Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Fragment de carte

 Încă nu știu cum se va numi această carte și dacă o voi publica vreodată, tot ce simt acum, este că trebuie să scriu, altfel nu mă pot elibera de durerea imensă datorată dispariției din această viață a mamei mele.  

”Masha continuă să mă privească, în timp ce Gelu deschide ușa camerei:

– Masha, azi vei dormi afară, cred că știi asta, nu?

– Sunt sigură că știe, altfel n-ar fi fost toată ziua atât de tristă și n-ar fi umblat cu coada între picioare mai tot timpul.

     Singurul ei traseu în ultimele ore a fost între bucătărie și camera care pana acum 10 zile, era a mamei. Nu vrea să iasă în curte nici moartă, se ascunde sub bancheta din bucătărie, ceea ce n-a făcut niciodată, în toată viața ei.

    O vecină s-a oferit să o hrănească atunci când voi fi plecată, dar marea problemă este dormitul, Masha doarme în casă de când avea doar câteva luni, în urma accidentului în care a fost lovită de o mașină. Era doar o cățelușă neștiutoare, habar n-avea ce pericole o pândesc dacă iese din curte. Văzându-l pe cealaltă parte a străzii pe Chino, bătrânul nostru câine, a vrut să alerge spre el, dar înainte de a-și putea da seama ce i se întâmplă, o mașină ce venea în viteză a aruncat-o cât-colo, transformând-o într-o clipă într-o cârpă aproape fără viață. Doar străduința și devotamentul mamei au salvat-o. Ea a îngrijit-o cât de bine a putut, o scotea afară pe brațe, iar Masha învățase să se avânte pe lăbuțele din spate pentru a fi mai ușor ridicată, n-a făcut niciodată murdărie în casă fiind foarte curată, mult mai curată decât unele ființe umane. A rămas doar cu lăbuța din dreapta din față parcă ceva mai slabă, iar atunci când este frig, cu siguranță o doare, o ține îndoită și nu se prea sprijină pe ea. Eu am salvat-o aducând-o acasă, dar cu siguranță ceea ce a făcut mama a fost mult mai mult și mai important.

    În ultimele zile, cu toții i-am tot spus că va dormi afară, că va sta singură, dar nu ne închipuiam că ne și înțelege. Ea ne privea neliniștită și tristă, însă durerea noastră era mult prea mare, pentru a ne mai păsa și de durerea unui câine. Astăzi însă, parcă a înțeles că s-a împlinit un soroc, că ceva rău i se va întâmpla dacă iese afară, așa că face tot posibilul să stea în casă. Bărbații familiei i-au amenajat vechea căsuță a lui Chino, are acolo plapumă și pernă umplută cu lână, ba și o căciulă de miel. Pe la amiază i-am pus o chiftea fărâmițată în căsuță, dar nu intră după ea, se întinde cât poate, apoi iese repede, de parcă i-ar fi teamă că vreau s-o închid acolo.

   Acum o momesc din nou cu o chiftea, dar n-o pot face să părăsească holul. Merg să pun chifteaua în căsuță, apoi mă apucă așa o jale, gândindu-mă la toate lucrurile care până nu demult erau banale, iar acum sunt imposibil de făcut, cum ar fi să cânt împreună cu mama, să vorbim vrute și nevrute și chiar să avem păreri contradictorii. Brusc, îmi dau seama că mama nu ar vrea s-o părăsesc pe Masha, n-ar vrea ca ea să doarmă singură în curte, acum, când iarna e la un pas. Cu lacrimi cât roata carului rostogolindu-mi-se pe obraji, o iau pe Masha în brațe și-i șoptesc:

– N-o să te las singură, te iau cu mine, la Cluj. Vedem noi cum ne descurcăm, cred că mama și-ar fi dorit asta pentru tine.

   Masha mă privește în primul moment neîncrezătoare, ca și când ar spune:

– Nu cred, zici acum așa, ca să mă faci să ies în curte și să mă părăsești acolo…

   Dar eu continui s-o mângâi, iar tonul cu care-i vorbesc probabil o face să simtă că norocul ei s-a schimbat, n-am idee ce s-a întâmplat în capul ei de cățel, cert este că Masha începe să dea din coadă și devine din nou cea pe care o știam dintotdeauna.

