun rețeta:

Se fierbe sorgul ( eu am pus cam 5-6 linguri) în apă cam de 3 ori cât volumul lui, iar când este aproape fiert, se adaugă merele, tăiate cubulețe (sau ce alte forme preferați) nu foarte mici. Se adaugă scorțișoară după gust. Se lasă să se răcească, iar când e doar călduță budinca, se poate orna cu o linguriță de miere.

E perfectă pentru o după-masă geroasă de iarnă, la gura sobei.

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mic dejun gustos

Iată un mic dejun care, pe lângă faptul că e foarte sănătos, e și foarte gustos și ușor de pregătit: ciuperci pleurotus la tigaie (fără ulei), humus (o pastă din năut, a cărei rețetă o voi da în zilele următoare), salată de frunze verzi (rucola, salată verde) cu ceapă roșie și un ardei iute, pentru completarea gusturilor și culorilor din farfurie.

Dacă vrem să ne și ”îndulcim” puțin, putem prepara o gustoasă cacao (cu cacao neprăjită), în care adăugăm un deget de lapte vegetal ( ovăz, soia, orez), alături de o felie de pâine cu unt de arahide și gem din producție proprie: căpșuni, aronia, piersici roșii, prune, sau amestecuri din aceste fructe.

Poftă bună!

Manuela Sanda Băcăanu

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Deoarece traducerea în spaniolă a primei mele cărți devine din ce în ce mai adevărată, vă las aici un fragment, spre delectarea celor care cunosc limba lui Cervantes. Dacă aveți observații, sunt foarte bine venite.

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

El Camino francés, 2012

Antes del Diario

¡Es bueno encontrarte, querido lector! Me alegro de que vamos a pasar algún tiempo juntos, de que vas a estar ahí para mí y tu corazón va a latir más rápido, te vas a divertir o vas a llorar conmigo, vas a sentir la peor parte de las subidas y los horrores de los descensos llenos de baches, vas a tomarme de la mano y tratar de quitarme la carga de los hombros en las próximas páginas, que espero que sean lo suficientemente interesantes, para que no dejes el libro durante días en el borde de un sillón, abierto en la página „x”, donde te has quedado dormido y no te has molestado ni siquiera en volver a ponerlo en la biblioteca.

Desde que era adolescente, quise escribir un libro, pero siempre me estaba topando de la falta de un tema real y emocionante que me pusiera a trabajar. Cuando, por fin, conseguí el tema, surgieron dudas y tal vez un poco de pereza, o no sé cómo catalogar la sensación que me estaba intentando inmediatamente después de que terminara la peregrinación. Tal vez el trágico final de mi gran aventura me mantuvo alejada de la mesa de trabajo durante tanto tiempo, la sensación de derrota e inutilidad de todo mi viaje, que me siguió por un tiempo, todo esto se derritió, y un día, me puse a trabajar.

Y, esto es lo que escribí…

Este Diario „ha madurado” en mí durante un año y medio, hasta que me armé de valor para empezar a ponerlo en papel. De hecho, supe desde el principio que había experimentado cosas absolutamente maravillosas y dignas de ser escritas, pero como no tenía experiencia en la escritura, y mi agenda diaria estaba extremadamente ocupada, seguí posponiendo hasta que no pude más. Todos los acontecimientos y palabras estaban en mi corazón, pidiendo el derecho a la vida, el derecho a salir a la luz para expresar todo lo que sentí durante los 28 días de peregrinación y después de eso, hasta mi retorno a casa.

Solo había escrito unas pocas páginas, pero ya tenía curiosidad por saber si le gustaría a los que lo leían, si me traería fama y reconocimiento…

Ahora, cuando lo he terminado, me doy cuenta de que el mayor regalo que me he dado escribiéndolo es que he podido revivir casi con la misma intensidad todos los momentos importantes de mi peregrinación y darme cuenta de ciertas cosas, que, por el momento, de alguna manera se han quedado escondidas en la niebla. Quiero decir, en este momento de mi existencia, soy completamente indiferente si voy a ser criticada o aclamada, si voy a tener 50, 500 o 5000 lectores, lo más importante es que he logrado verter todo lo guardado en mi corazón y pararme ante ustedes con mis palmas mirando al cielo, en el más puro gesto de sinceridad.

