Arhive pe autori: manuelasanda

Despre manuelasanda

Sunt o moață din Munții Apuseni ce vrea să împrăștie stropi de fericire în jur, așa încât Lumea să devina mai bună și datorită mie. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat două cărți, una despre prima mea călătorie pe Camino de Santiago ( Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago), iar cea de-a doua, un roman, care pleacă de la întâmplări adevărate ( Când Soarele Răsare la Apus). Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Fragment de carte- LOVE STORY pe Camino de Santiago

   Cu puțin noroc, în câteva zile voi termina această carte, din care vă dăruiesc un fragment, cu ocazia Crăciunului, vorba ceea: de Crăciun, fii mai bun… Întotdeauna m-am întrebat: De ce numai de Crăciun?    

”Abia trecuse de terasa unde Takahito rămăsese trist la masa pe care o aştepta o cafea, iar Dafinei începe deja să-i pară rău că nu s-a oprit, măcar să-i dea nişte explicaţii, să nu-l lase aşa, când omul îşi făcuse speranţe. Face câţiva paşi înapoi, vrea să se întoarcă, dar nu mai vede pe nimeni pe terasă, Takahito parcă s-a evaporat, fără urmă. Mai priveşte o dată spre locul în care doar doi pensionari mai stau la şuetă, tot fără succes, aşa că se întoarce la drumul ei, cu un gust amar în gură şi sentimente amestecate.

    Ce ciudat, tocmai în momentul în care declaraţia lui Takahito ar fi trebuit să-i apropie, soarta a vrut ca Ciprian să reintre pe scena vieţii ei, scenă pe care nu credea că el va mai avea vreodată un rol, nici măcar unul episodic. Dar dacă n-ar fi sunat, cum ar fi fost? Ar fi fost sentimentele ei diferite? Cu siguranţă nu, acelaşi ar fi fost răspunsul, dar purtarea ei ar fi fost una mult mai blândă, n-ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi spus ce avea pe suflet, în fond, nu i-a dat nicio clipă impresia că ar interesa-o altfel decât ca un companion de drum, dacă pentru el a fost mai mult, totul a fost doar în mintea lui. Nu-şi aduce aminte să fi fost prea familiară, nici în gesturi, nici în cuvinte. Nu i-a dat speranţe, el singur s-o fi amăgit. Dar acum, de ce se simte atât de vinovată? Poate că totuşi se vor întâlni deseară la albergue şi vor putea clarifica lucrurile…

   Nici n-a observat când a ajuns la un tunel, e doar pentru pietoni şi biciclişti, trece pe sub munte, are peste 200 de metri  şi scurtează mult drumul până la  Castro Urdiales, oraş staţiune, aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu.

    Dafina priveşte mereu în urmă, ca atunci când era mică şi mergea noaptea pe o stradă neiluminată, având tot timpul impresia că o urmăreşte cineva. Acum însă, privirea ei caută un om, speră ca Takahito să fi trecut peste refuzul ei şi s-o ajungă din urmă. Tocmai când iese din tunel, iar oraşul se vede foarte aproape, la o aruncătură de băţ, are impresia că-l vede la o sută de metri în spate. Se opreşte pentru a-l aştepta, dar când dă cu ochii de femeia ce stă zâmbind la capătul tunelului, japonezul face în prima fază o mutră surprinsă, apoi  rapid stânga-mprejur,  reacţie la care Dafina nu se aştepta deloc.

    Ar fi caraghios acum s-o ia şi ea la goană după el, poate că totuşi, până deseară, Takahito va ajunge la sentimente mai bune şi vor putea lămuri situaţia dintre ei.

    Pleacă hotărâtă să nu lase lucrurile încurcate, cel puţin în ceea ce o priveşte pe ea, moment în care începe să se simtă un pic mai bine. Castro Urdiales o întâmpină cu un mare supermarket, numai bun pentru împrospătarea proviziilor de mâncare, care erau pe terminate.

