Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Ce ne-aduce Moş Crăciun?

Pe la 1922, Compania Coca-Cola îl inventa pe Moş Crăciun. Da, cu toate că pare secular, moşul este mai tânăr decât s-ar crede. Scopul a fost, bineînţeles, unul mercantil, dar sunt convinsă că n-au sperat nici pe departe să aibă un asemena succes, care parcă creşte an de an.

Moş Crăciun a devenit un brand atât de puternic, probabil cel mai cunoscut din întreaga lume a noastră, a pământenilor. Nu m-aş mira dacă o civilizaţie extraterestră venită la un moment dat (trecut sau viitor) pe Pământ, să fi auzit la rîndul ei de celebrul Moş Crăciun.

Până la urmă, bonomul moş e plăcut de toată lumea, fără deosebire de rang, culoare politică sau a pielii, cu toţii îl iubim pe acest bătrânel simpatic, care e protagonistul a zeci de filme ce rulează fără întrerupere pe canalele TV.

Bineînţeles că ne dă şi mult de furcă, am intrat şi noi în sarabanda de sărbători a occidentalilor, împodobim bradul încă din noiembrie şi ne străduim să punem sub el cele mai potrivite daruri pentru cei dragi.

Totuşi, sunt de părere, că la români se cam exagerează cu aceste daruri, care, în mod normal, ar trebui să fie doar simbolice, nu să ne dea peste cap bugetul familiei. Snobismul şi foamea de cumpărături sunt tot mai puternice, oameni care cumpără la nesfârşit, nu contează ce, dar trebuie neapărat să-şi umple coşurile. Zilele trecute, în ajun de Moş Nicolae, (un moş care pe vremuri aducea câteva dulciuri , fructe, sau o nuieluşă copiilor ce n-au fost cuminţi, acum, săracul de el, e nevoit să care cadouri dintre cele mai scumpe şi sofisticate), eram într-un magazin cu articole pentru copii, care părea asaltat de o hoardă de tătari veniţi la prădat, hăinuţele curgeau de pe umeraşe, jucăriile se răsturnau din rafturi în capul cumpărătorilor agasaţi că nu găsesc ceea ce caută… Imaginea de ansamblu era una de sfârşit de lume, nu de ajun de sărbătoare.

Nu spun că e bine sau rău ceea ce facem, poate ar trebui totuşi să păstrăm o minimă decenţă, în zilele noastre sunt copii care primesc cadouri lucruri pe care încă nici n-au apucat să şi le dorească. De aici, o stare de lehamite şi un sentiment că li se cuvine absolut totul, iar dacă într-o bună zi nu mai suntem în stare să le oferim tot ce-şi doresc, vom avea cu toţii o problemă.

Ei, dar cine sunt eu, ca să dau sfaturi celor care nici măcar nu mi le-au cerut.

Să aveţi spor la cumpărături, doar de un lucru să nu uitaţi, există viaţă şi după sărbători şi mai ales, facturi de plătit. Dumnezeu să vă lumineze minţile şi paşii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Psihopaţi … online

 

Cu vreo lună în urmă, o adevărată hoardă de cereri de prietenie pe facebook îmi invada spaţiul virtual, drept pentru care, am dat din nou publicităţii articolul scris cu vreun an în urmă, „Bună, cf eşti măritată?” , m-am gândit eu că, poate va avea un efect terapeutic asupra frustraţilor călători în sfera facebook-ului.

Tocmai citeam un articol care dădea o definiţie clară a psihopatului (persoană cu o anumită inteligenţă, dar căreia nu-i pasă deloc de cei din jur, nu cunoaşte compasiunea, care ştie foarte bine diferenţa dintre bine şi rău, dar preferă să facă răul, doar aşa, de distracţie), când, la insistenţele unui anume MARIAN OPREA, m-am gândit să-i trimit articolul, poate se documentează şi mă lasă în pace. Nu zic că ar fi fost singurul, dar dialogul, mai bine zis monologul lui îl mai am încă pe messenger, aşa că pot să-l reproduc.

 

Iată un exemplu concludent, care arată „câte prune are în straiţă” cum se zice pe la noi, „ţăranii din fundul ţării”,  cum cu o mare bunăvoinţă ne-a sau m-a gratulat „domnul” Marian Oprea, care, după opinia personală, poate să jignească pe oricine, oricum şi să nu suporte niciun fel de consecinţe.

