Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Cum să furi un sac de cartofi

Acum câteva zile, veneam de la Câmpeni împreună cu vecina mea. Ea voia să facă ceva cumpărături de la Bistra, eu am rămas s-o aștept în mașină.

Priveam absentă oamenii care se foiau de colo-colo; în centrul Bistrei e întotdeauna forfotă, poate și din pricină că e atât de strâmt și toată lumea se înghesuie pe un petic de loc. Cum stăteam eu așa, fără nicio treabă sau gând mai de dai-doamne, numai ce aud că se deschide portbagajul, iar un tânăr ”lucra” ceva acolo. ”Ce cauți aici?” îl întreb nu prea contrariată, din nu știu ce motiv. ”Păi am adus cartofii, m-a trimis doamna…” ”A, da? Bine, lasă-i acolo!”

Între timp apare și vecina, eu îi spun că a venit un băiat și a lăsat ceva cartofi, ea zice că nu sunt cartofi, a cumpărat alte chestii, dar băiatul nu s-o fi uitat în plase.

Acestea fiind spuse, plecăm spre casă… La sosire, ce să vezi, un sac de cartofi se lăfăia în portbagaj, alături de celelalte cumpărături. Cum nu era al niciuneia dintre noi, am convenit să-l ia ea, apoi să trecem zilele următoare, ca să-l plătim. Uite așa, cineva bine intenționat îți poate face un cadou, iar la locul de muncă, o gaură în gestiune.

Ieri am trecut pe la Bistra, iar bucuria vânzătoarei a fost mai mare decât mă așteptam. Într-adevăr, sacul de cartofi migrase spre portbagajul mașinii mele din neatenția băiatului, cu gândul la ale lui.

Dar cum totul este bine când se termină cu bine… să aveți o iarnă blândă, că prea mult am dorit-o și prea înghețată a venit!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Mulțumesc pentru urări!

Chiar nu voiam să mai zic nimic despre ziua mea de naștere anul acesta, cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că nu ești buricul pământului și că nici măcar nu ai șansa să devii vreodată, așa că așteptările față de cei din jur devin tot mai mici. Însă faptul că atâția oameni ”m-au băgat în seamă” nu m-a lăsat să devin indiferentă, ar fi fost o dovadă de proastă creștere din partea mea să mă fac că plouă și să tac precum porcul în cucuruz.

Ia uite, se vede că am devenit brusc mai înțeleaptă o dată cu noul an adăugat la coada celorlalți, vorbesc doar în ”zicători”! Oricum, ce doream să vă spun, este că e o bucurie să văd că v-ați oprit o clipă ca să-mi spuneți ”La mulți ani!”, vă consider prietenii mei, cu toate că nu pe toți vă știu personal, dar uneori un prieten virtual îți poate fi mai aproape decât unul pe care te bazai de ani de zile. Vă doresc tuturor sănătate, belșug și prosperitate și să nu ne pierdem speranța în mai bine, chiar dacă ni se spune că va fi mai rău.

În fond, viața e făcută din micile clipe de fericire, când ai familia aproape, când poți râde cu gura până la urechi fără a-ți fi teamă că cineva te va judeca și când poți dansa cu nepoții pe muzica de la radio. Nu-i bai că ninge, nu-i bai că plouă, viața e frumoasă, să ne bucurăm de ea!

La mulți ani vouă, celor care citiți aceste rânduri!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Caruselul vieților- fragment dintr-o carte în lucru

Cum e o vreme numai bună pentru citit, vă mai ofer un fragment din cartea pe care o ”muncesc”.

CAPITOLUL al II-lea

 Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină, urmate de lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil în prezent pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, însă era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai parte de nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut, le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe oarecum ieșite din comun și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul aranjat la saloane de lux, dar cărora le place foarte tare să amestece sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o mereu să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă sau alte accesorii.

    Se întoarce amuzată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte tare. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc zâmbind.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare pleacă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert.

V-a plăcut?

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Plimbare la Bistra

Ieri a fost o vreme în care soarele părea că se va arăta din ceață. A și făcut-o, dar numai pentru scurt timp. Cum nu mă mai mișcasem de câteva zile, o excursie pe jos până la Bistra (11 km) mi s-a părut alegerea potrivită.