    Oceanul mai mult se simte undeva în depărtare, o ia pe o stradă lungă, ce pare să nu se mai sfârşească, dar care o duce către partea de staţiune a oraşului, cu hoteluri luxoase şi terase îmbietoare. În timp ce bea o cafea pe una dintre acestea, gândul îi fuge din nou la Takahito şi la modul urât în care-l părăsise, aşa, fără niciun cuvânt. Din nou se simte mizerabil şi din nou speră că deseară lucrurile se vor lămuri.

    Soarele călduţ îi zâmbeşte din spatele unui nor ieşit la prima lui plimbare, iar briza oceanului îi flutură pletele în vânt, se simte de parc-ar avea 16 ani şi e curtată de doi băieţi. Nici nu greşeşte prea mult, doar vârsta este alta, datele problemei s-ar părea că nu s-au schimbat prea mult de atunci.

    Părăseşte Castro Urdiales cu părere de rău, probabil albergue de aici,  lângă care se opreşte pentru a-i admira curtea şi a saluta pelerinii ce pornesc la drum, oferă  cazare mai bună decât cel din El Portaron, dar nu vrea să facă altfel decât au stabilit împreună, poate Takahito va veni şi el acolo.”

Dacă nu v-a plăcut… n-am ce face! Un sfârșit de an cu introspecții și cu planuri pentru anul ce vine. Sper ca în anul douăzeci-douăzeci să ne meargă mai bine, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu

”Pe Facebook și în altă viață” de Silvia Grigore

    Pe Silvia Grigore am întâlnit-o doar aici, în spațiul virtual al internetului, dar am simțit încă de la început că avem multe lucruri în comun, vorba acelui cântec obsesiv: ”gândim la fel, tra la la…”

     Când i-a apărut cartea, am fost foarte bucuroasă pentru ea, știu câtă bătaie de cap dă publicarea unei cărți, asta, bineînțeles după ce ai muncit luni sau ani ca s-o scrii. Fiecare carte este ca propriul copil, pe care l-ai crescut cât te-ai priceput de bine, iar apoi îi dai drumul în lume, merge la grădiniță, la școală, unde nu se știe cum va fi primit de către ceilalți, dacă îl vor plăcea, dacă va avea succes , sau dacă se va întoarce acasă cu ochii învinețiți și cu un cucui cât toate zilele în mijlocul frunții.

    Să fie clar, nu mă erijez în critic literar, oricum, încă din tinerețe aveam impresia că unii scriu, iar alții, care n-au acest talent, își dau cu părerea despre ce au scris primii. (Cred la fel și acum).

    Dar să trec la subiect, prea multă introducere face cititorul să se plictisească și să clicăie spre o altă pagină… Bun! Am primit cartea, care, la prima vedere, nu părea cine știe ce. Sunt sinceră, Silvia, te rog să nu te superi pe mine. Poate încă o carte cu un subiect banal, o poveste de dragoste și… cam atât. Citisem câteva fragmente pe care autoarea le postase pe Facebook, care nu mă convinseseră însă de valoarea cărții.

    Toate acestea au durat până în momentul în care am deschis la pagina 1, apoi… nu m-am mai putut opri. Am făcut doar o pauză, ca să dorm și să merg la serviciu, iar a doua zi, a fost gata. Nu vreau să vă povestesc subiectul, vreau doar să spun că e o carte scrisă în pas alert și care se citește la fel, e scrisă în stil modern, adică fără înflorituri și farafastâcuri, esență pură, cu informații de calitate și un sfârșit dintre cele mai neașteptate. Felicitări Silvia Grigore, mi-ai bucurat orele în care am stat aplecată asupra cărții tale!

   Recomandarea mea, din inimă: un frumos cadou de sărbători poate fi ”Pe Facebook și în altă viață”.

    Să aveți zile frumoase, luminate de strălucirea stelelor și de iubirea celor dragi!

”Buen Camino” de Elisabeta Turi

Am citit cu foarte mare plăcere și interes cartea Elisabetei Turi, iar faptul că o cunoșteam personal, fiind printre puținele persoane care și-au rupt din timpul liber și au participat la lansarea cărților mele de la Timișoara, a făcut ca lectura să fie și mai savuroasă.

