Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Poveste cu bau-bau

Îmi plac poveștile cu final fericit. De aceea am pus o poză atât de frumoasă, fiindcă ceea ce vreau să povestesc se întâmpla în decembrie, când copacii dezgoliți de frunzele ce-i îmbrăcaseră un sezon întreg stăteau zgribuliți în bătaia usturătoare a vântului, triști și cu moralul la pământ. (sau, cel puțin, așa-mi închipuiam eu că ar fi).

Urc grăbită în mașină, vin de la o clientă și mă îndrept spre alta, e abia 5,30 după masa, dar noaptea e neagră și udă. Din cer cade o ploaie mocănească ( n-am aflat niciodată de ce-i zice așa), iar o ceață subțire joacă printre copaci, schițând siluete misterioase în întuneric. Sunt la marginea unei păduri, cât vezi cu ochii sau mai bine zis cât știi cu mintea, pădurea se întinde pretutindeni, iar sentimentul care ți-l provoacă toată această scenă nu e deloc unul plăcut.

Strâng umbrela și o arunc pe bancheta din spate, pornesc mașina și o iau din loc, urmărită îndeaproape de întunericul, ceața și ploaia care parcă vor să mi se vâre în suflet. Apar câteva case, apoi din nou pădurea… brr… drumul e sinuos , cu multe curbe strânse, iar eu n-am mai fost pe aici de câțiva ani, așa că mi se pare extrem de lung. Faruri din față, mașini care mă depășesc din spate, o nebunie.

Apoi, din nou noaptea neagră, ștergătoarele scârțâie pe parbrizul umed, iar când ceața începe să se învălătucească tot mai deasă și tot mai aproape, un ”Aaaah!„ de pe bancheta din spate, mă face să-mi înghețe sângele în vine. A fost fracțiunea de secundă în care toți monștrii copilăriei s-au bulucit în spatele meu, pentru a-mi face cea mai macabră farsă. Nu puteam opri, eram într-un loc cu linie continuă, dar aruncând un ochi în oglinda retrovizoare, văd cum monstrul nu numai că ”vorbea”, dar se și umflase, obturând luneta.

”Hahaha”, nu mă pot stăpâni, când îmi dau seama că bau-baul nu era altul decât umbrela mea, care, dacă n-o legi ca lumea, nu stă închisă. Ea era cea care mă făcuse să-mi crească pulsul în mod considerabil, iar acum se lăfăia, mov în noaptea neagră, râzând în bărbie de păcăleala ce mi-o trăsese.

În depărtare se văd luminile cartierului în care trebuie să ajung, umbrela a redevenit ceea ce era ea de obicei, iar finalul este unul fericit.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarna pe uliță

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu

14 ani fără carne

În 14 ianuarie s-au împlinit exact 14 ani de când am hotărât să nu mai mănânc carne. Din acel moment, am devenit și eu unul dintre ciudații aceia care sunt nevoiți ca atunci când merg la o petrecere, fie ea nuntă, botez sau revelion, să ceară meniu special. Apoi, ca și când asta n-ar fi de ajuns, toată masa să se holbeze în farfuria ta și să te întrebe dacă ești bolnav, sau ce e chestia aia, dar cealaltă, ca într-un final să concluzioneze că ce ai primit tu, arată mai bine decât ceea ce au primit ”normalii”.

Da, fiindcă în mod inevitabil, când se aduc porțiile comesenilor se zice că acelea sunt ”normale”, automat tu devenind anormalul/anormala care îndrăznește să iasă din linie, să fie diferit, să nu se ia după turmă.

Niciodată, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac un anumit lucru doar fiindcă toți ceilalți îl considerau cool sau de bon-ton. M-am ghidat toată viața după ceea ce am simțit și n-aș putea spune că am greșit de prea multe ori (poate pe ici, pe colo, prin ”punctele esențiale”).

Pentru curioși, pot spune că nu am nicio boală care să mă fi pus în situația de a nu mai mânca animale omorâte, pur și simplu, mi s-a părut că așa este moral. Nu sunt eu cea care va propovădui vegetarianismul, fiecare ființă umană face cum crede de cuviință, dar sunt sigură că atunci când carnea nu va mai fi numărul unu în dieta omenirii, vor dispărea foametea și războaiele, deoarece consumul de carne produce sentimente negative, iar pentru a produce un kilogram de carne sunt necesare zeci de kilograme de nutreț sau de cereale.

