Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

BISCUIȚI DE POST, GUSTOȘI ȘI SĂȚIOȘI

N-am mai postat demult o rețetă, măcar că nu cred să fie vreo săptămână în care să nu experimentez ceva. Azi fiind prima zi din Postul Crăciunului, m-am gândit să fac niște biscuiți pentru cafea. Vă dau și vouă rețeta dar e destul de vagă, deoarece eu nu măsor nimic și n-am cantități bine stabilite, de aceea ce gătesc sau coc eu este de fiecare dată altfel, nu mă plictisesc niciodată.

Bun! Am început prin a-l ruga pe Ștefan să-mi aducă bolul galben mare, iar el mi l-a adus pe cel de porțelan, nu pe cel din plastic. După ce am făcut rectificarea necesară, cu bolul potrivit, am început să-l umplu cu următoarele ingrediente: fulgi de ovăz nemăcinați, așa cum i-am scos din pungă, făină integrală, semințe de chia și de in măcinate, un praf de sare, curmale și nuci tăiate în bucățele mici, două plicuri de zahăr vanilat și o jumătate de praf de copt, care mi-a rămas de la găluștele cu semințe de in de ieri. Am adăugat lapte de ovăz Barista Oat și am amestecat cu lingura de lemn până am obținut un aluat pe care să-l pot modela ușor. Totul a durat vreo 10 minute.

Am pus cuptorul la 200 de grade apoi la 180 și am lăsat tava la copt cam 35 de minute. Probabil erau de ajuns și 30, dar jucam Mahjong și nu puteam să mă întrerup, că pierdeam nivelul. (aici, ar trebu să pun un emoticon zâmbăreț).

Credeți-mă că au ieșit foarte gustoși, m-au făcut să uit instantaneu de toate gurile fără dinți pe care le-am văzut azi pe Facebook, aclamându-l pe șarlatanul țării. Vă mai amintiți? Cu ceva ani în urmă, când tastai pe Google ”proasta României”, instantaneu apărea numele cuiva. Pupici cu sclipici!

Poftă mare la ce ați gătit voi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Locul în care poți spune: ”Sunt acasă!„

Trăim vremuri istorice. Chiar azi ( 13.11.2026) a fost a treia sau a patra oară când se prezisese că va fi sfârșitul lumii. S-ar părea că am trecut și peste această predicție fără să dispărem, așa cum am trecut și peste celelalte. Însă privind în jur, putem vedea cu ochiul liber că omenirea chiar se străduiește să-și scurteze viața pe Pământ, parcă s-a îmbolnăvit de ”autodistrugere”.

Nimănui nu-i mai place nimic din ce fac și spun ceilalți, rețelele sociale au devenit un fel de troacă de porci unde fiecare crede că-și poate turna lăturile în capul ”prietenilor” fără a suferi absolut nicio consecință sau urlă ca descreierații, salivând după un guru de mucava.

La începutul lunii era mare tam-tam că de ce să sărbătorim Hallowen-ul, că vine din America, e cu costume sataniste iar noi suntem supercredincioși. Pe urmă a venit Black-Friday și nimeni nu s-a mai plâns că vine din America.

Au căzut drone rusești care pe unde, dar suveraniștii sunt convinși că acest lucru e de bine. Președintele țării se războiește cu un jurnalist ca să nu vedem că ”a făcut-o de oaie” , noul guvern instalat ne servește aceeași gargară de început de mandat cum ne-a obișnuit de-a lungul timpului, iar noi stăm cu gura căscată și nu știm ce să mai credem.

Suntem țara în care un om poate să conducă beat la poliție pentru a semna un control judiciar o mașină fără ITP, iar o doamnă poate fi în același timp profesoară, studentă și membră în comisia de examinare la aceeași facultate din Iași. ( Aceste informații le-am luat de pe internet).

Cireașa de pe tort, mâine vom avea două evenimente în București: meciul de fotbal cu Polonia și marele protest al susținătorilor șarlatanului Georgescu. Probabil Simion va participa la ambele, la primul în loja polonezilor, așa cum a făcut și când meciul a avut loc în Polonia și ne-au bătut de ne-au mers fulgii.

