Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie.
Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!"
Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.
N-am mai scris de o vreme despre terapia Bowen, dar văd că articolele vechi sunt încă citite cu interes.
Aș vrea să vă vorbesc azi despre această minunată terapie care este foarte utilă cuplurilor care vor să aibă un bebeluș și nu reușesc. Se știe că în zilele noastre că stresul, lipsa odihnei și alimentația neadecvată duc la scăderea drastică a natalității.
Vorbesc despre faptul că sunt foarte multe cupluri care-și doresc copii dar nu-i pot avea, nu despre cuplurile care au un copil și s-au oprit aici de bunăvoie.
Terapia Bowen acționează asupra întregului corp, aducându-l la starea de echilibru și de relaxare, foarte necesare amândouă pentru a aduce pe lume copii frumoși, sănătoși și inteligenți, lucru dorit de orice familie.
Mulți tineri care nu au neapărat dizabilități fizice, apelând la terapia Bowen au reușit să-și îndeplinească visul de a avea copilul sau copiii mult doriți.
Tot ce pot eu spune este să încercați, este mult mai ieftin decât procedeele moderne, este relaxant, plăcut și are multiple avantaje.
În concluzie: VREȚI COPII DAR NU VIN? APELAȚI LA TERAPIA BOWEN, VĂ POATE FI DE MARE AJUTOR!
Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master
Duminică am făcut o mică excursie, împreună cu Ștefan și Masha. Vremea era minunată, numai bună pentru a mai explora împrejurimile, înainte de venirea iernii. Am luat-o pe sub Mărgaia, voiam să mergem până la Valea Lupșii, apoi să ne întoarcem pe partea cealaltă a Arieșului, pe fostul drum al mocăniței, acum devenit al tuturor.
Ștefan zicea ca pe varianta mai joasă, mai aproape de râu sunt bălți și noroi, știam și eu asta, așa că am luat drumul din dreapta, ce urca pieziș. Toate bune și frumoase, până am ajuns pe Mărgăița, de unde nu se mai vedea nicio cărare, totul se oprea într-o pădure plină de mărăcini, imposibil de tranzitat. Ce ne facem?
Bine că e la amiază, e lumină și chiar soare, fiindcă am mai pățit asta în condiții mai vitrege, când soarele se rostogolea somnoros spre apus, iar umbrele nopții ne dădeau târcoale. Ba ce să vezi, eram și foarte departe de casă.
Acum suntem bine, trebuie doar să coborâm vertiginos spre cărarea pe care o cunoaștem și… gata. Ei, dar până acolo, a mai fost un soi de cărare prin pădure, îngustă și periculoasă sau cel puțin mie mi se părea astfel. La vară aș vrea să merg pe Camino Primitivo, sunt curioasă dacă e la fel de greu.
Dar cum totul e bine când se sfârșește cu bine, într-un final am ajuns la cărarea pe care o căutam, moment în care m-am simțit ca acasă, măcar că eram la câțiva kilometri. Probabil pentru a ne răsplăti eforturile, în calea noastră a apărut o margaretă, înflorită în plin decembrie. S-ar părea că nu numai omenirea este bulversată de aceste vremuri, dar și natura a luat-o razna. Vă las să vă delectați cu imaginile surprinse de-a lungul plimbării.
Să aveți o zi de decembrie exact așa cum v-o doriți!
Recunosc, aceasta este cea de-a doua încercare, prima dată am lucrat haotic și mi-am amintit diverse detalii abia când era prea târziu.
Buun. Încă din copilărie muream după mălai, aici la Lupșa fiind două rețete, una de dulce și una de post. Mălai de post nu știa să facă oricine, dar acela era preferatul meu. Cred că rețeta acestuia a pierit o dată cu ultima gospodină care mai știa să-l facă. Era ca o pâine galben-negricioasă, dar avea un gust incredibil. Se mânca în loc de pâine.
Mălai ”de dulce” am făcut și eu de câteva ori, era practic o prăjitură cu unt și smântână, bun și acesta, dar necorespunzător pentru gustul meu actual. De aceea, ”cere și ți se va da” este un adevăr atât de mare, fiindcă am găsit rețeta perfectă de mălai, în Moldova. Cum nu mi-am notat rețeta decât în memorie, la prima încercare n-am respectat toți pașii, de unii mi-am amintit prea târziu, iar pe alții i-am sărit pur și simplu. A doua oară am fost mai conștiincioasă, ba chiar am făcut și măsurători, așa că pot să vă împărtășesc întregul procedeu.
Se ia un dovleac plăcintar de mărime medie (eu am avut unul mic și încă o jumătate), se curăță de coajă și se taie în cubulețe. Eu întâi l-am tăiat, apoi l-am curățat, mi s-a părut mai simplu.( prima dată). A doua oară, l-am rugat pe soțul meu să execute faza aceasta și s-a descurcat foarte bine.
Drept că el a lăsat bucăți mai mari, eu l-am mărunțit. Am pus 4 căni de apă într-o cratiță, am deșertat bolul cu dovleac și l-am fiert câteva minute, până când s-a înmuiat. Am pus și un pic de sare în apă. L-am luat de pe foc și l-am pus afară, la răcit.
Separat, am măsurat într-un alt bol 2 căni de făină de mălai și o cană de făină albă, plus un pic de sare (foarte puțină).
După ce dovleacul s-a răcit, le-am amestecat pe toate, obținând un aluat ceva mai consistent decât cel pentru blatul de tort.
L-am copt în tavă, pe hârtie de copt, ca să nu fiu nevoită să adaug ulei (că și așa-i scump și nici sănătos nu e). Deasupra l-am ”ornat” cu 2 linguri de faină albă cu apă, de consistența unui scrob de clătite, pentru a face o crustă omogenă. La prima încercare n-am făcut acest lucru, iar mălaiul arăta ca asfaltul la primul strat, fără cel de netezire.
Coacerea ar trebui să dureze cam o oră, la mine a durat mai mult, deoarece cuptorul de la aragaz este un pic mai leneș.
L-am tăiat cu paharul, cum făcea mama cu pretențioasa prăjitură Kosuthkifli (nu cred c-am scris bine) pe care eu n-o mai fac. e plină de colesterol.