Stimate doamne, prietene cu acest specimen, vă sfătuiesc să aveţi grijă, nu-l supăraţi, fiindcă s-ar putea să aveţi parte de epitete chiar mai usturătoare decât cele pe care mi le-a adresat mie, fără ca eu să spun vreun cuvânt.

Cred că oamenii de acest fel sunt foarte periculoşi, sunt genul de om care-şi bate nevasta prin plapumă, ca să nu-i lase vânătăi.

„Domnule” Marian Oprea, de obicei scriu doar pentru prieteni, dar acest articol va fi distribuit public, poate ai ocazia să vezi că şi   „o băbăciune proastă cu sandale de cauciuc (de fapt, marca walkmaxx, dar n-ai cum să ştii) din fundul ţării poate să se apere de proştii şi psihopaţii ce mişună într-un spaţiu în care nu se cere carnetul de note pentru a avea acces. Să ştii că „ştii” se scrie cu doi „i” în contextul în care l-ai folosit, dar nu mă mir de greşeală, unicul neuron ce ţi se tot bălăbănea prin tigva goală, a ameţit şi ţi-a căzut în chiloţi, iar de acolo se războieşte cu lumea întreagă, mai ales cu femeile care sunt inteligente şi nu le poţi veni de hac.

Oricum, ai dat  dovadă de laşitate, m-ai blocat tocmai în momentul în care voiam să-ţi răspund, aşa cum meriţi. N-am putut atunci, o fac acum, cu mai mult public, nu puteam să las pe cineva să mă jignească în mod gratuit şi să nu răspund.

Să nu uităm că azi e Sf. Nicolae, ocazie cu care vă doresc tuturor celor ce purtaţi acest nume sau derivatele lui, să fiţi sănătoşi, plini de viaţă şi de umor. Ce ne-am face fără umor?

Vă salută deci cu spor, cu prietenie şi umor, o… băbăciune proastă din fundul ţării…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Cum devine un copil … monstru?

Cu toţii ne dorim să avem copii sănătoşi, frumoşi, inteligenţi. Mă rog, fiecare pune aceste calităţi într-o anumită ordine, dar cam acestea sunt dorinţele noastre cele mai frecvente, în ceea ce-i priveşte pe urmaşi.

Se spune că, în esenţă, toţi oamenii sunt buni, sau se nasc buni, societatea fiind aceea care îi face să apuce un drum, sau altul. Mai există, de asemenea, factorul genetic, care s-ar părea că nu este de neglijat. Totuşi, acesta acţionează mai mult în cazul viciilor, cum ar fi drogurile, alcoolismul, sau fumatul. Sunt, bineînţeles şi cazuri în care copii ai persoanelor supuse viciilor de mai sus să fie oripilaţi de viaţa dusă în compania unui astfel de părinte, aşa că nu se ating în viaţa lor de alcool sau ţigări, ca să nu mai vorbim despre droguri.

Dar nu despre vicii vreau să vorbesc acum, ci despre acea răutate pe care o observăm la unii copii, chiar la vârste foarte mici. Poate că răutate este mult spus, dar… să vă povestesc o întâmplare căreia i-am fost martoră şi care m-a marcat foarte mult.

Astă toamnă, când încă era foarte cald, am fost în parc, cu nepoţica mea. Prefer parcurile mai mici, cu copii mai puţini, dar ea are altă opinie, la cei doi ani ai ei. E mai frumos în parcul mare, cu mulţi copii şi hărmălaie…

Ei bine, pentru început ne-am dus în parcul mic. La un moment dat, am rămas doar noi două acolo, moment în care a mai apărut o bunică, împreună cu nepoţica ei, mult mai mare decât a mea, cu toate că întrebând, am aflat că le despart doar 8 luni. Fiecare copil creşte în felul lui propriu, nu acest aspect vreau să-l comentez.

Fetiţa era foarte activă, ba sus pe tobogan, ba pe căluşei, avea o energie de nestăpânit. Nimic neobişnuit până aici, o vorbă veche spune „să nu te bucuri de copilul care stă unde-l pui”. La un moment dat, cele două fetiţe interacţionează, în sensul că cea mare o mângâie graţios pe faţă pe nepoţica mea, spunând ceva, nu-mi amintesc ce, dar gestul a fost foarte frumos.

