Arhivele lunare: aprilie 2020

COMORBIDITĂȚI

Lasă un răspuns

Doamne, ce cuvânt urât! În urmă cu două luni, nici măcar nu știam că există, iar acum, toată lumea îi cunoaște sensul. Culmea este că l-am auzit folosit doar la plural, adică fiecare are mai multe boli cronice, care concură la mai grabnica ducere din lume, în caz că te înhață virusul cu coroană.

Și uite așa, tot mapamondul și-a îmbogățit vocabularul în mod forțat, cu tot felul de cuvinte specifice limbajului medical de specialitate. Cu siguranță, după ce trece pandemia, vom fi cu toții doxa în virusologie, epidemiologie și alte asemenea, cuvinte încurcate și încruntate, toate terminate în mod savant, în ”gie”.

S-ar părea că totuși nu e de glumă, sau dacă e o glumă devine tot mai groasă, nu avem nicio dovadă a scăderii îmbolnăvirilor, ba dimpotrivă, iar dacă o pățești, poți doar să te rogi să faci o formă ușoară. Iar dacă nu faci o formă ușoară, te poți ruga să nu ai alea… COMORBIDITĂȚI, iar dacă le ai, te poți ruga pentru o moarte demnă. Cred că această ultimă rugăminte nu prea are șanse să-ți fie îndeplinită, având în vedere ce pățești, dacă boala se înrăutățește, ”ajutată” și de cele de mai sus. Nici nu le mai pronunț numele, s-ar putea să fie de rău augur.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut, este să ne ferim cât putem din calea virusului, să păstrăm distanța socială și să avem psihicul tare.

Pentru îmbunătățirea psihicului, eu, la Lupșa, am hotărât să arborez drapelul românesc. În caz că vin ungurii să ne preia, să știe cu cine au de-a face! Râsu-plânsu, într-o lume care, în loc să-și revină, parcă o ia tot mai mult la vale.

No, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață de-aci din Ardeal

Terapie Bowen la distanță, miercuri și joi, 29 și 30 aprilie,2020

Lasă un răspuns

Pentru cei care doresc să beneficieze de terapia Bowen, ne ”întâlnim” azi, sau mâine, la ora 20. Vă rog să nu participați la ambele ședințe, dacă nu vreți să vă simțiți ”ca loviți de tren”.

Azi voi lucra pe stres și partea de jos a corpului, iar mâine, pe stres și pe partea superioară a corpului, așa că puteți alege la care ședință să participați.

Mai multe detalii pentru cei care nu cunosc terapia Bowen, aici!

Ar fi util să știu cine participă.

Vă mulțumesc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum a venit Masha în familia noastră…

Lasă un răspuns

Dragi copii,

Sunt sigură că v-ați plictisit să tot stați în casă și să faceți aceleași lucruri zi de zi, așa că m-am gândit să vă readuc zâmbetul pe față, istorisindu-vă niște povestioare. Unele sunt adevărate, altele ar putea fi, dar voi știți cel mai bine că noi, oamenii, trăim când în lumea adevărată, când în lumea poveștilor, iar uneori nu ne mai dăm seama care o fi una și care cealaltă.

Vreau să vă povestesc despre Masha, o cățelușă hazlie și plină de temperament, care știe întotdeauna ce vrea și nu se lasă dusă de nas, chiar dacă uneori vrei s-o păcălești.

Dar, să începem cu începutul… Era acum aproape doi ani, adică prin august 2018, când m-am dus să iau apă de la izvorul din capătul satului. Până aici, nimic neobișnuit. Apa acestui izvor este foarte bună, iar oamenii vin cu mașinile pentru a se aproviziona, pentru mai multe zile. Rare sunt ocaziile în care nu trebuie să aștepți la rând, după mai multe mașini.

Ei, s-ar părea că azi sunt norocoasă, doar o mașină e în fața mea, nu trebuie să aștept prea mult. Când să mă apropii însă de apă, ce să vezi? Un cățel mic, cât o mănușă, stă și tremură în tufiș. Mă tot uit la el, el se uită la mine… Ce să zic, a fost dragoste la prima vedere!

Când să plec, după ce mi-am umplut bidoanele cu apă, nu mă pot abține și pun și cățelul în portbagaj, fără a ști cum va fi primit acasă, mai ales că mai avem un câine mare și bătrân, Chino pe numele lui.

Norocul meu a fost că micul cățel, care s-a dovedit la scurt timp că era fetiță, a fost bine primit în familie, iar după vreo două ore, după ce a primit mâncare și culcuș, a încetat să mai tremure și a început să exploreze curtea, aflată pe vremea aceea în șantier.

După câteva zile, Masha (așa am botezat-o), era în elementul ei, parcă ar fi trăit de când lumea în casa noastră, iar Chino a acceptat-o din prima.

La revedere copii, ne vom mai reîntâlni zilele viitoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o bunică ce deocamdată nu le poate spune povești nepoților, așa că preferă să scrie…

Ce-am avut și ce-am pierdut!

Lasă un răspuns

Acum, când privesc în urmă, cred că cel mai de preț lucru pe care l-am avut, dar nu l-am prețuit îndeajuns, a fost LIBERTATEA. Eram liberă să ies din casă și să merg în absolut toate locurile în care aveam chef, eram liberă să iau masa la restaurant, fără să-mi pese că cel de la masa vecină tocmai ,a strănutat, eram liberă să merg cu autobuzul, ba chiar îmi plăcea foarte mult, fiindcă aveam tot timpul o carte în rucsac…

Sau, puteam pleca oriunde în lumea asta mare, în Spania, în Italia, ori chiar în China, dacă voiam.

Anul 2020 trebuia să fie unul plin de evenimente pentru mine, voiam să închei marcajul pentru Camino de Santiago prin Munții Apuseni, trebuia chiar să mă grăbesc, deoarece primul pelerin din Spania se anunțase deja, pentru luna mai. Abia așteptam să ne întâlnim și să-l însoțesc o perioadă, pe drum. De asemenea, trebuia să termin ghidul pelerinului, pentru ca munca mea să fie perfectă… Mda, perfectă!

Până la această oră, ar fi trebuit să am lansarea noii mele cărți, să o țin în mână și să o văd în librării. O carte e ca propriul tău copil, practic, i-ai dat viață din sufletul tău, iar prima dată când pleacă în lume, ai emoții la fel de mari ca pentru copiii tăi: oare va plăcea oamenilor, oare vor dori să mai citească și celelalte cărți pe care le-am scris, după ce o citesc pe aceasta, oare…

Acestea erau planurile mele mari pentru 2020, dar erau și momentele delicioase petrecute cu nepoții, o seară la teatru, o duminică prin munți…

Fără să-mi dau seama, toate acestea au dispărut precum fumul ce iese lin pe coș, iar într-o clipită, devine una cu neantul. Tare aș vrea să știu dacă planurile mele suferă doar o amânare, sau îmi pot lua adio de la ele?

Mi-e dor de o parte din viața mea de dinainte, de acea parte care reprezintă LIBERTATEA. Nu-mi este dor de eterna fugă de ici-colea, de mall-urile aglomerate, de supermarketuri în care nici nu-i vezi pe purtătorii cărucioarelor în spatele mormanelor de cumpărături, de poluare, de gălăgie și de mitocănism.

Nu că acestea ar fi dispărut fără urmă, sunt convinsă că se vor reactiva, poate cu mai mare forță, după atâta amar de abstinență.

Aproape că mi-e dor de avioane. La Lupșa, trecea un avion la câteva minute, acum doar vreo 2-3 pe zi.

Mi-e dor de o lume în care oamenii cumpără doar cât mănâncă, călătoresc doar dacă e musai și reînvață să se bucure de verdele unei frunzulițe noi, care a apărut în copăcelul din fața blocului.