– Masha, mergem afară? Hai, du-te să-ți mănânci chifteaua!

    Eu și Gelu rămânem uimiți când Masha părăsește casa fără nicio frică, dă o raită prin curte, apoi merge la căsuță, pentru a se înfrupta cu chifteaua mărunțită. Seara decurge cu mai puțină tristețe, acum că am luat această hotărâre, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Oricum, n-aș fi stat liniștită departe, știind că Mashei îi este frig, somn sau frică.

   Masha a dovedit încă o dată că este un câine extrem de inteligent și că este capabilă de sentimente, atunci când, stând în fața mea și privindu-mă intens, a scos un mic mârâit, aproape imperceptibil. Fratele meu și cu mine o privim contrariați, în primul moment nu ne dăm seama ce vrea să ne spună, dar instantaneu îmi aduc aminte că mama îmi povestea că noaptea, dacă voia să iasă afară, Masha venea aproape de urechea ei și scotea un mic scâncet. Mi-au dat lacrimile când am realizat că ea a transferat asupra mea relația pe care o avea cu mama, dragostea și recunoștința pe care i le purta ei. Scâncetul se repetă, o întreb dacă vrea să iasă afară, iar drept răspuns, se repede veselă la ușă. Sufletul unui câine n-o fi asemeni sufletului unui om, dar sunt convinsă că e mult mai curat și mai plin de iubire decât sufletele multor oameni.

– Ei, acum trebuie să mai rezolvăm niște probleme: s-o duc la veterinar ca să văd dacă nu are vreun vaccin restant, să facem o excursie cu mașina ca să mă asigur că nu are rău de mișcare și să-i facem o baie… Aceasta va fi sarcina cea mai greu de îndeplinit, dar sper s-o ducem cu bine la bun sfârșit.

    Ne face bine să ne gândim la problemele Mashei, să mai schimbăm registrul, cu toate că și aceste probleme au apărut tot din pricină că mama nu mai e.

– Masha are nevoie de zgardă, lesă, pătuț, veselă… adaugă Gelu, bucuros că-și poate manifesta dragostea și pentru altcineva, fiindcă atâta timp cât a trăit mama noastră, i-a cumpărat tot ce ar fi putut să-i facă viața mai ușoară… Cu laptopul pe genunchi, caută acum lucruri pentru Masha… mama nu mai are nevoie de nimic, din această lume.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Rămas bun, iubita mea mamă!

Pentru majoritatea oamenilor, azi este o zi obișnuită de duminică, o zi de relaxare, în care încerci să nu faci prea multe, pentru ca de luni să poți porni din nou cu toate motoarele, turate la maximum. Pentru mine și familia mea însă, azi e a patra zi în care ne mișcăm ca prin vată, încercând să înțelegem cum ne putem duce viața în continuare fără cea care pentru noi toți, a fost MAMA.

În 3 octombrie părea că totul merge spre bine, pentru ca în 25 noiembrie toate speranțele noastre să se dovedească a fi fost deșarte. Atunci, sărbătoream cu drag cei 81 de ani împliniți de mama în 29 septembrie, îmbrăcați în costumele populare ce cu drag le cususe pentru noi. Am măcar mulțumirea că i-am oferit clipe de fericire, probabil ultimele din această viață.

Vreau ca în primul rând să mulțumesc tuturor celor care măcar un minut și-au rupt din timpul lor pentru a-mi trimite un mesaj de condoleanțe, celor care au fost la înmormântare și celor fără de care chiar nu m-aș fi descurcat în aceste zile complicate. M-am gândit de multe ori cum va fi, cum voi putea face față emoțiilor și pierderii imense, dar gândul la o pierdere nu e niciodată la fel de copleșitor ca și pierderea în sine. De aceea le mulțumesc oamenilor minunați care ne-au fost alături în timpul bolii mamei mele, dar și după ce nu s-a mai putut face nimic, în afară de îndeplinirea unor ritualuri care să ne aducă oarecum pacea și liniștea în suflete.

Anul 2021 a fost unul foarte greu pentru mama mea și pentru noi, cei apropiați ei, a fost un an care nici nu știu cum a trecut, mai ales ultima lună, ca o repetare de gesturi, ca o zi a cârtiței fără de sfârșit, în care durerea fizică a mamei ne copleșea, provocându-ne o imensă durere sufletească.