Am pornit în ideea că voi veni înapoi cu prietena și vecina mea, care pleca la Câmpeni și mă lua de undeva de pe drum, când se întorcea. Fără niciun stres, am pornit la drum… Totul a fost foarte bine până când am ajuns în satul Mănăstire, în apropiere de Pensiunea Casa Apuseană, unde un câine mare și lățos mi-a pus gând rău. Eu îl amenințam cu un bețișor de vreo două palme, că atâta găsisem pe marginea drumului, dar el nu se lăsa intimidat. Tocmai se pregătea să treacă șoseaua și să mă înșface. Eram chiar speriată, de obicei un câine pe care-l ameninți și nici nu e legat, se retrage strategic. Ăsta, parcă era nebun.

Tocmai când mă gândeam că ar trebui să țip, că nu era nimeni pe afară, o mașină oprește exact în fața câinelui, obstrucționându-i trecerea. Mă socotesc foarte norocoasă, uite, cineva tocmai are treabă aici și mă scapă de câine. Măresc pasul, ca să pun mai multă distanță între noi, iar când peste câteva secunde privesc în urmă, văd că și mașina pleacă, Nimeni n-a urcat sau coborât, pur și simplu m-a salvat de câine. Nu-mi vine să cred nici acum, dar dacă, din întâmplare, cel care era la volan citește aceste rânduri, îi mulțumesc din inimă.

Am pornit bucuroasă la drum, am intrat pe la Mănăstirea ce a luat ființă în jurul micii bisericuțe construită la 1429 și care arată ca o bijuterie.

Mănăstirea Lupșa e un locaș în care, cu siguranță, îți găsești liniștea și pacea.

Drumul meu a continuat pe șosea, pe marginea Arieșului, ale cărui maluri sunt, din păcate, murdărite la maximum din pricina nepăsării oamenilor.

La acest izvor am găsit-o pe Masha în urmă cu patru ani și jumătate, e la granița dintre Lupșa și Bistra, nu știu însă cum se împart gunoaiele lăsate de către cei ce vin să ia apă.

Și-am ajuns la Gârde, unde, într-o curbă, pe polei, am făcut o cascadorie cu mașina, tot acum vreo 4 ani. Din fericire totul s-a terminat cu bine, doar cu capota puțin îndoită, fiindcă se putea termina în Arieș.

Scara aceasta acoperită de la Valea Dobrii îmi amintește de Scara Școlii dn Sighișoara, care are vreo 600 de metri și a fost construită acum 600 de ani, pentru ca elevii să poată merge în siguranță la școală, păziți de câini, dar să nici nu poată să o ia pe alt drum și să chiulească. Bună idee, nu?

Și-am ajuns la Bistra… Acolo n-am mai făcut poze. Cum prietena mea nu-mi răspundea la telefon, am urcat în microbusul ce merge la Cluj și m-am întors la Lupșa. Abia după ce am ajuns acasă m-a sunat, își uitase telefonul acasă și atunci ajunsese. Noroc cu îngerii mei păzitori, că am ajuns și eu.

Cam… asta a fost.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Tu știi ce urmează după Revelion?

Mi-a venit acest titlu în minte amintindu-mi de o foarte tristă (în opinia mea) caricatură pe care am văzut-o acum câțiva ani. Era vorba despre doi porci îmbrăcați în straie umane, care stăteau în șezut privind în zare, iar unul îl întreba pe celălalt: ” Tu știi ce urmează după Crăciun?”

Ei bine, oare cum ar fi într-o lume în care noi am fi cei mâncați? Nu aștept răspunsuri, să zicem că este o întrebare retorică.

M-am gândit să vă povestesc totuși ce a urmat, pentru mine, după Revelion. Pot să spun că au fost încă două zile pe care nu le voi uita ușor sau de care-mi voi aduce aminte cu plăcere.

În 1 ianuarie, hăbăucă, am uitat că ceasul de la mână nu s-a dat după ora Ungariei, așa că, în loc să mergem la micul dejun pe la 10 și ceva, am ajuns pe la 9,30. Bine și așa, oricum, aproape toată lumea era prezentă, ar fi culmea să lipsim și la mâncare, nu numai la muncă. (Glumesc, vă rog s-o luați ca atare.)