Sincer, la gust mi se pare mai bună prăjitura mea de mălai. Mulțumesc cumnatei Veta, care mi-a dezvăluit secretul.
Gospodine de pe toate meridianele, spor la muncă și la copt!
Am salvat azi de la îngheț ultimii trandafiri înfloriți de prin curte, moment în care mi-am reamintit că am scris o carte cu un titlu sugestiv, așa că mă gândesc să vă las aici un fragment, spre delectare…
”Capitolul al IX-lea
Complotul
***
După ce i-am expediat mamei scrisoarea, nu trece mai mult de o săptămână până când mătuşa Vica, sora tatei, vine să mă vadă la cămin. Ea locuieşte în Bucureşti, dar n-a venit niciodată să mă caute, de când sunt studentă.
Vai, Sofia, ce fată frumoasă te-ai făcut! Mă ia ea pe departe. N-ai mai trecut pe la noi în ultima vreme.. (Fusesem doar de două ori, în toamnă, apoi nu mai avusesem timp de vizite, învăţatul îmi ocupa tot timpul.) Ştii, mi-a zis maică-ta să-ţi spun să mergi urgent până acasă, bunica ta e cam bolnavă.
Vorbele ei mă sperie de-a binelea, mă întristez subit, cu gândul la minunatele clipe petrecute la bunici, împreună cu fratele și sora mea, când bunica ne gătea toate bunătăţile din lume, iar bunelul intra în jocul nostru de parcă am fi fost cu toţii de aceeaşi vârstă, aşa că o chestionez intrigată pe mătuşa, despre boala bunicii.
Nu mi-a spus prea multe, doar că să te duci acasă, cât mai repede. Poate n-o fi ceva atât de grav…
Atunci, de ce trebuie să merg atât de urgent acasă, eu tocmai am nişte lucrări de predat, nu pot pleca aşa, cu una cu două, doar dacă…
Da, da, fată, du-te acasă şi nu mai pune atâtea întrebări fără rost, o să te dumireşti tu acolo, ce şi cum!
Vorbele mătuşii mi se par şi mai ciudate acum, dar e prea complicat să dau un telefon acasă, ( cu aviz telefonic peste cel puţin trei zile, apoi să merg la poştă şi să aştept ore în şir, până primesc legătura), aşa că voi pleca la sfârşitul săptămânii, cu speranţa că a fost doar o alarmă falsă în ceea ce o priveşte pe bunica. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut în acel moment că buclucaşa mea scrisoare îmi va pricinui atâta rău, furându-mi din timpul preţios al tinereţii mele. Zicătoarea aceea: ”de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”, a fost parcă menită să ilustreze întocmai întâmplările care au urmat, la scurt timp.
***
”Da, bunica, câte clipe frumoase am petrecut alături de ea, cât am râs şi câte poveşti ne spunea, era cea mai grozavă bunică, din toate câte au fost vreodată”, se gândeşte Sofia, înainte de a cădea din nou în puţul amintirilor…Din depărtarea vremurilor trecute, chipul bunicii, tânăr pe atunci, îi surâde jucăuş, parcă o îndeamnă să se înfrupte cu bucatele ce le-a făcut cu mult drag, special pentru ea.
***
Trenul opreşte încetişor în staţie, unde tata şi mama împreună mă aşteaptă emoţionaţi, de parcă aş veni cel puţin de la Paris. Mi se pare puţin straniu că sunt amândoi pe peron, de obicei, când am mai venit de la Bucureşti, mă aştepta doar tata, iar mama era acasă, făcând ceva bun de mâncare, ”că doar vine studenta”, cum se răzgâiau fraţii mei, mai în glumă mai în serios, când intram pe poartă.
Amândoi stau gravi pe peron, apuc să-i studiez un pic înainte ca ei să mă observe şi brusc, îmi dau seama că ceva foarte rău e pe cale să se întâmple sau s-a întâmplat deja. Nu, nu s-a întâmplat, poartă haine obişnuite, nu de doliu, deci bunica e încă aici, n-a plecat în lumea de dincolo, cum ne tot ameninţa ea încă de când eram copii şi n-o ascultam deloc. Totuşi, sunt atât de serioşi şi caută cu atâta asiduitate printre călătorii care coboară ca să mă vadă şi pe mine, încât mi se face pielea de găină. E clar că nu-i a bună, dar nu-mi dau seama ce poate fi…
Vagonul meu a oprit la vreo 50 de metri de locul în care părinţii mei sunt parcă înfipţi în pavajul peronului pe alocuri presărat cu gropi care dau bătaie de cap unor călători ce cară bagaje grele după ei.
Mamă, tată, ce-i cu voi, amândoi, aici? Sau, ce-i cu voi aici? De unde ştiaţi că voi veni azi?
Păi, nu ştiam, dar te aşteptăm de trei zile, îmi dezleagă mama doar o parte a misterului din cauza căruia se află în gară exact la data şi ora sosirii mele.
Şi bunica? Ce face bunica? Mătușa Vica zicea că nu e prea bine…
Aaa, exclamă tata un pic surprins, ea e bine… e mai bine acum, spune el, luând seama la propriile-i cuvinte, când mama se uită chiondorâş în direcţia lui. Da, da, e mai bine, dar a fost destul de rău…
Am impresia că jucăm o scenetă, în care n-am nici cea mai vagă idee care o fi rolul meu.
Bine, atunci care era urgenţa cu venirea mea acasă?
Cei doi se privesc doar o fracţiune de secundă, dar destul încât să fiu sigură că ceva se întâmplă, un lucru care, deocamdată, îmi este ascuns.
Lasă că vorbim acasă, eşti şi tu obosită, doamne ce bine-mi pare că ai venit acasă, mi-era dor de fetiţa mea! Continuă mama, dându-mi de înţeles că nu e momentul pentru discuţii serioase şi importante acum.
Înţeleg că, cel puţin pentru moment, n-o să scot nimic de la ei, aşa că-mi ridic micul bagaj cu care venisem, pe care tata, ca un adevărat cavaler, mi-l ia din mână, apoi ne îndreptăm voios spre casă, vorbind despre nimicuri, noutăți din mica urbe pe care o părăsisem fără părere de rău, devenind bucureşteancă.