Totuși, sfârșitul a venit nechemat și nedorit, dar neiertător și crud, luând de lângă noi un înger, pentru a-l duce acolo unde merită să-și petreacă veșnicia. Fiecare om care a pierdut o ființă dragă înțelege ce simt, iar celorlalți, le doresc ca acest lucru să li se întâmple cât mai târziu cu putință.

Am scris câteva cuvinte în memoria ei, cuvinte care nu exprimă însă nici a mia parte din ceea ce simt cu adevărat și nici nu amintesc tot ce a lăsat în urmă:

Felicia Bârdea – o viață în slujba celorlalți

   Suntem aici nu pentru a o plânge pe cea care a fost Felicia Bârdea, DOAMNA BÂRDEA, așa cum o știa toată lumea, ci pentru a omagia o viață demnă, o viață închinată celorlalți, până la uitarea de sine.

    S-a născut în toamna anului 1940, în 29 septembrie, al patru-lea copil al Elisabetei și Ioan Prația, învățători în satul Geamăna, acum îngropat sub ape și mâl.

  Copilăria și primii ani din viață i-a petrecut mai mult sub grija și ocrotirea mamei, tatăl fiind plecat multă vreme la război. După clasele primare și gimnaziale, a urmat liceul la Baia de Arieș, apoi, Institutul Pedagogic din Cluj Napoca, devenind învățătoare și întorcându-se înapoi, în satul Geamăna.

   În 1959 s-a căsătorit cu Pamfil Bârdea, prima și ultima dragoste, petrecând împreună 56 de ani, nu toți ușori. În 1961 a dat naștere primului lor copil, Manuela Sanda, care le-a adus fericire și bucurie în casă. Iar când în 1967 a apărut și Gelu Manuel, familia lor era completă și perfectă.

  După moartea tatălui, în 1960 s-au mutat la Lupșa, trăind în armonie cu toți vecinii, prietenii și cunoscuții, timp de 61 de ani.

    Felicia Bârdea, născută pentru a fi învățătoare, a format sute de caractere, a fost iubită de către toți elevii ei, care peste ani, încă o mai caută, cu multă dragoste și respect. Își confecționa singură materialul didactic, iar clasa ei arăta întotdeauna deosebit, punea suflet în tot ceea ce făcea și știa să-i mobilizeze și pe ceilalți, părinți și copii.

    Cel mai mult lucra cu elevii care aveau dificultăți de învățare, ajutându-i să fie și ei în rând cu ceilalți copii.

  Fiind foarte devotată familiei, a îngrijit-o pe sora mamei, pe mama ei și apoi pe Pamfil, soțul ei, ani în șir, până la epuizare, singura ei dorință fiind aceea de a le ușura suferința.

   A avut grijă ani de zile și de cele două nepoate, Dalia Arina și Laura Mălina, care o iubesc ca pe o a doua mamă.

    Fiind foarte pricepută la tot ceea ce trebuie să facă o femeie în căminul ei, a ajuns un fel de sfătuitoare a satului, oamenii veneau să-i ceară sfatul în diverse probleme, de la rețete de mâncare, la sănătate sau lucru de mână. Broda, cosea, tricota, croșeta, făcea croitorie, iar după ce s-a pensionat, în anul 1996, și-a descoperit o nouă pasiune, pictura.

   În ultimii patru ani de viață, a cusut 8 costume populare de femei, complete, pentru toate fetele dragi ei din familie, mai multe cămăși bărbătești și două ii. În anul 2018 a confecționat steagul centenarului, steagul care repeta istoria de acum o sută de ani a steagului de la 1918, cu care lupșenii au participat la Marea Unire.

   Cuvintele nu pot exprima recunoștința și dragostea pe care i-o poartă toți cei rămași în urmă, iar o viață atât de plină nu se poate rezuma la câteva fraze, oricât ar fi ele de meșteșugite.

   După ce s-a pensionat în 1996, a fost de mai multe ori în Canada, la fiul ei, Gelu Manuel, pentru a avea grijă de nepotul Paul Adrian. Era frumos acolo, dar dorul de Mărgaia, de apusurile de soare din Lupșa și de locurile natale, o aduceau mereu acasă.