Peste puţin timp, ea şi bunica ei au părăsit parcul, nepoţica mea a vrut şi ea „în pacul male”, aşa că i-am ascultat dorinţa şi am plecat şi noi.

Spre surprinderea mea, fetiţa pe care o întâlnisem cu o jumătate de oră în urmă era şi ea aici, dar, în mod neaşteptat, se transformase într-un mic monstru, spaima tuturor copiilor, dar mai ales a mămicilor, bonelor şi bunicelor din preajmă.

Urletele ei se auzeau de la distanţă, apoi, prin tunelul toboganului, zboară lemne, urmate de maşinuţele  unui băieţel, care plânge disperat. Vacarmul creşte, fetiţa apare şi ea victorioasă din tunel, strângând în mână jucăria altui copil.

Bunica e exasperată, toate persoanele adulte din parc o privesc curioase, nu ştiu cum va gestiona situaţia de criză în care ne găsim cu toţii. Degeaba ţipă la fetiţă, asta nu are niciun efect, aşa că o prinde de o aripă şi, mai de voie, mai de nevoie, o înghesuie în căruciorul cam mic pentru gabaritul ei. Are doi ani si opt luni, dar eu am crezut că are cel puţin 4. Poate credeţi că exagerez, dar MIE îmi era frică de ea.

Acompaniate de plânsetele-urlete ale fetiţei captivă în cărucior, cele două părăsesc parcul, iar atmosfera se destinde brusc, nimeni nu comentează incidentul, posibil să nu fie primul de acest fel, dar… fiecare îşi vede de propriul copil, cu toţii, copii şi adulţi, răsuflând uşuraţi.

Pe mine m-a marcat foarte mult această întâmplare, nu sunt obişnuită cu scene de acest fel din partea copiilor şi m-am gândit mult timp după aceea care ar putea fi cauza. Dacă n-ar fi fost şi prima noastră întâlnire, când fetiţa a dat dovadă de sensibilitate, aş fi zis că aşa e ea, că nu i se oferă destulă afecţiune în familie, că vrea să atragă atenţia… Nu ştiu care a fost factorul ce a declanşat monstrul din ea, dar sunt fericită că nepoţica mea nu are asemenea manifestări.

Ce părere aveţi, câtă este vina adulţilor şi cât este, să zicem, genetic, în comportamentul copiilor noştri? Părerea mea este că există întotdeauna o fisură în educaţie, atunci când apar asemenea întâmplări. Copilul vrea să fie în centrul atenţiei, dar nu ştie cum să facă asta, aşa că alege să devină personajul negativ din povestea copilăriei lui.

Nu sunt psiholog, îmi dau şi eu cu părerea, aşa că… să aveţi copii minunaţi, aşa ca dumneavoastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Românie, un te duci?

Iacă, trecu și Centenarul. Emoționant pe alocuri, hilar uneori,  trist în general, oricum, prilej de retrospectivă și de introspecție pentru fiecare dintre noi.

Am preferat să stau deoparte și să privesc sărbătoarea unei țări care, nu de puține ori, s-a dat în spectacol. Nu e vorba aici de oamenii de rând și de ispravă, care, plini de avânt, au încercat, fiecare după puterile lui, să facă ceva special, să iasă în evidență, să se vadă că e  român adevărat, că-și iubește țara, că…               Aici, aș vrea să-i amintesc cu mândrie pe cei ce au făcut parte din delegația comunei Lupșa și au mers pe jos până la Alba Iulia. Cinste lor, mă bucur că au reușit să ducă la îndeplinire o sarcină atât de grea, sunt mândră că încă mai sunt oameni de ispravă în rândul moților.

De râs, au fost așa-zișii conducători, personalități minuscule, cărora le tremura cămașa și-i treceau transpirații reci, auzind că sunt huiduiți de oamenii care au vrut să le arate și cu această ocazie că nu sunt doriți, că ar fi mai bine pentru toată lumea să plece și să ne lase în pace… Dar, n-am văzut căpușă să se desprindă singură, trebuie smulsă cu mare prudență, ca nu cumva să te trezești că-ți lasă moștenire o boală urâtă.

Cei ce au condus România în ultimul veac, dar mai ales în ultimul sfert de secol, au fost precum căpușele, iar acum, România este extrem de bolnavă, depopulată și tristă. Noi, oamenii de rând, putem doar să ne strigăm amarul, așteptând ca cineva să se ridice și să facă ordine, eu aștept ca de undeva, din basmele românești, să apară acel Făt Frumos care poate readuce Țara pe drumul ce i-a fost menit acum o sută de ani.