Puedo decir con la mano en el corazón que no inventé nada, no he inflado la verdad, todo sucedió exactamente como lo dije. Si en algunos lugares parece un poco fuera de los patrones de normalidad, los que han estado en el Camino de Santiago saben que lo normal aquí en la vida cotidiana no coincide con lo normal allí. Ese camino está lleno de magia, buenas hadas y ángeles, y si no crees, todo lo que tienes que hacer es tomar algunas cosas en una mochila e ir a la carretera.

Tuve muy pocas notas tomadas en el acto, pero aumenté la imagen de los mapas de la guía por los que agradezco sinceramente a Edita, y, para mi asombro, cuando miré de nuevo el mapa, recordé en detalles los acontecimientos que se desarrollaban en ese tramo de carretera. Incluso cuando regresé, no podría enumerar las localidades por las que había pasado, pero ahora, es como se ponen en la cuerda de mi mente las perlas hechas de tallo de saúco, coloreadas con acuarelas, que estaba haciendo en primer grado. Era como ver una película conmigo en el papel principal, ser a la vez actriz y espectadora, el hechizo de lo que sucedió allí siendo igual de poderoso, incluso después de tanto tiempo.

Estoy segura ahora de que si has estado en Camino una vez, nunca lo vas a dejar, y tu vida dará un giro feliz, sin esfuerzos ni tropiezos. Solo tienes que ceder tu voluntad a los acontecimientos, dejarte ir al azar, para recibirlo todo con serenidad y no culpar a nadie de lo que te está pasando, aunque de momento pienses que es algo negativo, porque tú mismo eres el artesano de tu vida, a pesar de que  aún no seas consciente de ello. Puede ser necesario que aprendas una cierta lección, o simplemente que te vuelvas más fuerte y más consciente de quién eres y quién quieres llegar a ser.

Por lo tanto, te deseo una lectura agradable, esperando que estas líneas te hagan al menos pensar, si no subir en el tren o el avión, para llegar a los maravillosos lugares donde la conciencia está más viva y la vida abre nuevas perspectivas, ayudándote a convertirte en la mejor versión de ti mismo a partir de esta experiencia.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Foamea e cel mai bun bucătar

Privind la copiii din ziua de azi, care mănâncă doar ce, când și cât vor, mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eu aveam vreo 8 ani, iar fratele meu, 2.

Era o minunată zi de sfârșit de august, soarele nu mai era atât de dogoritor, dar întreaga natură era încă în putere, așa, ca un om sănătos, pe la 45-50 de ani.

Încă de dimineață, mătușa (sora bunicii) ne promisese că ne duce undeva, dar ca să fim cuminți toată ziua și să nu facem vreo boacănă, ne lăsase în suspans asupra locului în care vom merge.

În sfârșit, pe la 12, ne zice să ne pregătim, că plecăm. Când ești copil, o excursie la nici un kilometru, la o fâneață care era a mătușii, e o aventură grozavă. Ea avea ceva de lucru acolo, iar noi, ne puteam zbengui în voie. Ce bine-i să fii copil, nicio grijă nu-ți împovărează umerii! Din prevedere, mătușa a luat o bucată mare de pâine neagră, parcă acum îi simt mirosul și gustul dulce, inconfundabil. Pe vremea aceea, în pâinea neagră se puneau cu adevărat tărâțe, nu ca acum, când, cu cât e mai neagră, îți poți închipui doar că are mai mult colorant. A mai luat mătușa și un borcan cu pastă de măceșe, ca să ne ”îndulcim” cât are ea treabă la câmp.

Când am ajuns acolo, după un drum de vreo 15 minute, brusc ni s-a făcut foame. Eram asemeni călătorilor care pleacă undeva cu trenul, dar nici n-au urcat bine, că se apucă de mâncat. Cred că e ceva psihologic, mâncarea te liniștește, te leagă cumva de ”acasă”, n-am idee de ce ți se face atât de repede foame, când pleci la drum.

Mătușa adusese și o pătură pe care a întins-o pe iarba cosită și ne-am pus pe ospăț. Am rugat-o să ne curețe pâinea de coajă, s-ar părea că și copiii de acum o jumătate de veac aveau răsfățurile lor. Mătușa s-a conformat, am mâncat până ne pleznea burta, apoi ne-am ocupat cu joaca.