Parcă mă vedeam pe mine la primul Camino, mergând și strângând din dinți din pricina durerilor, iar în timp ce povestea se derula în fața ochilor mei, cu ochii minții revedeam locuri dragi, care mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet.

Cea mai frumoasă însă mi s-a părut transformarea, poate că nici nu și-a dat seama că la începutul cărții era varianta numărul 1 , o femeie cu multe temeri și frustrări, iar apoi, de-a lungul drumului, a trecut prin mai multe variante ale ei însăși, ca la sfârșitul cărții să tindă spre perfecțiune.

Cartea e scrisă cu atâtea mici amănunte, încât ai impresia că ești prezent, vezi cu ochii autoarei și simți bucuria de a fi ACOLO, neumbrită de durerile interminabile și de toate încercările prin care majoritatea pelerinilor sunt nevoiți să treacă.

Atunci când pleci pe Camino pentru prima dată, nu-ți închipui nici pe departe ce te așteaptă, e ca prima zi de școală. Pentru unii, Camino e ca o plimbare în parc, dar pentru alții, e cu multă trudă și durere. Eu sunt de părere că numai cu durere se poate naște o creație literară, doar așa ajungi până la esența lucrurilor.

Felicitări, Elisabeta Turi, ai scris o carte care îi va trimite cu siguranță și pe alții pe Camino de Santiago.

În loc de încă un fular sau alt cadou banal, cumpărați o carte de pus sub bradul de Crăciun!

Să aveți iubire în suflete și lumină în priviri!

Manuela Sanda Băcăoanu

PORNO

După ce ieri dimineaţă m-a uimit titlul unei cărţi aflată în vitrina Librăriei Universităţii, aseară, aşteptând în staţie autobuzul pentru a merge acasă, ca să treacă mai repede şi mai util timpul, studiam afişele cu piesele ce se joacă la Teatrul Naţional din Cluj. S-ar părea că ieri n-a fost o zi prea bună pentru mine, a fost ziua în care mi-am dat seama că în Cluj, cuvântul CULTURĂ nu mai este sinonim cu ceea ce ştiam eu, s-a devalorizat, devenind sinonim cu banalul şi mediocritatea.

N-aş putea spune care este subiectul piesei al cărei afiş m-a scandalizat, dar oricare ar fi el, chiar dacă nu are nimic de-a face cu ceea ce exprimă, întrebarea firească ce apare, este: DE CE ESTE NEVOIE DE UN ASEMENEA TITLU? Întrebarea mea este, fireşte, retorică.

Dar îmi permit să vă întreb pe dumneavoastră, aţi merge mai degrabă să vizionaţi o piesă de teatru cu o asemenea denumire, în detrimentul alteia, care nu promite nimic de domeniul sexualului?

Sunt conştientă de faptul că sexul este unul dintre impulsurile primare, sunt oameni (s-ar părea că din ce în ce mai mulţi) care nu pot accede la mai mult decât nevoile care-i ţin în viaţă plus acesta, dar de suflet şi nevoile lui, cine şi când se mai ocupă?

Aş mai putea spune multe pe această temă, dar ştiu că într-o lume veşnic grăbită, e bine să te rezumi la idei principale.

Vă doresc o zi după sufletul pe care-l aveţi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Am terminat cartea…

Zilele acestea m-am simțit foarte în formă, am stat mult la gura sobei și am reușit să scriu SFÂRȘIT, după ultimul capitol al cărții mele. Trebuia să mă grăbesc, deoarece un prieten de pe Facebook îi făcuse deja coperta.

Mulțumesc, Mihai Catruna, pentru munca pe care ai depus-o pentru ca romanul meu să se bucure de o haină frumoasă!

Iar acum, încă un mic fragment din carte, care s-ar putea să vă placă…

  ”  Merge deja de câteva ore, asfalt mult din nou astăzi, iată şi un drum prin pădure, numai bun pentru a-ţi încărca bateriile la auzul cântecului păsărilor şi la vibraţia trimisă de undeva, din Univers, către toţi cei care au ambiţia şi curajul de a străbate acest drum. De fapt, privit din afară, e mult mai greu decât atunci când chiar se întâmplă. Cineva spunea odată probabil cele mai adevărate cuvinte despre Camino şi anume: ” Nu e atât de greu pe cât pare, dar e mult mai frumos decât se povesteşte!”