Din păcate, la sfârșitul vieții a avut parte de o boală nemiloasă, de suferințe de neînchipuit, care au furat-o puțin câte puțin dintre cei dragi, anul 2021 fiind cel mai greu pentru ea și cei apropiați.

Sfârșitul suferințelor a survenit în 25 noiembrie, la ora 9,30, sub privirile înlăcrimate ale fiului Gelu, fiicei Manuela și nepoatei Laura Mălina. A plecat de lângă noi un suflet bun și cald, o mamă, bunică și străbunică ce ne aștepta întotdeauna cu masa pusă, cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună, necerând nimic în schimb.

A dus o viață de sfântă, ajutând acolo unde era nevoie, punând suflet în tot ceea ce făcea și făcându-i pe cei din jur să devină mai buni.

Dar să nu plângem, știm că locul ei este de-acum în Cer, alături de îngerii lui Dumnezeu.

Printre ultimele ei cuvinte, au fost și acestea:  AȘ VREA SĂ PLEC, ACOLO UNDE POT AJUTA!

 Iar pentru că așa cere datina, acum își ia rămas bun de la toți cei adunați aici pentru a-și arăta respectul și , de la familia care a iubit-o, de la vecini, prieteni și cunoscuți, de la toți cei cu care  s-a întâlnit vreodată, fără a-i mai enumera pe fiecare în parte, și-și cere iertare dacă a greșit cuiva, cu ceva, cu voia sau din neștiință.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Certificatele verzi – pro sau contra?

Ah, în ce lume trăim! E exclamația cea mai des apărută pe buzele tuturor. Da, trăim într-o lume pe care singuri ne-am făurit-o, ( n-am ales prea inspirat termenul, deoarece ”a făuri” are conotații pozitive, pe când lumea în care trăim nu prea are de-a face cu pozitivitatea și cu veștile bune.), o lume pe care trebuie, vrând-nevrând s-o înțelegem, cu bune și cu rele, mai mult rele în ultima vreme.

Știu că s-a dezbătut pe toate canalele media problema certificatelor verzi, știu că părerile sunt și pro și contra, depinde de fiecare, în care ”tabără” se află. Sunt cei mulți neîmbolnăviți și nevaccinați, care urlă că e discriminare. Mai sunt cei îmbolnăviți și nevaccinați, cărora le expiră în curând statutul de deținător de certificat, dar nici nu se gândesc să se vaccineze, ca nu cumva să li se modifice ADN-ul, sau și mai rău, Doamne ferește, peste noapte să devină zombi. (Nu că ar ști ei ce-i aia, dar așa le-a spus popa nu-știu-care în biserică, iar el o fi știind, că de-aia poartă veșminte bisericești și propovăduiește împotriva vaccinării).

A treia categorie sunt cei vaccinați de frica pierderii locului de muncă, deci nu prea departe de îmbolnăviții antivacciniști, oameni cărora le pasă mai puțin de propria sănătate decât de activitățile sociale pe care, fără certificat, nu le mai poți realiza.

Părerea mea este că în toate cele trei categorii de mai sus, egoismul este cel care-i face pe oameni să se comporte într-un anumit fel. dacă nu-ți pasă de cei din jur, dacă ți-ai cumpărat adeverință de vaccinare falsă, dacă mori de frica vaccinului, poate n-ai fost destul la școală, poate ar trebui să te mai informezi din surse mai demne de încredere decât ai făcut-o până acum.

În sfârșit, mai este o categorie de oameni, aceia care s-au vaccinat din convingere, care s-au programat pe platformă și au așteptat cuminți să le vină rândul, fiindcă vor să fie printre cei care-și văd copiii și nepoții mari, care știu că ”BIL Gheiț” n-are nicio treabă cu numărul oamenilor trăitori pe Pământ, nu vrea să-i mai reducă, acest lucru nu face parte din niciunul din targhetele sale.

Și uite așa, posesorii de certificate intră la magazine, iar ăia fără, stau pe trepte. Am fost zilele trecute la Lidl și la Pepco. Cum la Lidl se intră într-un complex de magazine, n-ai voie fără certificat. Ce să spun, impresia care mi-a lăsat-o trierea naturală până la urmă care o face posesia certificatului verde, a fost una foarte pozitivă. În primul rând, în magazin era destulă lume, dar nu mai era înghesuială. Cei prezenți păstrau distanța, erau politicoși și se vedea de la o poștă că fac parte dintr-o anumită categorie socială, a celor care și-au tocit coatele pe băncile școlii. Măi, să fie, te pomenești că antivacciniștii or fi din alte categorii, pe care nu mai am chef să le enumăr acum.