Din întâmplare, ceea ce avea de făcut mătușa acolo a durat mai mult decât se aștepta, dar nici nu voia să lase lucrul neterminat, așa că, după vreo 2-3 ore, văzând că nu suntem gata de plecare spre casă, ne-am dus la ea spăsiți, iar eu am întrebat-o dacă a aruncat cumva cojile de la pâine. Cum să le arunce, doar e păcat să arunci pâinea, (mătușa știa asta, doar fusese morăriță, moștenind moara de la mama ei, străbunica noastră.)

Fericiți că mai aveam cojile, le-am mâncat până la ultima și cu ultimul strop de pastă de măceșe din borcan. Parcă erau chiar mai bune decât fusese pâinea fără coajă!

Ei, apoi am mers acasă, unde mătușa a povestit cu mare haz întâmplarea, care a rămas în istoria vorbită a familiei.

Mătușa nu mai este de mult, dar această amintire a rămas una dragă inimii mele.

Din păcate, mai sunt și în zilele noastre copii care se culcă flămânzi și nu cred că amintirea acestor zile va fi una fericită, pentru ei.

Manuela Sanda Băcăoanu

Mâncare de cartofi dulci cu năut

Azi am făcut o mâncare în premieră de al cărei gust încă mi se bucură papilele gustative, așa că vreau să v-o împărtășesc.

Este extrem de simplu de gătit, dar, de obicei, mâncărurile simple sunt cele mai gustoase.

Vrând să gătesc ceva cu cartofi de-ai noștri, autohtoni, am constatat că aceștia lipseau la apel, dar aveam cartofi dulci, de care lumea se cam sperie. Pe lângă faptul că sunt mai scumpi, au și ceva care te duce cu gândul la America și la mâncăruri sofisticate. Dar stai, că doar și umilul cartof pe care-l gătește toată lumea, în o mie de feluri, vine tot din America, deci, nu înțeleg reticența!

Cu toate că se cheamă cartof dulce și chiar este dulce, într-un mod foarte interesant, este hipoglicemic, deci poate fi consumat cu succes și fără probleme de către persoanele care suferă de diabet.

Găsind eu doar cartofi dulci, m-am gândit cam în ce combinație s-ar potrivi și… iată ce a ieșit:

Mâncare de cartofi dulci, cu năut

Ingrediente:

cartofi dulci – 4-5

o jumătate de ceapă mare, galbenă

năut – o conservă de 200 grame

mei – (n-am idee) vreo 100 de grame

sare (cu măsură), piper, legume deshidratate (nu vegeta, care conține sare și E610, care este cancerigen)

Mod de preparare:

Am tăiat ceapa mărunțel (nu foarte, că nu prea-mi iese) și am pus-o în tigaia wok, amestecând încontinuu, până a prins un pic de culoare. (Fără ulei) Adică s-a caramelizat, cum zic chefii.

Am curățat cartofii, i-am tăiat rondele și i-am pus peste ceapă, adăugând puțină apă. Am pus celelalte ingrediente și am lăsat să fiarbă la foc mic, până când cartofii erau numai buni de mâncat, moment în care am adăugat conserva de năut și am stins focul.

Separat am fiert meiul, proporția de apă adăugată fiind 2 la 1. Adică dublu apă, față de cantitatea de mei.

Le-am servit împreună și zău că nu arătau rău pe farfurie!

Ca să nu mai vorbim despre gust! Avem aici de toate, vitamine și proteine, numai bune pentru o zi friguroasă de iarnă.

Poftă bună!

Cartofi dulci și conservă de năut găsiți la supermarket, iar mei, la magazinele naturiste. Ceapa am luat-o din beci, e din producție proprie. Am încercat să cultiv și cartofi dulci, dar nu știu din ce motiv, au făcut doar niște frunze foarte decorative, iar în pământ, nimic.

Iarnă faină vă doresc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Omletă din făină de năut

După cum spuneam zilele trecute, vă voi da mai multe rețete de mâncare sănătoasă, fiindcă nu e de-ajuns să-ți dorești să fii sănătos, trebuie să și faci ceva pentru asta. Mergând pe stradă, întâlnesc atâția oameni supraponderali sau chiar obezi, care n-au absolut nicio problemă cu greutatea lor, ”se simt bine în pielea lor” cum ar veni, neștiind că surplusul de greutate le poate cauza boli incurabile sau chiar o moarte prematură.

