Dragi copii,

Sunt sigură că v-ați plictisit să tot stați în casă și să faceți aceleași lucruri zi de zi, așa că m-am gândit să vă readuc zâmbetul pe față, istorisindu-vă niște povestioare. Unele sunt adevărate, altele ar putea fi, dar voi știți cel mai bine că noi, oamenii, trăim când în lumea adevărată, când în lumea poveștilor, iar uneori nu ne mai dăm seama care o fi una și care cealaltă.

Vreau să vă povestesc despre Masha, o cățelușă hazlie și plină de temperament, care știe întotdeauna ce vrea și nu se lasă dusă de nas, chiar dacă uneori vrei s-o păcălești.

Dar, să începem cu începutul… Era acum aproape doi ani, adică prin august 2018, când m-am dus să iau apă de la izvorul din capătul satului. Până aici, nimic neobișnuit. Apa acestui izvor este foarte bună, iar oamenii vin cu mașinile pentru a se aproviziona, pentru mai multe zile. Rare sunt ocaziile în care nu trebuie să aștepți la rând, după mai multe mașini.

Ei, s-ar părea că azi sunt norocoasă, doar o mașină e în fața mea, nu trebuie să aștept prea mult. Când să mă apropii însă de apă, ce să vezi? Un cățel mic, cât o mănușă, stă și tremură în tufiș. Mă tot uit la el, el se uită la mine… Ce să zic, a fost dragoste la prima vedere!

Când să plec, după ce mi-am umplut bidoanele cu apă, nu mă pot abține și pun și cățelul în portbagaj, fără a ști cum va fi primit acasă, mai ales că mai avem un câine mare și bătrân, Chino pe numele lui.

Norocul meu a fost că micul cățel, care s-a dovedit la scurt timp că era fetiță, a fost bine primit în familie, iar după vreo două ore, după ce a primit mâncare și culcuș, a încetat să mai tremure și a început să exploreze curtea, aflată pe vremea aceea în șantier.

După câteva zile, Masha (așa am botezat-o), era în elementul ei, parcă ar fi trăit de când lumea în casa noastră, iar Chino a acceptat-o din prima.

La revedere copii, ne vom mai reîntâlni zilele viitoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o bunică ce deocamdată nu le poate spune povești nepoților, așa că preferă să scrie…