Atât de mult s-a bătut monedă pe această aniversare, încât, de dragul spectacolului, s-a pierdut din vedere esențialul, în anul centenar, nimănui nu i-a mai ars de șosele, autostrăzi, spitale sau școli. Bine că am avut parade și urale, cam cu asta ne-am ales!   Privind ”peste gard”, în țara vecină, Ungaria, nu pot să nu observ că, la ei, autostrăzile cresc într-un an, cât la noi în 100. De ce oare? Om fi noi mai proști, mai puturoși, mai hoți? Vă las să răspundeți singuri la această întrebare, fiindcă nu vreau să se simtă nimeni jignit.

Am văzut imagini cu românii din străinătate, jucând hora unirii. Frumos și emoționant, dar privind la mulțimea copiilor din acea horă, nu pot să nu remarc că ei nu mai aparțin României, mulți s-au născut acolo. Ei sunt dezrădăcinații, cei  care cunosc România doar din povești, dar nici cu adevărat cetățeni ai țărilor adoptive nu sunt, atâta timp cât acasă mai vorbesc românește. Probabil, copiii lor vor considera România o țară oarecare, o țară din care bunicii au emigrat la un moment dat, ca să le fie lor mai bine. Au pornit cu lacrimi în ochi spre un ”mai bine” care este doar material, sufletul lor va fi pe veci sfâșiat și vor sfârși prin a nu se mai simți nicăieri acasă.

N-am mai adăugat poze cu tricolorul sau cu români în costume populare, abundă internetul de asemenea imagini. Important este să facem în fiecare zi ceva pentru țara noastră, nu doar la evenimente ce se succed odată la o sută de ani.

Vreau să cred că următorii ani vor fi mai buni, vom deveni și noi o țară cu adevărat europeană, pentru ca atunci când mergi ”afară” și spui că ești român, să nu fii privit ciudat, sau cu dispreț, sau…

Vă doresc o sută de ani de prosperitate!

ROMÂNIA, SĂ TRĂIEȘTI!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi…

O sută de ani de Românie!

Sunt româncă şi (încă) mă mai mândresc cu asta.  Nu mă pot însă mândri cu ceea ce a devenit această ţară în aceşti o sută de ani de aşa-zisă întregire. Ştim cu toţii că România ar trebui să fie mult mai mare, dar… deocamdată, ne mulţumim cu ce avem.

Am văzut azi o postare pe facebook, care m-a pus pe gânduri; nu pentru ceea ce scria, ci pentru răspunsurile primite. Era ceva de genul: „Dacă Olanda este Ţara Lalelelor, iar Japonia, Ţara Soarelui Răsare, oare cum ar trebui să se numească România? Spre tristeţea mea, o avalanşă de injurii era răspunsul la această întrebare: Ţara hoţilor, mincinoşilor, borfaşilor, nemernicilor… Sunt uimită însă de faptul că nimeni n-a ponegrit ţara, cea cu pământul roditor, cu lanuri grele de grâu şi păduri (câte or mai fi) mândre pe munţi, ci pe locuitorii ei, adică… noi.

Dragi trăitori în această ţară,  de orice naţie îţi fi , vă întreb: de ce credeţi că România s-ar putea numi conform celor de mai sus? Ne-am obişnuit cu toţii să spunem: „Suntem o ţară de hoţi!” În momentul în care ne numim şi pe noi înşine: hoţi, nemernici, mincinoşi, automat, Universul acesta în care vieţuim cu toţii, primeşte informaţia şi o multiplică. Nu e basm, e pur şi simplu una dintre legile lui, lege pe care oamenii şi în special românii, o încalcă în fiecare zi. Să ne ferim de asemenea moduri de exprimare, ar fi un prim pas spre o Românie aşa cum ne-o dorim, adică prosperă, respectată şi cu oameni frumoşi. E vina noastră, a tuturor, că în fruntea ţării s-au cocoţat nişte linge-blide ce nu pot îngăima o frază mulţumitoare din punct de vedere gramatical, ca să nu mai vorbim de alte puncte de vedere… Ne fac de ruşine în lumea largă, dar sunt suficient de proşti ca să nu-şi dea seama că se fac de ruşine şi pe ei înşişi, sau, au ajuns atât de jos, încât nu mai contează, ar face orice doar pentru a-şi scăpa fundurile grase de oprobiul public şi de justiţia care, s-ar părea, a devenit şi ea supusa lor.

