Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Prizonieră în aeroport

Se spune că nu este faptă fără răsplată, că suntem singurii artizani ai vieţii noastre, că vom primi întotdeauna ceea ce transmitem Universului, că… Da, da şi da, sunt de acord cu toate aceste afirmaţii, ba şi cu altele, care spun cam acelaşi lucru.

Azi o să vă povestesc două întâmplări (hazlii în final, deoarece totul este bine când se termină cu bine), care s-au succedat la câţiva ani distanţă, dar sunt ca două episoade ale aceluiaşi serial.

În urmă cu vreo trei ani, am fost la aeroport cu cineva care pleca în Spania… nimic neobişnuit până aici, dar, la ieşirea din aeroport, constat că nu mai am tichetul de parcare, parcă-l înghiţise pământul. Nu putea fi decât pe sub scaune, dar oricât l-am căutat, nu l-am găsit. Merg la ghişeul unde se plăteşte parcarea, îi explic doamnei de acolo că am pierdut tichetul, dar ea, impasibilă, îmi răspunde că dacă nu am tichet, nu pot ieşi din aeroport. Mda, interesantă perspectivă, asta înseamnă că mă mut definitiv aici? Sau plec pe jos, iar când cineva se prinde că maşina mea e acolo de câţiva ani, poate mi-o livrează la domiciliu?

În pragul disperării, mă apropii de ieşire, când, o idee genială mă pocneşte direct în moalele capului: văd un taxi care-şi lasă clientul la intrare, aşa că-l rog să dea puţin în marşarier până în faţa unui senzor, apăs pe buton şi… Voila! Am un tichet de parcare nou-nouţ , pe care i-l duc victorioasă doamnei de la ghişeu, care nu se întreabă de ce plătesc doar doi lei, după ce mă învârtisem o grămadă pe acolo.  Probabil nu e plătită ca să-şi pună întrebări, ia lucrurile aşa cum sunt şi are grijă de nervii şi de sănătatea ei.

Fericită că am scăpat atât de ieftin, am povestit tuturor întâmplarea, cui voia sau nu voia să asculte. Bineînţeles că după o vreme am găsit tichetul cu pricina, fix sub scaunul din dreapta, dar asta nu mai are nicio importanţă…

Cam acesta ar fi primul episod, al doilea abia urmează. Acum două zile, l-am condus pe fratele meu la aeroport, ocazie cu care i-am povestit încă o dată păţania cu tichetul de parcare, parcă spre aducerea aminte a Universului, care şi-a zis că e momentul să plătesc acum, pentru păcăleala de acum câţiva ani.

Văd că am în portmoneu doar şase lei, refuz banii pe care vrea să mi-i lase fratele meu, deoarece acum sunt automate de parcare, pot plăti cu cardul, gata, suntem şi noi o naţie civilizată. (asta era însă doar în capul meu).

Ne despărţim, eu merg la automatul care… surpriză, nu are opţiune de plată cu cardul şi afişează suma de… 7 lei. Bun! Pentru un leu, iarăşi nu pot ieşi din aeroport. Întreb o poliţistă ce-i de făcut, iar ea-mi zice să scot bani de pe card, este bancomat. Mulţumesc Cerului şi băncii care a montat bancomat în aeroport, dar, s-ar părea că azi chiar am ghinion, tranzacţia îmi este refuzată, de două ori. Gata, azi n-am noroc cu automatele de niciun fel, s-ar părea.

Ies din nou din clădirea aeroportului, iar poliţista cea politicoasă mă trimite la ghişeul care, spre fericirea mea, nu s-a desfiinţat, iar acolo, toate problemele mele au dispărut ca un fum, atâta doar că pe cititorul doamnei suma era de 14 lei. „Bine, dar mie mi-a arătat 7 lei”, mă mir eu. ” Da, acum 11 minute,” zice doamna zâmbind, iar în ochii ei, am văzut strălucirea întregului Univers, care zâmbea ghiduş :” Îţi aminteşti că mai aveai o datorie de acum trei ani? Ei, bine, acum ai plătit diferenţa! Hi hi hi!” se hlizea Universul, iar mie nici că-mi păsa, mă simţeam în al nouă-lea cer, gata, am încheiat socotelile, de acum, viaţă lină şi succes… moment în care mi-am amintit că am o amendă de radar în Ungaria, de acum vreo 7-8 ani. Oare s-o fi prescris?

