Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Soarele din depărtări

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu

Terapia Bowen și sufletul

Aparent, terapia Bowen este asemănătoare masajului sau presopuncturii, fără a fi însă niciuna dintre acestea. În primul rând, între terapeut și client apare o legătură sufletească, vorbind și despre alte lucruri decât neapărat problema care se dorește a fi rezolvată.

Mi-am dat seama de acest lucru când după o săptămână de pauză, în care nu m-am întâlnit cu cei cărora le fac Bowen, ieri dimineață, când am urcat în mașină pentru a mă deplasa la domiciliul clienților am simțit așa o bucurie, o împlinire, era de parcă revedeam prieteni vechi, care-mi lipsireră foarte mult. Pur și simplu eram fericită fiindcă începeam o zi de muncă grea, dar care-mi dă de fiecare dată mari satisfacții.

Se spune că are importanță și pe cine alegi să-ți fie terapeut și înclin să cred că este adevărat, fiindcă nu cu oricine poți crea conexiuni sufletești, nu orice terapeut ți se potrivește. S-ar părea că pentru mine, vacanța de la terapia Bowen nu este cea mai bună idee.

Dacă credeți că sunt terapeutul potrivit pentru dumneavoastră și locuiți în Cluj sau Florești, puteți să mă contactați.

Manuela Sanda Băcăoanu – tel. 0741243651

Cine-ar fi crezut?

Cine-ar fi crezut, în urmă cu doi ani, că întreaga omenire va fi lovită atât de crunt de o nenorocită de proteină, fără cap și fără coadă? Nu vorbesc acum despre boala în sine, ci despre traumele psihice la care ne-a supus pe toți.

Se spunea, pe la începutul pandemiei, că vom deveni cu toții mai buni, că vom învăța ce este compasiunea, că vom fi mai apropiați sufletește, chiar dacă suntem distanțați social. Ei bine, totul a ieșit exact pe dos. Am devenit mai egoiști, ne pasă doar de noi înșine, privim cu ranchiună pe cei din jur, iar compasiunea este un cuvânt al cărui înțeles nu mulți îl mai știu.

Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vreau să vă povestesc o întâmplare scurtă, petrecută la Metro. Cu ceva timp în urmă, am intrat la Metro în căutarea unei mese pentru terasă. N-am găsit, dar am cumpărat câteva lucruri mărunte, trei la număr. Mă îndreptam spre casă ținând cumpărăturile în brațe, iar cum în fața mea era un domn care abia atunci începea să-și pună pe bandă un coș imens de cumpărături, l-am rugat să mă lase pe mine în față, eram, ca de obicei, în criză de timp. De-a lungul vieții am lăsat nenumărați oameni să intre în fața mea la rând, cu 2-3 produse, nu mi s-a părut niciodată că le fac nu știu ce favor, dar știu că atunci când te grăbești, înseamnă mult.

Domnul (cam la 35-40 de ani, vădit obosit și neprietenos) s-a uitat la mine de parcă-i cerusem biletul lui de plecare pe Lună, iar el e nevoit să mai aștepte încă un deceniu până-i vine rândul, a mormăit ceva în barbă și și-a văzut de aranjarea produselor pe bandă.

Între timp, casiera terminase cu clientul din față, așa că mă privește pe mine întrebător, văzându-mă cu lucrurile în brațe, stând cumva mai departe de casă, dar nici chiar în urma urâciosului. Doamna de la casă îl întreabă ea dacă e în regulă să mă servească întâi pe mine, iar la răspunsul lui, am rămas amândouă uimite:

  • Serviți-o odată, măcar să n-o mai văd!

Nu știam că-i rănisem privirea cu prezența mea timp de trei minute… A mai durat încă două până când obiectele pe care le cumpărasem au fost scanate și am primit factura. M-am întors calmă spre domnul care-mi făcuse ”favorul” de a mă ”lăsa” în fața lui și i-am mulțumit că mi-a acordat două minute din viața lui, după care am plecat repede, să nu se ia după mine și să-mi tragă vreo două.