   Mă uimeşte şi mă întristează această Românie care, la tânăra vârstă de 100 de ani (e puţin pentru o ţară), e dezbinată şi hotărâtă parcă să-şi taie singură craca de sub picioare, parcă ar vrea să se sinucidă, să nu mai vadă atâta hoţie, corupţie şi prostie pe faţa ei.

    Eu voi continua totuşi să spun: suntem o ţară de oameni buni, frumoşi, inteligenţi, sănătoşi, harnici, iubitori de ţară, iar cine vrea să mă contrazică, n-are decât!

Nu sunt de acord cu construcţia hidoasei catedrale de la Bucureşti, dar nu voi spune că în locul ei ar fi trebuit să se construiască spitale, asta ar însemna să recunosc că România e o ţară bolnavă. Voi spune că ar fi trebuit construite, şosele, staţiuni, ar fi trebuit folosiţi banii pentru păstrarea sănătăţii poporului, prin programe adevărate şi de lungă durată, implementate de către oameni de bună credinţă, nu de către cei ce doresc să se îmbogăţească peste noapte. Acei bani se puteau folosi pentru a face mai frumoasă viaţa copiilor din centre de plasament, pentru a face locuri de muncă adevărate, aici în ţară şi a readuce acasă milioanele de români plecaţi de silă, nu de voie bună, pentru a câştiga o bucată de pâine pentru copiii lor.

La o sută de ani de Românie, sunt tristă… Zeci de politruci vor urca la tribune şi se vor împăuna cu merite care nu sunt ale lor, vor primi aplauze care ar trebui să fie palme, iar oamenii de rând, vor sta din nou afară, în frig, privind la un spectacol ce se derulează mereu, pe aceste meleaguri.

Dacă daţi poporului circ, poate ar fi bine să-i daţi şi pâine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Aţi fost vreodată la Abrud?

Noi, ieri, am fost de două ori. Ciudat la prima privire, dar de fapt , nimic neobişnuit. Aveam deja o înţelegere cu- de acum- prietenul nostru Cristian Mera, caminant cu experienţă din Abrud, ca să găsim cel mai frumos traseu de la Abrud la Câmpeni.

Zis şi făcut, ieri dimineaţă am mers cu maşina la Abrud, unde am lăsat-o în custodia părinţilor lui Cristi, iar noi am pornit, peste deal spre Câmpeni, fiind însoţiţi de încă un caminard din Abrud, Dorel. (Nu-i ştiu numele de familie, dar promit să mă interesez).

Vă avertizez să nu plecaţi prin Munţii Apuseni fără încălţăminte adecvată şi fără condiţie fizică, fiindcă veţi fi dezamăgiţi. (de voi înşivă). Şi spun asta eu, care am fost de patru ori pe Camino de Santiago, în sandale. Ei bine, aici, nu merge, şi să vă spun de ce: chiar când încă eram în Abrud şi priveam de jos în sus strada ce urma să o „încălecăm”, mi-am dat seama că nu va fi uşor. E genul de stradă pe care dacă locuieşti spre capătul ei şi te-ai întors de la cumpărături uitând să cumperi ceva esenţial, doar dacă ai mare curaj te mai întorci la magazin. Acum exagerez şi eu un pic, cine nu se teme de urcuş şi de noroaie, nu va avea nicio problemă. Urcăm prin ceaţa care, sperăm noi, se va destrăma la un moment dat, pentru a ne dezvălui împrejurimile, deocamdată acoperite de caiere albicioase, ce se învălătucesc pretutindeni.

Ieşim din zona caselor, ultima fiinţă ce ne petrece cu o privire veselă fiind un măgăruş, care… se pierde şi el, ca… măgarul în ceaţă.

Pe măsură ce urcăm, peisajul devine tot mai interesant, pini mândri străjuiesc drumul care e şi el mai zvântat acum, urcuşul nu mai e cu sincope de respiraţie, devine unul normal, pentru oameni normali. Încetişor, ceaţa se destramă, lăsând ferestre miraculoase luminate de soarele dimineţii, păşim pe un drum magic, şi… oau! Am ajuns pe coamă, suntem înconjuraţi de un ocean de ceaţă, iar munţii apar ca nişte insule răzleţe, parcă suntem supravieţuitorii unui potop, ne aşteptăm ca, în orice moment, o uriaşă arcă să se îndrepte spre noi silenţios, purtând în burta ei creaturi mitice.