Oraşul mi se pare mult mai mic, impresie pe care n-o avusesem niciodată, atunci când locuiam aici. Micul parc din centru, cu copaci seculari şi iarba ce abia începe să înverzească, este doar un pui faţă de parcurile din Bucureşti, imense şi pline de bănci cu îndrăgostiţi… Ce-mi veni oare tocmai acum acest gând pe care vreau să-l uit, cu singura mea întâlnire, terminată în mod lamentabil şi fără nicio urmare? Parcă citindu-mi gândurile, mama mă întreabă aparent neinteresată de răspunsul pe care i-l voi da, dar de fapt, numai ochi şi urechi:
Ei, dar ce mai face băiatul acela, Sergiu?
Să ştii că ne-a plăcut scrisoarea ta, mai ales partea aceea cu ”caisele”… sau cu ”piersicile”? continuă şi tata, iar eu nu-mi dau seama dacă e serios, sau glumeşte.
Aa, nimic, nu mai ştiu nimic de el, a fost aşa, o întâlnire şi… gata!
Şi nu v-aţi mai întâlnit, pe urmă?
Nuuu! Nici nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, de fapt.
Părinţii mei se privesc din nou parcă încurcaţi şi speriaţi, dar, s-ar părea că au de făcut un lucru de care nu mai sunt atât de siguri că e necesar, însă par nevoiţi să-l ducă la bun sfârşit, nu mai este cale de întoarcere. Acesta a fost încă unul dintre numeroasele mele momente de premoniţie, mi s-a întâmplat adeseori, de-a lungul vieţii, să am clar în minte o idee sau o situaţie, fără ca nimeni dintre cei din jur să-mi fi spus ceva concret. Drumul spre casă a devenit deodată neinteresant, noroc că mai sunt doar două străzi şi am ajuns. Smaranda și Adrian stau în faţa casei, iar întâlnirea cu ei este singurul moment care mi se pare adevărat, de când am coborât din tren.
Ziua trece fără ca eu să aflu motivul pentru care am fost chemată de urgenţă acasă, iar mâine, fiind duminică, mama mă anunţă că vom avea musafiri la masă, dar nu-mi mai dă şi alte detalii. Mă simt de parcă aş face parte dintr-o familie de mafioţi, unde secretele şi răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei. Fraţii mei sunt deosebit de rezervaţi, nu se poartă nici pe departe ca altă dată, dar pun acest lucru pe seama faptului că acum mă cred o domnişoară din Bucureşti, nu mai sunt doar sora lor mai mare căreia îi jucau tot felul de feste, abia acum câteva luni.
În camera mea, pe pat, găsesc o rochie nouă, cu un imprimeu de primăvară, flori de trandafiri roz, pe un fond de culoarea untului…Mi se pare ciudat faptul că mama a stat să coasă rochia în loc să se ocupe cu treburile gospodăriei, care şi aşa îi iau destul timp, iar acum nu este niciun eveniment; sau poate, nu ştiu eu… Cobor îmbrăcată cu rochia cea nouă, iar mama mă priveşte cu lacrimi în ochi, iarăşi nu-mi dau seama de ce…
Ce ai, mamă, că nu merg spre altar, doar probez rochia pe care mi-ai făcut-o şi care-mi place foarte mult, dar nu-mi dau seama deloc de ce te-ai obosit s-o coşi aşa, fără un motiv serios.
Mama începe să plângă de-a binelea, de parcă vorbele mele ar fi ars-o, nu altceva. Parcă-mi vine şi mie să plâng, dar eu nu ştiu de ce, cel puţin deocamdată… Mama îşi revine prima, îşi şterge lacrimile cu şorţul, iar în timp ce se întoarce în bucătărie, îmi mai zice doar:
Să te îmbraci mâine cu rochia asta, îţi vine foarte bine.”
Până s-o pierd pe mama mea, în 25 noiembrie anul trecut, n-am putut niciodată să port doliu mai mult de 40 de zile. Mi se părea că e de ajuns, că oricum celui plecat nu-i mai folosește la nimic, iar celui îndoliat, nici atât.
Mama știa că nu-mi place să port doliu, așa că, înainte de a se stinge mi-a spus că nu trebuie să port deloc, nu are rost.
Nu mai trebuie să spun ce gol uriaș mi-a lăsat în suflet plecarea ei, cât de orfană și a nimănui m-am simțit, orice om care a trecut prin aceste experiențe le cunoaște, fiecare trecând mai departe în felul său.
Totuși am hotărât să port doliu cele 6 săptămâni până la parastas, apoi… voi mai vedea. Dar, spre surprinderea mea, n-am putut să îmbrac haine colorate nici atunci, așa că am zis haide, până la 6 luni. Iar șase luni s-au făcut un an, timp în care sufletul meu încă nu e vindecat, poate doar ușor cicatrizat.
Am însă planuri de viitor și puterea de a le duce la bun sfârșit, deoarece în 2022 am cam lâncezit. Am fost în vacanțe, dar de fiecare dată, primul lucru la care mă gândeam era s-o sun pe mama, ca să-i povestesc și ei ce minunății am văzut.
Când cei dragi devin doar amintiri, când îți mai zâmbesc doar dintr-o fotografie, viața devine brusc mai lipsită de culoare, mai tristă și mai săracă.
Abia acum, după un an de doliu și multă introspecție, îmi dau seama că doliul nu-l purtăm pentru cel plecat, ci pentru sufletul nostru, e un fel de scut și de aducere-aminte a tot ce a fost, a tot ceea ce am trăit alături de persoana dispărută.
Rămâi cu bine mama mea, știu că de acolo din Cer ne veghezi neîntrerupt, așa cum neîntrerupt mă gândesc și eu la tine!
