Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

23.07.2012

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care le vor marca întreaga viață.

Primul meu Camino a fost greu, am avut tot felul de opreliști, dar important este că am izbândit, iar de atunci, n-am mai plecat niciodată de acolo. Doar cei care au făcut acest drum, cei care au mers 800 de kilometri  pe jos sau chiar mai puțin (până la urmă, nu cred că numărul kilometrilor contează prea mult) mă vor înțelege.

Mi se întâmplă foarte des să simt că sunt acolo, pe acea Cale, nu contează dacă privind cerul, plivind în grădină, sau dându-mă în leagăn. Sentimentul este acut și înălțător, pur și simplu, dacă ai fost o dată pe Camino de Santiago, nu-l mai părăsești în veci. Din acest motiv, putem spune doar că sunt viitori pelerini, foști nu există. Ai fost pe Camino, ești pelerin pe veci!

Anul acesta este unul trist, când puțini pelerini au ajuns sau vor ajunge la Santiago de Compostela, dar Sf. Iacob nu e numai acolo, e pretutindeni, în inima fiecăruia dintre noi.

Pentru cei care-și doresc cu ardoare să ajungă dar încă n-au reușit, am un sfat: (fac o excepție, știu că sfaturile se dau doar în caz de forță majoră, sau atunci când sunt cerute) pregătiți-vă să gustați din ”drogul”Camino, drog care vă va face să vă întoarceți mereu și mereu în acele locuri magice, încântătoare și, uneori, greu de străbătut.

Eu m-am întors de trei ori, dar… mai vreau.

Tuturor pelerinilor, de pe tot mapamondul, le urez un BUEN CAMINO!, din inimă

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, pelerin de nădejde

 

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu

Arieșul plânge, cărând cu el neputințele noastre

Nu e prima dată când mă preocupă acest subiect, am tot scris, ” Arieșul plânge cu lacrimi de… plastic”, am organizat chiar ”Ziua Arieșului”, dar… nu poți schimba mentalitatea unora așa, cu un eveniment (de care, poate nici n-a auzit) sau tot spunându-i că plasticul este moartea apelor și, implicit, a omenirii.

Da, am impresia că Arieșul (ca probabil multe alte râuri din România) cară cu el neputințele noastre, ale tuturor. În primul rând, neputința de a fi un popor civilizat, care le înglobează pe toate celelalte.

De ce să-ți faci abonament la firma care cară gunoiul, să-l pui civilizat în pubelă și să plătești o sumă modică lunar, când poți să te fofilezi, iar cei care ar trebui să vadă și să ia măsuri pot să închidă ochii, că doar votul tău contează, nu-i așa? Iar tu, ca un bun cetățean, poți să te duci tiptil lângă râu și să-l lași acolo, că vine apa mare și-l duce… Dar te supără gunoaiele care vin din amonte, vai, câtă lipsă de civilizație la unii!

Ca să nu mai vorbim despre reciclarea selectivă, care încă este un vis aproape irealizabil, pe Valea Arieșului…

Până când nu va răspunde fiecare localitate de propriile gunoaie, prin montarea unor plase la limita localității, această problemă nu se va rezolva. Dar, cine să facă asta? costă bani (nu mulți, ce-i drept), e nevoie de implicare și de curajul de a da niște amenzi celor care nu respectă regulile. Întreb din nou, cine să facă acest lucru, când alegerile sunt uite, colea, iar votanții nu trebuie supărați, sub nicio formă!? E și asta o neputință. Mare!

Știți care este visul meu? Să devin inspector la APE, să verific modul în care se desfășoară activitatea fiecărei localități de pe Valea Arieșului și să dau, nene, amenzi, până mi se termină pasta din pix, sau chitanțierul, sau… ce-o fi!

Nici nu-mi trebuie salariu, muncesc de gratis, doar așa, ca să demonstrez că se poate.

Să știți că de când mă știu, n-am avut niciun vis pe care să nu-l transform în realitate, așa că… PĂZEA!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață dezamăgită de moții ei

Cât de departe poate merge răutatea umană?

Nu știu dacă ați observat, dar trăim într-o lume care colcăie de răutate, iar evenimentele acestui an au făcut ca aceasta să atingă cote inimaginabile.

Voiam să vă povestesc o întâmplare de acum 2-3 săptămâni, când am fost cu mama la un consult la cardiologie, dar acum am ceva mult mai ”tare”. Totuși, o să vă spun în câteva cuvinte și despre întâmplarea de atunci. Era o zi toridă (încă), iar programarea era la ora 14, la Doctorul Inimii, pe Bisericii Ortodoxe. Cei care cunoașteți zona, știți că n-ai nicio șansă să parchezi acolo, așa că mama a coborât în fața clădirii în care este clinica, iar eu am intrat pe strada Mărului, o stradă pe care încape doar o mașină, cu semn de sens interzis, accesul permis doar riveranilor, dar fără semn de fundătură. În prostia mea, am crezut că voi putea ieși undeva, ca să las mașina. Între timp, mama stătea în soare și mă aștepta. Ghinion, era o stradă înfundată pe care nu puteai întoarce, așa că am venit în marșarier vreo sută de metri, când am văzut un bloc, cu o curte mare în spate. Am intrat acolo, erau cel puțin 10 locuri de parcare (nemarcate) și vreo 3 mașini.

Ca să n-o mai lungesc, când m-am întors, aveam ștergătoarele ridicate și nu numai atât, cel mai lung dintre ele îndoit, așa, ca să fiu nevoită să-mi cumpăr altul. Nu-i doresc celui care mi-a îndoit ștergătorul să se plimbe și el prin soare cu un părinte bolnav, ca să vadă ce și cum te simți. Mașini în parcare nu erau mai multe decât atunci când plecasem.

Asta era una, dar acum, schimbând macazul, să vorbim despre interviul Andreei Esca, de fapt, despre reacțiile publicului. Oameni buni, (știu că nu toți sunteți buni, dar eu încă mai sper), atâta răutate pe milimetru pătrat, izvorâtă din niște inimi pline de venin, n-am văzut în viața mea. Nu trebuie să vă dau exemple, pentru că precis ați văzut comentariile, în general ale unora care n-au avut deloc de-a face cu lecția de gramatică. Oare răutatea e invers proporțională cu gradul de instruire și cultură?

Cireașa de pe tort însă mi s-a părut oligofrenul Badea, care scotea sunete de babuin, vrând să exemplifice că ceea ce povestise Andreea Esca despre un bolnav care se ruga, fiind într-o stare gravă, a fost doar o minciună. Chiar dacă acel bolnav ar fi doar un caz teoretic, cum poți să-ți bați joc în asemenea hal de cineva aflat poate aproape de moarte? ” Fratele” Gâdea zâmbea pe sub mustață, semn că empatia pe care o afișează de atâtea ori față de unele cazuri prezentate la televiziunea cea mai spurcată din România este doar de fațadă, acum își dădea la iveală sufletul negru.

Aș îndrăzni să sper că telespectatorii Antenei 3 să fi învățat ceva, dar aș spera în van. Sunt cu toții atât de îndoctrinați și atât de înfierbântați, încât, pentru ei aceasta este normalitatea.

Să auzim și de bine, că de rău am auzit destul!

Manuela Sanda Băcăoanu

Săraca limbă română

   De curând, am aflat că pluralul ”corect” al cuvântului RUCSAC, este RUCSACURI. M-am uitat în DEX online și… stupoare, așa era. Curioasă până unde merge prostia umană, am verificat cuvântul ARAGAZ, care, în reclame, mă zgâria întotdeauna pe creier când auzeam pronunțându-se ARAGAZURI. Ia ghiciți, așa e și în DEX!
    Cum, Doamne iartă-mă, s-a pocit așa limba română în ultimii ani, și ale cui or fi creierele de greier care emană asemenea tâmpenii?
    Mai rămâne ca pluralul de la SAC să devină SACURI, iar cel de la gaz, să devină GAZURI.
    Bun, am săpat mai departe și am văzut că niște nu-știu -cine trimit definiții ale cuvintelor, ba mai au și un clasament.
De exemplu, cel de mai jos:
blaurb.
Definiții trimise
258964 (locul 2)
Lungime totală
64273745 caractere (locul 1)
Ultima contribuție
19 iulie 2020

 Aha, m-am dumirit, deci dacă am chef, pot trimite și eu definiții ale cuvintelor care-mi plac?

Uite, o să trimit definiția cuvântului CĂCAT, cu pluralul CĂCATURI. (că tot suntem la terminații în  URI).

Surpriză, a făcut-o cineva înaintea mea, deci nici măcar CĂCAȚI nu mai există în limba română, decât ca o formă acceptată.

Nu știu dacă Academia Română și ai ei academicieni au habar de ce se întâmplă cu DEX-ul online, sau chiar ei sunt cei care adaugă definiții idioate. Dacă mergem în acest ritm, va trebui ca noi, cei care mai știam la un moment dat să scriem românește, să consultăm DEX-ul modificat după placul maneliștilor și al cocalarilor, care n-au ținut în viața lor o carte în mână, d-apoi s-o citească!

Dacă nu aveți ce citi, luați DEX-ul, constat că s-a transformat într-o carte umoristică.

Manuela Sanda Băcăoanu

Roșii cultivate ecologic

Este foarte greu să obții o cultură ecologică în zilele noastre, când apa, aerul și pământul sunt împânzite de tot felul de fungi și bacterii, care dau un număr tot mai mare de boli ale plantelor.

Până anul trecut, mai combinam agricultura bio cu cea chimizată, adică eram nevoită să stropesc culturile și cu substanțe chimice, nu le puteam salva altfel. O să vă povestesc ce am făcut anul acesta, când m-am încăpățânat să obțin musai produse ecologice, fără niciun amestec al chimiei în procesul de creștere a plantelor.

Am semănat roșiile în februarie, în jardiniere. Au crescut frumos, iar în solar le-am plantat la sfârșitul lui aprilie. Ar fi trebuit să le transplantez întâi în ghivece, erau deja tare înghesuite când le-am plantat și afară, la 1 mai.

Din păcate, au urmat mai bine de două săptămâni de nopți reci, unele aproape de zero grade. Roșiile din solar creșteau, dar cele de afară, erau atât de oropsite, încât credeam că în veci nu voi scoate ceva din ele. Am perseverat însă, pământul era îngrășat cu gunoi de grajd și le-am mai pus și suplimentar, diluat cu apă.

Am uitat să spun, când am plantat roșiile, fiecăreia i-am pus la rădăcină câte o mână de urzici. Am început să le și stropesc cu urzici și începeau să crească, aveau din nou frunze verzi și sănătoase. Am început să alternez: o stropire cu urzici (macerate câteva zile) cu o stropire cu cenușă (leșie, cum făceau bunicele noastre, pentru a albi rufele). O lingură mare de cenușă (o spumieră) la un litru de apă, se fierbe, apoi se lasă la răcit. Eu am pus 2 l din acest amestec, am completat cu 8 l de apă și am stropit roșiile.

Acum vreo 3 săptămâni, plecând pentru 5 zile la Cluj, când m-am întors, roșiile de afară arătau groaznic, toate galbene și cu frunzele parcă însubțiate, micșorate, pe moarte, ce mai! Era o perioadă cu ploi sporadice, urmate de un soare puternic, numai bună pentru îmbolnăvirea tomatelor și a celorlalte plante din grădină.

Disperare mare, am preparat leșie și infuzie la cald de urzici, am pus 2 litri de leșie, 2 litri de ceai de urzici și 6 litri de apă și le-am stropit urgent. În două zile, plantele mele arătau diferit. Peste 4-5 zile, în care mai plouase aproape zilnic, le-am stropit cu 2 litri de lapte, plus 8 litri de apă. Au început să înflorească și să arate foarte prosper, dar nu vedeam fructe. După multe emoții, am observat că fac și fructe, m-am liniștit.

Roșiile din solar sunt deja mari, încep să se coacă.

Vreau să vă spun că am folosit amestecul de leșie și urzici pentru a stropi toată grădina: trandafirii, cartofii, castraveții, ardeii, ceapa, usturoiul și piersicii ale căror frunze se strângeau cumva în fiecare an și trebuia să-i stropesc cu ceva chimic.

Anul acesta, toate arată bine, sunt foarte încântată de rezultatele pe care le-am obținut.

Am mai aflat ceva, morcovilor nu le place să crească lângă pătrunjei, așa că i-am despărțit.

Roșiilor le place lângă plante frumos mirositoare, așa că le-am plantat lângă salvie și mentă de o parte și busuioc și crăițe (crăițele nu miros frumos, dar alungă dăunătorii) de cealaltă. De asemenea, le plac condurii doamnei. Acum, plantația mea de roșii nu este numai  prosperă, ci și frumoasă.

Pentru a înflori mai bogat, le-am mai îngrășat și cu găinaț, diluat. Aveți grijă, dacă este prea concentrat, le arde.

IMG_0049

IMG_0068

IMG_0067

Dacă experiența mea îi va fi cuiva de folos, mă bucur de pe acum.

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar amator, foarte pasionat

Mi-am făcut SPARANGHELIE

Tot auzeam că sunt persoane care merg în Germania, la cules de sparanghel. Când eram pe Camino de Santiago, în orice supermercado dădeam peste sparanghel la borcan, care arăta ca un păstârnac, dar era destul de scump.

Cred că pe Camino del Norte eram, când am decis să cumpăr și eu un borcan cu sparanghel, să văd pentru ce dau spaniolii atâția bani. Sincer, nu mi-a făcut o impresie deosebită, arăta în continuare ca un păstârnac, iar gustul era pe aproape. Am hotărât că nu e de mine, nu sunt atât de elevată în ale bucătăriei, pentru a-l aprecia.

Apoi, a apărut și la noi în supermarket, dar în altă prezentare, niște tulpini verzi, crude, pe care le poți prepara în diverse feluri. Fiica mea a cumpărat, l-a pregătit, am gustat și eu și mi s-a părut delicios. Hmm… înseamnă că este sparanghel de la care se mănâncă rădăcina, iar  altul, cu tulpina comestibilă?  Hotărât lucru, eu sunt în tabăra celor care mănâncă tulpina.

Astă primăvară, am constatat că am o bucată de teren în grădină pe care pot s-o aloc culturii sparanghelului, așa că am purces la treabă. Am cumpărat semințe, le-am semănat în solar, dar ghinionul a făcut ca în tot solarul să răsară o mulțime de mărar, inclusiv în locul dedicat sparanghelului. Cum n-aveam nici cea mai mică idee cum trebuie să arate baby-sparanghelul, mai ales înconjurat de mărarul care-i cam seamănă, după ce am așteptat vreo trei săptămâni, am mai semănat o tură, de data aceasta în două jardiniere, ca să-mi dau seama dacă a răsărit, sau nu. În cele din urmă mi-a făcut bucuria să răsară, iar diferența dintre sparanghel și mărar este că primul arată ca un brăduț când răsare și e de un verde mai deschis.

Am întârziat foarte mult cu plantarea lui în câmp, dar sper să treacă bine peste iarnă, iar anul viitor să fie mai viguros. De recoltat, cred că se poate recolta doar din al 3-lea an. Dar ce contează, răbdarea este una dintre calitățile pe care trebuie să le aibă un grădinar.

Acum e firav, abia se vede, de aceea i-am pus fiecăruia câte un băț, ca să nu-l sap din greșeală, să-l găsesc între buruieni. Vecinii care treceau pe lângă grădină mă tot întrebau ce fac acolo, unii credeau că bețele sunt sparanghelul… A, în legătură cu bețele, mai am o poveste, dar v-o spun data viitoare!

Să aveți o zi cu inimi calde, că afară plouă și e frig, în toiul lunii lui cuptor!

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar amator, dar tare pasionat

Noul meu program de terapie Bowen

manuelasandablog

Vezi articolul original

15 ani

Iată că poți face vechime, chiar și la a doua căsătorie. Totul este să ai destulă răbdare, sănătate și-un strop de noroc.

N-o să încep cu declarații siropoase, nu este felul meu de a fi și ar suna fals. Dar vreau să-ți mulțumesc ție, soțul meu, că mă lași să fiu eu însămi, nu trebuie să mă prefac a fi ceea ce nu sunt, că ești alături de mine și mă sprijini în toate proiectele, cu toate că uneori ție ți se par nerealizabile, nefolositoare sau de-a dreptul utopice.

Am demonstrat până acum că facem împreună cea mai tare echipă, că putem munci cot la cot, putem cutreiera munții și nu ne plictisim niciodată.

Chiar zilele trecute mi-ai zis că nu te plictisești niciodată cu mine, dar contextul era că aveam impresia (din nou) că mi-am pierdut telefonul. Sunt maestră în a pierde lucruri, dar și în a le găsi, așa că, viața e mai frumoasă presărată din când în când cu niscaiva palpitații.

În această zi, îmi doresc ca următorii ani să ne aducă sănătate, mai mulți nepoți și o viață plină, la fel ca până acum.

HPIM3345

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

Voi purtați mască pe bot?

S-ar părea că se duce lumea de râpă, iar începutul este în România. Nu m-am prea uitat la TV în ultima vreme, nici la conversațiile care de care mai ”politicoase” de pe Facebook, în legătură cu regulile sanitare pe care trebuie (nu ”ar trebui”) să le respectăm cu toții, dar azi, am făcut o excepție.

Cred că mi-a ajuns tensiunea arterială la normal (că de obicei sunt hipotensivă) când am auzit câtă prostie mustește în țara aceasta. Una dintre cele mai interesante comentarii era că ” ne-am născut fără mască, deci de ce să purtăm mască pe bot?”. În primul rând, ne-am născut fără mască, dar n-am văzut pe nimeni să umble pe stradă cum l-a făcut mă-sa. În al doilea rând, cei ce spun că masca se pune pe bot, probabil fac parte din regnul animal, oricum, inteligența lor nu o depășește pe cea a necuvântătoarelor. Eu știu că masca se poartă pe față și e utilă pentru a-ți păstra sănătatea sau pentru a-i proteja pe ceilalți, în caz că ești deja infectat, chiar dacă nu știi.

Celor care spun că virusul nu există, că e doar o răceală, că e o conspirație la nivel mondial ca să…( ca să ce?) le doresc să facă urgent cunoștință cu el, să poată face diferență între a purta mască, sau a ”purta” un tub până în plămâni. Da, sunt rea, dar m-am săturat de atâta prostie, în mod voalat li se spune analfabeți funcționali, dar ei sunt PROȘTI de-a binelea, iar prostia e o boală care nu trece, e cronică și duce doar la epuizarea celor din jur și la dezintegrarea unei țări.

E de-a dreptul hilar că noi am deschis granițele pentru aproape toate țările, dar acum suntem noi nedoriți afară. Să stăm cu toții aici și să ne scoatem unii altora ochii, în loc să respectăm niște reguli care să ne scoată din rahatul în care ne-au băgat unii ce se cred deștepți, puternici și de neînfrânt.

Rușine, PSD! În curând, nu mai aveți cui să dați găleți, vă omorâți electoratul!

Azi s-au externat aproape 600 de pozitivi, la cerere. Deja unii au făcut victime.

BRAVO, PSD! Vă disprețuiesc profund, pentru ceea ce faceți într-o perioadă în care politicul ar trebui să treacă pe locul al II-lea, iar grija pentru starea de sănătate a poporului, să primeze.

Cei care aveți alte păreri, vă rog să ieșiți din lista mea de prieteni. Vă disprețuiesc și pe voi!

Manuela Sanda Băcăoanu