Nu uitaţi să fiţi fericiţi, cu viaţa pe care singuri v-o construiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Trei poveşti cu tâlc

Zilele trecute, am călătorit cu trenul. Nimic neobişnuit, fac asta în interes de serviciu, de 36 de ani. Altceva vreau însă să vă povestesc acum.

Am ajuns într-un orăşel  nu prea departe de Cluj, am coborât pe peron, dar cum acesta era pe partea opusă gării, aşteptam ca trenul să plece, pentru a putea traversa liniile. Trecuseră câteva secunde de când stăteam eu aşteptând răbdătoare plecarea trenului, când, în uşa vagonului aflat chiar în faţa mea, un bărbat trecut de primele două tinereţi, iese cu capul afară, pufăind cu sârg dintr-o ţigară. De când fumatul a fost interzis în trenuri, aceasta nu este o privelişte neobişnuită, aşa că nici nu l-am băgat în seamă, până când, după o scurtă privire stânga-dreapta, lasă să-i cadă „ca din întâmplare” o cutie de plastic de unică folosinţă cu şerveţelul aferent, al cărei conţinut probabil ajunsese în burta lui, cu puţin timp înainte. După şocul din primul moment, am prezenţa de spirit să-l atenţionez:

„De ce aţi făcut asta? Este coş de gunoi în tren, de ce murdăriţi peronul? ” Brusc ruşinat de vorbele mele, bărbatul se dă repede jos din tren, culege cutia, moment în care trenul se pune în mişcare. Se urcă repede şi… dus a  fost.                                                                                                                                                                  Am pornit la ale mele cu un gust amar, uite, oamenii în vârstă fac lucruri neaşteptate… Se tot plâng de generaţiile tinere, dar. s-ar părea că ei au o problemă civică…

Înainte de a mă întoarce la gară, constat că mai am câteva minute până la tren, aşa că mă gândesc să le petrec în frumosul parc al oraşului, printre copaci bătrâni şi înţelepţi, pe singura bancă la soare… Zis şi făcut. Întâmplarea face că în jurul băncii, un oarecare Tibi, a cărui mutră n-am văzut-o fiindcă eram cu spatele şi chiar nu mă interesa, mătura cu sârg frunzele căzute într-un strat moale şi foşnitor peste toată întinderea parcului. Nu mă aşez bine pe bancă, când auzul îmi este deranjat de diverse fraze cu subînţeles ale colegilor lui Tibi, care în ecuaţia de faţă era un fel de Dorel, mi-am dat eu seama, cuvintele lor fiind aluzii la persoana mea, ca o posibilă „gagică”. Nu era altă bancă la soare, aşa că am suportat câteva minute, apoi, când mă ridic să plec, mă gândesc că nu e bine să mă creadă surdă şi proastă, aşa că le strig : „Poate că nu e frumos să vă legaţi de persoanele care se plimbă prin parc! Poate că aş putea să vă fac o …  (în acel moment, un lapsus de două secunde îmi invadează creierul,  ăia stau căscaţi, aşteptând verdictul, moment în care-mi revine şi mie memoria) reclamaţie”. Ei stau înmărmuriţi în cozile greblelor şi măturilor, iar eu păşesc majestuos pe alee, gata, le-am zis-o de la obraz. Ia uite, alţi oameni netineri ce mă agasează azi. O fi ceva cu mine?