A, da, am uitat să menționez că partidul lui Trump a ”primit la gioale” de la democrați în cel mai mare stil. Probabil e vremea ca cei care au șepci cu MAGA să le pună în fundul dulapului, s-ar putea să treacă mai multe generații până când un alt descreierat să mai zâmbească din portretul de președinte al Statelor Unite ale Americii.

Mă întreb oare cum fac față oamenii obișnuiți acestei avalanșe de informații, cum le gestionează și cum îi fac să se simtă? Că unii se manifestă în cele mai zgomotoase și prostești moduri am văzut, dar nu la ei mă gândesc. Îmi vin în minte oamenii onești (ups, iar am dat-o în bară, vă mai amintiți de ”România Onestă” oare unde o fi dispărut?) care merg la muncă, fac cumpărături, vin acasă obosiți și fac teme cu copiii sau la pensionarii al căror televizor merge non-stop pe Realitatea TV ( de fapt, e cu I în față) și celelalte posturi ”de casă”, finanțate din bani de la AUR și PSD …

Eu nu mă prea uit la știri, dar informațiile tot vin spre mine, prin diverse canale. Însă mă simt foarte norocoasă că mă pot rupe de toată nebunia, pot merge la plimbare prin pădure, pot simți Natura în toată măreția ei, făfă să-mi mai pese de Trumpi, Dani, Georgești și alte figuri mai mult sau mai putin politice și veridice. E bine să ai un loc în care să te simți acasă, iar acela să nu fie sufrageria în care primești tot gunoiul omenirii prin intermediul televizorului.

Ieșiți din casă, mergeți în parc, pe deal, în pădure, toamna este minunată și vă veți simți mult mai bine, fără vreun efort prea mare.

Să aveți zile senine! Manuela Sanda Băcăoanu

Uneori, ne dorim să credem lucruri care știm că nu sunt adevărate

   Într-una din primele mele zile de pelerinaj din acest an, mi s-a întâmplat un lucru despre care dacă mi-ar fi povestit altcineva, nu credeam o iota. Cum mergeam eu și cu mine așa cu gândurile noastre, iată că apare un pod de pe vremea romanilor. (A romanilor, nu a românilor, măcar că unii cred că românii au fost primii.).  Nu știu cum se numește, nici atunci n-am fost atentă. Înainte de pod, săgeată spre înainte. Podul, perpendicular pe drumul pe care mergeam, vira cu 90 de grade spre dreapta.,

. Dacă n-ar fi fost o usita care sa meargă spre înainte, nu-mi făceam nicio problemă. De fapt nici nu mi-am făcut, puteam să trec podul și să mă asigur dacă sunt marcaje dincolo, dar eu nu, ca melcul, tusti pe usita. Mă rog, melcul făcea” tusti în tufiș! ”                Mda, iar dincolo, o cărare sălbatică și neingrijita, care nu semăna deloc cu drumul meu de pana atunci, drum roman pavat  cu lespezi. Ba era și periculoasă, am trecut peste doi copaci prăbușiti, am trecut un fel de zid (fără rucsac, că nu puteam cu el în spate), am făcut un pas mare, gata-gata să cad în răul deosebit de  fotogenic ce curgea prin dreapta mea. La fiecare pas, îmi spuneam:”ăsta nu e Camino!”, dar tot eu îmi răspundeam :”ba e Camino, ce vrei, să te întorci acuma înapoi? Doamne, cum or fi trecut pe aici pe întuneric cele două pelerine care au plecat dimineața la 4?. Notă :în această perioadă, în Spania începe să se zareasca ceva abia pe la 7. Soarele răsare pe la 7,30. Și mergeam și mergeam, ca proasta la târg. Ba mai dau și peste niște gropi ascunse de iarbă, adevărate capcane.                                    Ei, dar și Dumnezeul proștilor veghează, fiindcă la un moment dat apar niște tăblite turistice, una îndreptată chiar spre direcția din care veneam, care spunea:”Ponte Tiri nu-știu- cum 650 m, iar celelalte două spre direcții care nu mai aveau nicio relevanță.  Doamne, cum am putut să merg 650 de m prin sălbăticie, fără niciun marcaj, numai fiindcă îmi doream ca acesta să fie drumul? Mi-e imposibil să-mi dau seama. Probabil așa se explică diverse curente, inclusiv cel suveranist, în care oameni-și doresc să creadă cu ardoare, chiar dacă știu că e o prostie și o minciună.                   