Dacă n-ar fi atât de trist, episodul ar putea fi unul comic. Da, am devenit cu toții mai răi, mai cinici, mai răzbunători, tocmai într-o perioadă în care se spunea că vom evolua, că energia Pământului va crește și că vom intra într-o epocă mai bună.

Poate că Pământul mai poate să aștepte… dar noi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce mai faci, sufletul meu? – 9 ani…

În ultimul timp, n-am mai scris. Cred că aveam un blocaj. nu puteam să deschid pur și simplu laptop-ul și să înșir cuvinte, ca mărgelele pe ață. M-am minți de multe ori că n-am timp, sau că nu este momentul.

Ei, acum, la această oră și în această zi binecuvântată când se împlinesc fix 9 ani de când sufletul meu a avut imensa bucurie de a ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago, iată că mi-a revenit și pofta de scris. Am în minte mai multe subiecte care toate se pot înscrie în categoria ”Ce mai faci, sufletul meu?” și le voi pune pe hârtie, de fapt le voi da drumul în eter, cu speranța că fiecare dintre cei care-mi vor citi rândurile își va face puțin timp pentru a reflecta la bunul nostru cel mai de preț, dar pe care-l lăsăm mereu pe ultimul loc, partea eternă și divină care este veșnic tânără și veșnic în căutare, sufletul nostru.

Îmi aduc aminte cu un zâmbet de modul în care am ajuns pe Camino de Santiago, de călătoria cu trenul, la capătul căreia mă aștepta cea mai minunată aventură a vieții mele. N-am plecat de acasă pentru distracție, pentru a-mi încerca puterile sau pentru motive religioase. Am plecat pentru că simțeam că nu pot altfel, că e o călătorie pe care i-o datorez sufletului, nu trupului. Trupul a ieșit zdrențuit și obosit din prima mea aventură caminantă, pe când sufletul s-a simți înălțat și plin de o fericire care nu ți-o poate da vreo izbândă materială.

Celor care acum sunt plecați pe Camino de Santiago, le doresc să petreacă zile și ceasuri magice pe tărâmuri de vis și să se întoarcă acasă cu sufletele pline de bucuria visului împlinit, a drumului dus până la capăt. Cum mâine este Sf. Iacob, probabil Santiago de Compostela abundă de pelerini fericiți că și-au îndeplinit visul, că au reușit să îndeplinească o misiune atât de grea.

Tuturor pelerinilor, le urez un BUEN CAMINO! din inimă, în speranța că într-un viitor nu prea îndepărtat, îmi voi toci și eu pingelele din nou pe Camino de Santiago, proiecția Căii Lactee pe Pământ.

Manuela Sanda Băcăoanu

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupta cu gunoaiele

Sper ca Sf. Gheorghe, care a fost și el un luptător, să nu se supere pe noi că de ziua lui am dus și noi (soțul meu și cu mine) o luptă, lupta cu gunoaiele.

Am ales să facem un pic, da chiar un pic de curățenie pe malul Arieșului, la podul de la Hădărău. Cei care aveți drum pe acolo, știți la ce mă refer. Atâta mizerie, n-am văzut de când mă știu.

Pe malul dinspre Lupșa se vedeau clar sacii de gunoi aruncați de către vecinii podului, așa că m-am gândit să fac un apel la ei, să binevoiască să-și strângă singuri gunoaiele pe care tot ei le-au aruncat.

Pe malul dinspre Hădărău, erau mai mult gunoaie aduse de Arieș, așa că am curățat acolo. În trei ore și jumătate, am adunat 20 de saci de 180 de litri, iar dacă mai aveam saci și vlagă, mai puteam aduna încă o mie.