Buun! Ajung în Cluj fără alte peripeţii şi merg să vizitez magazinul meu preferat, la secţiunea plante. Mă uitam la nişte buxuşi mititei, gândindu-mă că n-ar fi rău să achiziţionez câţiva, ca să-i pun în diverse locuri strategice, la Lupşa. Când alegeam eu ghivecele, un domn (pfui, ziua de azi s-ar părea că nu s-a terminat încă!) , fără să-l fi întrebat nimic, cu o mutră superioară şi uşor dispreţuitoare, zice: ” Păi, ce să faceţi cu astea la bloc? Astea merg la casă!” Mă uit fugar în telefon ca într-o oglindă, pentru a vedea ce parte a mea îl face să mă eticheteze: „de la bloc”, adică, n-am mutră de „casă”, oi fi prea modest îmbrăcată? De ce oamenii îi judecă pe alţii fără măcar să-i fi auzit scoţând vreun cuvânt? N-am înţeles. Şi ce o fi rău în a sta la bloc? Dacă am chef, pot să-mi pun buxus în sufragerie, ce-i pasă lui? I-am răspuns totuşi că sunt pentru casă, apoi el a început să se laude cu lămâii şi arborele lui de cafea. Din întâmplare, am şi eu. Nu i-am mai spus că am şi patru avocado, scorul ar fi fost cu siguranţă în favoarea mea. Îmi iau ghivecele în braţe şi plec spre casă, iar în momentul în care văd că mă urmează ca un căţel, cu fraze neterminate în gâtlejul al cărui omuşor se mişcă spasmodic, îi spun „La revedere!” şi grăbesc pasul, mi-a fost de ajuns pentru o singură zi.

Urc în autobuz, bucuroasă că am prins loc , cu plasele mele pline de ghivece de buxus şi câţiva butaşi de trandafiri. La următoarea staţie, puhoi de studenţi, e ora la care ies de la şcoală, aşteaptă nerăbdători şi, probabil flămânzi. Sunt din nou uimită, de data aceasta în mod pozitiv, nimeni nu se împinge, stau de-a binelea la rând, într-un mod foarte civilizat. Bravo, generaţie tânără! Sunt mândră de voi. Degeaba cei trecuţi de o vârstă vă tot critică, voi sunteţi viitorul, iar azi (şi poate în fiecare zi) le-aţi dat o lecţie de civism.

Tineri ai României , vă respect!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

O lume nebună, nebună, nebună…

Era titlul unui film din copilărie, nu mai ştiu despre ce era vorba, îmi amintesc doar că era o comedie spumoasă (nu ştiu de unde vine expresia aceasta, dar am împrumutat-o şi eu).

Din păcate, prezentul ne dezvăluie o lume nebună cu adevărat, o lume împărţită întrei EI şi NOI, fiecare crezând despre ceilalţi că apără minciuna, iar adevărul absolut se află doar în propria tabără.

Nu vorbesc acum despre politicienii murdari, hoţi şi corupţi,  care manipulează masele  după propriul plac şi după o bine studiată metodă, ci despre noi, oamenii simpli, care suntem împinşi într-o parte sau alta de valurile istoriei. Întotdeauna pionii sunt primii sacrificaţi, se ştie de când lumea, şi totuşi…

De ce oare ne lăsăm manipulaţi atât de grosier de către cei pe care-i mână în luptă doar interese materiale şi frica de puşcărie? Cum putem crede că cea mai gravă problemă a României, în anul centenarului, este faptul că homosexualii se pot căsători? Întotdeauna când dai energie unei probleme, ea se umflă şi devine cu adevărat importantă.

Ceea ce nu pot înţelege nici în ruptul capului, este ura pe care o seamănă însăşi biserica ortodoxă în rândurile poporului, aruncând cu piatra în numele lui Iisus, instigându-ne pe unii împotriva altora, toate acestea fiind făcute pentru a pupa mâna ce le toarnă galbenii în saci.