Vă așteaptă mai jos un fragment dintr-o carte care ”mă muncește” de vreo trei ani, o tot las, o recitesc, mai scriu câte ceva, dar numai nu-i dau de capăt. Aș dori păreri sincere…
”CAPITOLUL al III-lea
Pe unde umblă fetele…
Sătulă de atâta ”distracție”, Dana răsuflă ușurată când vede că cele două tinere nu s-au supărat când le-a propus să ia o pauză de la gașca pe care o alcătuiseră ad-hoc silite de împrejurări, dar mai ales de faptul că niciuna nu chibzuise înainte de a-și da demisia, de a pleca fără pic de luptă din firma pe care o văzuse crescând sub ochii ei, firma la care pusese umărul din greu, dar căreia s-ar părea că nu-i mai pasă de eforturile pe care le făcuse de-a lungul timpului: la început, pentru a intra pe piață, apoi, pentru a se menține la standarde înalte și a face rost de clienți serioși și buni platnici.
”Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești!, zicea tatăl meu și zău că avea dreptate… De fapt, nu pot acuza pe nimeni de lucruri care n-au apucat să se întâmple, dar am certitudinea că, dacă am fi rămas în firmă, noi am fi fost primele concediate. Bilanțul acestui an s-ar părea că e cel mai ”bun” de până acum, sunt divorțată și șomeră, toate în câteva luni. Oare ce s-ar mai putea întâmpla, mai rău de atât? Stai, nu zice că nimic mai rău nu se poate întâmpla, se ceartă tot ea, amintește-ți de povestea cu cei doi hoți, condamnați la spânzurătoare. Pe drumul spre locul în care urma să-și primească pedeapsa, unul dintre ei zice:
– Doamne ferește de mai rău! La care celălalt, mirat, întreabă:
– Dar ce ar putea fi mai rău de atât?
– Doamne ferește de mai rău, repetă primul condamnat. Între timp, cei doi ajung în piața plină de lume, care aștepta cu nerăbdare crudul spectacol. Cei doi sunt legați la ochi, în timp ce, din depărtare, se aud strigătele unui sol:
– Așteptați, așteptaaați!
Toată lumea se oprește, iar călăul, care era gata să le atârne ștreangul de gât, este înștiințat că pedeapsa prin spânzurare a fost comutată în pedeapsa prin tragere în țeapă. În acel moment, toată audiența scoate un ”Aah!” iar primul condamnat se uită la cel de-al doilea, cu o mutră de: Vezi,ți-am spus eu! Mda, cam așa ar putea fi și în cazul meu, însă nu-mi imaginez ce ar putea fi și mai rău”, își termină Dana gândul cu un surâs amar, încercând să-și dea seama unde o duseseră pașii, fiindcă plecase pur și simplu hai-hui, iar acum ajunsese pe o străduță pe care n-o cunoștea deloc, nu-și amintea să mai fi trecut vreodată pe aici, cel puțin, nu mergând pe jos.
De fapt, voia să-și limpezească gândurile, să-și dea seama ce vrea cu adevărat să facă acum, când se află la o asemenea răspântie în viață, într-un moment în care, în mod obișnuit, fiecare își cunoaște drumul și nu-și mai dorește să facă schimbări, nu neapărat fiindcă toată lumea e mulțumită cu parcursul pe care l-a avut până aici, mai mult din cauza obișnuințelor care au avut destul timp să se instaleze până la această vârstă și nu în ultimul rând, a renunțării la ceea ce ai fi putut fi, pentru ceea ce ai reușit deja până acum, mult sau puțin, bun sau mai puțin bun. Majoritatea oamenilor, în jurul vârstei de 50 de ani, încep să se gândească la pensie, la confortul dat de trezirea la ora la care ai chef sau la lipsa activităților pe care le-ai făcut o viață întreagă doar fiindcă trebuia, nu fiindcă-ți făcea plăcere.
Poate că și eroina noastră ar fi început să cocheteze cu asemenea gânduri, dacă locul destul de călduț până la urmă în care muncea n-ar fi dispărut din senin, iar provocări demne de o vârstă mult mai tânără nu i s-ar fi ivit, ca niște balauri cu șapte capete, înaintea ochilor uimiți. Abia acum, plimbându-se pe străduțe necunoscute, această femeie nici tânără nici bătrână, încă atrăgătoare, dar într-un fel spartan, încălțată cu sandale crem, fără toc și purtând o bluză albă de in, înfrumusețată de o mică broderie în jurul gâtului, asortată la o fustă bleu-ciel pe care o are de mulți ani, dar al cărei foșnet mătăsos i-a plăcut întotdeauna, purtând pe umăr o geantă în culoarea fustei și cercei clopoței crem, ca sandalele, își dă seama pe de o parte de grozăvia situației în care se află, dar și de uimitoarea provocare ce o așteaptă, aceea de a-și schimba total viața. Realizează că felul în care se îmbracă de când a devenit dintr-o dată ”liber cugetătoare” este mult mai rafinat decât acum două-trei săptămâni, când o pereche de jeanși și un tricou i se părea o ținută absolut mulțumitoare.N-a fost niciodată femeia care să-și plângă de milă, cu toate că de-a lungul timpului a avut parte de destule întâmplări, care poate pe alte femei le-ar fi dus în pragul depresiei. Ea a mers însă înainte, cu capul sus, fără să-i pese de gura lumii, sau de ce vor spune prietenele, rudele sau mai știu eu cine.
S-a căsătorit din dragoste, nu și-a închipuit niciodată că ei doi vor eșua lamentabil, că după aproape 25 de ani drumurile lor se vor despărți pentru totdeauna. Mă rog, nu chiar pentru totdeauna, fiica lor este singurul liant care-i mai leagă, dar este destul de mare ca să nu mai fie nevoie să meargă la serbări sau la alte activități împreună, doar de dragul ei. De fapt, este și ea pe punctul de a se căsători, însă Dana strâmbă din nas când ajunge cu gândul la acest subiect, nu-i prea place logodnicul Deliei, însă nu poate să nu-și aducă aminte că nici mama ei nu-l plăcuse pe Horea, fostul ei soț, devenit de o vreme un capitol închis și de care deocamdată nici nu vrea să-și aducă aminte.