Chiar dacă porțiunea pe care am reușit s-o curățăm nu este prea întinsă, totuși se vede diferența față de restul malurilor. În ritmul acesta, până la toamnă, poate terminăm. Dar nu prea avem șanse, fiindcă aruncători de gunoaie nu ne vor lăsa niciodată șomeri. Abia aștept instalarea camerelor spion în locurile cele mai afectate de nesimțirea lupșenilor și, mai ales a amenzilor usturătoare care să-i facă să conștientizeze că Arieșul și nicio altă apă curgătoare nu sunt lada lor de gunoi.

ÎNAINTE

Dacă ar fi după mine, eu i-aș obliga și la muncă în folosul comunității, ca să vadă cum te simți când strângi gunoaiele altora și să-și învețe măcar copiii să fie civilizați.

Despre gunoaiele de pe Arieș, se spune că vin din aval. dar gunoaiele de pe Valea Caselor, tot de la Bistra vin?

DUPĂ

Parcă e ceva diferență, nu?

Eu sunt de părere că fiecare locuitor de pe Valea Arieșului sau de pe orice altă vale din țara asta, ar putea să facă ceea ce am făcut noi azi, fără tam-tam, fără organizare de la primărie, pur și simplu, să adune gunoaiele de pe malurile celei mai apropiate ape. Cu siguranță, atunci când gunoiul este strâns, se vor găsi soluții pentru a-l transporta la rampele de gunoi. Dacă primarul vostru nu e în stare să facă nici atâta lucru, nu-l mai votați!

Eu am încredere în primarul actual al comunei Lupșa, că va face din această comună ceea ce merită să fie cu adevărat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Obiceiuri vechi, în vremuri noi

Obiceiurile s-au schimbat acum, în pandemie. Nu ne mai repezim unii la alții ca să ne îmbrățișăm, nu mai dăm mâna… unii dintre noi.

Ca să fiu sinceră, mie niciodată nu mi-a plăcut să pup oameni pe care nu i-am văzut demult, sau niciodată. Mi se părea o intruziune incomodă în spațiul meu personal, poate așa simțeau și ei, dar, de dragul conveniențelor trebuia să facem acest lucru. Vă mai amintiți nunțile, la care toată lumea se pupa cu toată lumea? Ce bine că nu se mai poartă! mergeai la nuntă sănătos și te întorceai acasă cu te-miri-ce virus contactai de pe acolo.

Dar să revenim la zilele noastre, când, în mod normal, trebuie să păstrăm o anumită distanță zisă socială, față de ceilalți trăitori de pe Terra. Zilele trecute, când urcam în mașină, văd un cunoscut pe care nu l-am întâlnit în ultimii doi ani, cel puțin. Mă vede și el, vine spre mine, își dă masca jos și încearcă să-mi pupe mâna. Poftim? Mă retrag cât pot în mașină, cu masca pe figură, bineînțeles și-i spun că astea sunt gesturi care nu mai sunt la modă, că doar suntem în pandemie.

Am văzut dezamăgirea pe fața lui, dar n-am regretat nicio clipă gestul meu. Oare câți n-au fost infectați, doar din pricină că au fost bine crescuți, au stat fără mască în preajma cuiva cunoscut, doar fiindcă nici acela nu purta sau s-au dus la o cafea… Eu prefer să fiu nesimțită și sănătoasă, decât ”bine crescută” și la spital.

Din păcate, gestul de a da mâna este atât de bine implementat în ADN, mai ales în cel al bărbaților, încât și acum, după mai bine de un an de pandemie, nu se pot dezbăra de el. Dacă-ți întinde mâna un bărbat mai în vârstă, nu trebuie să faci la fel, doar ca să nu-l superi: înclini frumos capul ca salut și-i spui că e pandemie. E posibil ca tocmai tu să-i dai lui virusul, deci e mai bine să fim cu toții precauți.