După un mic dejun la care am primit mâncare vegană (incredibil, dar așa a fost pe toată durata excursiei), am plecat într-un tur al stațiunii, trecând și pe la un muzeu inedit, în care un pasionat de tehnică a adunat, vreme de 40 de ani, de la lucruri utile în casa omului, până la mașini, motociclete, tractoare, ba și un avion. Erau acolo peste 60 de mașini, toate dispărute de mulți ani din circulație, dar cu harul colecționarului, puse iar pe roți, în proporție de 80% din numărul lor. N-am făcut poze, că-mi lăsasem telefonul în autocar, la încărcat. Vreau să spun că am văzut primele radiouri, televizoare, mixere și tot ce i-a căzut în mână pasionatului colecționar. Oricum, am înțeles că această colecție inedită valorează acum o grămadă de bani.

Apoi, am plecat la Debrecen, unde din nou am făcut un tur al orașului, cu o oprire la târgul de iarnă, unde majoritatea tarabelor erau închise. Cele deschise ofereau marfă ca în Cluj, adică extrem de scumpă. Când ne întorceam cam dezumflați la autocar, iată că avem și o bucurie, suntem primiți cu un pahar de vin fiert, fierbinte și foarte bine condimentat. Instantaneu, starea de spirit s-a schimbat

Ne-am întors din nou la Hajdu, unde am vizitat ”Casa Răsturnată”, o casă care nu numai că e construită cu susul în jos, dar e și puțin înclinată. Majoritatea se plângeau de amețeli, când ieșeau de acolo. Eu zic că era mai mult din cauza vinului.

Dar ziua nu putea să se încheie mai perfect decât cu un party, după cină, vreme de vreo 4 ore, muzică, dans, voie bună și băutură la discreție. Ne-am zbenguit de ne-au mers fulgii, apoi ne-am retras cu toții la culcare, a doua zi plecam spre casă…

Ca să încheiem cum se cuvine acest sejur deosebit, în 2 ne-am dus din nou la baie, la celălalt ștrand, cu apă ca la noi, la Tășnad. Eu deja nu mai aveam șlapi, deci nici grija lor. Am închiriat un singur șezlong, că era 1500 de forinți, iar noi aveam doar 3 ore la dispoziție, așa că ziua a trecut foarte repede, cu o pereche de șlapi și un șezlong, pentru doi. De data asta nu era doi în unu, cum ne-au obișnuit reclamele, ci unu pentru doi. Bine și așa!

Peripeții n-am mai avut, nu ni s-a mai furat nimic, așa că la ora 2 ne-am prezentat la masă, iar la 4 fără un sfert, am pornit spre casă. Drept că drumul a durat cam mult, cu diverse opriri, dar contrar altor excursii, nu mă simțeam nici obosită nici tracasată de faptul că ajungem târziu acasă.

Ei, cam asta a fost excursia noastră de început de an. Să auzim de bine (că de rău, se străduiesc televiziunile să auzim/vedem)

Noroc și sănătate în 2023!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Revelionul cu și fără șlapi

N-am ales cea mai bună variantă de titlu, probabil era mai inspirată aceasta : ” Revelionul fără și cu șezlong”. Nu, nici asta nu mi se pare foarte potrivită, dar… să trecem la poveste.

În primul rând, vă doresc din inimă mulți, fericiți și plini de sănătate ani! Acestea fiind spuse, să purcedem la drum… Da, la drum, fiindcă ne-am dorit un Revelion altfel și l-am avut, cu prisosință. Acum veți crede că vreau să spun ceva de rău, dar chiar nu este așa. Sau, nu este așa în totalitate. Bun!

Cert este că în 31 decembrie 2022, la ora 10 trecute fix, am plecat cu autocarul unei firme de turism din Cluj (nu știu dacă am voie s-o menționez, așa că, deocamdată, o trec sub tăcere) spre Hajdu Szoboszlo (probabil am scris destul de corect), împreună cu un grup de pensionari tineri și veseli. Prima oprire a avut loc la Piatra Craiului, pentru pană de călător ( adică mers la toaletă) și tratație cu cafea și un coniecel din partea casei, adică a organizatorului excursiei.