Ce-și dorește din tot sufletul, este să se apropie mai mult de fiica ei, dar nu știe cum. Cu cât ea ar dori să facă asta, să vorbească, să-și împărtășească una alteia întâmplările zilei, cu atât Delia se transformă mai mult într-un arici ai cărui țepi te țin la distanță, păzindu-și cu strășnicie spațiul vital, care, nu se știe cum, în ultima vreme a devenit din ce în ce mai larg. Faptul că mama nu-l prea place pe Marcel, aproape-logodnicul, cum îl numeau ele două când relația dintre cei doi tineri încă nu devenise atât de serioasă, iar Delia era mai puțin implicată, mai evazivă și mai cu picioarele pe pământ, nu ajută deloc la apropierea dintre mamă și fiică.
Fără să-și dea seama, mărește ritmul pașilor, plimbarea nu este activitatea ei favorită, de când se știe aleargă de ici-colea, tot timpul grăbită, tot timpul cu o lungă listă de lucruri care trebuie rezolvate, în minte. Ia uite, ce livadă frumoasă! Se oprește aproape fără să vrea, admirând o livadă tânără, în care merele dau în pârg, iar perele zemoase se răsfață în soarele cald de august. Cireșii s-au eliberat de povara fructelor, de acum sunt în vacanță, până anul viitor.
” Ia uite, ce bine e alcătuită natura! Nimeni nu muncește non-stop, fiecare plantă sau animal, au o perioadă de relaxare. Singurii care nu se pot opri suntem doar noi, oamenii, iar acest lucru nu ne aduce nimic bun. Oare când ne-am rupt de natură și de curgerea ei? Viața ar trebui să fie un râu care curge lin, nu un fluviu plin de vârtejuri și de crocodili ce stau ascunși printre ierburi, gata să te înfulece în momentul în care lași garda jos, nu mai ești foarte atent și îți permiți să respiri și tu, de două ori. S-ar părea că în acest moment mă aflu pe o plută nu prea sigură, tocmai în mijlocul fluviului și zău dacă văd vreun țărm pe care aș putea acosta…iar crocodilii sunt sigură că stau la pândă”. În mod instinctiv, Dana privește cu teamă împrejur, de parcă s-ar aștepta ca ”crocodilii” să năvălească de undeva, dintr-un colț umbrit al grădinii pe care tocmai o admira și să se arunce asupra ei, nedându-i nicio șansă de scăpare.
– Dana, ești chiar tu? Din spatele unei mici căbănuțe din lemn peste care patina timpului a lăsat nuanțe de gri, amestecat cu un maro roșcat, așa cum ai putea bănui că fusese culoarea inițială, cu ferestre de un verde de curând împrospătat, apare un domn grizonat, zâmbitor, a cărui mustață cu siguranță era, pe vremuri, principala armă în cucerirea fetelor. Silueta nu lasă să se vadă prea mult trecerea anilor, doar ochii, la fel de verzi și de zâmbitori ca acum un sfert de veac, sunt înconjurați de mici riduri care, nu se știe cum, în loc să-l îmbătrânească, îi dau distincție și o bonomie de bunic, încă tânăr.
Uitând brusc de crocodilii care o pândesc de pretutindeni, Dana face cea mai mirată grimasă de care este în stare, ia uite, ultimul om pe care se aștepta să-l întâlnească tocmai azi, când bilanțul vieții ei nu pare deloc unul pozitiv, ba dimpotrivă!
– Laurențiu! Ce cauți aici? Abia articulează femeia, cu siguranță plăcut surprinsă de întâlnirea întâmplătoare, dar care a lăsat-o fără cuvinte.
– Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, mai ales că eu mă aflu în livada proprie, zâmbește el, iar amintirile vin peste el puhoi, nu le poate opri și nici nu vrea, are în fața ochilor iubirea vieții lui, care acum i se pare și mai frumoasă, ca o piersică dogorită de căldura soarelui și parfumată exact atât cât trebuie.
În timp ce Dana se simte fericită că nu e îmbrăcată cu veșnicii ei jeanși, Laurențiu continuă:
– Ce mai faci, nu te-am văzut de un secol, dar tot frumoasă ai rămas! Ce mai face… Horea?
Abia acum Dana revine cu picioarele pe pământ, ultimele clipe le folosise pentru a se bucura fără rezerve de priveliștea colegului de bancă din clasa I și până la terminarea liceului, colegul care nu i-a devenit niciodată mai mult decât amic, dar pentru care a simțit întotdeauna ceva aparte. I se părea că destinul o adusese pe această străduță de care abia acum își aduce aminte; în copilărie venea aici, la bunicul lui Laurențiu, care avea o livadă veche și o stupină.
– Abia acum îmi dau seama unde mă aflu, parcă am intrat în tunelul timpului și m-am întors în copilărie. Lipsește însă bunicul tău și bătrâna livadă…”
O dată cu absolvirea cursului de terapeut Bowen, apoi promovarea tuturor etapelor până la master, s-ar părea că ai învățat destul, că de acum înainte trebuie doar să practici și totul va fi în regulă.
Ei bine, nu este așa, formarea profesională este continuă, în fiecare an este necesar să facem recapitulări ale procedurilor învățate, ori să urmăm cursuri noi, la care aflăm alte proceduri, alte combinații ale lor, pentru a putea fi cât mai bine pregătiți și a-i putea ajuta cât mai mult pe cei care apelează la serviciile noastre.
În toamna aceasta, am participat la un curs de recapitulare a procedurilor de bază și pot spune că, chiar dacă practic această terapie de 13 ani, tot am mai aflat lucruri noi sau am revizuit unele protocoale pe care nu le folosisem de mai multă vreme. Cert este că acum mă simt și mai pregătită să fac față provocărilor și să-i ajut pe cei care mi se adresează.
Nu degeaba se spune că REPETIȚIA ESTE MAMA ÎNVĂȚĂTURII.
Profesez în Cluj Napoca, la domiciliul clientelei, în zilele de miercuri, joi și vineri.
Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master (cu recapitulările la zi).
Acum câteva zile, am făcut o călătorie în Moldova. Aveam ceva emoții pentru drumul pe la Lacu Roșu, prin Cheile Bicazului, acolo știam că este o porțiune de drum foarte rău, plin de gropi .
Dar, surpriză, drumul a fost asfaltat și marcat, o plăcere să călătorești. Bine, că a rămas tot strâmt, nu aveau unde să-l lărgească, dar confortul a crescut cu 80%. Abia acum, când nu mai trebuie să fii atent la fiecare groapă și denivelare, te poți bucura cu adevărat de frumusețea peisajelor, care aproape că te lasă fără suflare.
Oare ce-am făcut noi în altă viață, de am primit o țară atât de frumoasă? Da, știu, veți spune cunoscutele sloganuri: PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ, DAR CU OAMENI DE …etc.
Nu vreau s-o mai lungesc, însă cred că oamenii sunt într-o continuă schimbare, alte țări sunt în clasa a XII a de liceu, pe când locuitorii României sunt abia la grădiniță. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.
Zilele trecute eram la Decathlon, iar la intrarea la case este un ecran care afișează casa liberă, pentru o mai bună fluidizare a cumpărătorilor și operativitate crescută. Stăteam cuminte sub ecran, așteptând să se afișeze casa liberă, când, în spatele meu, apar doi domni, tată și fiu, probabil tatăl cu ceva mai în vârstă decât mine. Mai ales tatăl era agitat, a vrut să treacă direct la case, dar accesul era blocat, iar când le-am arătat ecranul, a exclamat supărat și nerăbdător: ȘI AICI TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM? de parcă aveau de stat vreo două ore. I-am răspuns că ori aici, ori la casă, tot atât se așteaptă, moment în care am fost anunțată că s-a eliberat casa 15, pentru mine. Nu m-am putut abține și m-am întors spre cei doi, spunându-le: Suntem civilizați, nu-i așa? Tânărul a zâmbit, iar tatăl lui era oarecum descumpănit, generația care s-a înghesuit o viață întreagă nicidecum nu poate înțelege că nu trebuie să-i sufli neapărat în ceafă celui din fața ta, pentru a nu ”pierde rândul”.
Da, mai avem multe de făcut în țara asta, dar primul pas a fost făcut, așa că, nu ne rămâne decât să ne vedem de drum. Mai cu suișuri și coborâșuri, mai asfaltat sau cu gropi, dar este drumul pe care neapărat trebuie să-l parcurgem până acolo unde aproape toată Europa a ajuns deja, până acolo unde nu ne mai împingem ca să urcăm în tren sau în autobuz, să cumpărăm alimente sau să ajungem în timp optim acolo unde ne-am pus în cap. Nu suntem singuri pe planetă, pe continent, în țară, oraș sau sat, trebuie să-i respectăm pe ceilalți, altfel cum am avea așteptări la respectul lor?
Azi, trebuia să dau un interviu la Angelus TV, pentru emisiunea Gabrielei Greu, ”Pe drum, pe Cale”…
Interviul era online, dar, tehnica ne-a pus bețe-n roate, așa că l-am amânat pentru o dată ulterioară, la care voi fi prezentă în studio. Să vedem dacă și atunci se mai întâmplă vreo năpastă. Pușchea pe limbă!
Oricum, dacă tot aveam în minte întrebările la care trebuia să răspund, m-am gândit să fac acest lucru în scris, doar cineva mi-a zis odată că scriu mai bine decât vorbesc.
Acestea fiind spuse, vă las în seama interviului care n-a mai avut loc:
INTERVIU
Ce te-a îndemnat să pleci pe urmele apostolului Iacob?
Dacă aș fi ipocrită, aș spune probabil că m-am informat mult despre acest subiect și am hotărât să plec în pelerinaj pentru autocunoaștere sau mai știu eu din ce motiv religios. Adevărul este că acum, privind în urmă, îmi dau seama că habar nu aveam de ce voiam să merg pe Camino de Santiago, într-adevăr auzisem despre acest traseu de pelerinaj prin 2007, mi se păruse interesant, dar nu eram sigură că vreau să ajung și eu acolo. În 2012, prin februarie, am citit cartea lui Shirley McLane, Camino, iar acela a fost momentul în care am hotărât că vreau să merg. Nu știam prea multe despre apostolul Iacob, la început cred că nu știam nici măcar că e un pelerinaj catolic, eu fiind ortodoxă. Nu cred că neapărat cartea citită a fost motivul pentru care am plecat pe Camino, am mai citit multe alte cărți de călătorie, dar niciuna nu m-a făcut să-mi pun rucsacul în spate și să plec la drum. Sunt de părere că la primul Camino, nimeni nu prea știe de ce a plecat de acasă, însă cu timpul, sentimentele se cern, se sedimentează, se limpezesc. Nu neapărat când ești acolo, de multe ori, după ce te-ai întors, îți dai seama de niște lucruri care pe moment erau neclare sau pur și simplu, nici nu te-ai gândit la ele. De fapt, cred că ajungerea mea pe Camino a fost legată de o dorință oarecum secretă din copilărie și anume aceea de a scrie o carte. Cum însă până în 2012 când am plecat pentru prima dată la drum nu găsisem un subiect destul de palpitant pentru a putea fi transformat într-o carte, poate că Dumnezeu s-a gândit că e momentul să-mi îndeplinească dorința și… iată-mă pelerin, fără însă a ști prea bine ce înseamnă acest lucru.
Ce a fost cel mai greu și ce a fost cel mai frumos pe Camino?
Au fost multe momente extrem de grele, începând cu durerile care-mi mușcau corpul precum niște lupi înfometați. Am observat însă că nu numai mie îmi era greu, care, între noi fie vorba, nu mai eram la prima tinerețe, erau și copii de 20-25 de ani care abia se târau până la duș, în primele zile de pelerinaj. Cu tot disconfortul dat de picioarele care mergeau doar de dragul minții care nu voia să se lase și a sufletului, care era cu fiecare zi mai fericit și mai împlinit, am găsit un ritm al meu, eram un fel de melc-codobelc pe care toți ceilalți pelerini îl întreceau, dar care-și continua drumul în singurătate, atunci când pelerinii tineri și grăbiți picau răpuși pe la adăposturi încă de la orele amiezii, după ce în primele ore ale zilei participaseră cu toții la un fel de maraton. Pentru mine, abia atunci suna goarna de trezire, abia când rămâneam singură cu câmpurile, cu incredibilele păduri și cu toate acele foșnete, zgomote și triluri ce reverberau din natura înconjurătoare, abia atunci mă simțeam pe deplin pelerin și pur și simplu mergeam cu fericire. Am niște amintiri incredibil de frumoase cu niște apusuri ca din alte lumi; dimineața porneam la drum cu soarele din spate, mergeam apoi o bună bucată cu soarele în față și ajungeam la destinație o dată cu rostogolirea lui zglobie după un deal, parcă făcându-mi cu mâna și promițându-mi ghiduș că ne vom vedea și mâine.
În mod paradoxal, cea mai grea zi de pe Camino a fost și cea mai minunată, fiind ziua în care era gata-gata să mă dau bătută și să mă întorc acasă, dar și momentul în care m-am lăsat cu totul în brațele lui Dumnezeu, care, în mod miraculos, m-a readus la viață salvându-mă în primul rând de mine însămi și de neîncrederea mea în El și în mine. Dacă veți citi ”ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”, cu siguranță veți da peste această întâmplare.
Povestește-ne despre experiențele spirituale, trăirile tale.
Acum, după ce (dacă am voie să spun) am fost de patru ori pe Camino: pe Camino Francez în 2012 de la Saint Jean Pied de Port din Franța, până la Santiago de Compostela, punctul terminus al oricărui pelerinaj la mormântul Sf. Iacob, în 2014 pe Camino Portughez, de astă dată împreună cu soțul meu, de la Lisabona la Santiago de Compostela, în 2015 pe Camino del Norte, de la Irun la Santiago de Compostela, iar în 2017, vrând să reiau parțial primul pelerinaj, doar de la Pamplona la Burgos, pot spune că acest pelerinaj este locul cel mai potrivit pentru a afla cine ești cu adevărat, care-ți sunt limitele și care este relația ta cu Universul. De-a lungul celor patru pelerinaje ale mele s-au întâmplat uneori lucruri de-a dreptul miraculoase, despre care, dacă altcineva mi-ar fi povestit, m-aș fi gândit de două ori înainte de a crede. De exemplu, eram într-o zi extrem de obosită, era și foarte cald, dar nu găseam niciun loc în care aș fi putut să mă așez, ca să mă odihnesc. Pur și simplu drumul era pe șosea, iar pe margini era imposibil să găsești vreun loc accesibil. Privind în față, am văzut că urmează un urcuș destul de abrupt, iar eu eram, literalmente, stoarsă. Tocmai atunci, în stânga drumului, apare o piatră mare, parțial la umbră, dar eu trec mai departe, nu știu ce era în mintea mea. În acel moment, am auzit foarte clar vocea mamei mele, zicând: ”Așază-te, nu vezi că nu mai poți?” Probabil că pentru mine vocea mamei a fost întotdeauna cea mai dragă dar și cu cea mai mare autoritate, de aceea îngerul meu păzitor mi-a vorbit cu vocea ei. Am făcut urgent doi pași înapoi și m-am așezat, am mâncat și am băut apă. Abia după ce am pornit din nou la drum am observat că urmau kilometri întregi în care nu m-aș mai fi putut odihni.
Ce experiențe ți-au rămas în suflet, ce te-a impresionat mai mult pe Camino?
Cred că OAMENII de pe Camino au fost cei care au lăsat mici părticele din sufletele lor în sufletul meu și viceversa. Eu am înțeles pelerinajul ca o călătorie solitară, în care ești tu, cu tine și cu Dumnezeu, de aceea, rareori am mers împreună cu alți pelerini. Ritmul meu prea lent pentru ei și faptul că mergeam uneori și câte 14 ore pe zi, era un alt impediment în a găsi pe cineva compatibil. Dar nici nu mi-am dorit acest lucru, interacțiunea cu ceilalți pelerini în adăposturi sau ocazional pe drum, mi-a fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre calitatea oamenilor care se încumetă la acest pelerinaj. Încă mă gândesc cu drag la Juan, care s-a întors din drum fiindcă o altă pelerină i-a spus că cineva a rămas în pădure, pe marginea drumului și nu se știe dacă poate ajunge cu bine la adăpost. Ei bine, acel cineva eram eu, iar dacă Juan nu se întorcea din drum, nu lua și rucsacul meu în spinare și nu-mi dădea din alimentele și sucurile lui energizante, s-ar putea ca acest moment în care vă vorbesc, să nu mai fi avut loc pentru mine, vreodată.
O amintire deosebit de frumoasă îi port și fetei care mergea desculță pe un drum cu pietre ascuțite, fiindcă-și pierduse un bocanc, atârnat de rucsac. Am trimis mesaje cum ne-am priceput mai bine pelerinilor ce veneau din urmă și care l-ar fi putut găsi, pentru ca fata să se poată încălța din nou. Era ca un înger, blondă cu ochi de un albastru ireal și o privire care te făcea să uiți de toate durerile tale. Părea că plutește, că mersul desculță nu e un impediment pentru ea. N-am mai întâlnit-o, sper să fi ajuns într-o localitate de unde să-și fi putut cumpăra ceva de încălțat. Faptul că mergeam multe ore pe zi, m-a făcut să-i depășesc pe toți cei cu care pornisem deodată la drum, în fiecare zi întâlneam fețe noi. Destul de rar mai întâlneam pelerini pe care-i văzusem cu zile în urmă. Știu că o dată am întâlnit un băiat din Coreea (de Sud, precizau cu toții, de parcă cineva și-ar fi închipuit că o persoană din Coreea de Nord ar putea ajunge pe Camino). Ne-am bucurat amândoi de revedere, el era foarte mirat să mă vadă atât de ”în față” și mi-a mărturisit că a mai venit și cu autobuzul. Pe vremea aceea, eram foarte strictă în ceea ce privește mersul cu alte mijloace de transport decât propriile picioare, dar, mai trecând timpul și mai câștigând eu experiență în ale pelerinajului, mi-am dat seama că a fi pelerin nu înseamnă neapărat să mori pe drum, trebuie să te bucuri de tot ceea ce Dumnezeu îți pune la dispoziție, pentru a-ți face viața mai ușoară.
Știu că era 2015, eram pe Camino del Norte, undeva prin munți și ca de obicei, rămăsesem singură în orele după-amiezei. După niște tunete din toate zările, a pornit o ploaie torențială, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Ca să spun așa, era o ploaie torențială mocănească. Eu eram încălțată cu sandale, terenul era extrem de dificil, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții în gură, pelerina mea apăra mai mult rucsacul. Efectiv, eram udă până la brâu și treceam direct printr-un pârâu învolburat, care inundase cărarea. Credeam că-mi vor rămâne oasele înghețate pe acolo, când, îngerul meu păzitor a apărut din nou, de astă dată sub chipul unui domn bonom, ce conducea un soi de Dacia papuc, dar cu siguranță era altceva. Oricum, marca mașinii era ultimul lucru care mă preocupa în acel moment, când am realizat că am ajuns la un fel de sat, format din 3-4 case. Domnul coboară din mașină, moment în care-l întreb cât mai este până la următoarea localitate, unde era albergue. Cam 7 km îmi răspunde, iar după mutra mea plouată la propriu și la figurat își dă seama că nu mai sunt în stare să ajung acolo prin propriile forțe, așa că mă invită să-mi las bagajele ude inclusiv pelerina în spate și să urc în față, la căldurică. Credeți-mă că n-am făcut nazuri, iar drumul mi s-a părut ca o plutire. Am ajuns la adăpost în același timp cu un spaniol care mă întrecuse cu mulți kilometri în urmă și se uita prostit cum de am ajuns deodată cu el. Ei, are și Camino secretele lui…
Sacul cu povești de pe Camino este plin, atâta doar că timpul acestei emisiuni este limitat.
Cum a fost relația ta cu Dumnezeu, pe Camino?
Relația mea cu Dumnezeu… hmm. Aici, ar fi multe de spus. Poate că nu e momentul să afirm așa ceva, dar eu nu cred într-un Dumnezeu care stă pe un tron și ne privește pe toți, unora dându-le recompense, iar pe alții pedepsindu-i crunt. Mi se pare hilar ca-n secolul XXI să mai crezi așa ceva. Da, cred că există o ordine divină, niște legi universale foarte bine puse la punct că Dumnezeu este energie, cea mai inteligentă cu putință, iar toate gândurile, vorbele și faptele noastre ne duc spre creștere sau descreștere spirituală.
Citeam undeva că poți să-ți trăiești viața necrezând în miracole sau poți s-o trăiești crezând că fiecare zi este un miracol. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Însuși faptul că am ajuns pe Camino și încă de mai multe ori, mi se pare, privind în urmă, un miracol. Câți oameni nu și-ar dori să ajungă acolo, dar, din diverse motive, nu reușesc.
M-am simțit tot timpul protejată și ajutată, nu mi-a fost niciodată frică, nici măcar singură prin pădurea întunecată, când bufnițele făceau bu-hu-huuu! Ba să nu mint, atunci mi-a fost un pic teamă, noroc că se făcea dimineață, iar zorii rozalii au alungat tenebrele nopții și gândurile negre din mintea mea.
Ca o concluzie a acestei întrebări, pot spune că pe Camino mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, lăsându-l să-mi mai ia de pe umeri poverile materiale și sufletești.
Să ne povestești de cele două cărți pe care le-ai scris, despre Camino
După cum spuneam la început, cred că am ajuns pe Camino de Santiago pentru a putea scrie prima mea carte, la care visam încă din copilărie, dar pentru care încă așteptam un subiect palpitant, ce nu se mai ivea. Ei bine, primul meu pelerinaj a dat naștere primei cărți, ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”. Cartea este un jurnal de călătorie care descrie toate întâmplările grele sau minunate prin care am trecut, ba mai are și câte o mică ”Învățătură a zilei”, concluzia fiecărei zile, la care mă gândeam , frântă de oboseală, după ce urcam în patul care de cele mai multe ori era la etaj și mă aștepta cu drag. Am început să scriu această carte la un an și jumătate după ce m-am întors, fiind uimită de acuratețea amintirilor zilnice, ajutate doar de un subțirel jurnal, în care nici nu completasem în fiecare zi. Scrierea cărții a durat 6 luni, moment în care am constatat că amintirile mele își luaseră zborul, creierul meu se eliberase de mulțimea datelor păstrate cu sfințenie, până în momentul punerii lor pe hârtie. Ciudat lucru și creierul uman! Cred că a avut și Dumnezeu ceva de-a face cu toate astea, nu credeți? N-o să divulg acum cele mai tari pasaje din carte, vă las pe dumneavoastră să le descoperiți. Și mai am o surpriză, cartea mea a fost tradusă în limba spaniolă, acum impedimentul fiind ajungerea ei la cititorii de limbă spaniolă. V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați putea da vreun sfat. În funcție de informațiile primite, cartea se va tipări în România sau în Spania.
Și cum Gabriela pomenea de două cărți despre Camino, iată că anul trecut a apărut ”LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO”, împletire de realitate cu ficțiune, care povestește despre celelalte două pelerinaje ale mele, pe Camino Portughez și Camino del Norte, mix de personaje adevărate și personaje fictive, angrenate într-o poveste de dragoste care sper că vă va ține treji până la orele mici ale dimineții. Glumesc, dar nu mi-ar displace…
Dacă doriți să aflați mai multe despre cărțile mele, preocupările mele și ce-mi mai trece mie prin cap, puteți accesa manuelasandablog, un blog cum altul nu-i. Nu glumesc, când am apăsat pe butonul GĂSEȘTE BLOGURI SIMILARE, răspunsul a fost: NU EXISTĂ NICIUN BLOG SIMILAR..
Mai vreau să adaug doar o mică informație, din dragoste pentru Camino și pentru România, așa, de capul meu, am marcat o variantă de Camino de Santiago prin România, de la Aiud, la Oradea pe care am botezat-o CAMINO PRIN APUSENI. Anul trecut a fost un an greu pentru mine, mama mea a plecat în Cer, iar anul acesta am jelit, retrăind fiecare moment al anului trecut, așa că n-am reușit să termin acest proiect de suflet, promit însă că anul viitor va fi cel în care voi spune, GATA! Am terminat traseul de marcat, harta și ghidul. Până acum, am marcat cam 160 de km din 230, deci, nu stau prea rău.
Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.
Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.
Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.
Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.
Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.
manuelasandablog 