Sperând că lumea cu susul în jos în care trăiam să se întoarcă în poziția firească, nu pot decât să spun: HAI, LIBERARE! (cu adevărat, nu cu mască și cu mănuși de cauciuc)

Manuela Sanda Băcăoanu

ADIO, OPULENȚĂ!

Lasă un răspuns

Coronavirusul ăsta ne-a lovit urât. Dar, părerea mea sinceră, este că meritam; cu vârf și îndesat. Da, știu, stăm în casă, am făcut curat în dulapuri de cel puțin 5 (cinci) ori, am recitit cărți de care nici nu ne mai aduceam aminte, am luat la rând toți foștii colegi, de care ni s-a făcut cumplit de dor, nu ne mai vedem copiii și nepoții decât pe laptop, dar… toate astea vor trece.

Ar mai fi însă un lucru care ar fi bine să ne treacă și anume snobismul și fuga după opulență. Măi, da ce concedii, măi, da ce nunți, majorate, botezuri, înmormântări mai făceam, vă amintiți?

Parcă toată lumea era la întrecere cu toată lumea, care face cea mai cocoțată nuntă, ce cai verzi pe pereți să mai inventezi, domnule?, de la fântâna de ciocolată, la barul cu băuturi exotice, sau la cel cu fructe, dulciurile simandicoase și felurile de mâncare cât mai excentrice, până la artiștii care-ți cer câștigul tău pe-o lună pentru o oră de ”prestație”, toate s-au văzut. Mirii își storceau mințile să găsească ceva în plus, părinții se priveau îngrijorați, dar mai scoteau de prin buzunare cât să le facă ”pofta” copilașilor… Lasă, că odată-i nuntă!

Bun, asta era nunta. Apoi, după nuntă, botezul… care era tot un fel de nuntă, da o țâră mai mică. Cel mai nefericit din toată adunarea aceea era, bineînțeles, botezatul, care nu înțelegea în ruptul capului de ce lumea lui (sau a ei) s-a întors cu susul în jos.

Ei, dar ce să vezi, a apărut moda majoratelor, cu mare tam-tam! Părinții oftau, da plăteau! Ce puii mei, că doar n-om fi mai prejos decât…!

Iar cum nu este lucru fără de sfârșit, se mai sfârșea și câte o viață, iar înmormântarea era urmată neapărat de o masă cu trei feluri de mâncare, băutură, suc, iar ca să nu uite oamenii la ce au venit, mai primeau și-un colăcuț, să fie de sufletul mortului!

Și am ajuns la parastase… da, că și astea au devenit opulente! Pe vremuri, te duceai cu parastasul și cu sticla de vin la biserică, preotul făcea slujba, apoi plecai frumos acasă… Ei, dar acum se schimbase kalimera, nu conta de câți ani plecase defunctul, era musai să comanzi colaci și cozonaci ca la înmormântare, suc, vin și țuică, iar unii chiar dădeau mese la restaurant. Stai să vezi, că dacă se nimereau mai multe parastase, la ieșirea din biserică te trăgeau bieții oameni de mânecă, să iei și de la ei, că doar n-or merge cu pomana acasă…

Mda, lumea era buiacă rău, despre concedii nu vă mai spun, că știți și singuri.

Ei ș-acum, un virus mititel ne făcu pe toți să stăm acasă, hainele de firmă se învechesc în dulap, iar noi ne războim cu amintirile, că de planuri, nu prea avem chef.

Dar eu zic că starea aceasta în care ne-a adus spurcatul de virus ar trebui să ne dea de gândit, iar în viitor, când vrem să aruncăm banii pe fereastră, mai bine să-i îndreptăm către un act de caritate. Degeaba îi dai sătulului, că tot nu va crede flămândului. Așa cum nici sănătosul nu-l poate înțelege pe cel bolnav.

Să fiți sănătoși! Aveți grijă la hainele de fițe, mai aerisiți-le, să nu facă molii, doamne ferește!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce este un critic literar?

1 răspuns

Încă de pe vremea liceului, m-am tot întrebat care o fi rolul criticilor literari în viața literară și, mai ales, cum ajunge cineva critic literar?

Sunt foarte mulți ani de atunci, însă eu am rămas la aceeași părere și anume că acești critici literari sunt un fel de politicieni. Cum am ajuns la această concluzie? Foarte simplu: de obicei, în politică intră cei ce nu prea se pricep la nimic, adică nu au o profesie care să le placă și din care să scoată destui bani. Atunci, hop și ei în politică, unde bineînțeles la început ești nevoit să cotizezi zdravăn pentru a fi pe un loc fruntaș pe listă la alegeri, dar pe urmă, trai nineacă pe banii babacului, sau mai bine zis pe banii noștri, ai contribuabililor, care n-am fost destul de ”isteți” pentru a mulge la vaca politichiei…

Cam așa e și cu critica literară. N-am înțeles niciodată de ce în manualul de literatura română erau pagini întregi pe care trebuia să le memorezi, în care ți se explica ce sentimente trebuie să-ți trezească nu știu care poezie, sau ce-a vrut să spună poetul, sau dramaturgul, sau prozatorul, când zicea nu știu ce. Sincer, chiar dacă le-am citit, n-am fost în stare să le țin minte niciodată, mai ales după ce am observat că dacă spun versuri și citate pe de rost iau 10, iar dacă spun ce-mi trece mie prin cap, iau 9.

Sunt foarte curioasă câți elevi care au absolvit liceul își mai amintesc de vreo analiză literară? Sunt sigură că fiecare-și amintește de cărțile care i-au plăcut, cu care a rezonat și pe care le poartă în suflet, dar atât. Sentimentele pe care musai trebuia să ni le stârnească o anumită creație literară, sau că ea se încadrează în nu știu care curent literar, că cineva a zis despre autor diverse chestii, nu mai ține minte nimenea.

Da, veți spune că ține de cultura generală ca să știi anumite lucruri, dar eu tot nu înțeleg cum unii pot trăi deoarece scriu despre alții care au scris, fiindcă ei, din capul lor, nu pot scrie nimic….

Mda, acum probabil, unii-mi vor sări în cap, iar alții-mi vor arunca mănușa… Stați liniștiți, nu voi păți nimic, vocea mea nu e atât de importantă, încât să zguduie vreun zid; nici măcar un gard din lemn.

Totuși, nu pot încheia înainte de a spune că critica literară e totuși o căpușă ce trăiește pe spatele celor care muncesc cu adevărat. Și o spun din experiență proprie, atunci când scrii, dai frâu liber propriilor sentimente și nu-ți pasă ce va crede cel care citește. De fapt, fiecare scrie pentru el. Dacă ai scrie pentru ceilalți, ar ieși o varză, fiindcă ar trebui să fii atent să nu superi pe cutare, sau să nu-i pice greu lui cutărescu.

Eu fiind prea mică pentru a fi băgată în seamă, pot spune tot ce-mi trece prin cap și credeți-mă, e un sentiment foarte plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

Coasta Amalfi: Sorento-Positano-Jurnal de vacanță 6

Lasă un răspuns

manuelasandablog

Dacă ai fost în sudul Italiei și ai ratat Coasta Amalfi, e ca și cum ai fi vizitat Louvre și nu ai văzut Gioconda. Deoarece aventura noastră pe această faimoasă coastă s-a desfășurat în trei episoade, toate trei în aceeași zi, o voi împărți și eu la fel, pentru a nu scrie un articol kilometric.

Să-i dăm bătaie, așadar…

Am pornit dimineața cu trenul pe linia privată Circumvezuviana, de la Pompei la Sorento, de unde se pot lua autobuzele ce duc turiștii pe Coasta Amalfi, care-și ia numele de la orășelul cu același nume și care se află pe la jumătatea distanței dintre Sorento și Salerno, punctul terminus al excursiei de o zi pe care o poate face orice turist, în schimbul a 8 euro. Îți iei bilet până la Salerno, dar poți coborî pe traseu, acolo unde ți se pare că ai ceva interesant de văzut, apoi să iei…

Vezi articolul original 539 de cuvinte mai mult

A mai plecat un Suflet în Cer

Lasă un răspuns

Fiecare dintre noi am trecut prin dureroasa experiență de a fi pierdut pe cineva drag, cineva cu care ieri ai vorbit la telefon, sau l-ai ținut de mână, iar AZI, afli cu stupoare, că nu mai e.

Cum poate fi plecarea aceasta atât de bruscă, atât de nemiloasă și cât gol poate ea lăsa în urmă…

Se spune că nimeni nu pleacă dincolo, decât atunci când sufletul își dorește cu adevărat acest lucru. Aș vrea să cred asta cu tărie, dar.. nu știu ce să zic.

Prima dată ne-am văzut acum opt ani, o voce plăcută m-a sunat, întrebându-mă dacă practic terapia Bowen la domiciliu, deoarece nu se poate deplasa la cabinet: ”Am 39 de ani și sunt netransportabil” îmi spunea cu simplitate și seninătatea dată de cei aproape 20 de ani pe care-i petrecuse deja într-un scaun cu rotile.

Și m-am dus. Toată familia se mira că am avut curajul să merg la un simplu telefon, dar ceva din acea voce îmi spunea că are nevoie de mine. N-am reușit să intermediez vreun miracol pentru ei, spun acest lucru fiindcă fiecare se lupta cu propria soartă, așa că am ajuns să le fac tuturor Bowen, iar serile în care mergeam în casa lor erau de sărbătoare pentru mine, era ca și cum aș fi vizitat rude dragi și apropiate, totuși, sper că am reușit să-i ajut cât de cât.

Călin nu înceta să mă uimească de fiecare dată cu mulțimea cunoștințelor pe care le acumulase (mai putea să-și folosească mâinile pentru a manevra tastele calculatorului) și cu înțelepciunea de care dădea dovadă. Era sufletul familiei, toată lumea lor se învârtea în jurul lui. Era tot timpul la curent cu toate evenimentele din micul lor orășel, știa lucruri de care sunt convinsă că oamenii care ieșeau zilnic în lume habar n-aveau.

Soarta lui a fost una crudă încă din copilărie, dar nu l-am auzit niciodată plângându-se, lua lucrurile așa cum veneau. Era convins că a venit în această viață pentru a experimenta un mod diferit de a trăi.

Mi se pare ciudat că trebuie să vorbesc la trecut despre un om cu care acum două zile am vorbit la telefon. 47 de ani a durat viața lui… Foarte puțini, ar zice majoritatea dintre noi, dar cred că a reușit să urce spiritual mult mai sus decât mulți dintre noi, cei care ne plângem de scurtimea zilelor și de faptul că n-am reușit să ducem la îndeplinire tot ce aveam de gând. În aceste momente, brusc îți dai seama că aproape nimic din cele ce ne ocupă timpul nu este important, majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt doar pentru a ne alimenta EGO-ul, iar sufletului îi oferim o foarte mică parte a vieții noastre.

Drum bun, Călin, acolo printre aștri, știu că ești scăldat în Lumina lui Dumnezeu și că, în sfârșit, poți zbura, așa cum ai visat în atâtea rânduri!

Noi, cei care am rămas, putem doar să vărsăm o lacrimă și să ne uităm la Cerul albastru, în speranța că ne vom mai revedea cândva.