Foarte frumos, parcă am fi în vacanță, cu familia. Oleacă de probleme la vamă însă trebuia să avem, că altfel viața e prea searbădă și monotonă. Eu, foarte prevăzătoare, îmi luasem și pașaportul, în caz că ungurii nu ne mai primesc în Schengen doar cu buletinul. Asta am fost eu, fiindcă după ce am stat mai bine de o oră în vamă, fiind singuri pe acolo, am aflat că una dintre colegele noastre de drum își uitase buletinul cu trei săptămâni în urmă la Budapesta, iar acum, ghici ce, ungurii nu voiau s-o primească fără acte. Ce oameni răi! Am stat în vamă până a venit vameșul cel bun, care ne-a dat drumul. Tuturor! Incredibil!

Nu mai are rost să fantazez și să zic că în 3 săptămâni putea chiar să-și facă un buletin nou, să-l primească prin poștă pe cel uitat sau, dacă-și verifica actele cu o seară în urmă, să-și ia naibii pașaportul, că avea! Gata cu nervii, că am produs destulă adrenalină!

Și-am ajuns într-un final glorios la Hajdu, unde am primit cazare la hotel Plage (fără stele) dar cu condiții excelente.

Nu vă mai plictisesc cu ce s-a mai întâmplat până la ora 20,30 când, ca niște școlari cuminți ne-am adunat la autocar, cu plăsuțele cu șlapi, costume de baie și halate, ca să petrecem un Revelion în chiloți, la Aqua Palace. Nu era departe de hotelul nostru, dar organizatorul a vrut să nu ajungem obosiți acolo. Sau s-o fi gândit că dacă ne duce cu autocarul, șansele să ajungem cu toții vor fi mult mai mari. Aveam brățări galbene, eu o pusesem pe-a mea prea strâmtă și strâmbă, încât la intrare am avut nevoie de asistență, ca să poată fi scanată. Te pui cu buni?

În sfârșit, am pătruns în vânzoleala câtorva sute de oameni (nu i-am numărat, dar erau tare mulți, moment în care m-am gândit că seara este ratată, imposibil să hrănești și să dai șampanie în mod civilizat, atâtor oameni…) dintre care cei mai mulți erau în apă sau în mișcare, moment în care am realizat că vom fi și noi în mod obligatoriu în apă sau în mișcare, deoarece nici pui de șezlong nu se vedea, pe nicăieri. În timp ce urcam scările cu speranță spre niveluri superioare, niște domni coborau victorioși cu niște scaune din plastic. La întrebarea noastră dacă mai sunt au răspuns afirmativ, dar au făcut-o probabil doar ca să scape de noi. Dar nu mai erau. Am dat câteva ture peste tot, degeaba. Bineînțeles că 80% dintre șezlonguri nu erau practic folosite, posesorii lor fiind care încotro. Totuși, când mergi undeva la Revelion, te aștepți să ai pe ce-ți pune fundul, dacă ești obosit. Un domn supărat zicea că au vândut mai multe bilete decât locuri. Mă rog, banii sunt ochiul dracului, se știe, dar cum nimeni nu se revolta, am devenit și eu pasivă ca toată lumea, așteptând vreun miracol. N-a apărut niciun miracol, doar două colege care vânaseră un șezlong, pe urmă încă unul. Sunt aproape convinsă că le ”găsiseră” fără aparținători și lucrurile acestora, ba mai mult, cred că se bazaseră și pe neatenția celor din grup. Nu contează, aveam și noi un loc pe care să ne punem lucrurile și să trecem la bălăceală.

Contrar presimțirilor mele, toată lumea a primit mâncare (eu chiar vegetariană, după ce am pălăvrăgit un pic cu cei care serveau. A venit unul mai mare și mi-a dat, dar zicea că bonul meu nu e bun, pentru meniu vegetarian trebuia să fie roșu. Eu aș fi preferat verde, așa mai ecologic, dar el îi dădea cu roșu.)

Am primit și șampanie, chiar de două ori, o dată la ora României și apoi la ora Ungariei. Sâc, că noi am fost primii! Distracție și spumă, copii care pleacă acasă și… șezlonguri pentru noi. În sfârșit, îmi întind și eu oasele pe un șezlong adevărat, dar Ștefan zice să mergem la dans. Spre dans, eu mă opresc la un bazin, unde hidromasajele de tot felul mă țin o vreme ocupată, iar când ies, pa șlapi! Îi caut o dată, de două ori, la mai multe intrări, în caz că am uitat unde i-am lăsat, dar nici urmă de ei. Eh, erau șlapi de la Lidl, cu 18 lei. Bine că n-am făcut Revelionul într-un loc de fițe, cu pantofi mai acătării, că poate rămâneam fără ei!

