Credeam că ești aici, lângă mine și că vei fi mereu… O fluturare de mână, asemeni aripii rănite a unui porumbel dolofan, venit de nicăieri și plecat niciunde, mi-a confirmat că nimic nu este sigur, că viața se poate întrerupe brusc, uneori la o vârstă la care chiar și preotului îi stau cuvintele în gât, când trebuie să cânte prohodul…

Ce ciudat, ne plimbam mereu pe aceeași stradă, dar întotdeauna pe trotuare diferite.

Tu erai tot timpul înconjurat de fete tinere, cu flori în mână, iar eu vă priveam geloasă de la fereastra care dădea spre inima ta, dar pe care n-ai deschis-o niciodată, preferând plimbatul acela fără noimă și fără rost, prin inimile rănite de alții, dar pe care nu erai în stare nici să le vindeci, nici să le lași să zburde pe imensa câmpie a iubirii…

Și-atunci, dintr-o dată, am devenit înțeleaptă. Nu-mi mai pasă de plimbările tale furișate la miez de noapte, nu-mi mai pasă de florile ofilite din toate vazele roz din casa mea… Am descoperit că toată acea fatalitate care mă împingea irezistibil spre tine s-a ofilit și ea, asemeni trandafirilor galbeni ce mă făceau să lăcrimez de fiecare dată când îi culegeam, cu spinii lor care știu atât de bine să-ți sfâșie carnea… și inima … și sufletul.

Acum ești aici, dar nu-mi mai pasă, tot ceea ce-mi doresc este să poți simți și tu, măcar o dată, cum e să alergi după o fantomă gri, care părăsește încet orașul, fără să privească nici măcar o dată în urmă.

Manuela Sanda Băcăoanu