    Un pelerin ce vine grăbit din urmă se aude tropăind cu paşi repezi, o salută pe Dafina, apoi trece aproape în fugă pe lângă ea, în timp ce murmură, doar pentru el, un cântecel.

    ”Ăsta are condiţie fizică, nu glumă! Eu abia merg, iar el mai şi cântă…” Buna dispoziţie nu-i este tulburată de apariţia şi dispariţia bruscă a bărbatului, dar, de acum, ar trebui să se gândească unde va înnopta, dacă nu vrea să rămână cumva pe dinafară, aşa cum păţiseră alţi pelerini. Ei nu i se întâmplase încă niciodată să nu găsească un pat la albergue, i se părea că e dreptul ei, pe care, până azi, Camino i l-a livrat în fiecare zi. Ciudat că se gândeşte tocmai acum la asta, până în acest moment i s-a părut foarte normal ca patul ei s-o aştepte de fiecare dată, să fie acolo, pentru ea.

    Ajunge la La Franca pe la ora 16, localitatea este mică, dar pe partea stângă a şoselei apare un foarte cochet albergue particular, cu o terasă pe care poţi să te odihneşti, după oboseala zilei. Cele două doamne care stau pe terasă o informează că preţul este 10 euro. Dafina le salută şi pleacă mai departe, ştie că la Pendueles, peste alţi 6 kilometri, este un albergue donativo, iar ea se simte în stare să ajungă până acolo. Ce-i drept, glezna julită nu arată prea bine, o ustură la fiecare pas, dar, dacă a simţit că trebuie să plece, a plecat. Cele două doamne o urmăresc contrariate şi curioase: cine mai pleacă la ora aceasta la drum, pentru încă şase kilometri?

    Totuşi, a meritat să plece, oceanul a apărut din nou în partea dreaptă, chiar se vede un drum ce trece pe coastă, totuşi, Camino nu este pe acolo…  Când începea să-şi facă mustrări de conştiinţă că n-a rămas la La Franca, iată că apare indicatorul de Pendueles, în fond 6 kilometri nu sunt chiar atât de mulţi.  Un orăşel pitoresc, cu case vechi alături de case noi, care însă păstrează ceva din arhitectuta primelor, aşa că imaginea de ansamblu este una plăcută, cu marea pe fundal, de o culoare nedefinită, la această oră destul de târzie a după-amiezii.

     Coborând o străduţă îngustă, pietruită, cu plante înflorite bogat, marea apare deodată foarte aproape într-un colţ al tabloului parcă anume pentru ea pictat, printre două verande cu haine puse la uscat, ca un vechi prieten de care te-ai despărţit pentru o vreme, dar odată reîntâlnit, relaţia continuă, ca şi când n-ar fi suferit nicio întrerupere. Aşa se întâmplă cu prietenii buni, ei sunt acolo întotdeauna, sunt persoanele pe care te poţi baza, iar o discuţie începută azi, poate continua peste un an, fără ca acest lucru să pară bizar.

    E nevoie să întrebe de câteva ori până să ajungă la albergue, însă, ciudat lucru, toţi cei pe care-i întreba îşi dădeau cu părerea că e imposibil să mai fie locuri libere la ora asta. ”Ia uite, aici, toată lumea e la curent cu numărul de pelerini care s-au cazat astăzi?” Însoţită de acest gând, Dafina intră în curtea adăpostului, unde o primeşte tocmai hospitalero, căruia îi pare foarte rău, dar… nu mai sunt locuri.