La fel și la Pepco, lume destulă, dar mult mai civilizată. Iată că se poate.

Mda, s-ar părea că selecția naturală va funcționa până la urmă. Mai sunt încă multe hopuri până când această pandemie va deveni amintire, iar până atunci, mii de nevaccinați vor trece frontiera spre lumea de dincolo, mulți dintre ei fiindcă sunt deștepți și nu se lasă ei, să facă alții experiențe pe valorosul lor organism. Mai bine se aruncă direct în gura covidului, că doar cu-o moarte tot suntem datori, nu? Dar nu-i totuna leu să mori, ori intubat și obidit, zic eu.

Cam… asta ar fi! Iar acum, aștept să dați cu piatra.

Manuela Sanda Băcăoanu

Soarele din depărtări

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu

Terapia Bowen și sufletul

Aparent, terapia Bowen este asemănătoare masajului sau presopuncturii, fără a fi însă niciuna dintre acestea. În primul rând, între terapeut și client apare o legătură sufletească, vorbind și despre alte lucruri decât neapărat problema care se dorește a fi rezolvată.

Mi-am dat seama de acest lucru când după o săptămână de pauză, în care nu m-am întâlnit cu cei cărora le fac Bowen, ieri dimineață, când am urcat în mașină pentru a mă deplasa la domiciliul clienților am simțit așa o bucurie, o împlinire, era de parcă revedeam prieteni vechi, care-mi lipsireră foarte mult. Pur și simplu eram fericită fiindcă începeam o zi de muncă grea, dar care-mi dă de fiecare dată mari satisfacții.

Se spune că are importanță și pe cine alegi să-ți fie terapeut și înclin să cred că este adevărat, fiindcă nu cu oricine poți crea conexiuni sufletești, nu orice terapeut ți se potrivește. S-ar părea că pentru mine, vacanța de la terapia Bowen nu este cea mai bună idee.

Dacă credeți că sunt terapeutul potrivit pentru dumneavoastră și locuiți în Cluj sau Florești, puteți să mă contactați.

Manuela Sanda Băcăoanu – tel. 0741243651

Cine-ar fi crezut?

Cine-ar fi crezut, în urmă cu doi ani, că întreaga omenire va fi lovită atât de crunt de o nenorocită de proteină, fără cap și fără coadă? Nu vorbesc acum despre boala în sine, ci despre traumele psihice la care ne-a supus pe toți.

Se spunea, pe la începutul pandemiei, că vom deveni cu toții mai buni, că vom învăța ce este compasiunea, că vom fi mai apropiați sufletește, chiar dacă suntem distanțați social. Ei bine, totul a ieșit exact pe dos. Am devenit mai egoiști, ne pasă doar de noi înșine, privim cu ranchiună pe cei din jur, iar compasiunea este un cuvânt al cărui înțeles nu mulți îl mai știu.

Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vreau să vă povestesc o întâmplare scurtă, petrecută la Metro. Cu ceva timp în urmă, am intrat la Metro în căutarea unei mese pentru terasă. N-am găsit, dar am cumpărat câteva lucruri mărunte, trei la număr. Mă îndreptam spre casă ținând cumpărăturile în brațe, iar cum în fața mea era un domn care abia atunci începea să-și pună pe bandă un coș imens de cumpărături, l-am rugat să mă lase pe mine în față, eram, ca de obicei, în criză de timp. De-a lungul vieții am lăsat nenumărați oameni să intre în fața mea la rând, cu 2-3 produse, nu mi s-a părut niciodată că le fac nu știu ce favor, dar știu că atunci când te grăbești, înseamnă mult.

Domnul (cam la 35-40 de ani, vădit obosit și neprietenos) s-a uitat la mine de parcă-i cerusem biletul lui de plecare pe Lună, iar el e nevoit să mai aștepte încă un deceniu până-i vine rândul, a mormăit ceva în barbă și și-a văzut de aranjarea produselor pe bandă.