Suntem de acum scăldaţi în soarele dimineţii, e călduţ, drumul este minunat acum, printre pajişti, munţii din depărtare au ieşit şi ei din pâclă, o biserică albă se vede undeva, foarte departe, spre stânga.

După o bună bucată de drum aproape plan, începem să coborâm… De fapt, să cobor, bărbaţii sunt mult în faţă, iar eu, coada după ei. Îmi place solitudinea asta parcă de început de lume, ei sporovăiesc non-stop şi n-aş putea să mă bucur la fel de mult de tot ceea ce mă înconjoară, n-aş putea să simt integrarea în  marele Univers, ca o părticică minusculă ce mă aflu.

Câmpeni-ul se vede la început printre doi copaci, ca un tablou cu ramă naturală, apoi, după un tăpşan, oau! Câmpeni-ul în toată splendoarea lui, arată ca un adevărat oraş european. Eu merg la Câmpeni cu maşina aproape săptămânal, dar, aşa, de sus, nu l-am privit niciodată. Mi se pare de-a dreptul magnific.

Coborârea devine din ce în ce mai abruptă, parcă e sora mare a urcuşului din Abrud, dar merită toţi banii, priveliştea este absolut superbă.

Noroi, curbe şi genunchi supăraţi, dar , cum nimic nu este veşnic, şi această coborâre se termină la un moment dat. O ciocolată Shogetten neagră, ceai de mentă pentru mine şi cafea pentru băieţi, sunt răsplata pentru drumul de 13 km (zice GPS -ul lui Cristi) pe care am reuşit să-l dăm gata în trei ore şi ceva.

După scurta pauză de cafea „sin leche” că nu aveau, a urmat drumul de întoarcere, prin Sohodol, foarte frumos şi acesta, dar nici pe departe la fel de spectaculos, plus că e mai lung cu vreo trei km.

Când ceaţa şi înserarea se lăsau peste Abrud, am ajuns din nou la strada cardiacă, noroc că pe drum găsisem un „El Băţo”, fără ajutorul lui, probabil aş fi coborât pe fund. A doua intrare în Abrud în  aceeaşi zi, dar prin locuri şi cu mijloace de transport diferite, însă mult mai triumfală, zic eu.

46.000 de paşi (ai mei), 28 de km zice GPS-ul lui Cristi, a fost o zi printre cele ce ne vor rămâne multă vreme în memorie.

Mai jos, aveţi câteva poze…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi… (la propriu şi la figurat)


Lupşenii şi Marea Unire – după 100 de ani

Scriam anul trecut pe vremea asta despre Lupşa anului 1918 şi despre steagul care, făurit în trei zile de către harnicele lupşence, a ajuns o piesă importantă a Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, după ce a însoţit cu mândrie delegaţia moţilor din comuna Lupşa  la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Suntem cu toţii mândri de realizarea înaintaşilor noştri, mai ales că doar trei steaguri mai supravieţuiesc din timpul marelui eveniment: din Braşov, Mirăslău şi Lupşa.

Pentru ca Centenarul Marii Uniri să fie sărbătorit cum se cuvine, lupşenii s-au gândit să reitereze povestea steagului,

aşa că, un grup de lupşence harnice şi inimoase, s-au pus pe treabă. Bineînţeles că de astă dată timpul a fost de partea noastră, steagul nu a mai fost confecţionat în trei zile, dar  a ieşit o adevărată operă de artă, migălos lucrat, un simbol care, sperăm noi, va dăinui până la dublul centenar şi chiar mai departe în timp, amintindu-le urmaşilor că pentru moţii din comuna Lupşa, patriotismul nu este o vorbă în vânt.

A avut şi acest steag povestea lui, ca orice facere, a fost grea şi, uneori, dureroasă.

Victoria Marc, cea care trebuia să doneze lâna din care să se ţeasă pânza steagului, a ales o lână albă şi frumoasă, dar, nefiind acasă când delegaţia s-a dus s-o ridice, o altă lână, mai gri şi nu prea cu firul lung a ajuns să fie dărăcită de Cristina Vlad, apoi toarsă, urzită şi ţesută de Elena Barstan, femei numai suflet şi harnice foc.

Ţesătura în forma ei brută, a ajuns la mama mea, Felicia Bârdea, care avea misiunea ca, unei pânze gri din lână ţurcană, să-i dea viaţă şi s-o transforme în minunatul steag tricolor, pe care noua delegaţie de lupşeni îl va purta cu mândrie spre adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018.

Aici, ca să mă laud un pic, am avut şi eu o microcontribuţie, în sensul că am adus vopselele cu care pânza a devenit ceea ce trebuia să fie, minunat colorată, fapt care i-a luat Elenei Barstan o piatră de pe inimă, fiindcă urzise pentru două steaguri, în caz că la primul culorile nu ies în mod mulţumitor.

Mai departe, voi povesti în cuvinte puţine uriaşa muncă şi implicare a mamei mele, Bârdea Felicia, care a muncit zi şi de multe ori noapte, pentru ca pânza să devină steag, şi nu unul oarecare. Părintele Ioan Vasiu, sufletul acestei acţiuni, venea tot la câteva zile ca să vadă cât a mai progresat, era şi dânsul emoţionat şi plin de dorinţa ca în final, lupşenii să se poată mândri cu un lucru bine făcut. La fel, primarul, Radu Penciu, s-a implicat cu trup şi suflet, dar partea artizanală nu o puteau duce la îndeplinire decât femeile, aşa că bărbaţii doar puteau să privească şi să aştepte.

Nu are rost să mai pomenesc întregul zbucium al mamei mele şi al Elenei Barstan (pe care noi o alintăm Linuţa noastră), care, în final, au montat steagul pe suportul făurit cu drag de Adrian Cioica, un tânăr de nădejde al comunei noastre. Abia cu o zi înainte de a fi dus la biserică pentru a fi sfinţit, steagul a fost gata cu totul, cu cruce, busuioc şi o panglică tricoloră, pe care mama mea, cu ultimele forţe, brodase cuvintele „DUMNEZEU NE-A AJUTAT!”, aşa cum dorise domnul Ioan Vlad, un alt fiu de nădejde al comunei Lupşa.

Iată că marea zi a sosit, 18 noiembrie 2018 va rămâne în istoria comunei, eu aş zice că am putea-o sărbători ca ZIUA STEAGULUI.

O delegaţie de femei care au participat la facerea lui, cu stegar Adrian Cioica, s-a îndreptat cu emoţie spre biserica ce gemea de lume îmbrăcată în straie populare, la fel ca acum o sută de ani. Oamenii priveau cu drag spre noul steag, iar la biserică, după primirea făcută de tulnicărese şi de domnul primar Radu Penciu, acesta a fost înmânat celor patru stegari  veniţi din patru sate ale comunei, ( Valea Lupşii, Muşca, Hădărău şi Lupşa), ce vor constitui garda care-l va duce la Alba Iulia şi, mai apoi la Bucureşti, pentru a se întâlni cu bunicul-steag de la 1918.

O ceremonie impresionantă de pomenire pentru toţi eroii căzuţi în luptă ai comunei şi pentru delegaţii de la 1918, a fost urmată de sfinţirea steagului, ritual inedit, efectuat de 7 preoţi de pe teritoriul comunei.

D-l  Ioan Horga, decan al Universităţii din Oradea şi fiu al satului, a vorbit cu emoţie,  povestindu-ne cu  mai multe amănunte întâmplările din comuna noastră de acum o sută de ani.

Apoi, a urmat o serbare prezentată acolo, în biserică, de către cei mai mici locuitori ai comunei, de la grădiniţă, până la gimnaziu.

Corul bisericii a încheiat programul cu cântece patriotice care-ţi făceau inima să tresară, iar lacrimile de bucurie, în sfârşit eliberate, puteau curge în  voie, ca o mângâiere,  pe obrajii peste care timpul a lăsat urme mai mult sau mai puţin adânci ale trecerii lui.

A fost o zi frumoasă, însorită, abia pe la sfârşitul evenimentului au apărut norii, parcă Dumnezeu a dorit să ne dăruiască ultima zi frumoasă de toamnă, în cinstea evenimentului nostru. Luni, a fost iarnă…

Cu mare bucurie am istorisit acestea toate, eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi…

DUMNEZEU NE-A AJUTAT!