Oare cei ce au înfăptuit unirea, sau cei ce şi-au dat viaţa la Oituz şi Mărăşeşti pentru ca noi să rămânem o ţară întreagă, s-ar bucura văzând tornada ce spulberă faţa României de azi?

Se răsucesc în morminte strămoşii, pe umerii cărora ne-am construit o viaţă pe aceste meleaguri încântătoare, dar pe care nu le ştim iubi, preţui şi respecta.

Ne lăsăm purtaţi de sentimente negative, nu vrem să vedem bârna din ochiul celui ce ne manipulează în interes propriu, suntem ca şi pasagerii unui vapor care, în loc să stea pe toată suprafaţa acestuia, pentru a-l echilibra, se înghesuie majoritatea doar pe o parte, rezultatul fiind, fără îndoială, scufundarea tuturor, indiferent de partea pe care au ales să stea.

ROMÂNI, aveţi grijă, vaporul nostru este deja în derivă. Nu mă lăsaţi să cred că în această clipă istorică procentul celor ce nu pot gândi cu propriul creier este mai mare decât poate suporta o ţară. S-ar putea ca, atunci când vă treziţi, să fie prea târziu.

Referendumul este doar o modalitate a viitoarei dictaturi de a-şi număra oile, ca să ştie pe câtă prostie se mai bazează. Din păcate, încă pe multă…

Să avem minte, capete cred că avem cu toţii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ziua Arieşului, ediţia a II-a

NU, n-am uitat de această zi importantă din calendarul meu personal şi poate şi al altora, dar cu atâta prigoană a homosexualilor şi atâtea lături aruncate de unii în capul altora, parcă nu avea loc printre articolele mele.

Totuşi, îmi iau inima în dinţi, şi zic: dragi români de pretutindeni, cărora vă mai pasă şi de altceva decât de furtunile politice ce zguduie România în ultimele luni şi care nu sunt în stare să aducă ceva bun în vieţile noastre, vă invit cu mare drag în data de 13 octombrie să mai facem un efort pentru a curăţa albia Arieşului de urmele lăsate de vajnicii locuitori ai zonei, şi de eventualii turişti care (am văzut cu ochii mei) se debarasează de gunoaie nu contează în ce loc, „civilizaţi” la maximum, dar doritori să găsească locuri curate atunci când pleacă în concediu…

Da, ştiu, Ziua Arieşului era în 7 octombrie, sau, mă rog, în cea mai apropiată sâmbătă de această dată, însă, după cum cu toţii aţi observat, ne-a fost furată de către marele referendum inutil, care va mai băga nişte bani în buzunarele unora, şi aşa doldora…

Mă tot abţin să  politizez această zi, e una care ar trebui să-i adune pe toţi locuitorii Văii Arieşului şi pe cei care iubesc aceste meleaguri, după mine, politica este o plagă pe faţa societăţii, nu avem nevoie de ea, dar e ca o boală cronică, n-o putem „vindeca”, aşa că o suportăm, fiecare cât de bine poate.

Ştiu că a fost Ziua Curăţeniei în 15 septembrie, acţiune lăudabilă şi de folos, dar loc pentru curăţenie există tot timpul, nu cred că Arieşul a devenit brusc limpede ca cristalul şi lipsit de miile de pet-uri care-l populează încă de la izvoare.

Cam atât am avut să vă spun, răspund cu drag eventualelor întrebări.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Reîntoarcerea la „locul crimei”

Eram foarte nemulţumită de ceea ce reuşisem în cele două zile de mers pe jos, sâmbătă abia am reuşit să mă recuperez, cu bowtech şi cu înot la ştrandul din Baia de Arieş, iar duminică eram deja ca nouă, aşa că…

Nu mă pot abţine, umplu o plasă cu legume din grădină pentru a o duce voluntarului de la cabana Albamont, şi, cu cântec, înainte marş: urc în maşină şi mă întorc înapoi până la locul sus-amintit, (55 de km de la Lupşa), pentru a face noi prospecţiuni şi a găsi adevăratul Camino, cel pe asfalt nu mi se pare potrivit deloc.