Îngerii să-ți vegheze calea, iar sufletul să-și urmeze drumul…

Manuela Sanda Băcăoanu …

Mirare

Lasă un răspuns

Credeam că ești aici, lângă mine și că vei fi mereu… O fluturare de mână, asemeni aripii rănite a unui porumbel dolofan, venit de nicăieri și plecat niciunde, mi-a confirmat că nimic nu este sigur, că viața se poate întrerupe brusc, uneori la o vârstă la care chiar și preotului îi stau cuvintele în gât, când trebuie să cânte prohodul…

Ce ciudat, ne plimbam mereu pe aceeași stradă, dar întotdeauna pe trotuare diferite.

Tu erai tot timpul înconjurat de fete tinere, cu flori în mână, iar eu vă priveam geloasă de la fereastra care dădea spre inima ta, dar pe care n-ai deschis-o niciodată, preferând plimbatul acela fără noimă și fără rost, prin inimile rănite de alții, dar pe care nu erai în stare nici să le vindeci, nici să le lași să zburde pe imensa câmpie a iubirii…

Și-atunci, dintr-o dată, am devenit înțeleaptă. Nu-mi mai pasă de plimbările tale furișate la miez de noapte, nu-mi mai pasă de florile ofilite din toate vazele roz din casa mea… Am descoperit că toată acea fatalitate care mă împingea irezistibil spre tine s-a ofilit și ea, asemeni trandafirilor galbeni ce mă făceau să lăcrimez de fiecare dată când îi culegeam, cu spinii lor care știu atât de bine să-ți sfâșie carnea… și inima … și sufletul.

Acum ești aici, dar nu-mi mai pasă, tot ceea ce-mi doresc este să poți simți și tu, măcar o dată, cum e să alergi după o fantomă gri, care părăsește încet orașul, fără să privească nici măcar o dată în urmă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Semne divine

Lasă un răspuns

Prima zi de Paști a fost apăsătoare; de dimineața până seara, o plapumă groasă de nori a acoperit cerul, parcă întreaga natură spunea: stați acasă! Și-am stat acasă.

Nu se compară însă statul acasă într-un apartament de bloc, (știu ce spun, am experimentat asta trei săptămâni) sau la țară, unde poți ieși în curte, în grădină, te poți bucura de verdele tot mai pregnant al copacilor și de florile unele albe, iar altele roz ale piersicilor, caișilor și cireșilor.

Duminica de Paști a trecut repede, chiar dacă n-am ieșit nici măcar din casă, dar m-a lăsat așa, cu un gust amar, parcă Dumnezeu era supărat pe noi și după ce că nu ne lasă pe-afară, ne mai dă și vreme mohorâtă.

Era o atmosferă de parcă nu numai oamenii erau bolnavi, ci întreaga natură suferea și avea nevoie de un repaus, pentru a se face bine.

Așteptam cu interes ploaia, dar abia spre seară a țârâit un pic, totuși, parcă atmosfera s-a mai detensionat, iar luni dimineața soarele ne-a întâmpinat surâzător, era de parcă fusesem puși la colț, iar acum pedeapsa se încheiase. Iluzie, pedeapsa continuă, pentru unii mai grea, iar pentru alții, mai ușoară.

Azi am ieșit un pic afară, am păstrat distanța socială, n-am întâlnit țipenie de om, așa că… ne-am dezmorțit un pic oasele eu și bătrânul meu câine.

Vreau să cred că vremea bună din ultimele două zile este semnul că vom fi iertați până la urmă, că merităm o a doua șansă, depinde doar de noi cum o vom folosi.

Poate vom reuși să trăim frumos, să fim fiecare dintre noi schimbarea pe care o dorim în lume. Niciodată nu-i vom putea schimba pe ceilalți, dar să nu uităm că ei sunt oglinda noastră. Dacă dorim ca în ei să apară ceva diferit, să fim noi cei care se schimbă, iar rezultatul nu va întârzia să apară.

Chino și cu mine vă salutăm de pe Runcurele

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi (mai rar, iar acum și cu declarație pe proprie răspundere)