Nu vreau să dovedesc nimănui nimic, fiecare se trezește atunci când își dorește cu adevărat. Dar o burtă care te precede cu o jumătate de metru, pe lângă faptul că este total inestetică (și nu trebuie să dați vina pe vârstă, nu vârsta e de vină), este și un semnal de alarmă că ceva nu faceți bine, că aveți nevoie de o schimbare în modul de viață. O dietă de scurtă durată, chiar dacă vă ajută să dați jos un număr de kilograme, nu este soluția ideală, mai ales dacă după ce ați scăpat de kilogramele în plus, vă reîntoarceți la vechiul mod de viață.

Dar să nu vă mai bat la cap, iată rețeta:

Omletă din făină de năut

Sincer, n-am măsurat niciodată nimic, așa că nu pot să vă dau niște cantități foarte exacte, însă… mergând și făcând. Experiența-și spune cuvântul după câteva încercări, așa că:

Ingrediente:

  • făină de năut – să zicem, 150 de grame
  • nucă măcinată – cât luăm cu pumnul
  • in măcinat – 1 lingură
  • sare – foarte puțină, spre deloc
  • piper – după gust
  • apă – cât cuprinde

Chestia asta cu ”cât cuprinde” m-a enervat întotdeauna în rețetele clasice, dar am ajuns s-o folosesc și eu.

Mod de preparare:

Se pune făina de năut , nuca măcinată și semințele de in (tot măcinate) într-un bol, apoi se adaugă apa, până devine de consistența unei omlete pe care o preparăm din ouă. (Sau ca un scrob pentru clătite, mai gros). Amestecăm bine pentru a scăpa de cocoloși, adăugăm sare și piper. Pentru o culoare mai galbenă, putem adăuga un pic de praf de turmeric. (foarte puțin, fiindcă are un gust puternic). Între timp, am încălzit o tigaie care nu necesită ulei pentru prăjire și dăm drumul omletei, care sfârâie prietenos.

O coacem pe ambele părți și… GATA!

Cred că timpul de preparare nu e mai mare decât cel pe care l-am folosit pentru a scrie rețeta. O puteți mânca împreună cu murături, ceapă sau ce vă mai trece prin cap. Observați că nu am scris ”o puteți servi” atunci când servești, se presupune că-l servești pe altul. Iar omleta asta e atât de bună, încât e mai bine s-o mâncăm noi (împreună cu familia, prietenii,,,)

Poftă mare!

Ingredientele se găsesc la magazine naturiste, se pot comanda și online. O omletă din făină de năut nu costă mai mult decât una făcută din ouă, dar calitatea nutritivă este net superioară. Ouăle au marele defect că participă la înfundarea arterelor, pe când năutul este prietenul nostru, având la fel de multe proteine.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu

P.S.

După ce am scris rețeta, mi s-a făcut așa o poftă de omletă, încât am făcut una, la marea repezeală. Vreau să spun că, cu fiecare încercare, e tot mai gustoasă! Încercați, nu vă va părea rău! Puteți adăuga și alte ingrediente.Limita e cerul!

Tot eu…

Iarna pe uliță

Găsesc titlul poeziei marelui Coșbuc extrem de inspirat. (Sper să nu se supere, dacă i-l plagiez un pic. Oricum, aceasta nu este o lucrare de doctorat, așa că nu cred că are prea multă importanță.

De asemenea, îi mulțumesc d-lui Aurel Șerban care mi-a atras atenția că e vorba de Coșbuc și nu de Alecsandri, cum scrisesem inițial. Așa se întâmplă când mâna e mai iute decât mintea.

De ieri, a venit iarna și pe ulița noastră, așa că, în fața unui ceai fierbinte și a focului din vatră, m-au năpădit amintiri vechi, din secolul trecut. Protagonistul întâmplării pe care o voi povesti este fratele meu, care la acea vreme nu cred că avea mai mult de șase ani.

Era o iarnă grea, cu nămeți înalți, ger și multă veselie pe pârtiile de săniuțe, din satul nostru. Eu nu avusesem niciodată atâta libertate cât avea el, nu știu dacă și-o lua singur, sau avea acceptul părinților. Faptul că era băiat, probabil îi dădea mai multă credibilitate, era de așteptat că o să se descurce mai bine decât mototoala de soră-sa mai mare la schi, patinaj și săniuș.