Las maşina la cabană şi o pornesc înapoi pe jos, de astă dată pe cărări de munte, prin locuri absolut superbe…

Am mers aşa până dincolo de Colţeşti, am inclus cetatea cu acelaşi nume pe traseu, întorcându-mă din nou de unde plecasem, de astă dată, fericită şi mulţumită de rezultatul zilei.

Interesant, plecarea pe drumul verde este exact de lângă Conacul Secuiului, din Colţeşti. Oricum, data trecută era după ploaie şi spre seară, n-ar fi fost prea plăcut să străbat acest drum. Ştie cineva acolo sus cum să le aranjeze pe toate, trebuie doar să-i dai voie să-ţi îndrume paşii.

Ce e frumos, din Colţeşti până în Rîmetea, fiecare poate să meargă cât de sus îl duc picioarele, în sensul că este un drum marcat chiar pe creastă, un pic alunecos după cum mi-au spus două fete din Marea Britanie cu care m-am întâlnit când tocmai coborau şi care au fost încântate de perspectiva unui Camino de Santiago ce începe de aici, apoi, o mulţime de terase, îţi dau posibilitatea să faci traseul pe unde vrei. Este şi un drum chiar pe vale, foarte frumos şi acela, atâta doar că nu ai perspectiva întregii depresiuni.

Fericită şi mulţumită, după 17 km (drumul dus-întors), am urcat în maşină şi am plecat la Cluj… Încă nu am marcat nimic pe acolo, va trebuie să mai merg cel puţin de două ori, dar nu contează, pur şi simplu m-am îndrăgostit de această zonă.

IMG_9173

Mai am încă noutăţi, dar , toate la timpul lor…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ziua a doua Buru – Sălciua 07.09.2018

Părăsesc  cabana Albamont abia pe la ora 8, o dată cu destrămarea ceţei ce se lăfăia peste toate împrejurimile, ca o anexă întârziată a nopţii ce se destrămase şi ea, cu puţin timp în urmă.

Sunt încântată că voi mai merge doar 4 km pe asfalt, pe urmă, voi trece muntele pe drumul roman, aşa cum aflasem cu o săptămână în urmă, când făceam cercetări în zonă, întrebând un localnic.

Mai fac prospecţiuni pentru cazări, în această zonă abundă, dar constat că eu am dormit la cea mai ieftină: 25 lei patul în camera cu 8 paturi, şi 35 lei în cea de 3. Nu-ţi poţi dori mai mult!

Pedometrul meu arată că ieri am făcut mai bine de 49.000 de paşi, un record pentru mine de când îl folosesc. Bineînţeles, camino nu este atât de lung, eu m-am mai întors, am făcut şi drumuri laterale… Oricum, am mers cam 34 de km.

Răcoarea dimineţii mă mângâie plăcut pe faţă, am impresia că o parte din Rai a coborât aici, în preajma mea. Nu te poţi simţi mai bine nici acolo, în Cer, decât mă simt eu acum, aici… Cânturi de îngeri răsună în atmosfera diafană, întrerupte de glasul baritonal al unui preot, sunt călugăriţele de la una dintre mănăstirile pe lângă care trec, la slujba de dimineaţă.

Primii 4 km, până la Buru, au fost floare la ureche, cu toate că am tot intrat pe drumuri lăturalnice, ca să scot camino de pe asfalt.

Iată şi Buru, mă aprovizionez cu apă de la izvorul pe care-l cunosc bine, luăm apă de aici în fiecare săptămână.

Mă îndrept cu avânt spre drumul roman care, sper eu, mă va scoate la Vidolm, voi merge pe coamă, vai, abia aştept. Când s-o cotesc la stânga însă, întreb aşa, de control, un localnic, dacă acesta este drumul spre Vidolm, iar el face ochii mari, timp în care mai apar doi bărbaţi, trecuţi de toate tinereţile, înjghebând cu toţii , ad-hoc, o şedinţă de braistorming.

