N-am mai scris de o vreme despre terapia Bowen, dar văd că articolele vechi sunt încă citite cu interes.
Aș vrea să vă vorbesc azi despre această minunată terapie care este foarte utilă cuplurilor care vor să aibă un bebeluș și nu reușesc. Se știe că în zilele noastre că stresul, lipsa odihnei și alimentația neadecvată duc la scăderea drastică a natalității.
Vorbesc despre faptul că sunt foarte multe cupluri care-și doresc copii dar nu-i pot avea, nu despre cuplurile care au un copil și s-au oprit aici de bunăvoie.
Terapia Bowen acționează asupra întregului corp, aducându-l la starea de echilibru și de relaxare, foarte necesare amândouă pentru a aduce pe lume copii frumoși, sănătoși și inteligenți, lucru dorit de orice familie.
Mulți tineri care nu au neapărat dizabilități fizice, apelând la terapia Bowen au reușit să-și îndeplinească visul de a avea copilul sau copiii mult doriți.
Tot ce pot eu spune este să încercați, este mult mai ieftin decât procedeele moderne, este relaxant, plăcut și are multiple avantaje.
În concluzie: VREȚI COPII DAR NU VIN? APELAȚI LA TERAPIA BOWEN, VĂ POATE FI DE MARE AJUTOR!
Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master
Duminică am făcut o mică excursie, împreună cu Ștefan și Masha. Vremea era minunată, numai bună pentru a mai explora împrejurimile, înainte de venirea iernii. Am luat-o pe sub Mărgaia, voiam să mergem până la Valea Lupșii, apoi să ne întoarcem pe partea cealaltă a Arieșului, pe fostul drum al mocăniței, acum devenit al tuturor.
Ștefan zicea ca pe varianta mai joasă, mai aproape de râu sunt bălți și noroi, știam și eu asta, așa că am luat drumul din dreapta, ce urca pieziș. Toate bune și frumoase, până am ajuns pe Mărgăița, de unde nu se mai vedea nicio cărare, totul se oprea într-o pădure plină de mărăcini, imposibil de tranzitat. Ce ne facem?
Bine că e la amiază, e lumină și chiar soare, fiindcă am mai pățit asta în condiții mai vitrege, când soarele se rostogolea somnoros spre apus, iar umbrele nopții ne dădeau târcoale. Ba ce să vezi, eram și foarte departe de casă.
Acum suntem bine, trebuie doar să coborâm vertiginos spre cărarea pe care o cunoaștem și… gata. Ei, dar până acolo, a mai fost un soi de cărare prin pădure, îngustă și periculoasă sau cel puțin mie mi se părea astfel. La vară aș vrea să merg pe Camino Primitivo, sunt curioasă dacă e la fel de greu.
Dar cum totul e bine când se sfârșește cu bine, într-un final am ajuns la cărarea pe care o căutam, moment în care m-am simțit ca acasă, măcar că eram la câțiva kilometri. Probabil pentru a ne răsplăti eforturile, în calea noastră a apărut o margaretă, înflorită în plin decembrie. S-ar părea că nu numai omenirea este bulversată de aceste vremuri, dar și natura a luat-o razna. Vă las să vă delectați cu imaginile surprinse de-a lungul plimbării.
Să aveți o zi de decembrie exact așa cum v-o doriți!
Recunosc, aceasta este cea de-a doua încercare, prima dată am lucrat haotic și mi-am amintit diverse detalii abia când era prea târziu.
Buun. Încă din copilărie muream după mălai, aici la Lupșa fiind două rețete, una de dulce și una de post. Mălai de post nu știa să facă oricine, dar acela era preferatul meu. Cred că rețeta acestuia a pierit o dată cu ultima gospodină care mai știa să-l facă. Era ca o pâine galben-negricioasă, dar avea un gust incredibil. Se mânca în loc de pâine.
Mălai ”de dulce” am făcut și eu de câteva ori, era practic o prăjitură cu unt și smântână, bun și acesta, dar necorespunzător pentru gustul meu actual. De aceea, ”cere și ți se va da” este un adevăr atât de mare, fiindcă am găsit rețeta perfectă de mălai, în Moldova. Cum nu mi-am notat rețeta decât în memorie, la prima încercare n-am respectat toți pașii, de unii mi-am amintit prea târziu, iar pe alții i-am sărit pur și simplu. A doua oară am fost mai conștiincioasă, ba chiar am făcut și măsurători, așa că pot să vă împărtășesc întregul procedeu.
Se ia un dovleac plăcintar de mărime medie (eu am avut unul mic și încă o jumătate), se curăță de coajă și se taie în cubulețe. Eu întâi l-am tăiat, apoi l-am curățat, mi s-a părut mai simplu.( prima dată). A doua oară, l-am rugat pe soțul meu să execute faza aceasta și s-a descurcat foarte bine.
Drept că el a lăsat bucăți mai mari, eu l-am mărunțit. Am pus 4 căni de apă într-o cratiță, am deșertat bolul cu dovleac și l-am fiert câteva minute, până când s-a înmuiat. Am pus și un pic de sare în apă. L-am luat de pe foc și l-am pus afară, la răcit.
Separat, am măsurat într-un alt bol 2 căni de făină de mălai și o cană de făină albă, plus un pic de sare (foarte puțină).
După ce dovleacul s-a răcit, le-am amestecat pe toate, obținând un aluat ceva mai consistent decât cel pentru blatul de tort.
L-am copt în tavă, pe hârtie de copt, ca să nu fiu nevoită să adaug ulei (că și așa-i scump și nici sănătos nu e). Deasupra l-am ”ornat” cu 2 linguri de faină albă cu apă, de consistența unui scrob de clătite, pentru a face o crustă omogenă. La prima încercare n-am făcut acest lucru, iar mălaiul arăta ca asfaltul la primul strat, fără cel de netezire.
Coacerea ar trebui să dureze cam o oră, la mine a durat mai mult, deoarece cuptorul de la aragaz este un pic mai leneș.
L-am tăiat cu paharul, cum făcea mama cu pretențioasa prăjitură Kosuthkifli (nu cred c-am scris bine) pe care eu n-o mai fac. e plină de colesterol.
Sincer, la gust mi se pare mai bună prăjitura mea de mălai. Mulțumesc cumnatei Veta, care mi-a dezvăluit secretul.
Gospodine de pe toate meridianele, spor la muncă și la copt!
manuelasandablog 