De-a lungul timpului, o grămadă de oameni au vrut să mă convingă că dieta fără carne este nocivă pentru organism, că nu am de unde lua toate proteinele necesare, uitând de fapt că majoritatea bolilor apar din consumul a prea multe proteine, nu prea puține.

În încheiere, mai spun doar atât: Iisus a spus: ”Să nu ucizi!” nu ”Să nu ucizi oameni!”.

Dacă nu vă stă în gât carnea provenită de la purcelul pe care l-ați îngrijit un an și poate i-ați dat și un nume, de la mieluțul sau vițelul care nu cu mult timp în urmă tropăia în zăpadă și vă privea cu ochi buni, atunci nu aveți nicio problemă, dați-i înainte. oricum, după știința mea, atacul cerebral și infarctul miocardic nu sunt boli pe care le faci fiindcă nu mănânci carne…. dimpotrivă!

Cum în fiecare zi fac 10.000 de pași, vă las în compania pozelor din 14 ianuarie, când iarna și înserarea cuprinseseră întreaga fire.

Manuela Sanda Băcăoanu

Știri alambicate

Trăim niște vremuri mai tulburi decât ne dăm seama, în care cei care vor să fie informați sunt bombardați zilnic cu știri contradictorii, încât, la un moment dat, nu mai știi după care să te iei.

Acum, tot al zecelea cuvânt pe care-l auzim în mass media este VACCIN , sau VACCINARE. Este foarte interesant cât de persuasive pot fi unele persoane, cât de bine cunosc neuroștiințele cu ajutorul cărora pot inocula în mințile oamenilor o anumită idee, ușurel, fără să dea măcar impresia că fac acest lucru.

Ca orice persoană care vrea să fie informată, am mai ”săpat” și eu în dreapta și în stânga, pentru a-mi da seama cam pe unde se ascunde adevărul. Da, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc, dar nu avem posibilitatea de a rămâne neutri precum Elveția în această problemă, trebuie să luăm o hotărâre clară.

Ce-i drept, nu sunt o mare admiratoare a vaccinurilor, mai ales a celor care s-au dovedit nocive pentru mulți dintre cei care s-au vaccinat, poziția mea era aceea de a aștepta o vreme, până se mai aleg apele… Bineînțeles că nu l-am refuzat din start, voiam doar să mai aștept, deoarece am parte de tot soiul de alergii.

Dar când am urmărit niște filmulețe care în mod subliminal te îndemnau să refuzi vaccinul, pe motiv că îți modifică ADN – ul, sau că-ți implementează CIP, sau mai știu eu ce, am hotărât că mă voi vaccina cu prima ocazie, atunci când voi intra în categoria celor vaccinați la un moment dat.

Măi, oameni buni, chiar vă credeți atât de importanți încât cineva să vrea să vă urmărească non-stop? Poate că e important să știe Gates și Soros când mătușa Floarea dă fân la vaci, sau unchiu Gheorghe se întoarce zdrobit, după ce a rânit în cocină.

Iar dacă nu acceptau tehnologii noi, oamenii ar fi fost și acum în peșteri, hărtănind bucăți de carne crudă și îmbrăcați în piei de animale, omorâte cu arme de piatră. Mai precis, le dădeau cu bolovanul în cap și gata, aveau mâncare pentru o săptămână. Noroc că cei care au descoperit focul și metalele nu știau de Gates și Soros, că am fi cu toții încă la nivelul omului de Cro-Magnon.

După ce de-a lungul pandemiei biserica ortodoxă a pus câte bețe-n roate a putut, arătând că-i pasă doar de propriul buzunar și nu de viața enoriașilor, acum, s-ar părea că s-a dat pe brazdă, nu-mi dau seama din ce motive oculte. Mă întreb însă ce rol mai au acum bravii A.U.R. -iști, că și-au pierdut obiectul muncii? Păi dacă biserica îi îndeamnă pe oameni să se vaccineze, ei în tabăra cui mai sunt?

Parcă-i văd, umili și fără mască, plimbându-se prin spații extraterestre, pentru a câștiga noi adepți.

No gata, că m-am răcorit. Să auzim de bine!

Și niște poze faine, să vi se lipească de suflet.

Manuela Sanda Băcăoanu

Matematica, bat-o vina!

Pe vremea când mergeam la școală, mă descurcam destul de bine la matematică, nu străluceam ca un coleg care rezolva problemele înainte de a i se citi tot enunțul, dar eram acolo, printre primii.

Ei bine, azi am audiat/văzut o lecție de matematică la TV, cică recapitulare pentru bac. Mi se păreau familiari termenii și cerințele, dar vă spun cu mâna pe inimă că dacă mâine aș da bac-ul, n-aș fi în stare să rezolv niciuna dintre problemele expuse. Noroc că am trecut demult de această vârstă, iar de-a lungul vieții nu m-am mai lovit NICIODATĂ de acest tip de probleme. ( sau, mai bine zis, de niciun tip de probleme pe care le ”suflam” în liceu, erau floare la ureche).

Acum însă, mă întreb altceva: câți dintre elevii care se luptă azi cu radicalii, teoremele, integralele și matricile le vor mai folosi vreodată în viața de adult? Câți dintre profesorii lor, ajunși la vârsta pensionării, își vor mai aminti câte-toate au predat o viață întreagă?

Și mai am o singură întrebare: la ce folosește? Oare învățământul acesta în care toată lumea învață de toate, dar nimeni nu știe nimic, n-ar trebui să se schimbe pe ici, pe colo, prin punctele esențiale?

Se știe că fiecare avem o inteligență de un anumit fel, că dacă suntem îndrumați pe calea cea bună putem străluci, iar dacă nu, putem fi mediocri o viață întreagă. Sunt de acord că toată lumea are nevoie de matematică de un anumit nivel, dar oare nu se pune prea mare accent pe matematică, în detrimentul materiilor care chiar ne interesează și ne fac fericiți? Da, știu, mai este și limba română, în generală, la ora de dirigenție făceam română, iar la sport, matematică, fiindcă erau materii de examen. Dar dacă unii erau mai bine dotați pentru activități sportive, iar alții pentru limbi străine, nu-i păsa nimănui de asta și cred că nici acum nu-i pasă.

Bun, probabil am bătut destul apa-n piuă, ideea era că în viață mai ai nevoie și de cultură generală, acel bagaj de cunoștințe pe care-l câștigi singur, citind în general și care nu se poate obține stând non-stop pe rețelele de socializare. O carte, un film bun, ne pot face mai inteligenți, chiar dacă matematicii nu i-a prea reușit acest lucru.

Dragi elevi, vă doresc spor la învățat, dar nu uitați să citiți și cărți care nu sunt în programa de învățământ, doar acelea vă deschid ochii spre realitatea vieții și vă aduc un strop de fericire!

Manuela Sanda Băcăoanu

Scrisoare de pe Camino

iată că a venit 2021, iar cartea mea încă nu a prins viață… probabil că nu era momentul, sau nu eram eu pregătită, sau…


„Dragă Sorana,
Sunt bine, dar un mic incident m-a făcut să nu-ţi pot scrie ieri. Azi am ajuns la Santander, un oraş minunat, prin care am avut timp să fac o plimbare lungă. Nu mă întreba încă despre întâmplarea de ieri, fiindcă nu pot vorbi deocamdată despre ea.
Am întâlnit aici încă doi români, Manuela şi Ştefan, care, de câte ori ne vedem şi avem timp, povestesc amintiri din celelalte Camino-uri ale lor. Sunt grozavi, mai ales Manuela, poveştile ei sunt încântătoare şi reuşesc să te scoată din orice butoi cu melancolie, indiferent cât de adânc ai fi intrat.
Ce mai faceţi voi, adică tu şi Petrică, observ că vorbesc doar despre mine, de parcă numai eu aş conta. Sper că sunteţi bine şi că aţi trecut peste depresia despărţirii… Glumesc, nu sunt eu atât de importantă, încât despărţirea de mine să-i provoace depresii cuiva.
Mai ştii ceva despre Ciprian? După declaraţia de dragoste n-a mai dat niciun semn, poate a fost un vis pe care l-am trăit cu ochii deschişi, iar acum, ca o adolescentă, aştept urmarea a ceva ce n-a existat.
Pe Takahito nu l-am mai văzut, iar de acum, nu mai am nicio speranţă de a-l mai întâlni, spunea că are o cunoştinţă la Santander, la care va locui o săptămână. Voia să se odihnească şi, de ce nu, să-şi caute un job. N-am idee cum lega în mintea lui stabilirea în Spania de persoana mea, dar simt că întâmplarea cu el devine tot mai ştearsă, probabil într-o zi mă vei întreba de Takahito, iar eu te voi întreba, la rândul meu: „Cine?”
Cam astea sunt noutăţile, nici prea bune, nici prea rele, călduţe, aş putea spune.
Pupici şi îmbrăţişări,
Dafina”

Încă mă simt binecuvântată fiindcă am avut prilejul să văd pe viu aceste imagini minunate, din nordul Spaniei. Dacă vă doriți cu adevărat, sunt sigură că și voi veți ajunge acolo.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu

Pe Valea Dobrii

Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pe Valea Sartășului

Ieri a fost prima zi a lui 2021, an care cu toții sperăm să spele rușinea predecesorului lui, care s-ar părea că a fost cel mai rău an de la război încoace.

Există o superstiție care spune că ce faci în prima zi a anului, vei face mai des pe parcursul lui, așa că ne-am gândit că ar fi bine să fim activi tot anul și-am plecat în excursie. Ce-i drept, ne-a venit cam târziu ideea, dar tot am dus-o la îndeplinire.

Cum prin împrejurimile Lupșei am tot fost, am ales să mergem la Sartăș, ca să mai vedem și alte locuri. Zis și făcut! Era cam 15,30 când am plecat de acasă, Ștefan nu era foarte încântat că mergem acolo, dacă nu e drumul destul de lung? Păi, cât de lung o fi, tot nu putem merge foarte departe, că vine înserarea pe nesimțite…

Am lăsat mașina la șosea și am luat-o voinicește la picior, pe un drum forestier. Nu mică mi-a fost mirarea când, la vreun kilometru, am dat peste un baraj imens, în spatele căruia mă așteptam să fie un mare lac de acumulare. Nu era un lac foarte mare, cel puțin așa ni s-a părut atunci, dar urcând mai departe, am văzut că nu era nici mic.

Vremea era destul de caldă, cam 4 grade, vegetația ca de sfârșit de martie, iar după baraj, urcând pe o cărare foarte abruptă, am dat din nou de drumul pe care-l părăsisem pentru a vedea ce și cum cu lacul misterios…

Și-am mers, și-am mers, zi de iarnă, până pe la 16,30, când am hotărât să ne întoarcem, nu era foarte indicat să ne prindă noaptea prin pădure. Am hotărât să venim înapoi de-a roata pe drum, dar am avut surpriza că am făcut aproape doi kilometri în plus, față de urcare. Ce era mai ciudat, că din loc în loc, pe toată albia pârâului erau diguri, niște lucrări care acum ni se păreau fără rost, dar, oare, care o fi fost rostul lor, atunci când s-au făcut?

Ștefan bănuia că o fi ceva pentru Exploatarea Minieră de la Baia de Arieș, care s-a închis nu mai știu de câți ani, dar nu știam care o fi fost scopul. În sfârșit, o dată cu noaptea, am ajuns din nou în sat, iar o persoană amabilă ne-a luminat: lacul era de fapt format din ape reziduale de la mina mai sus amintită, care ajungeau acolo prin niște conducte subterane, apoi apa se filtra și se reda circuitului natural. Foarte simpatic, omul ne mai spune: ” Acum sunt pești în lac, cred că s-au obișnuit cu cianura, că doar cu cianură se lucra. Mai vin și acum ape de pe zăcământul de la Baia de Arieș, se filtrează acolo ( și ne arată câteva clădiri, în care se vede că mai există ceva activitate, s-au aprins luminile). Eu merg la pescuit, dar numai de plăcere…” mai adaugă el. Adică prinde peștii, dar nu-i mănâncă, probabil… Sau, le dă drumul înapoi? Nu l-am mai întrebat, între timp se făcuse noapte de-a binelea.

Ca să vezi câte lucruri nu știm, aflate la doi pași de noi… Fotografiile n-au fost prea grozave, era înnorat și spre seară, dar tot le pun aici.

Conduși de lătratul responsabil al unui câine aflat în exercițiul funcțiunii, am terminat prima zi din 2021. Să sperăm că tot anul ne vom plimba!

Vă doresc un an așa cum vi-l doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

La vie en rose

Pentru că e un nou an, îl voi începe cu o nouă carte, noi speranțe, noi provocări.

”CARUSELUL VIEȚILOR

CAPITOLUL I – La vie en rose

    Lumina dimineții se insinuează subtil pe la marginea draperiilor grele, din brocart turcoaz, care dau încăperii destul de simple un aer princiar. Sunt singurul element de decor care mai amintește de vechea locatară, mutată de curând la cimitir, în locul căreia a venit  o chiriașă care n-a mai păstrat nimic din vechiul mobilier, cu excepția lor. La început, a vrut să le dea jos, dar și-a dat seama că tot șicul încăperii ar dispărea.

    A închiriat apartamentul pentru un an de la rudele răposatei, niște nepoți îndepărtați, ea nu avusese copii, dar trăise aproape o sută de ani între pereții albi, proaspăt zugrăviți acum, dar care, înainte, prinseseră o nuață gălbuie, la fel ca fața de pergament a proprietarei lor.

    Lavinia sare speriată din pat, din nou n-a auzit soneria telefonului, precis va întârzia la muncă iar șefa de birou o va privi mustrător peste lentilele ochelarilor, cu toate că în fiecare zi pleacă ultima și niciodată nu întârzie cu predarea lucrărilor. Firma de construcții la care lucrează este una dintre cele mai mari, are foarte mult de lucru, ea fiind cea care verifică proiectele înainte ca acestea să fie predate dirigintelui de șantier, făcând și observațiile necesare, dacă este cazul. Visul ei a fost să devină arhitect, dar a ratat examenul de intrare la facultate, așa că a trebuit să se resemneze și să meargă la construcții. Nu se plânge, îi place ceea ce face, mai ales deplasările pe teren, la obiectivele pe care firma la care lucrează le construiește. De câte ori verifică însă un proiect, își dă seama că sunt multe detalii pe care ea le-ar fi gândit altfel și care ar fi dat o altă alură clădirii sau spațiul ar fi fost mai bine folosit. În timp, șeful ei s-a obișnuit să țină cont de părerea femeii micuțe, cu ochelari mari, dar cu multă imaginație și foarte hotărâtă să-și pună în practică ideile.

 Hainele împrăștiate aiurea prin toată camera îi amintesc de seara precedentă, de fapt noaptea, când s-a întors de la ziua Silviei, colega ei, după mai multe pahare de coniac decât ar fi fost cazul și terminată cu un plâns bun, una pe umărul celeilalte după ce toți ceilalți au plecat acasă. 35 de ani e o vârstă frumoasă, dar când te prind prin apartamente închiriate, fără un suflet aproape, singura avere fiind doar cele câteva haine care încap într-o valiză și câteva obiecte de mobilier pe care ai ambiția să le cari după tine ori de câte ori te muți, parcă-ți vine așa, să dai o palmă vieții, măcar una, să te răzbuni pentru prea multele (nu doar palme, chiar și picioare în fund) încasate de la ea.

    Nu se mai aude niciun zgomot, semn că Sergiu, colegul de apartament, a plecat demult spre job-ul lui. Ar fi vrut să poată închiria singură apartamentul, prețul era bun, iar amplasarea lui nemaipomenită, dar o cameră era deja închiriată, așa că a fost fericită că i-a mai rămas și ei una. Un living uriaș este comun, dar fiecare are câte o mică baie proprie, așa că nu se incomodează prea mult. Ba, dacă stă să se gândească, e chiar plăcut să mai auzi seara zgomote familiare prin casă, să nu fii doar tu cu gândurile tale, nu întotdeauna foarte vesele.

    Un duș rapid, apoi, înfășurată în halatul pufos de baie primit cadou de a fostul, pe care nu l-a aruncat la despărțire doar fiindcă îi plăcea prea mult și fiindcă-și spunea că e mai bine să fie practică decât patetică, aleargă spre bucătăria în care, spre marea ei mulțumire, găsește cafea proaspătă și omletă pe aragaz, semn că Sergiu e totuși un băiat bun, nu așa cum crezuse când s-au întâlnit prima dată. Înfulecă la repezeală omleta care încă mai e călduță, Sergiu a avut grijă să pună un capac peste tigaia în care o preparase. Bea câteva înghițituri de cafea, iar pe cealaltă o toarnă în micul termos de care nu se desparte niciodată, apoi se întoarce în camera ei și deschide dulapul bine garnisit cu tot felul de haine, care de care mai haioase.

    ”Hmm! Silvia a împlinit 35 de ani, pe mine mă mai despart doar câteva luni de această ”frumoasă vârstă”, cred că ar trebui să-mi schimb un pic garderoba, prea seamănă cu cea a unei liceene! Dar, la dracu, nu arăt rău în niciuna dintre hainele astea, de ce le-aș arunca? Ca să mă îmbrac ca o domnișoară bătrână? Niciodată! Și nici pisică n-o să-mi iau, chiar dacă îmbătrânesc singură, asemeni doamnei care a locuit aici înaintea mea!”

    De obicei, când te muți în ”casă nouă”, nu-ți prea pasă cine au fost vechii proprietari, mai ales dacă locuința este într-un imobil cât de cât nou, care nu are o istorie prea interesantă. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ai ocazia să locuiești într-o clădire care a văzut generații întregi crescând între pereții ei, care e o bunică ce nu se dă răpusă de vreme și care privește încă țanțoșă spre suratele mai tinere și mai cu fițe dar care nu par a se ține atât de bine pe picioare, care n-au avut fericirea de a fi fost construite de specialiști renumiți, convinși că pentru a face o clădire trainică nu trebuie să faci rabat la materialele de calitate. E tot așa și cu oamenii. Unii vin pe lume perfect sănătoși, cu un ADN bine structurat, pe când alții duc cu ei tot felul de boli încă din copilărie, fapt ce pare cu totul și cu totul nedrept. Și totuși… s-ar părea că lumea în care trăim este construită într-un echilibru perfect, nimic nu este la voia întâmplării, toate sunt mult mai bine organizate decât își poate da seama mintea unui muritor de rând.

    Unul dintre motivele pentru care Lavinia a vrut neapărat să se mute la acea adresă, aparent o clădire ca oricare alta de acum două veacuri, cu trei nivele și fără ascensor, a fost faptul că pe seama ei circulau tot felul de povești, despre familii înstărite care au locuit aici cu mulți ani în urmă și care au trăit adevărate drame. Nu e o fire morbidă, nu-i plac filmele triste, dar acest loc are pentru ea o atracție aparte, iar despărțirea de Răzvan a fost catalizatorul care a ajutat-o să se mute exact în locul pe care și-l dorea.  

    Fără a sta prea mult pe gânduri, extrage din dulap o fustă în culorile curcubeului, o bluză liliachie dintr-o mătase fină și o eșarfă de aceeași nuanță, își piaptănă rapid părul aproape blond, de un șaten coniac, dă cu un pic de ruj pe buze, își acoperă genele cu rimel,apoi clipește de două ori sub lentilele cu rame mai mari decât ar fi necesar ale ochelarilor de vedere;  ochii albaștri care o privesc din oglinda ovală chiar arată ca ai unei liceene mirate de întorsătura pe care a luat-o viața ei, dar, mulțumită de ceea ce vede, își atârnă în urechi o pereche de cercei galbeni, ”ca două raze de soare”, se încalță rapid cu sneakerșii roz-liliachiu și o ușchește pe scări în jos. La ora aceasta trebuia să fie deja la muncă, dar azi are un motiv plauzibil, tot biroul fusese la aniversarea Silviei, așa că s-ar putea să nu fie singura întârziată.

    ”Trebuie să-mi fac timp să merg la oftalmolog, pentru rețeta de lentile de contact. Sunt singura din birou care mai poartă ”biciclete” pe nas, am observat că toți ceilalți mă privesc un pic de sus. Și ce dacă? Poate nici n-o să le suport, cu alergiile mele, mai știi?” Trece în viteză pe lângă un magazin de materiale sportive și nu se poate abține să nu se privească în vitrina imensă, plină de obiecte a căror utilitate în general n-o cunoaște. ”Mda, eu sunt bine și cu ochelari, nu vreau să schimb nimic!” hotărăște ea, după ce și-a zâmbit imperceptibil, pentru ca ceilalți trecători să n-o creadă nebună. ”Acum e ușor să vorbești și să gesticulezi de unul singur pe stradă, poți crea impresia că vorbești la telefon, chiar dacă faci asta doar pentru tine însuți. Cu ani în urmă, când nu aveam telefoane mobile, cu siguranță erai dus la doctorul de capete, dacă te manifestai în mod ciudat pe stradă. Haha, ”doctorul de capete”, ce bine sună, oare cum mi-a venit expresia asta în minte, n-am auzit-o și bineînțeles că nici n-am folosit-o niciodată! Oh, căcat! Toată ziua o să am noroc. Ba nu, toată ziua cineva va întreba: ”Nu vi se pare că miroase ciudat aici? Să mai deschidem o fereastră!” Lavinia râde în hohote, în timp ce încearcă să-și șteargă încălțămintea pe iarba de la intrarea la metrou.

    Din păcate, civilizația n-a pătruns cu adevărat în capitala României, mulți proprietari de câini uită că trebuie să strângă după animalele lor de companie. Sau, acesta o fi fost unul dintre câinii comunitari, după care nu strânge nimeni…

    Însoțită de aceste gânduri, Lavinia împinge ușa biroului, iar trei capete se ridică pentru a vedea cine a intrat. Mormăind un ”Bună dimineața!” nu prea convins văzând atmosfera constipată de la locul de muncă, Lavinia își deschide computerul, fără alte comentarii la ziua de ieri, la cât de bine s-au simțit, habar nu are de ce e atâta liniște, nimeni nu scoate o vorbă, parcă sunt cu toții ocupați până peste cap, să termine în timp record lucrările care le-au fost repartizate.

    După vreo jumătate de oră, ușa se deschide din nou, iar Silvia intră radioasă:

– Ta-taa! Gogoși pentru toată lumea! Vorbele ei cad ca un pietroi într-o apă adâncă, după un bâldâbâc, sunt aspirate de liniștea înconjurătoare, iar privirea neliniștită a Laviniei n-o ajută să se simtă mai bine. Vine lângă ea, ținând încă în brațe uriașa cutie cu gogoși și o întreabă în șoaptă:

– Ce s-a întâmplat? A murit cineva?

– Nu știu, am ajuns acum o jumătate de oră și nimeni n-a scos o vorbă, așa i-am găsit. N-am idee ce s-a întâmplat, dar nimeni n-a catadicsit să-mi spună. Nu pare a fi ceva de bine, după mutrele lor.

– Mda, cam așa s-ar părea… Lasă cutia cu gogoși pe masa din mica bucătărie, apoi se îndreaptă spre biroul ei, simte că trebuie să nu facă prea multă vâlvă cu venirea  târzie la serviciu, măcar că ieri au făcut un chef de zile mari, al cărui cost l-a suportat singură, nu s-a oferit nimeni să participe la cheltuieli.

    Ușa se deschide din nou, de astă dată însuși directorul companiei intră, însoțit de doi bărbați îmbrăcați la patru ace, de parcă se pregătesc să meargă la un bal sau la o recepție. Directorul salută jovial, parcă prea jovial pentru atmosfera sumbră care domnește în încăpere. Ceilalți doi se rezumă la un gest cu capul, iar cei aflați în spatele computerelor reacționează care cum, unii sar direct în picioare, salutând ceremonios, alții (de fapt altele, că doar ele au rămas așezate, Lavinia și Silvia) salută politicos, n-au habar care este rostul acestei vizite neașteptate.

– Bună ziua, dragii mei, probabil este o surpriză pentru voi venirea noastră aici, dar am vești bune, nu vă speriați! Faptul că are la înaintare o burtă considerabilă nu-i este de ajutor directorului în aceste momente, ( ca de altfel, oricând altcândva) îl face să gâfâie și să vorbească precipitat. Au mai trecut și pe la ceilalți angajați ai firmei, voiau să-i vadă pe fiecare la locul lui de muncă, cu toate că ar fi fost mult mai simplu să-i strângă pe toți în sala de ședințe și să le comunice informațiile o singură dată, tuturor.

    Toată partea masculină din încăpere zâmbește forțat, doar Lavinia și Silvia sunt nedumerite, ele sunt singurele care nu știu despre ce este vorba. Intuind că nu toată lumea este la curent cu cele mai recente hotărâri luate de către consiliul administrativ al companiei, directorul repetă pentru-a nu știu câta oară frazele deja învățate pe de rost:

– Suntem o firmă destul de mare și prosperă. Nu ne-am fi gândit niciodată, dar s-ar părea că avem oportunitatea de a lucra într-un mare concern internațional, de care vom fi… cum să spun… absorbiți.