  • Ha-ha! Grozav, în loc să fi rămas la albergue privat, am venit până aici, ca să dorm afară! Sunt cea mai tare din parcare… începe Dafina să cânte şi să danseze, în faţa ochilor uimiţi ai bărbatului căruia nu i se părea că-i dăduse o veste atât de proastă, încât s-o ia razna.
  • Vă pot da adresa  unei case particulare, poate mai găsiţi acolo un loc… spune el cu jumătate de gură, privind femeia care abia-şi trage sufletul, după scurta reprezentaţie de dans şi cânt.
  • Vă rog să mă scuzaţi, nu sunt nebună, dar ultimele zile au fost cam grele… iar azi puteam să rămân…mă rog, nu mai contează, acum sunt aici, iar la noapte probabil voi dormi pe plajă…ha ha ha!
  • Eraţi ocupată cu dansul, când v-am spus că este o casă particulară care s-ar putea să mai aibă locuri. Aţi auzit? Uite adresa, îi îndeasă el în mână o hârtiuţă, pe care scrie o stradă şi un număr.

    Trezită brusc din criza de pseudonebunie, Dafina înşfacă hârtia, mulţumeşte, apoi mai întreabă doar:

  • În ce direcţie? luând-o exact încotro îi arătase mâna bărbatului, cât de repede putea, s-ar putea ca la această cursă să nu fie singura participantă, cine ştie câţi pelerini homeless se îndreaptă în acest moment spre casa miraculoasă, care-i cazează pe toţi netoţii ce vor neapărat să meargă zi-lumină şi nu se opresc acolo unde ar trebui.

    După câteva ocoluri pe străzile strâmte, dar prietenoase, iat-o pe Dafina, cu hârtiuţa în mână, la adresa scrisă cu litere mari, ca pentru copii. Un gard înalt înconjoară o curte deja destul de populată, în spate se usucă o mulţime de rufe, iar în bucătăria cu iz medieval, cu o chiuvetă din piatră de râu al cărei robinet picură din două în două secunde, îi atrage atenţia un coş imens cu fructe ce se lăfăie pe pervazul ferestrei. Are emoţii aproape la fel de mari ca atunci când a dat examen la facultate, ar vrea să se poată linişti, în fond, e vorba doar de o noapte, li s-a mai întâmplat şi altora să doarmă pe afară, dar… acum aproape se înserează, iar pentru ea, găsirea unui pat a devenit dintr-o dată un caz de viață şi de moarte.  Proprietara se apropie zâmbind, îi spune că mai are o cameră cu un pat, care costă 12 euro. În acest preţ se spală şi rufele la maşina de spălat, nu există o altă posibilitate. Dafinei îi vine s-o ia în braţe pe femeia care tocmai îi prezentase condiţiile, se teme că o apucă din nou acel râs nervos, care o făcuse de ruşine în faţa bărbatului de la albergue, aşa că plăteşte repede, apoi e gata să meargă în cameră. O conduce o fetiţă de vreo 12 ani, apoi îi arată unde să ducă rufele la spălat. Baia este pe hol, e o baie mare, ca acasă, dar fără pretenţii, faianţă şi gresie ce erau la modă acum 20 de ani, nu ca duşurile uneori comune, de la albergue, care în general sunt noi şi moderne. (Nu comune bărbaţi şi femei, să nu se işte neînţelegeri.)

Să aveți parte de zile bune, iar Anul Nou să vă aducă numai bucurii și împliniri!

Manuela Sanda Băcăoanu

Librăriile: Ce-au fost şi ce-au ajuns…

Treceam azi dimineaţă pe lângă Librăria Universităţii, iar atenţia mi-a fost atrasă de o carte ce se lăfăia în multe exemplare în vitrina acesteia. Nu mi-a venit să cred în primul moment că o asemenea carte există, dar să mai fie şi expusă la loc de cinste într-una din cele mai mari librării din Cluj. Veţi spune că sunt o pudibondă, că, de fapt, este vorba despre arta scrisului la cel mai înalt nivel, că…

Stau şi mă mir cât de jos a coborât ştacheta o mare librărie, pentru a expune în vitrină o carte cu nişte… conotaţii, doar pentru a atrage cititorii. Despre calitatea celor care intră în librărie doar fiindcă văd această carte, nu vreau să mă pronunţ.

Cărţile mele nu s-au bucurat de onoarea de a sta în vitrina acestei librării, iar acum sunt sigură că şi cele pe care încă nu le-am publicat vor avea aceeaşi soartă.

Mda… Să vă fie bine şi la vară, cald!

Manuela Sanda Băcăoanu… şi-atât