Între timp, casiera terminase cu clientul din față, așa că mă privește pe mine întrebător, văzându-mă cu lucrurile în brațe, stând cumva mai departe de casă, dar nici chiar în urma urâciosului. Doamna de la casă îl întreabă ea dacă e în regulă să mă servească întâi pe mine, iar la răspunsul lui, am rămas amândouă uimite:

  • Serviți-o odată, măcar să n-o mai văd!

Nu știam că-i rănisem privirea cu prezența mea timp de trei minute… A mai durat încă două până când obiectele pe care le cumpărasem au fost scanate și am primit factura. M-am întors calmă spre domnul care-mi făcuse ”favorul” de a mă ”lăsa” în fața lui și i-am mulțumit că mi-a acordat două minute din viața lui, după care am plecat repede, să nu se ia după mine și să-mi tragă vreo două.

Dacă n-ar fi atât de trist, episodul ar putea fi unul comic. Da, am devenit cu toții mai răi, mai cinici, mai răzbunători, tocmai într-o perioadă în care se spunea că vom evolua, că energia Pământului va crește și că vom intra într-o epocă mai bună.

Poate că Pământul mai poate să aștepte… dar noi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce mai faci, sufletul meu? – 9 ani…

În ultimul timp, n-am mai scris. Cred că aveam un blocaj. nu puteam să deschid pur și simplu laptop-ul și să înșir cuvinte, ca mărgelele pe ață. M-am minți de multe ori că n-am timp, sau că nu este momentul.

Ei, acum, la această oră și în această zi binecuvântată când se împlinesc fix 9 ani de când sufletul meu a avut imensa bucurie de a ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago, iată că mi-a revenit și pofta de scris. Am în minte mai multe subiecte care toate se pot înscrie în categoria ”Ce mai faci, sufletul meu?” și le voi pune pe hârtie, de fapt le voi da drumul în eter, cu speranța că fiecare dintre cei care-mi vor citi rândurile își va face puțin timp pentru a reflecta la bunul nostru cel mai de preț, dar pe care-l lăsăm mereu pe ultimul loc, partea eternă și divină care este veșnic tânără și veșnic în căutare, sufletul nostru.

Îmi aduc aminte cu un zâmbet de modul în care am ajuns pe Camino de Santiago, de călătoria cu trenul, la capătul căreia mă aștepta cea mai minunată aventură a vieții mele. N-am plecat de acasă pentru distracție, pentru a-mi încerca puterile sau pentru motive religioase. Am plecat pentru că simțeam că nu pot altfel, că e o călătorie pe care i-o datorez sufletului, nu trupului. Trupul a ieșit zdrențuit și obosit din prima mea aventură caminantă, pe când sufletul s-a simți înălțat și plin de o fericire care nu ți-o poate da vreo izbândă materială.

Celor care acum sunt plecați pe Camino de Santiago, le doresc să petreacă zile și ceasuri magice pe tărâmuri de vis și să se întoarcă acasă cu sufletele pline de bucuria visului împlinit, a drumului dus până la capăt. Cum mâine este Sf. Iacob, probabil Santiago de Compostela abundă de pelerini fericiți că și-au îndeplinit visul, că au reușit să îndeplinească o misiune atât de grea.

Tuturor pelerinilor, le urez un BUEN CAMINO! din inimă, în speranța că într-un viitor nu prea îndepărtat, îmi voi toci și eu pingelele din nou pe Camino de Santiago, proiecția Căii Lactee pe Pământ.

Manuela Sanda Băcăoanu

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupta cu gunoaiele

Sper ca Sf. Gheorghe, care a fost și el un luptător, să nu se supere pe noi că de ziua lui am dus și noi (soțul meu și cu mine) o luptă, lupta cu gunoaiele.

Am ales să facem un pic, da chiar un pic de curățenie pe malul Arieșului, la podul de la Hădărău. Cei care aveți drum pe acolo, știți la ce mă refer. Atâta mizerie, n-am văzut de când mă știu.

Pe malul dinspre Lupșa se vedeau clar sacii de gunoi aruncați de către vecinii podului, așa că m-am gândit să fac un apel la ei, să binevoiască să-și strângă singuri gunoaiele pe care tot ei le-au aruncat.

Pe malul dinspre Hădărău, erau mai mult gunoaie aduse de Arieș, așa că am curățat acolo. În trei ore și jumătate, am adunat 20 de saci de 180 de litri, iar dacă mai aveam saci și vlagă, mai puteam aduna încă o mie.