Se știe că acest gest este foarte vechi, de pe vremea când oamenii umblau înarmați, iar datul mâinii arăta de fapt că ”nu sunt înarmat”!. Acum nu mai este cazul, oricum, cei care au arme, nu le țin la vedere.

La bună… vedere!

Manuela Sanda Băcăoanu

M-am vaccinat

  • No, și? O să ziceți. Ce dacă te-ai vaccinat? Milioane de români au făcut-o deja, a devenit o activitate banală. Până și turismul pentru vaccinare a devenit banal.

Da, așa este, tocmai acest lucru vreau să-l scot în evidență, de fapt a te vaccina este un lucru normal și de bun simț, este metoda cea mai sigură de eradicare a acestui nenorocit de virus. Este acțiunea prin care eu, tu, noi arătăm că ne pasă nu doar de noi, ci și de ceilalți.

Am așteptat să treacă cele două zile fatidice în care se spune că ai putea avea diverse reacții adverse, pentru a nu mă lăuda degeaba. În afară de o ușoară durere la locul înțepăturii atunci când ridicam mâna, n-am simțit niciun alt inconvenient. N-am făcut febră (oricum, ultima dată am avut febră în urmă cu 31 de ani), nu m-am simțit obosită (poate doar puțin după voluntariatul pe malul Arieșului, unde am strâns gunoaiele lăsate acolo de concetățeni fără simț civic sau, mai bine zi, fără bun simț).

Ah, o să ziceți acum, precis nu faci anticorpi, că nu te-au durut toate. Nu știu ce să vă răspund, cert este însă că ultima dată am avut gripă când eram în clasa a V-a, deci s-ar părea că nu stau chiar atât de rău cu sistemul imunitar. Poate din contră, se descurcă singur ca să producă anticorpii, nu mă mai implică (dureros) și pe mine, în asta.

Am mai vorbit cu multă lume în ultimele două zile, dar nimeni nu mi-a spus că ar fi avut alte simptome, decât o mică (poate la unii mai mare) durere la locul înțepăturii.

Deci terminați cu frica și cu teoriile conspiraționiste, că dacă voia cineva să vă omoare, băga cip-ul sau otrava în paracetamol, pe care cu toții îl îngurgitați fără frică, măcar că e mult mai periculos decât AstraZeneca. Sau îl mai puteau băga în colebil, care iarăși este un medicament favorit.

Hai, să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Două povești triste cu COVID

Ieri am aflat două povești adevărate, care încă o dată m-au umplut de furie împotriva celor care proliferează idei de genul: pandemia nu există, masca e o prostie, vaccinul e făcut ca să ne introducă cip-uri și altele asemenea, în timp ce-i numesc pe medici criminali sau mai știu eu cum.

Prima poveste – foarte scurtă

Această poveste poate fi localizată oriunde, pe teritoriul României.

O familie de două persoane, soț și soție, sub 60 de ani, au simptome de răceală, timp de câteva zile. Hotărăsc să-și facă teste rapide, luate de la farmacie. Amândoi sunt pozitivi.

După încă o zi, soția își revine, dar soțul e tot mai rău. Doamna o sună pe prietena ei, care este medic, iar aceasta o sfătuiește să sune imediat la 112 și să cheme o ambulanță, fiindcă nu e de glumă. (Doctorița trecuse și ea prin covid și are încă sechele, după câteva luni).

Soțul nu vrea în ruptul capului să fie chemată ambulanța. Acestea se întâmplau pe la ora 15. La ora 22, soțul decedează, sufocat. Ce bine că nu s-a dus la spital, ca să-l omoare ”criminalii” de doctori! S-a omorât singur, cu prostia lui.

Uite așa, se poate rezuma la câteva cuvinte sfârșitul unui om.

Povestea a doua – și mai scurtă

Această poveste se întâmpla săptămâna aceasta, în Canada.

Fostul soț al unei femei tinere, cu toate că are simptome de covid, vine să-și ia băiatul pentru weekend.