Până la urmă a fost bine, cine a zis ” cu răbdarea treci marea”, mare dreptate a avut. Una peste alta ieșirea a fost una foarte reușită, poate vă mai povestesc și ce-am făcut în celelalte două zile… dacă am cereri…și chef.

Vă pup, să aveți un an exact așa cum vi-l doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

BABY-BOWEN

N-am mai scris de o vreme despre terapia Bowen, dar văd că articolele vechi sunt încă citite cu interes.

Aș vrea să vă vorbesc azi despre această minunată terapie care este foarte utilă cuplurilor care vor să aibă un bebeluș și nu reușesc. Se știe că în zilele noastre că stresul, lipsa odihnei și alimentația neadecvată duc la scăderea drastică a natalității.

Vorbesc despre faptul că sunt foarte multe cupluri care-și doresc copii dar nu-i pot avea, nu despre cuplurile care au un copil și s-au oprit aici de bunăvoie.

Terapia Bowen acționează asupra întregului corp, aducându-l la starea de echilibru și de relaxare, foarte necesare amândouă pentru a aduce pe lume copii frumoși, sănătoși și inteligenți, lucru dorit de orice familie.

Mulți tineri care nu au neapărat dizabilități fizice, apelând la terapia Bowen au reușit să-și îndeplinească visul de a avea copilul sau copiii mult doriți.

Tot ce pot eu spune este să încercați, este mult mai ieftin decât procedeele moderne, este relaxant, plăcut și are multiple avantaje.

În concluzie: VREȚI COPII DAR NU VIN? APELAȚI LA TERAPIA BOWEN, VĂ POATE FI DE MARE AJUTOR!

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master

Margareta din decembrie

Duminică am făcut o mică excursie, împreună cu Ștefan și Masha. Vremea era minunată, numai bună pentru a mai explora împrejurimile, înainte de venirea iernii. Am luat-o pe sub Mărgaia, voiam să mergem până la Valea Lupșii, apoi să ne întoarcem pe partea cealaltă a Arieșului, pe fostul drum al mocăniței, acum devenit al tuturor.

Ștefan zicea ca pe varianta mai joasă, mai aproape de râu sunt bălți și noroi, știam și eu asta, așa că am luat drumul din dreapta, ce urca pieziș. Toate bune și frumoase, până am ajuns pe Mărgăița, de unde nu se mai vedea nicio cărare, totul se oprea într-o pădure plină de mărăcini, imposibil de tranzitat. Ce ne facem?

Bine că e la amiază, e lumină și chiar soare, fiindcă am mai pățit asta în condiții mai vitrege, când soarele se rostogolea somnoros spre apus, iar umbrele nopții ne dădeau târcoale. Ba ce să vezi, eram și foarte departe de casă.

Acum suntem bine, trebuie doar să coborâm vertiginos spre cărarea pe care o cunoaștem și… gata. Ei, dar până acolo, a mai fost un soi de cărare prin pădure, îngustă și periculoasă sau cel puțin mie mi se părea astfel. La vară aș vrea să merg pe Camino Primitivo, sunt curioasă dacă e la fel de greu.

Dar cum totul e bine când se sfârșește cu bine, într-un final am ajuns la cărarea pe care o căutam, moment în care m-am simțit ca acasă, măcar că eram la câțiva kilometri. Probabil pentru a ne răsplăti eforturile, în calea noastră a apărut o margaretă, înflorită în plin decembrie. S-ar părea că nu numai omenirea este bulversată de aceste vremuri, dar și natura a luat-o razna. Vă las să vă delectați cu imaginile surprinse de-a lungul plimbării.

Să aveți o zi de decembrie exact așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mălai cu dovleac – rețetă din Moldova

Recunosc, aceasta este cea de-a doua încercare, prima dată am lucrat haotic și mi-am amintit diverse detalii abia când era prea târziu.

Buun. Încă din copilărie muream după mălai, aici la Lupșa fiind două rețete, una de dulce și una de post. Mălai de post nu știa să facă oricine, dar acela era preferatul meu. Cred că rețeta acestuia a pierit o dată cu ultima gospodină care mai știa să-l facă. Era ca o pâine galben-negricioasă, dar avea un gust incredibil. Se mânca în loc de pâine.

Mălai ”de dulce” am făcut și eu de câteva ori, era practic o prăjitură cu unt și smântână, bun și acesta, dar necorespunzător pentru gustul meu actual. De aceea, ”cere și ți se va da” este un adevăr atât de mare, fiindcă am găsit rețeta perfectă de mălai, în Moldova. Cum nu mi-am notat rețeta decât în memorie, la prima încercare n-am respectat toți pașii, de unii mi-am amintit prea târziu, iar pe alții i-am sărit pur și simplu. A doua oară am fost mai conștiincioasă, ba chiar am făcut și măsurători, așa că pot să vă împărtășesc întregul procedeu.

Se ia un dovleac plăcintar de mărime medie (eu am avut unul mic și încă o jumătate), se curăță de coajă și se taie în cubulețe. Eu întâi l-am tăiat, apoi l-am curățat, mi s-a părut mai simplu.( prima dată). A doua oară, l-am rugat pe soțul meu să execute faza aceasta și s-a descurcat foarte bine.

Drept că el a lăsat bucăți mai mari, eu l-am mărunțit. Am pus 4 căni de apă într-o cratiță, am deșertat bolul cu dovleac și l-am fiert câteva minute, până când s-a înmuiat. Am pus și un pic de sare în apă. L-am luat de pe foc și l-am pus afară, la răcit.

Separat, am măsurat într-un alt bol 2 căni de făină de mălai și o cană de făină albă, plus un pic de sare (foarte puțină).

După ce dovleacul s-a răcit, le-am amestecat pe toate, obținând un aluat ceva mai consistent decât cel pentru blatul de tort.

L-am copt în tavă, pe hârtie de copt, ca să nu fiu nevoită să adaug ulei (că și așa-i scump și nici sănătos nu e). Deasupra l-am ”ornat” cu 2 linguri de faină albă cu apă, de consistența unui scrob de clătite, pentru a face o crustă omogenă. La prima încercare n-am făcut acest lucru, iar mălaiul arăta ca asfaltul la primul strat, fără cel de netezire.

Coacerea ar trebui să dureze cam o oră, la mine a durat mai mult, deoarece cuptorul de la aragaz este un pic mai leneș.

L-am tăiat cu paharul, cum făcea mama cu pretențioasa prăjitură Kosuthkifli (nu cred c-am scris bine) pe care eu n-o mai fac. e plină de colesterol.

Sincer, la gust mi se pare mai bună prăjitura mea de mălai. Mulțumesc cumnatei Veta, care mi-a dezvăluit secretul.

Gospodine de pe toate meridianele, spor la muncă și la copt!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pășind prin spinii trandafirilor…iernatici

Am salvat azi de la îngheț ultimii trandafiri înfloriți de prin curte, moment în care mi-am reamintit că am scris o carte cu un titlu sugestiv, așa că mă gândesc să vă las aici un fragment, spre delectare…

”Capitolul al IX-lea

Complotul

***

      După ce i-am expediat mamei scrisoarea, nu trece mai mult de o săptămână până când mătuşa Vica, sora tatei, vine să mă vadă la cămin. Ea locuieşte în Bucureşti, dar n-a venit niciodată să mă caute, de când sunt studentă.

  • Vai, Sofia, ce fată frumoasă te-ai făcut! Mă ia ea pe departe. N-ai mai trecut pe la noi în ultima vreme.. (Fusesem doar de două ori, în toamnă, apoi nu mai avusesem timp de vizite, învăţatul îmi ocupa tot timpul.) Ştii, mi-a zis maică-ta să-ţi spun să mergi urgent până acasă, bunica ta e cam bolnavă.

    Vorbele ei mă sperie de-a binelea, mă întristez subit, cu gândul la minunatele clipe petrecute la bunici, împreună cu fratele și sora mea, când bunica ne gătea toate bunătăţile din lume, iar bunelul intra în jocul nostru de parcă am fi fost cu toţii de aceeaşi vârstă,  aşa că o chestionez intrigată pe mătuşa, despre boala bunicii.

  • Nu mi-a spus prea multe, doar că să te duci acasă, cât mai repede. Poate n-o fi ceva atât de grav…
  • Atunci, de ce trebuie să merg atât de urgent acasă, eu tocmai am nişte lucrări de predat, nu pot pleca aşa, cu una cu două, doar dacă…
  • Da, da, fată, du-te acasă şi nu mai pune atâtea întrebări fără rost, o să te dumireşti tu acolo, ce şi cum!

   Vorbele mătuşii mi se par şi mai ciudate acum, dar e prea complicat să dau un telefon acasă, ( cu aviz telefonic peste cel puţin trei zile, apoi să merg la poştă şi să aştept ore în şir, până primesc legătura), aşa că voi pleca la sfârşitul săptămânii, cu speranţa că a fost doar o alarmă falsă în ceea ce o priveşte pe bunica. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut în acel moment că buclucaşa mea scrisoare îmi va pricinui atâta rău, furându-mi din timpul preţios al tinereţii mele. Zicătoarea aceea: ”de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”, a fost parcă menită să ilustreze întocmai întâmplările care au urmat, la scurt timp.

***

”Da, bunica, câte clipe frumoase am petrecut alături de ea, cât am râs şi câte poveşti ne spunea, era cea mai grozavă bunică, din toate câte au fost vreodată”, se gândeşte Sofia, înainte de a cădea din nou în puţul amintirilor…Din depărtarea vremurilor trecute, chipul bunicii, tânăr pe atunci, îi surâde jucăuş, parcă o îndeamnă să se înfrupte cu bucatele ce le-a făcut cu mult drag, special pentru ea.

***

   Trenul opreşte încetişor în staţie, unde tata şi mama împreună mă aşteaptă emoţionaţi, de parcă aş veni cel puţin de la Paris. Mi se pare puţin straniu că sunt amândoi pe peron, de obicei, când am mai venit de la Bucureşti, mă aştepta doar tata, iar mama era acasă, făcând ceva bun de mâncare, ”că doar vine studenta”, cum se răzgâiau fraţii mei, mai în glumă mai în serios, când intram pe poartă.

    Amândoi stau gravi pe peron, apuc să-i studiez un pic înainte ca ei să mă observe şi brusc, îmi dau seama că ceva foarte rău e pe cale să se întâmple sau s-a întâmplat deja. Nu, nu s-a întâmplat, poartă haine obişnuite, nu de doliu, deci bunica e încă aici, n-a plecat în lumea de dincolo, cum ne tot ameninţa ea încă de când eram copii şi n-o ascultam deloc. Totuşi, sunt atât de serioşi şi caută cu atâta asiduitate printre călătorii care coboară ca să mă vadă şi pe mine, încât mi se face pielea de găină. E clar că nu-i a bună, dar nu-mi dau seama ce poate fi…

    Vagonul meu a oprit la vreo 50 de metri de locul în care părinţii mei sunt parcă înfipţi în pavajul peronului pe alocuri presărat cu gropi care dau bătaie de cap unor călători ce cară bagaje grele după ei.

  • Mamă, tată, ce-i cu voi, amândoi, aici? Sau, ce-i cu voi aici? De unde ştiaţi că voi veni azi?
  • Păi, nu ştiam, dar te aşteptăm de trei zile, îmi dezleagă mama doar o parte a misterului din cauza căruia se află în gară exact la data şi ora sosirii mele.
  • Şi bunica? Ce face bunica? Mătușa Vica zicea că nu e prea bine…
  • Aaa, exclamă tata un pic surprins, ea e bine… e mai bine acum, spune el, luând seama la propriile-i cuvinte, când mama se uită chiondorâş în direcţia lui. Da, da, e mai bine, dar a fost destul de rău…

   Am impresia că jucăm o scenetă, în care n-am nici cea mai vagă idee care o fi rolul meu.

  • Bine, atunci care era urgenţa cu venirea mea acasă? 

    Cei doi se privesc doar o fracţiune de secundă, dar destul încât să fiu sigură că ceva se întâmplă, un lucru care, deocamdată, îmi este ascuns.

  • Lasă că vorbim acasă, eşti şi tu obosită, doamne ce bine-mi pare că ai venit acasă, mi-era dor de fetiţa mea! Continuă mama, dându-mi de înţeles că nu e momentul pentru discuţii serioase şi importante acum.

    Înţeleg că, cel puţin pentru moment, n-o să scot nimic de la ei, aşa că-mi ridic micul bagaj cu care venisem,  pe care tata, ca un adevărat cavaler, mi-l ia din mână, apoi  ne îndreptăm voios spre casă, vorbind despre nimicuri, noutăți din mica urbe pe care o părăsisem fără părere de rău,  devenind bucureşteancă.

     Oraşul mi se pare mult mai mic, impresie pe care n-o avusesem niciodată, atunci când locuiam aici. Micul parc din centru, cu copaci seculari şi iarba ce abia începe să înverzească, este doar un pui faţă de parcurile din Bucureşti, imense şi pline de bănci cu îndrăgostiţi… Ce-mi veni oare tocmai acum acest gând pe care vreau să-l uit, cu singura mea întâlnire, terminată în mod lamentabil şi fără nicio urmare? Parcă citindu-mi gândurile, mama mă întreabă aparent neinteresată de răspunsul pe care i-l voi da, dar de fapt, numai ochi şi urechi:

  • Ei, dar ce mai face băiatul acela, Sergiu?
  • Să ştii că ne-a plăcut scrisoarea ta, mai ales partea aceea cu ”caisele”… sau cu ”piersicile”? continuă şi tata, iar eu nu-mi dau seama dacă e serios, sau glumeşte.
  • Aa, nimic, nu mai ştiu nimic de el, a fost aşa, o întâlnire şi… gata!
  • Şi nu v-aţi mai întâlnit, pe urmă?
  • Nuuu! Nici nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, de fapt.

    Părinţii mei se privesc din nou parcă încurcaţi şi speriaţi, dar, s-ar părea că au de făcut un lucru de care nu mai sunt atât de siguri că e necesar, însă par nevoiţi să-l ducă la bun sfârşit, nu mai este cale de întoarcere. Acesta a fost încă unul dintre numeroasele mele momente de premoniţie, mi s-a întâmplat adeseori, de-a lungul vieţii, să am clar în minte o idee sau o situaţie, fără ca nimeni dintre cei din jur să-mi fi spus ceva concret. Drumul spre casă a devenit deodată neinteresant, noroc că mai sunt doar două străzi şi am ajuns. Smaranda și Adrian  stau în faţa casei, iar întâlnirea cu ei este singurul moment care mi se pare adevărat, de când am coborât din tren.

    Ziua trece fără ca eu să aflu motivul pentru care am fost chemată de urgenţă acasă, iar mâine, fiind duminică, mama mă anunţă că vom avea musafiri la masă, dar nu-mi mai dă şi alte detalii. Mă simt de parcă aş face parte dintr-o familie de mafioţi, unde secretele şi răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei. Fraţii mei sunt deosebit de rezervaţi, nu se poartă nici pe departe ca altă dată, dar pun acest lucru pe seama faptului că acum mă cred o domnişoară din Bucureşti, nu mai sunt doar sora lor mai mare căreia îi jucau tot felul de  feste,  abia acum câteva luni.

  În camera mea, pe pat, găsesc o rochie nouă, cu un imprimeu de primăvară, flori de trandafiri roz, pe un fond de culoarea untului…Mi se pare ciudat faptul că mama a stat să coasă rochia în loc să se ocupe cu treburile gospodăriei, care şi aşa îi iau destul timp, iar acum nu este niciun eveniment; sau poate, nu ştiu eu… Cobor îmbrăcată cu rochia cea nouă, iar mama mă priveşte cu lacrimi în ochi, iarăşi nu-mi dau seama de ce…

  • Ce ai, mamă, că nu merg spre altar, doar probez rochia pe care mi-ai făcut-o şi care-mi place foarte mult, dar nu-mi dau seama deloc de ce  te-ai obosit s-o coşi aşa, fără un motiv serios.

    Mama începe să plângă de-a binelea, de parcă vorbele mele ar fi ars-o, nu altceva. Parcă-mi vine şi mie să plâng, dar eu nu ştiu de ce, cel puţin deocamdată… Mama îşi revine prima, îşi şterge lacrimile cu şorţul, iar în timp ce se întoarce în bucătărie, îmi mai zice doar:

  • Să te îmbraci mâine cu rochia asta, îţi vine foarte bine.”

Ei, să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu