Într-una din primele mele zile de pelerinaj din acest an, mi s-a întâmplat un lucru despre care dacă mi-ar fi povestit altcineva, nu credeam o iota. Cum mergeam eu și cu mine așa cu gândurile noastre, iată că apare un pod de pe vremea romanilor. (A romanilor, nu a românilor, măcar că unii cred că românii au fost primii.).  Nu știu cum se numește, nici atunci n-am fost atentă. Înainte de pod, săgeată spre înainte. Podul, perpendicular pe drumul pe care mergeam, vira cu 90 de grade spre dreapta.,

. Dacă n-ar fi fost o usita care sa meargă spre înainte, nu-mi făceam nicio problemă. De fapt nici nu mi-am făcut, puteam să trec podul și să mă asigur dacă sunt marcaje dincolo, dar eu nu, ca melcul, tusti pe usita. Mă rog, melcul făcea” tusti în tufiș! ”                Mda, iar dincolo, o cărare sălbatică și neingrijita, care nu semăna deloc cu drumul meu de pana atunci, drum roman pavat  cu lespezi. Ba era și periculoasă, am trecut peste doi copaci prăbușiti, am trecut un fel de zid (fără rucsac, că nu puteam cu el în spate), am făcut un pas mare, gata-gata să cad în răul deosebit de  fotogenic ce curgea prin dreapta mea. La fiecare pas, îmi spuneam:”ăsta nu e Camino!”, dar tot eu îmi răspundeam :”ba e Camino, ce vrei, să te întorci acuma înapoi? Doamne, cum or fi trecut pe aici pe întuneric cele două pelerine care au plecat dimineața la 4?. Notă :în această perioadă, în Spania începe să se zareasca ceva abia pe la 7. Soarele răsare pe la 7,30. Și mergeam și mergeam, ca proasta la târg. Ba mai dau și peste niște gropi ascunse de iarbă, adevărate capcane.                                    Ei, dar și Dumnezeul proștilor veghează, fiindcă la un moment dat apar niște tăblite turistice, una îndreptată chiar spre direcția din care veneam, care spunea:”Ponte Tiri nu-știu- cum 650 m, iar celelalte două spre direcții care nu mai aveau nicio relevanță.  Doamne, cum am putut să merg 650 de m prin sălbăticie, fără niciun marcaj, numai fiindcă îmi doream ca acesta să fie drumul? Mi-e imposibil să-mi dau seama. Probabil așa se explică diverse curente, inclusiv cel suveranist, în care oameni-și doresc să creadă cu ardoare, chiar dacă știu că e o prostie și o minciună.                   

Vestea bună este că eu m-am întors la drumul adevărat, convinsă că aveam nevoie de această experiență pentru a înțelege mai bine cum funcționează creierul uman.

Cam

… asta ar fi.                                              Manuela Sanda Băcăoanu

Azi plouă la Muxia. Dar vorba ceea, plouă, nu se-ncurcă! Așa că stau cuminte în albergue și vă povestesc despre albergue din Corcubion, ultima oprire înainte de Fisterra. Ziua aceea a fost una dintre cele mai grele de Camino, de când mă știu. Am plecat de la Albergue Monte Aro dimineața pe la 6 și ceva, cu gândul de a ajunge cât mai aproape de Fisterra, până la care mai erau ceva mai mult de 41 de km. Drumul era relativ ușor, ieri fusese groaznic, dar azi promitea să fie mai plat. Promitea, dar nu s-a ținut de cuvânt. Era și ziua în care drumul spre Fisterra și cel spre Muxia se despărțeau. După 7 km, ajung la Olveiroa, sat cu 140 de locuri de cazare, cum am citit pe internet. De aici încolo, au început să curgă pelerinii. Unii erau într-o curte(vreo 15)si făceau exerciții de respirație. Probabil pseudopelerini care merg în grup și poartă în spate rucsacei de grădiniță. Exact asta erau, i-am văzut mai târziu, pe drum. După Hospital (în Spania sunt multe localități care se cheamă Hospital) m-am oprit la un bar, urmau 13 km de pustietate, pădure și niciun loc de unde să te poți aproviziona cu apă sau mâncare. Am vrut o tortilla de patatas, dar am primit doar o „omeleta franse”. Bună și aia, un afiș ne anunța că 15 km nu vom întâlni nimic. Bun, să rezum un pic, pentru a ajunge la ceea ce voiam să povestesc de fapt. Am făcut acei nenorociți de km, dar ultimii doi au fost ucigatori, o coborâre care părea să nu se mai termine, apoi, orașul Cee. Am fost aici anul trecut, cu autobuzul. Aveam în cap să ajung la Corcubion, toți pelerinii disparusera, ca puii de găină când aud cioara. Mai vad vreo doi la o terasă, dar nu mă mai opresc, Corcubion here I am! Here I am pe naiba, încă 3 km îmi zice Google până la albergue. Căldura era inabusitoare, soarele își bătea joc de noi, cei care încă nu ne găsisem un adăpost. Și-am mers, și-am mers… Încă 2 km, pana în Corcubion. Iar când întreb, mai am un km, dar e arriba, arriba! Toată lumea mă privește cu milă. Stau pe bancă într-un parculet și mă încearcă un dor să urc în autobuz și să merg direct la Muxia, să las „în trăznet” vorba poetului, toate. Mi se face parcă și greață, mă dor picioarele și mă lasă voința. Dar cum să fi făcut aproape 30 de km și să mă dau bătută? Mai arunc o privire stației de autobuz și… Arriba,  arriba, cu ultima suflare, am ajuns la albergue. Vai, dar aici era Raiul! Hospitalera mă îmbrățișează, îmi explică ce unde este, îmi spune că e donativo și că avem cină și mic dejun. Nu exagerez, a fost cea mai faină seară în albergue, ever. Urbana și Jose sunt doi oameni extraordinari și ne-am adunat acolo toate neamurile : doi taiwanezi, 1 băiat din Hong Kong, o pereche din Portugalia, una din Peru, o fata din USA, care era amerindiana, și ceilalți, până la 11, spanioli. De fapt, împreună cu cei doi hospitaleros, am fost 13 la masă. Și a fost cu noroc! Am cântat fiecare în limba lui, am spus poezii și am plecat cu o amintire pe care n-o vom uita niciodată. Mulțumesc Urbana și Jose, pentru cea mai frumoasă seară de pe Camino, până la care era gata să-mi dau duhul! Am lăsat 20 de euro, sper că nu e prea puțin. Manuela Sanda Băcăoanu

   Știi cum te simți seara când toată ziua ai muncit și ai dus la bun sfârșit ceva ce trebuia făcut demult? Ei, așa mă simt eu azi, chiar dacă am muncit doar înainte de masă, iar după masă am fost la plajă. Mă cam prinsese rușinea că nu făcusem cine știe ce de când ajunsesem la albergue Muxia. Trebuie ca echilibrul între a primi și a da să se păstreze, așa că azi cred că am înclinat un pic balanța în partea mea.      Ce-oi fi făcut așa de important? Trebuie să mă laud singură, că n-are cine. Am făcut întâi lună și bec zona în care locuiesc eu, apoi am trecut la bucătărie. Până aici, nimic neobișnuit. În ziua în care am venit, mi-am pus la spălat lucrurile mai mari, inclusiv rucsacul. De când umblu pe Camino niciodată n-am reușit să-l murdăresc în asemenea hal. Când le-am pus pe toate în mașina de spălat, m-a vizitat așa un gând că dacă se strică iar, așa cum am pățit acum 14 ani, pe primul meu Camino? Mă străduiam din răsputeri să – mi amintesc unde se întâmplase nenorocirea, că a doua zi a trebuit să plec cu toate hainele ude leoarca, agățate de rucsac, dar n-am reușit. S-ar părea că.  „Dumnezeu nu culcă – te”, fiindcă peste vreo oră când m-am dus să – mi pun hainele la uscat, ce să vezi, istoria se repetase. Pluteau într-o apă tulbure, erau spălate, dar limpezite nici vorbă! Le-am scos, le-am limpezit cu mâna și le-am pus la uscat. Atunci am observat că terasa unde se află „lavanderia” e tragic de murdară, chiuvetele murdare, prin colțuri pânze de păianjeni, pe jos șervețele și plante crescute între dale.                                        Ei, azi, am reușit să dau locului o altă față, am măturat, am pus sac de gunoi, am spălat peretele și chiuvetele, iar cireașa de pe tort, am cumpărat cleme de prins rufele și un coșuleț în care să stea. Vai, ce mândră sunt de mine! Primii pelerini au folosit azi clemele, apoi au strâns și le-au pus în coșuleț. Sunt ca un copil care a primit o jucărie. Și pe urmă am fost la plajă, pentru a mă recompensa. Încă nu-mi dau seama cum funcționează fluxul și refluxul aici, dar plaja e când inundată, când uscată. Pozee:

Paa! Manuela Sanda Băcăoanu

  Am o veste bună și una rea. Să încep cu aia rea? S-a stricat centrala de la albergue Muxia. Nu avem agua caliente, ceea ce este foarte rău, deoarece vestea bună este că azi am fost în excursie la A Coruña și tare aveam acum nevoie de un duș fierbinte. Nu-i, nu-i! Las’ că vine mâine dimineață cineva s-o dreagă. Pe centrală. Visam de ani de zile să ajung la A Coruña, încă din 2015 când mergeam pe Camino del Norte, iar drumul tot trecea pe sub autostrada ce mergea la A Coruña. Atunci mi-am zis că într – o bună zi… Iar acea zi a fost azi.               Minunat oraș, a devenit marea mea iubire din Spania. A meritat 4,5 ore cu autobuzul dus-întors și trezitul la ora 5.                         Mi se pare cel mai tihnit, civilizat și sexi oraș dintre cele pe care le-am văzut până acum. Și am văzut aproape tot nordul Spaniei. Nu vă țin prea mult la povești că vreau să trec la partea aia a serii în care te bagi în pat fără să faci duș, dar cu speranța că mâine va fi mai bine. Am vizitat și partea nouă și orașul vechi. Am ajuns la Plaza Maria Pita, la Igresa, la Torre de Hercules și am făcut și o constatare inteligentă :A Coruña este o peninsula. Habar nu aveam, mi-am dat seama doar că am mers pe lângă ocean în două direcții diferite. E foarte înșelătoare chestia asta cu peninsula, am pățit-o și la Muxia. Dar acum, m-am deșteptat. Vă las câteva poze și să auzim de bine!

Să aveți apă caldă! Vă urez asta din suflet. Manuela Sanda Băcăoanu

   Iată – mă din nou la Muxia, locul din lumea aceasta care o dată ce m-a fermecat, mă cheamă din nou și din nou. Promit că nu voi mai privi niciodată malitios spre cei care merg în fiecare an în vacanță în același loc. Poate e locul lor de suflet de care se simt legați, asa cum mă simt eu, de Muxia. Scriu stand pe stânci, uneori e soare și frige, iar alteori norii mă fac să-mi doresc un pulover. Oceanul este întotdeauna capricios, așa că trebuie să-i respectam toanele, nu avem ce face.                 Am făcut și 10 zile de Camino până am ajuns aici, despre care sper să vă spun câte ceva până la sfârșitul lui august, cât voi sta aici hospitalera voluntaria la Albergue Publico. Anul trecut la sfârșitul lui octombrie am plecat de aici, iar acum am simțit că m-am întors acasă. Am fost foarte impresionată că cei de la albergue mi-au adus de la ei de acasă cratiță, tacâmuri, farfurie și pahar. Anul trecut, a trebuit să-mi cumpăr. Ba chiar și lingură de lemn, ulei și oțet am primit. S-ar părea că nu le-am lăsat o impresie proastă, anul trecut.    Am ajuns la albergue ieri după masă, iar odată cu mine a mai ajuns un cuplu de pelerini. Hospitalera le-a zis că mai este doar un loc, iar bărbatul s-a uitat cu obida spre mine:este al tău. Am lămurit faptul că eu sunt hospitalera și i-am zi colegei mele că-i primesc în cameră mea(care are 6 paturi). Au fost foarte recunoscători, nu știau cum să-mi mulțumească. Cum era să-i las pe dinafară, oamenii mersesera pe jos 1360 de km:Malaga-Santiago-Fisterra-Muxia. Tot respectul pentru efortul lor. Erau pe drum de 47 de zile. Sunt multe și să le numeri, d-apoi să mergi zeci de km în fiecare din ele. Ei, acum să vă arăt ce văd eu aici…

Ei, cam asta ar fi, deocamdată… Manuela Sanda Băcăoanu