Chiar dacă porțiunea pe care am reușit s-o curățăm nu este prea întinsă, totuși se vede diferența față de restul malurilor. În ritmul acesta, până la toamnă, poate terminăm. Dar nu prea avem șanse, fiindcă aruncători de gunoaie nu ne vor lăsa niciodată șomeri. Abia aștept instalarea camerelor spion în locurile cele mai afectate de nesimțirea lupșenilor și, mai ales a amenzilor usturătoare care să-i facă să conștientizeze că Arieșul și nicio altă apă curgătoare nu sunt lada lor de gunoi.

ÎNAINTE

Dacă ar fi după mine, eu i-aș obliga și la muncă în folosul comunității, ca să vadă cum te simți când strângi gunoaiele altora și să-și învețe măcar copiii să fie civilizați.

Despre gunoaiele de pe Arieș, se spune că vin din aval. dar gunoaiele de pe Valea Caselor, tot de la Bistra vin?

DUPĂ

Parcă e ceva diferență, nu?

Eu sunt de părere că fiecare locuitor de pe Valea Arieșului sau de pe orice altă vale din țara asta, ar putea să facă ceea ce am făcut noi azi, fără tam-tam, fără organizare de la primărie, pur și simplu, să adune gunoaiele de pe malurile celei mai apropiate ape. Cu siguranță, atunci când gunoiul este strâns, se vor găsi soluții pentru a-l transporta la rampele de gunoi. Dacă primarul vostru nu e în stare să facă nici atâta lucru, nu-l mai votați!

Eu am încredere în primarul actual al comunei Lupșa, că va face din această comună ceea ce merită să fie cu adevărat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Obiceiuri vechi, în vremuri noi

Obiceiurile s-au schimbat acum, în pandemie. Nu ne mai repezim unii la alții ca să ne îmbrățișăm, nu mai dăm mâna… unii dintre noi.

Ca să fiu sinceră, mie niciodată nu mi-a plăcut să pup oameni pe care nu i-am văzut demult, sau niciodată. Mi se părea o intruziune incomodă în spațiul meu personal, poate așa simțeau și ei, dar, de dragul conveniențelor trebuia să facem acest lucru. Vă mai amintiți nunțile, la care toată lumea se pupa cu toată lumea? Ce bine că nu se mai poartă! mergeai la nuntă sănătos și te întorceai acasă cu te-miri-ce virus contactai de pe acolo.

Dar să revenim la zilele noastre, când, în mod normal, trebuie să păstrăm o anumită distanță zisă socială, față de ceilalți trăitori de pe Terra. Zilele trecute, când urcam în mașină, văd un cunoscut pe care nu l-am întâlnit în ultimii doi ani, cel puțin. Mă vede și el, vine spre mine, își dă masca jos și încearcă să-mi pupe mâna. Poftim? Mă retrag cât pot în mașină, cu masca pe figură, bineînțeles și-i spun că astea sunt gesturi care nu mai sunt la modă, că doar suntem în pandemie.

Am văzut dezamăgirea pe fața lui, dar n-am regretat nicio clipă gestul meu. Oare câți n-au fost infectați, doar din pricină că au fost bine crescuți, au stat fără mască în preajma cuiva cunoscut, doar fiindcă nici acela nu purta sau s-au dus la o cafea… Eu prefer să fiu nesimțită și sănătoasă, decât ”bine crescută” și la spital.

Din păcate, gestul de a da mâna este atât de bine implementat în ADN, mai ales în cel al bărbaților, încât și acum, după mai bine de un an de pandemie, nu se pot dezbăra de el. Dacă-ți întinde mâna un bărbat mai în vârstă, nu trebuie să faci la fel, doar ca să nu-l superi: înclini frumos capul ca salut și-i spui că e pandemie. E posibil ca tocmai tu să-i dai lui virusul, deci e mai bine să fim cu toții precauți.

Se știe că acest gest este foarte vechi, de pe vremea când oamenii umblau înarmați, iar datul mâinii arăta de fapt că ”nu sunt înarmat”!. Acum nu mai este cazul, oricum, cei care au arme, nu le țin la vedere.

La bună… vedere!

Manuela Sanda Băcăoanu