  • Doamnă dragă, ai mare curaj să mergi pe drumul ăsta, noi n-am mai fost de ani de zile şi am auzit că-i împădurit.
  • Bine, bine, dar se mai vede, nu? Eu merg pe jos, n-am nevoie de nu ştiu ce mare drum, să mai fie măcar o potecă…
  • Nu te duce, conchide al doilea, dacă pleci, nu te mai întorci. Am auzit că este şi o ursoaică cu pui, pe acolo. Te poţi şi rătăci…
  • Păi, numai să vin eu cu dumneata, zice al treilea, mai tânăr decât ceilalţi doi.

Cum niciuna dintre perspectivele de mai sus nu-mi surâde, mulţumesc pentru informaţii şi plec, din nou pe asfalt, doar cu un mic intermezzo prin satul vechi, cu case uitate de vreme şi cu moşi ce se uită peste gard.

Ajung în câteva minute pe Valea Arieşului, atât de dragă mie, dar atât de greu de parcurs cu piciorul, pe asfalt. Mestecând în minte tot felul de soluţii salvatoare, după ce iau micul dejun în staţia de autobuz, mă îndrept spre Lungeşti, primul sat ce mă întâmpină pe Vale. Un chioşc îmi dă speranţa că voi putea bea o cafea, dar răspunsul acru al vânzătoarei, tradus de un moş ce se sorea pe un scaun în curte, că dacă vreau cafea, trebuie să cumpăr o pungă, m-a băgat direct în butoiul cu melancolie. Pentru mine, cafeaua pe camino este un ritual, întotdeauna îmi plăcea să ştiu câţi km am de parcurs până la savuroasa şi binemeritata băutură…

N-am mai stat la taclale, mă gândeam doar cu obidă că dacă ar şti că datorită mie va avea de 10 ori mai mulţi clienţi, poate ar sacrifica un pachet de cafea…

Ei, ce să-i faci, nu toate sunt roz în lumea aceasta, dar, ca să mă îmbuneze, un măr batul, cu nişte mere imense, zemoase şi aromate căzute pe jos, mi-a readus buna dispoziţie, chiar dacă nu la cotele de acum o oră şi ceva, când părăsisem primitorul adăpost.

S-ar părea că această zi seamănă cu una de pe Camino Portughez, ceea ce vreau din răsputeri să evit, mersul pe asfalt e plictisitor şi cel mai obositor dintre toate, azi e azi, dar sunt sigură că , până la urmă, voi găsi şi traseele frumoase, camino cel adevărat mi se va revela şi totul va fi din nou bine sub soare.

Ca să rezum, restul zilei l-am petrecut mărşăluind pe asfalt, am mai intrat în două locuri ca să vorbesc despre cazare, cu promisiuni destul de avantajoase pentru pelerini.

Mersul pe asfalt mi-a venit însă de hac, după alţi 46.000 de paşi, l-am sunat pe soţul meu, Stefan, să vină cu maşina să mă ducă la Lupşa, în mod normal ar fi trebuit să caut cazare la Sălciua, dar pe aici trec săptămânal şi pot oricând vorbi cu proprietarii de pensiuni, o durere în coapsa dreaptă mă face să şchiopătez, iar o ploaie mocănească ce se transformă într-una torenţială, pune capac unei zile nu tocmai fericite pe camino românesc, aflat, cu adevărat, în durerile facerii.

Cam atât pentru astăzi… Toată această zi, îmi aduce aminte de acea expresie: ZÂMBEŞTE, MÂINE VA FI MAI RĂU!

Nu disperaţi, realitatea poate fi mult mai cruntă decât eşecul unei zile. Am pierdut poate azi o bătălie, dar războiul este abia la început.

Să aveţi o zi încântătoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni