Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

O carte care te pune pe gânduri…

Această carte mi-a căzut în mână într-un moment în care aveam nevoie de nişte răspunsuri, iar faptul că am citit-o, m-a convins că nu sunt singura pe lumea asta care gândeşte într-un anumit fel.

Consider că această carte înglobează mai multe cărţi de dezvoltare personală, deci citind-o, eşti îmbogăţit într-un timp mai scurt . Nu vreau să-i fac neapărat reclamă, dar în momentul în care ajungi la ultima pagină, dorinţa cea mai mare este s-o faci cunoscută câtor mai mulţi oameni, în speranţa că lumea în care trăim va deveni mai bună, mai înţeleaptă şi mai plină de iubire.

Cartea se poate comanda online, vă garantez că nu veţi regreta.

Manuela Sanda Băcăoanu

Verbul "A FURA" la români

Nu ştiu de ce, cu toate informaţiile negative din mass media, eu aveam impresia că există în România o generaţie a oamenilor de 30-40 de ani care au un job decent, câştigă destul încât să-şi permită să aibă câţi copii vor, fără să-i intereseze dacă şi cât le mai dă statul pentru asta şi, cel mai important lucru, sunt cinstiţi. Sunt peste tot în jurul meu oameni de acest fel, trăind în apartamente mari, frumoase, cu una-două maşini, ducându-şi copiii la şcoală sau la grădiniţă şi-mi creşte inima când îi văd.

Zău, chiar nu înţeleg de ce se vorbeşte doar despre alte categorii sociale, iar despre această clasă de mijloc în devenire, nimeni nu zice nimic, de parcă ar fi inexistenţi. După cum s-ar părea, nu toată lumea a trebuit să plece din ţară pentru a trăi decent şi nu toată lumea este nevoită să fure…

Dar, fiindcă întotdeauna există şi un „dar”, o să vă povestesc o întâmplare care m-a pus pe gânduri…

Să ne închipuim că suntem într-un bloc nou, cu mai puţin de zece apartamente, locuite tocmai de către cei pe care-i descrisesem mai sus, oameni tineri, cu bani şi cu copii destul de mici. Până aici, nimic neobişnuit. Ba da, ar cam fi ceva, unii se plâng de o familie de la parter, care, conform contractului, a primit şi o parte de curte. Aşa, şi? Păi, în curtea lor, se poartă de parcă ar fi o curte de la ţară, la zeci de metri de alte curţi, aşa că-şi permit să facă săptămânal grătare şi să „umple” atmosfera cu „muzici” date la maxim, pentru „desfătarea” tuturor vecinilor. Vorba ceea: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Iar lucrurile nu se opresc aici.

Deoarece s-ar părea că totuşi „acolo sus” cineva veghează, întâmplarea a făcut ca într-una din zilele trecute, sunetul apei care curgea dintr-o ţeavă aflată în beciul familiei despre care vorbeam, să alerteze un vecin care se afla prin apropiere. I-a anunţat şi pe alţii, iar împreună au deschis uşa beciului, care din fericire nu era încuiată, proprietarii nefiind acasă, când… stupoare: nu se spărsese ţeava, ci se fisurase un robinet vechi montat pe ea, în scopul de… da, aţi ghicit, de a FURA APĂ. Robinetul era montat între contorul general şi contoarele celorlalţi vecini, deci apa o furau de la toţi vecinii, care, pe bună dreptate erau miraţi că tot timpul plătesc mai multă apă decât consumau. Firma de administratori nu factura separat consumul şi separat pierderile, ceea ce mi s-ar părea normal, deoarece dacă vezi că tot timpul ai pierderi importante de apă în bloc, începi să-ţi pui întrebări. Aşa, cum „pierderea” ( citeşte „furăciunea”) se împărţea la toată lumea, oamenii nu aveau habar de cele ce se întâmplă.

Cireaşa de pe tort a fost însă atunci când, întrebată fiind vecina hoaţă cum şi-a permis să facă aşa ceva, răspunsul ei, nonşalant, a fost că şi Cutărescu fură, e plecat în Spania, dar are aspersoare care-i udă gazonul şi care pornesc automat, alimentate fiind tot din apa comună.

Întrebare retorică: oare cât de mic la suflet poţi să fii, ca să furi, lunar, de la toţi vecinii? Am uitat să precizez, familia cu pricina are şi piscină în curte. Trai pe vătrai nineacă, pe banii babacului! (În cazul nostru, ai vecinilor)

Am aflat că furtul de apă este caz penal. Sper ca locatarii blocului cu pricina să nu ierte pe niciunul dintre hoţi. Numai tăind răul de la rădăcină, putem scăpa de această plagă ce încă supurează pe faţa României.

EU FUR, TU FURI, EL/EA FURĂ, NOI FURĂM, VOI FURAŢI, EI/ELE FURĂ… asta dacă aţi lipsit la lecţia de gramatică.

Da până când, mă, până când?!!!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

Douăzeci douăzeci

Iaca a mai trecut un an… Iar noi, oamenii de rând, dorind cu tot dinadinsul să ieșim din anonimatul în care ne-a aruncat viața aceasta banală, monotonă și destul de predictibilă, facem imposibilul pentru a fi cât mai vizibili, suntem în stare să facem aproape orice pentru a aduna un număr cât mai mare de Like-uri, pentru că… Pentru că, doar așa ego-ul nostru se va simți gâdilat, mulțumit și puțin infatuat, iar noi, vom putea merge cu capul sus la biserică, sau, după caz, în 6 la serviciu, LUMEA ne-a văzut și ne-a aprobat, suntem CINEVA!

Am dat o raită pe facebook, așa, de distracție și pot spune că a fost incredibil de hilar. De la poze cu strâmbături, cu bebeluși (care n-au nicio vină) sau, pur și simplu cu oameni care se prefăceau că dorm, după obositoarea noapte de Revelion, am văzut aproape orice.

Toată lumea vrea să transmită tuturor celorlalți cele mai frumoase gânduri, dar care, vai, nu întotdeauna scrise într-o limbă română coerentă și corectă din punct de vedere gramatical. Mă apucă mila și plânsul, citind urările șchioape, dar SCRISE DIN INIMĂ. Aș prefera niște urări scrise cu creierul conectat sau, mai bine lipsă.

Probabil multă lume mă va urî după aceste cuvinte, dar atâta lapte și miere am văzut curgând de sărbătorile acestea, încât m-am gândit că niște murături ar fi numai bune, pentru a păstra echilibrul.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am cu nimeni nimic, dar uneori,mi se pare că unele lucruri depășesc bunul simț, iar atunci, reacționez.

Să știți că n-am nevoie de niciun ”like”. Mă simt bine în pielea mea și nu-mi trebuie aprobarea nimănui, pentru a fi eu însămi.

Să aveți un an BUN!

Manuela Sanda Băcăoanu

Caruselul vieţilor – carte în lucru

Pentru ca în anul care a început să avem spor la toate, este bine să începem cu activităţile care ne sunt cele mai dragi. De aceea, eu am început să scriu o nouă carte, din care vă ofer un mic fragment.

CARUSELUL VIEŢILOR

Capitolul I

Poveste

  ” Se plimbă parcă fără vreun scop anume prin pădurea care se îndeseşte din ce în ce mai tare, devenind  dintr-o dată aproape de nestrăbătut. Cărarea se cufundă între tufişuri pline de spini, care parcă  întind  braţe aproape umane spre femeia ce merge înainte, fără să observe că lumina e din ce în ce mai difuză, un vaier se insinuează din ce în ce mai puternic, la început ca sunetul pădurii înainte de ploaie, sau iarna, după ninsoare şi când vremea devine umedă, apoi, ca plânsetul unui copilaş pe care mama a uitat să-l hrănească, iar acum, un adevărat urlet umple văile, prevestind deznădejde, frică şi moarte.   