Vestea bună este că eu m-am întors la drumul adevărat, convinsă că aveam nevoie de această experiență pentru a înțelege mai bine cum funcționează creierul uman.

Cam

… asta ar fi.                                              Manuela Sanda Băcăoanu

Corcubion – Albergue Sân Roque

Azi plouă la Muxia. Dar vorba ceea, plouă, nu se-ncurcă! Așa că stau cuminte în albergue și vă povestesc despre albergue din Corcubion, ultima oprire înainte de Fisterra. Ziua aceea a fost una dintre cele mai grele de Camino, de când mă știu. Am plecat de la Albergue Monte Aro dimineața pe la 6 și ceva, cu gândul de a ajunge cât mai aproape de Fisterra, până la care mai erau ceva mai mult de 41 de km. Drumul era relativ ușor, ieri fusese groaznic, dar azi promitea să fie mai plat. Promitea, dar nu s-a ținut de cuvânt. Era și ziua în care drumul spre Fisterra și cel spre Muxia se despărțeau. După 7 km, ajung la Olveiroa, sat cu 140 de locuri de cazare, cum am citit pe internet. De aici încolo, au început să curgă pelerinii. Unii erau într-o curte(vreo 15)si făceau exerciții de respirație. Probabil pseudopelerini care merg în grup și poartă în spate rucsacei de grădiniță. Exact asta erau, i-am văzut mai târziu, pe drum. După Hospital (în Spania sunt multe localități care se cheamă Hospital) m-am oprit la un bar, urmau 13 km de pustietate, pădure și niciun loc de unde să te poți aproviziona cu apă sau mâncare. Am vrut o tortilla de patatas, dar am primit doar o „omeleta franse”. Bună și aia, un afiș ne anunța că 15 km nu vom întâlni nimic. Bun, să rezum un pic, pentru a ajunge la ceea ce voiam să povestesc de fapt. Am făcut acei nenorociți de km, dar ultimii doi au fost ucigatori, o coborâre care părea să nu se mai termine, apoi, orașul Cee. Am fost aici anul trecut, cu autobuzul. Aveam în cap să ajung la Corcubion, toți pelerinii disparusera, ca puii de găină când aud cioara. Mai vad vreo doi la o terasă, dar nu mă mai opresc, Corcubion here I am! Here I am pe naiba, încă 3 km îmi zice Google până la albergue. Căldura era inabusitoare, soarele își bătea joc de noi, cei care încă nu ne găsisem un adăpost. Și-am mers, și-am mers… Încă 2 km, pana în Corcubion. Iar când întreb, mai am un km, dar e arriba, arriba! Toată lumea mă privește cu milă. Stau pe bancă într-un parculet și mă încearcă un dor să urc în autobuz și să merg direct la Muxia, să las „în trăznet” vorba poetului, toate. Mi se face parcă și greață, mă dor picioarele și mă lasă voința. Dar cum să fi făcut aproape 30 de km și să mă dau bătută? Mai arunc o privire stației de autobuz și… Arriba,  arriba, cu ultima suflare, am ajuns la albergue. Vai, dar aici era Raiul! Hospitalera mă îmbrățișează, îmi explică ce unde este, îmi spune că e donativo și că avem cină și mic dejun. Nu exagerez, a fost cea mai faină seară în albergue, ever. Urbana și Jose sunt doi oameni extraordinari și ne-am adunat acolo toate neamurile : doi taiwanezi, 1 băiat din Hong Kong, o pereche din Portugalia, una din Peru, o fata din USA, care era amerindiana, și ceilalți, până la 11, spanioli. De fapt, împreună cu cei doi hospitaleros, am fost 13 la masă. Și a fost cu noroc! Am cântat fiecare în limba lui, am spus poezii și am plecat cu o amintire pe care n-o vom uita niciodată. Mulțumesc Urbana și Jose, pentru cea mai frumoasă seară de pe Camino, până la care era gata să-mi dau duhul! Am lăsat 20 de euro, sper că nu e prea puțin. Manuela Sanda Băcăoanu

Azi am fost harnică!

   Știi cum te simți seara când toată ziua ai muncit și ai dus la bun sfârșit ceva ce trebuia făcut demult? Ei, așa mă simt eu azi, chiar dacă am muncit doar înainte de masă, iar după masă am fost la plajă. Mă cam prinsese rușinea că nu făcusem cine știe ce de când ajunsesem la albergue Muxia. Trebuie ca echilibrul între a primi și a da să se păstreze, așa că azi cred că am înclinat un pic balanța în partea mea.      Ce-oi fi făcut așa de important? Trebuie să mă laud singură, că n-are cine. Am făcut întâi lună și bec zona în care locuiesc eu, apoi am trecut la bucătărie. Până aici, nimic neobișnuit. În ziua în care am venit, mi-am pus la spălat lucrurile mai mari, inclusiv rucsacul. De când umblu pe Camino niciodată n-am reușit să-l murdăresc în asemenea hal. Când le-am pus pe toate în mașina de spălat, m-a vizitat așa un gând că dacă se strică iar, așa cum am pățit acum 14 ani, pe primul meu Camino? Mă străduiam din răsputeri să – mi amintesc unde se întâmplase nenorocirea, că a doua zi a trebuit să plec cu toate hainele ude leoarca, agățate de rucsac, dar n-am reușit. S-ar părea că.  „Dumnezeu nu culcă – te”, fiindcă peste vreo oră când m-am dus să – mi pun hainele la uscat, ce să vezi, istoria se repetase. Pluteau într-o apă tulbure, erau spălate, dar limpezite nici vorbă! Le-am scos, le-am limpezit cu mâna și le-am pus la uscat. Atunci am observat că terasa unde se află „lavanderia” e tragic de murdară, chiuvetele murdare, prin colțuri pânze de păianjeni, pe jos șervețele și plante crescute între dale.                                        Ei, azi, am reușit să dau locului o altă față, am măturat, am pus sac de gunoi, am spălat peretele și chiuvetele, iar cireașa de pe tort, am cumpărat cleme de prins rufele și un coșuleț în care să stea. Vai, ce mândră sunt de mine! Primii pelerini au folosit azi clemele, apoi au strâns și le-au pus în coșuleț. Sunt ca un copil care a primit o jucărie. Și pe urmă am fost la plajă, pentru a mă recompensa. Încă nu-mi dau seama cum funcționează fluxul și refluxul aici, dar plaja e când inundată, când uscată. Pozee:

Paa! Manuela Sanda Băcăoanu

Când toate-ți merg pe dos (sau cum am pășit eu cu stângul pe camino)

Începusem cu ceva vreme în urmă să vă povestesc despre camino de anul acesta, dar între timp au avut loc diverse evenimente, plecări, sosiri, plus defectarea celor două laptopuri, așa că mi-a fost peste putință să mai scriu, nu că cineva ar arde de dorința de a afla noutăți din trecut. Dar dacă tot am […]

Când toate-ți merg pe dos (sau cum am pășit eu cu stângul pe camino)

A Coruña

  Am o veste bună și una rea. Să încep cu aia rea? S-a stricat centrala de la albergue Muxia. Nu avem agua caliente, ceea ce este foarte rău, deoarece vestea bună este că azi am fost în excursie la A Coruña și tare aveam acum nevoie de un duș fierbinte. Nu-i, nu-i! Las’ că vine mâine dimineață cineva s-o dreagă. Pe centrală. Visam de ani de zile să ajung la A Coruña, încă din 2015 când mergeam pe Camino del Norte, iar drumul tot trecea pe sub autostrada ce mergea la A Coruña. Atunci mi-am zis că într – o bună zi… Iar acea zi a fost azi.               Minunat oraș, a devenit marea mea iubire din Spania. A meritat 4,5 ore cu autobuzul dus-întors și trezitul la ora 5.                         Mi se pare cel mai tihnit, civilizat și sexi oraș dintre cele pe care le-am văzut până acum. Și am văzut aproape tot nordul Spaniei. Nu vă țin prea mult la povești că vreau să trec la partea aia a serii în care te bagi în pat fără să faci duș, dar cu speranța că mâine va fi mai bine. Am vizitat și partea nouă și orașul vechi. Am ajuns la Plaza Maria Pita, la Igresa, la Torre de Hercules și am făcut și o constatare inteligentă :A Coruña este o peninsula. Habar nu aveam, mi-am dat seama doar că am mers pe lângă ocean în două direcții diferite. E foarte înșelătoare chestia asta cu peninsula, am pățit-o și la Muxia. Dar acum, m-am deșteptat. Vă las câteva poze și să auzim de bine!

Să aveți apă caldă! Vă urez asta din suflet. Manuela Sanda Băcăoanu

Muxia, din nou

   Iată – mă din nou la Muxia, locul din lumea aceasta care o dată ce m-a fermecat, mă cheamă din nou și din nou. Promit că nu voi mai privi niciodată malitios spre cei care merg în fiecare an în vacanță în același loc. Poate e locul lor de suflet de care se simt legați, asa cum mă simt eu, de Muxia. Scriu stand pe stânci, uneori e soare și frige, iar alteori norii mă fac să-mi doresc un pulover. Oceanul este întotdeauna capricios, așa că trebuie să-i respectam toanele, nu avem ce face.                 Am făcut și 10 zile de Camino până am ajuns aici, despre care sper să vă spun câte ceva până la sfârșitul lui august, cât voi sta aici hospitalera voluntaria la Albergue Publico. Anul trecut la sfârșitul lui octombrie am plecat de aici, iar acum am simțit că m-am întors acasă. Am fost foarte impresionată că cei de la albergue mi-au adus de la ei de acasă cratiță, tacâmuri, farfurie și pahar. Anul trecut, a trebuit să-mi cumpăr. Ba chiar și lingură de lemn, ulei și oțet am primit. S-ar părea că nu le-am lăsat o impresie proastă, anul trecut.    Am ajuns la albergue ieri după masă, iar odată cu mine a mai ajuns un cuplu de pelerini. Hospitalera le-a zis că mai este doar un loc, iar bărbatul s-a uitat cu obida spre mine:este al tău. Am lămurit faptul că eu sunt hospitalera și i-am zi colegei mele că-i primesc în cameră mea(care are 6 paturi). Au fost foarte recunoscători, nu știau cum să-mi mulțumească. Cum era să-i las pe dinafară, oamenii mersesera pe jos 1360 de km:Malaga-Santiago-Fisterra-Muxia. Tot respectul pentru efortul lor. Erau pe drum de 47 de zile. Sunt multe și să le numeri, d-apoi să mergi zeci de km în fiecare din ele. Ei, acum să vă arăt ce văd eu aici…

Ei, cam asta ar fi, deocamdată… Manuela Sanda Băcăoanu

Muntenegru

N-am prea scris anul acesta. Nu că n-aș fi avut ce să scriu, dar constat zilnic cu stupoare că cei către care aș dori să mă îndrept sunt tot mai puțini. Citind diverse postări de pe Facebook, am văzut că ” exigența” unora a crescut până-n pod, invers proporțional cu clasele duse la bun sfârșit fără corigențe , dar proporțional cu lipsa de bun simț a acestora. Multă lume se plânge că au apărut unii care critică absolut orice, nu contează dacă au sau nu habar despre subiectul de care s-au agățat fără a fi invitați.

Altora le pleznește fierea de invidie și te fac cu ou și cu oțet dacă n-ai fost în vacanță unde au fost ei sau poate, unde și-ar dori să meargă, dar nu-și permit.

Ca să n-o mai lungesc, anul acesta am fost în trei vacanțe și am văzut trei mări, poate voi mulțumi segmentul veșnic pus pe harță. Am început în martie cu Antalya și Cappadocia ( la o poză postată de acolo un ”Adonis ” a comentat că n-a văzut femeie mai urâtă decât mine), în mai am fost in Grecia ( la care unul mi-a zis că vizitez alte țări, dar n-am văzut România. De parcă ne petrecusem vacanțele împreună și știa exact ce am văzut eu și ce nu.)

Săptămâna trecută am fost în Muntenegru, iar acum îmi asum responsabilitatea comentariilor răutăcioase. Adevărul este că-mi pasă de cei ce nu mai pot de ceea ce fac eu cât îmi pasă de norul care trece pe cerul senin și se destramă înainte de a dispărea la orizont.

Bun, s-ar părea că sunt ”nescrisă”, că tare lungă introducere am făcut. Stați liniștiți, că nu vă plictisesc cu prea mult cuprins… În primul rând, mi-a fost foarte greu să aleg doar câteva poze, sunt pe ”ultima sută” cu spațiul de stocare, așa că probabil nu vor fi cele mai reprezentative, ci cele care mi-au plăcut mie, privind cu ochelarii ”cei buni” , adică ăia mai tari. Am fost în excursie cu o agenție de turism din Cluj, Brian Travel. Pot spune că totul a fost la superlativ: organizarea, cazarea, excursiile, marea (un pic aș avea de comentat la pietrele de la intrarea în apă, dar într-o zi am fost pe plaja Jaz, care e absolut minunată.

Am vizitat golful și orasul Kotor, ajungând acolo cu vaporașul, am fost pe muntele Lovcen, urcând cu autocarul pe un drum unde doar masinile mici aveau acces. Erau 25 de curbe în ac de păr, am transpirat și noi, nu numai curajosul de la volan. Ce vezi din vîrful muntelui privind spre mare e incredibil, fotografiile nu pot arăta întreaga măreție a locurilor.

Orașul Budva m-a câștigat ca veșnică admiratoare, după ce intri pe poarta medievală te scufunzi într-un trecut glorios, amestecat cu prezentul destul de gălăgios și plin de viață.

Peste tot pe unde am umblat am mâncat înghețată, am făcut și un clasament, dar este personal. Cea mai scumpă înghețată a fost la Budva, 2,5 euro o cupă. Se zice că Muntenegru e foarte scump. Ieri am vrut să mănânc o înghețată în Cluj, la cofetăria Carpați: 12 lei o cupă. Concluzia este că dacă mergi din Cluj, Muntenegru e destul de accesibil.

N-o să vă povestesc acum tot ce-am făcut (văzut) acolo, cert este că se pot face și excursii pe bani mai puțini, nu cu mii de euro. Probabil în cele trei vacanțe ale noastre am cheltuit mai puțini bani decât alții într-una singură.

Ei, s-auzim de bine! Dați cu ”hate”-ul!

E așa de cald, că mi s-au cam lichefiat ideile…

Manuela Sanda Băcăoanu

Terapia Bowen pentru diabet și stres

După bine-meritata noastră excursie în Turcia, nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc, că am intrat direct ”În pâine”, participând la un curs de terapie Bowen pentru diabet. Cu gândul tot la vacanță, am mai lăsat mai jos câteva poze, dar acum gata, ne ocupăm de lucruri serioase.

Cum diabetul este una dintre bolile cele mai frecvente și cu implicații foarte mari în sănătatea oamenilor , imi doream mult să particip la acest curs. A fi terapeut înseamnă să fii mereu în slujba celor care au nevoie de ajutorul tău, dar să te și perfecționezi necontenit.

Sunt foarte încântată că am participat la acest curs care mi-a oferit informații deosebit de valoroase, pe care am început deja să le pun în practică. Am învățat protocolul pentru diabet și stres, care are un mare rol și pentru femeile care se luptă cu simptomele menopauzei. Într-un cuvânt, aproape toată lumea poate beneficia de aceste ședințe speciale de terapie Bowen.

Nu în ultimul rând, vreau să-i mulțumesc profesoarei noastre Mihaela Apetrei, care a făcut ca cele două zile petrecute împreună să treacă în zbor, ne-a dat toate informațiile cu o voce caldă și ne-a făcut să ne simțim acasă.

Am fost o grupă de femei faine, fiecare specială în felul ei, dar care ne-am armonizat în mod plăcut. Marcela Câmpian ne-a urmărit îndeaproape, ” dându-ne peste mână” când greseam vreo mișcare. (Glumesc, am simțit-o ca pe un mentor care vrea să dea totul învățăceilor ei).

Dacă credeți că aveți nevoie, întrebați-vă terapeutul Bowen dacă știe acest protocol.

Sănătate și zile senine!

Manuela Sanda Băcăoanu