Rezultatul: copilul și mama lui, sunt acasă (deocamdată) bolnavi de covid.

Bărbatul a decedat alaltăieri, în spital, unde a ajuns prea târziu.

Prietena lui, gravidă cu gemeni, e internată în spital cu covid și încă nu știe că el a murit.

Viața bate filmul, nu-i așa? Iar uneori, MOARTEA bate VIAȚA!

Măcar să nu o ajutăm!

Dragii mei, fiți responsabili, fiți cu capul pe umeri! De ceea ce face fiecare dintre noi, depinde soarta multor oameni din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, iubiți sau indiferenți, dar… oameni.

Iar dacă primesc vreun comentariu de genul ȘOȘOACĂ, fiți siguri că zburați din lista mea de prieteni, chiar dacă ne cunoaștem de o viață.

Sănătate multă, dragi români!

Manuela Sanda Băcăoanu

Irimaș și duba lui – Facebook-ul de altă dată

Are Arieșul nostru câteva locuri în care-i deosebit de pitoresc. Dacă ai norocul ca apele crescute să fi făcut curățenie, poți face niște fotografii grozave… dacă nu, pleci mai departe, cu speranța că altă dată, poate… va fi mai bine.

Dar numai speranța nu ajunge atunci când vrei să faci un lucru care să ”miște” munții sau măcar să-i înghiontească nițel. De aceea m-am bucurat foarte tare că primarul Radu Penciu a dat startul la curățenia de primăvară, că va începe o acțiune de amploare, la care sunt sigură că vor participa mulți dintre locuitorii comunei Lupșa, fiindcă felul în care arată acum malurile Arieșului este imaginea unui dezastru ecologic.

Bineînțeles că recomandarea este să facem cu toții curat în fața casei, să arătăm că suntem oameni gospodari… Eu aș fi de părere că nu numai fața casei spune ceva despre proprietar, ci mai ales spatele ei, acolo unde suntem tentați să aruncăm tot felul de ciurucuri, în ideea că ne-or mai folosi la ceva, cândva.

Dar să revin la titlu, că nu degeaba l-am ales. Una dintre cele mai idilice și dragi mie imagini din copilărie, este cea a lui Irimaș, toboșarul satului, care, după un ropot ca la carte, striga cât îl țineau bojocii, cam așa: ”S-aduce la cunoștință…din partea Sfatului Popular… că până săptămâna viitoare, toată lumea să-și curețe șanțurile!!!” sau, variante:” Joia viitoare… în data de… toată lumea să vină pe Stârcu, la mușuroaieee!”. Era un deliciu să-l auzi. Eu aveam cam 4 ani pe vremea acestei amintiri. Țin minte că eram în fața porții, unde împreună cu bunica măturam, șoseaua nu era încă asfaltată, dar la toate porțile erau oameni care făceau curățenie.

Soarele ne mângâia cu ultimele lui raze înainte de a dispărea după turla bisericii, Irimaș își purta falnic ”duba”, strigând din când în când, iar undeva, în depărtare, la iaz, se auzeau melițele: toc, toc, toc, toc, toooc! femei harnice melițau cânepa, pe care tot ele o vor toarce și țese.

Știu că puritatea și naivitatea satului de atunci nu se va mai întoarce niciodată, dar ar fi frumos ca măcar spiritul civic să se întoarcă pe meleagurile noastre, acel spirit care nu te lasă să arunci gunoiul unde te taie capul, iar dacă-l vezi pe altul făcând acest lucru, să-l atenționezi, iar dacă nu vrea să te bage în seamă, să-l dai pe mâna autorităților.

Nicio națiune nu s-a născut civilizată, dar prin coerciție, oamenii care altfel nu pot fi civilizați, vor învăța niște lucruri care până la urmă formează bunul simț.

Felicitări Radu Penciu, suntem alături de tine, indiferent dacă trebuie să facem curat, să construim, sau să jucăm!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moață de la Lupșa