    Liniștea e mormântală. Se știe că întotdeauna când are loc o preluare, nu toți angajații vor pleca la noua firmă. Acum va fi fiecare pe cont propriu, nu mai are nicio însemnătate dacă șeful te place, dacă ”ai pile” la resurse umane, sau dacă ești nepoata nu-știu-cui. Când liniștea devenise de nesuportat, o femeie micuță, cu niște ochelari cât roata carului pe nas, îndrăznește să întrebe:

– Și cu noi… ce-o să se întâmple? Putem să ne luăm lucrurile personale și să ne căutăm alt job?

    Privirea ei de pasăre speriată s-ar părea că i-a amuzat pe cei doi necunoscuți, ei sunt nemți, nu știu prea bine românește, dar mimica feței Laviniei au înțeles-o perfect. Directorul e puțin descumpănit de întrebare, știe că nu are un răspuns pozitiv pentru toată lumea, așa că încearcă să amâne răspunsul, sau măcar să-l îndulcească:

– Păi… va fi o evaluare… iar… majoritatea vor rămâne, doar câțiva vor pleca.

– Eu am auzit că va fi exact pe dos, se trezește șefa de birou, o femeie la 50 de ani, bărbătoasă și hârșită în lupta pentru supremație într-o lume a bărbaților, vorbind neîntrebată.

– Adică?

– Adică vor rămâne doar câțiva, iar cei mai mulți vor pleca.

– Cine v-a spus așa o enormitate?

– Chiar dumneavoastră, ieri, dar atunci n-am înțeles unde băteați. Terminând fraza cu obidă, femeia începe să-și strângă lucrurile de pe birou, știe că nu va avea nicio șansă în fața celor mai tineri și mai plini de tupeu.

    Lavinia și Silvia se privesc speriate, habar nu avuseseră azi dimineață cum se va sfârși ziua lor, dar e mult mai rău decât în cele mai negre coșmaruri. Nu știu cum să reacționeze, să plece fără luptă, sau să încerce să se mențină printre angajații concernului care-i va prelua? Cântărind opțiunile pro și contra, amândouă hotărăsc că e mai bine să plece, cei rămași cu siguranță vor avea salarii mai mari, dar vor munci întreit pentru ele.

– Pentru cei care vor pleca, avem bonusuri foarte mari, care le vor permite să trăiască la fel ca până acum cel puțin șase luni, timp în care cu siguranță vor găsi altceva.

    Ușa biroului se deschide din nou, de data aceasta pentru a le lăsa să treacă pe cele trei femei, fiecare cu câte o cutie în brațe, exact la fel cum vezi în filmele americane. Pentru Dana, se încheie cel mai lung capitol din viață, ea lucrează aici de 25 de ani, a fost prezentă când s-a înființat firma, a pus umărul la propășirea ei, dar azi, directorul a lăsat-o să plece oarecum ușurat că nu trebuie s-o concedieze el însuși. Acum e nevoie de oameni tineri, care să aibă o nouă viziune în ceea ce privește modul în care se vor extinde și se vor promova pe piață. Știe că e puțin nemernic lăsând unele dintre cele mai bune angajate să plece, dar a observat că noii parteneri preferă să lucreze cu bărbați, așa că probabil le-a scutit de stresul unor teste pe care e foarte posibil să nu le treacă, pentru simplul motiv că sunt femei.

– Șefa, ce facem acum? Of, am uitat gogoșile! Să mă întorc să le iau?

– Da, ia-le, noi suntem șomere din acest moment, nu ne permitem să le dăm de mâncare unora cu salarii mari! Și nu-mi mai zice ”Șefa”, că nu sunt șefă nici măcar la scara mea de bloc. Gata cu șefia, de acum sunt doar ”Dana” și atât! Nu vă uitați că sunt mai bătrână, am un chef de viață, cum n-am simțit niciodată!

    Între timp, Silvia se întoarce cu gogoșile, înjumătățite între timp de masculii rămași să sărbătorească:

– Nesimțiții, știți ce făceau? Beau șampanie și mâncau gogoși. Li le-am luat de sub nas. Păcat că n-am putut face și o poză, nu mai aveam o mână disponibilă. Mutrele pe care le-au făcut când le-am luat gogoșile, făceau toți banii.”

Urmarea… sper să prindă contur cât de curând.

La mulți ani VASILE, oricine ai fi și oriunde te-ai afla!

Manuela Sanda Băcăoanu