     Casandra merge mai departe, parcă nimic din ceea ce o înconjoară nu ajunge până la organele ei de percepţie, are foarte mare nevoie să ajungă la copac. E un copac foarte special, pe care vine să-l îmbrăţişeze în fiecare an, atunci când ajunge pe meleagurile natale. Adevărul este că face în aşa fel, încât neapărat să ajungă aici, în satul căţărat pe crestele muntelui, care mai are doar cinci locuitori, cu toţii octogenari, iar în viitorul apropiat, s-ar putea să devină un sat fantomă, ai cărui locuitori s-au mutat cu toţii, fie la cimitir, fie în locuri în care viaţa e mai uşor de trăit.    

    Vânticelul care abia adia când ea plecase de la casa lui moş Vasile, la care trage întotdeauna când urcă în sat, devine dintr-o dată atât de puternic, încât copacii încep să se încline periculos, iar frunzele uscate de anul trecut, ce erau întinse la poalele lor într-un covor cuminte, o iau la sănătoasa, formând nişte vârtejuri arămii, mici tornade care arată de parcă un pictor impresionist şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi pictat un tablou ireal, iscat din creierul lui bolnav.

    O veveriţă speriată îi taie calea, iar o creangă luată de vânt e gata s-o lovească peste faţă. Cu toate vitregiile naturii, pe care pare că nici măcar nu le vede, Casandra înaintează hotărâtă, fără a-şi da seama că în curând soarele se va apropia de linia orizontului, iar întunericul va pune stăpânire peste întreaga fire. Merge şi caută cu înfrigurare, n-a mai fost pe aici de anul trecut, iar natura e din ce în ce mai sălbatică, cele câteva repere pe care şi le-a luat atunci, nu mai sunt de găsit. Ştie că trebuie să ajungă la un copac foarte gros, care cu ani în urmă a fost lovit de trăsnet şi a rămas aşa, în picioare, carbonizat şi mirat că tocmai lui i s-a întâmplat aşa o nenorocire. Stă de zeci de ani cu crengile înnegrite şi înţepenite spre cer, într-o rugă mută, aşteptând miracolul care-l va aduce din nou la  viaţă.

    ”Iată copacul carbonizat!, înseamnă că nu mai am mult de mers.” Se bucură eroina noastră, grăbind şi mai mult pasul. Imediat după copacul ars, urmează o poiană largă, în mijlocul căreia, un pin cu un trunchi gros, că nu-l poţi cuprinde cu braţele, domneşte peste toate împrejurimile. E, de departe, cel mai falnic şi mai bătrân copac, iar moş Vasile i-a spus că are puteri magice. Asta se întâmpla acum mulţi ani, când moş Vasile nu era moş, iar ea, era abia o fetiţă de 11 ani, nou venită în familia mătuşii ei, care, între timp, s-a mutat la cei mulţi.

   ”Uite-l, e aici! Ah, ce greu te-am găsit anul acesta, nu ştiu de ce, am crezut că te-au tăiat, că te-a doborât furtuna… mă bucur că eşti bine, sănătos şi la fel de falnic cum te ştiu de când eram doar o copiliţă”. Casandra nu rosteşte cuvintele cu voce tare, ştie că plantele au puterea de a citi gândurile, aşa că nu-şi face griji că n-a fost înţeleasă. Cu mulţi ani în urmă, a citit că s-au făcut mai multe experimente, printre care unul foarte frumos: o cântăreaţă de operă cânta într-o încăpere în care se aflau diferite plante, iar măsurându-li-se câmpul electric, acesta era mult mai puternic decât de obicei, semn că plantelor le plăcea. Apoi, a doua zi, femeia a venit din nou, dar de astă dată le-a cântat doar în gând. Câmpul electric al plantelor a crescut din nou, exact ca atunci când ea cânta cu voce tare.

    Casandra e foarte apropiată de lumea plantelor, încă de când era mică putea să le simtă vibraţia şi ştia dacă sunt sau nu fericite, înainte ca acest lucru să se manifeste în mod fizic, prin îngălbenirea frunzelor, sau apariţia unor dăunători. E un fel de barometru care ”citeşte” starea de fericire a plantelor, a făcut din pasiunea ei un job, are o mică firmă care se ocupă cu           aranjarea teraselor, curţilor, grădinilor oamenilor cu bani, dar care n-au timp, nici imaginaţie, pentru a-şi înfrumuseţa spaţiul în care locuiesc.

    În timp ce Casandra îmbrăţişează copacul care vibrează de plăcere, transmiţând întregii păduri starea lui de bine, să privim un pic la femeia care a bătut sute de kilometri pentru a ajunge la întâlnirea anuală cu pinul fermecat. E o femeie tânără şi frumoasă, care are 35 de ani, dar nu-i dai mai mult de 28. Părul negru albăstrui e prins într-un coc greu la spate, cu şuviţe rebele care au părăsit aranjamentul stilat ce şi-l făurise de dimineaţă, în timpul fugii bezmetice prin pădurea agitată care acum, în mod neaşteptat, s-a potolit brusc, revenind la liniştea şi serenitatea obişnuite. Doar cântecul câte unei păsări care-şi cheamă puii, sau vrea să dea de veste că e un intrus în pădure se mai aude sporadic, vântul s-a potolit ca prin minune, iar covorul de frunze s-a reaşezat la locul lui, mai pufos şi mai mirositor acum, după ce a fost răscolit de furia lui. E sfârşit de august, zilele sunt încă fierbinţi jos la oraş, dar aici, pe vârf de munte,  ceaţa şi ploile sunt la ele acasă, mai ales în prima parte a zilei.

     Casandra deschide ochii căprui, mari şi de fiecare dată miraţi atunci când se află aici, împreună cu prietenul ei de o viaţă. Trăsăturile fine, pielea albă şi talia de viespe, fac din ea una dintre cele mai frumoase femei care au trecut vreodată prin această pădure, de fapt, una dintre cele mai frumoase femei pe care le-ai putea întâlni pe stradă, oriunde pe acest Pământ. Nu şi-a dat seama niciodată de frumuseţea ei, deoarece în copilărie a fost un fel de ”răţuşca cea urâtă”, fiind fiica cea mai mică a unei familii cu patru copii, ceilalţi trei fiind băieţi. A avut o singură păpuşă, căreia nici măcar nu i-a dat un nume, era ”păpuşa” şi atât. Cei trei fraţi mai mari o luau cu ei peste tot: la fotbal, la înot, la  furat de cireşe din livada de la marginea micului orăşel în care locuiau. Familia lor nu era una bogată, dar îşi permiteau o vacanţă pe an alternativ, un an la munte, iar un an la mare.

   Mama lucra la fabrica de tricotaje, iar tatăl la fabrica de mobilă. Cam acestea două reprezentau singura industrie din oraş, aşa că mai toată lumea lucra într-una din cele două fabrici.

   Rochia albastră cu mânecă scurtă care-i acoperă genunchii, dar atunci când aleargă sau bate vântul lasă vederii nişte picioare perfecte, pare nepotrivită pentru o incursiune la munte, dar Casandra nu se îmbracă niciodată aşa cum s-ar aştepta ceilalţi s-o facă, a fost întotdeauna o nonconformistă. Totuşi, e încălţată cu nişte bocanci uşori, care, culmea, arată perfect chiar asortaţi la rochie şi la părul cu o coafură complicată, în care o panglică albastră, de aceeaşi nuanţă cu rochia, e meşteşugit împletită.

    Mâinile femeii înconjoară pinul, cum ar înconjura un iubit, cu multă dragoste şi grijă, de parcă s-ar teme să nu-l vatăme. Închide ochii din nou, aşteptând ca minunea ce se întâmplă în fiecare an, să se întâmple din nou. Simte vibraţia, dar… nimic.”

Să aveţi cel mai frumos an dintre toţi cei trăiţi până acum, în această viaţă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Fragment de carte- LOVE STORY pe Camino de Santiago

   Cu puțin noroc, în câteva zile voi termina această carte, din care vă dăruiesc un fragment, cu ocazia Crăciunului, vorba ceea: de Crăciun, fii mai bun… Întotdeauna m-am întrebat: De ce numai de Crăciun?    

”Abia trecuse de terasa unde Takahito rămăsese trist la masa pe care o aştepta o cafea, iar Dafinei începe deja să-i pară rău că nu s-a oprit, măcar să-i dea nişte explicaţii, să nu-l lase aşa, când omul îşi făcuse speranţe. Face câţiva paşi înapoi, vrea să se întoarcă, dar nu mai vede pe nimeni pe terasă, Takahito parcă s-a evaporat, fără urmă. Mai priveşte o dată spre locul în care doar doi pensionari mai stau la şuetă, tot fără succes, aşa că se întoarce la drumul ei, cu un gust amar în gură şi sentimente amestecate.

    Ce ciudat, tocmai în momentul în care declaraţia lui Takahito ar fi trebuit să-i apropie, soarta a vrut ca Ciprian să reintre pe scena vieţii ei, scenă pe care nu credea că el va mai avea vreodată un rol, nici măcar unul episodic. Dar dacă n-ar fi sunat, cum ar fi fost? Ar fi fost sentimentele ei diferite? Cu siguranţă nu, acelaşi ar fi fost răspunsul, dar purtarea ei ar fi fost una mult mai blândă, n-ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi spus ce avea pe suflet, în fond, nu i-a dat nicio clipă impresia că ar interesa-o altfel decât ca un companion de drum, dacă pentru el a fost mai mult, totul a fost doar în mintea lui. Nu-şi aduce aminte să fi fost prea familiară, nici în gesturi, nici în cuvinte. Nu i-a dat speranţe, el singur s-o fi amăgit. Dar acum, de ce se simte atât de vinovată? Poate că totuşi se vor întâlni deseară la albergue şi vor putea clarifica lucrurile…

   Nici n-a observat când a ajuns la un tunel, e doar pentru pietoni şi biciclişti, trece pe sub munte, are peste 200 de metri  şi scurtează mult drumul până la  Castro Urdiales, oraş staţiune, aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu.

    Dafina priveşte mereu în urmă, ca atunci când era mică şi mergea noaptea pe o stradă neiluminată, având tot timpul impresia că o urmăreşte cineva. Acum însă, privirea ei caută un om, speră ca Takahito să fi trecut peste refuzul ei şi s-o ajungă din urmă. Tocmai când iese din tunel, iar oraşul se vede foarte aproape, la o aruncătură de băţ, are impresia că-l vede la o sută de metri în spate. Se opreşte pentru a-l aştepta, dar când dă cu ochii de femeia ce stă zâmbind la capătul tunelului, japonezul face în prima fază o mutră surprinsă, apoi  rapid stânga-mprejur,  reacţie la care Dafina nu se aştepta deloc.

    Ar fi caraghios acum s-o ia şi ea la goană după el, poate că totuşi, până deseară, Takahito va ajunge la sentimente mai bune şi vor putea lămuri situaţia dintre ei.

    Pleacă hotărâtă să nu lase lucrurile încurcate, cel puţin în ceea ce o priveşte pe ea, moment în care începe să se simtă un pic mai bine. Castro Urdiales o întâmpină cu un mare supermarket, numai bun pentru împrospătarea proviziilor de mâncare, care erau pe terminate.

    Oceanul mai mult se simte undeva în depărtare, o ia pe o stradă lungă, ce pare să nu se mai sfârşească, dar care o duce către partea de staţiune a oraşului, cu hoteluri luxoase şi terase îmbietoare. În timp ce bea o cafea pe una dintre acestea, gândul îi fuge din nou la Takahito şi la modul urât în care-l părăsise, aşa, fără niciun cuvânt. Din nou se simte mizerabil şi din nou speră că deseară lucrurile se vor lămuri.

    Soarele călduţ îi zâmbeşte din spatele unui nor ieşit la prima lui plimbare, iar briza oceanului îi flutură pletele în vânt, se simte de parc-ar avea 16 ani şi e curtată de doi băieţi. Nici nu greşeşte prea mult, doar vârsta este alta, datele problemei s-ar părea că nu s-au schimbat prea mult de atunci.

    Părăseşte Castro Urdiales cu părere de rău, probabil albergue de aici,  lângă care se opreşte pentru a-i admira curtea şi a saluta pelerinii ce pornesc la drum, oferă  cazare mai bună decât cel din El Portaron, dar nu vrea să facă altfel decât au stabilit împreună, poate Takahito va veni şi el acolo.”

Dacă nu v-a plăcut… n-am ce face! Un sfârșit de an cu introspecții și cu planuri pentru anul ce vine. Sper ca în anul douăzeci-douăzeci să ne meargă mai bine, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu

”Pe Facebook și în altă viață” de Silvia Grigore

    Pe Silvia Grigore am întâlnit-o doar aici, în spațiul virtual al internetului, dar am simțit încă de la început că avem multe lucruri în comun, vorba acelui cântec obsesiv: ”gândim la fel, tra la la…”

     Când i-a apărut cartea, am fost foarte bucuroasă pentru ea, știu câtă bătaie de cap dă publicarea unei cărți, asta, bineînțeles după ce ai muncit luni sau ani ca s-o scrii. Fiecare carte este ca propriul copil, pe care l-ai crescut cât te-ai priceput de bine, iar apoi îi dai drumul în lume, merge la grădiniță, la școală, unde nu se știe cum va fi primit de către ceilalți, dacă îl vor plăcea, dacă va avea succes , sau dacă se va întoarce acasă cu ochii învinețiți și cu un cucui cât toate zilele în mijlocul frunții.

    Să fie clar, nu mă erijez în critic literar, oricum, încă din tinerețe aveam impresia că unii scriu, iar alții, care n-au acest talent, își dau cu părerea despre ce au scris primii. (Cred la fel și acum).

    Dar să trec la subiect, prea multă introducere face cititorul să se plictisească și să clicăie spre o altă pagină… Bun! Am primit cartea, care, la prima vedere, nu părea cine știe ce. Sunt sinceră, Silvia, te rog să nu te superi pe mine. Poate încă o carte cu un subiect banal, o poveste de dragoste și… cam atât. Citisem câteva fragmente pe care autoarea le postase pe Facebook, care nu mă convinseseră însă de valoarea cărții.

    Toate acestea au durat până în momentul în care am deschis la pagina 1, apoi… nu m-am mai putut opri. Am făcut doar o pauză, ca să dorm și să merg la serviciu, iar a doua zi, a fost gata. Nu vreau să vă povestesc subiectul, vreau doar să spun că e o carte scrisă în pas alert și care se citește la fel, e scrisă în stil modern, adică fără înflorituri și farafastâcuri, esență pură, cu informații de calitate și un sfârșit dintre cele mai neașteptate. Felicitări Silvia Grigore, mi-ai bucurat orele în care am stat aplecată asupra cărții tale!

   Recomandarea mea, din inimă: un frumos cadou de sărbători poate fi ”Pe Facebook și în altă viață”.

    Să aveți zile frumoase, luminate de strălucirea stelelor și de iubirea celor dragi!