Totuși, întâmplarea pe care tocmai mi-am amintit-o l-a scos oarecum din grațiile părinților, ba i-a adus și o ceartă și o pedeapsă pe măsură. După cum spuneam, era o zi geroasă de iarnă, așa cum în ultimii ani nu s-au mai prea văzut pe la noi. În acele vremuri, mașinile erau foarte puține, pericolul de a ajunge sub roțile uneia fiind aproape zero, chiar dacă te dădeai cu sania pe șosea, d-apoi pe un drum lăturalnic!

Era după prânz, un soare cu dinți lumina vesel satul, fără a aduce vreun prejudiciu zăpezii căzută din greu, cu câteva zile în urmă. Fratele meu s-a îmbrăcat corespunzător standardelor pentru a putea ieși din casă fără mustrări din partea bunicii, a luat sania de ață și… dus a fost! A luat drumul Hădărăului, satul de peste Arieș. După ce iese din Hădărău, drumul urcă destul de abrupt, făcând multe ocoluri și fiind o adevărată încercare pentru ceata de copii ce se bucurau de iarna bogată în zăpadă și în senzații tari.

După mai multe ture pe pârtia improvizată, când să se întoarcă acasă, fratele meu a făcut exact lucrul care-i era total interzis, fiind foarte periculos, adică s-a așezat pe burtă pe sanie și a continuat coborârea prin Hădărău, unde a prins o așa viteză, încât nu mai prea putea să stăpânească sania. Ceasul rău i-a adus în față o sanie trasă de boi. Neputând să oprească sau să se strecoare pe lângă ea, Gelu a hotărât ad-hoc să facă o cascadorie, așa că, sub privirile uimite ale stăpânului saniei, a trecut într-o clipită pe sub burta unuia dintre boi înainte ca acesta să se dumirească ce se întâmplă și și-a continuat drumul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Să treci razant pe lângă o sanie trasă de boi e destul de periculos, dar să treci PE SUB BOU, este de-a dreptul nebunesc. Așa pare acum, după atâta timp. S-ar putea ca la 6 ani, să fie destul de normal…

Probabil povestea ar fi rămas doar în amintirea fratelui meu, dar, din nefericire, omul îl cunoștea, așa că a venit cu ”jalba-n proțap” ca să le povestească părinților întâmplarea care-l putea duce direct la spital, sau chiar mai rău pe copilul de 6 ani, prea cutezător pentru acea vârstă.

Nu-mi mai amintesc finalul, probabil o ceartă bună și pedeapsa de a nu merge câteva zile la săniuș, dar având-o pe bunica de partea lui, precis pedeapsa i-a fost redusă la aproape zero.

Ei, cam asta se întâmpla la săniuș, cu ani în urmă. Acum, pericolele sunt mult mai mari, adrenalina mai multă, dar copilăria sunt convinsă că are același farmec, indiferent de secolul în care ți-o petreci.

Vă doresc o iarnă fericită, asemeni celor din copilărie!

Manuela Sanda Băcăoanu

PS Vorbind cu fratele meu la telefon, am aflat un amănunt picant și anume că omul cu sania s-a luat după el, agitând furios biciul. Această parte a întâmplării o uitasem sau n-o știusem niciodată. Noroc că n-a fost destul de consecvent și nu l-a urmărit mult timp.

Cam… așa!

Ce ne facem, fetelor?

Da, chiar, ce ne facem, fetelor? Iarna și-a intrat oarecum în drepturi, zăpada umedă a acoperit întreaga natură, dar parca ai avea chef așa, de un ceai la gura sobei și de o carte bună… Mă rog, dacă va fi bună sau nu, doar voi puteți să-mi spuneți! Vă las în compania unui fragment, poate vă face cu ochiul.

”Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină și lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, dar era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată, pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe ieșite din comun, și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri, aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile, bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul pe bigudiuri, care mestecă sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă, o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o întotdeauna să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă, sau alte accesorii.

    Se întoarce mirată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte mult. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect, care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar, că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc amuzate.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare se îndreaptă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert. Să le lăsăm deocamdată în pace, avem alte personaje cu care va trebui să facem cunoștință.”

Și iacă-așa, a mai trecut o după-masă de iarnă…

Manuela Sanda Bcăoanu