Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.
Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.
Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.
Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.
Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.
Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.
UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!
Acum câteva zile, am primit din partea Primăriei Lupșa un chestionar, cu privire la părerea cetățenilor în ceea ce privește dezvoltarea comunei noastre.
Deoarece mie nu mi-a ajuns spațiul din chestionar pentru a formula toate ideile pe care le am în legătură cu viitorul comunei, m-am gândit să le expun aici:
LUPȘA ÎN VIITOR
Localitatea Lupșa este o localitate cu un mare potențial economic, cu oameni harnici, dornici să se implice în viața comunei și s-o facă una dintre cele mai frumoase de pe Valea Arieșului.
În continuare, îmi permit să-mi exprim ideile despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Cea mai mare problemă, în prezent, este dezastrul ecologic de pe albia Arieșului și a afluenților acestuia, de pe teritoriul comunei Lupșa. Este nevoie de o acțiune care să se bazeze pe voluntariat pentru a face o curățenie generală, dar și de o mână de fier, care să dea amenzi usturătoare tuturor celor care nu respectă legea și aruncă gunoaie în apropierea albiilor de râu. De asemenea, trebuie amenajat un loc în care oamenii pot transporta moloz și alte resturi din gospodărie, care nu se pot pune în containerele de gunoi menajer. Sunt de părere că Primăria ar trebui să ofere acest serviciu, contra cost. Ai moloz? Foarte bine, noi te scăpăm de el, dar plătești. Nu trebuie să fie un preț prea mare, dar oamenii vor ști că nu mai au voie să arunce la întâmplare și, mai ales, că vor primi amendă dacă fac acest lucru. De asemenea, montarea unor plase la intrarea și ieșirea Arieșului de pe teritoriul comunei, ar face ca nimeni să nu mai poată spune că ”vin din aval!” se va vedea exact care sunt gunoaiele noastre.
Alimentarea cu apă potabilă este iarăși un subiect foarte important, care trenează de zeci de ani. Eu sunt de părere că ar trebui să se construiască o rețea nouă, după standarde europene, iar rețeaua veche să se păstreze, pentru apă menajeră. Este important ca oamenii să fie implicați în această lucrare, prin voluntariat sau prin participare cu o sumă de bani.
Canalizarea merge mână în mână cu amenajarea trotuarelor, care nu va fi o lucrare ușoară, mai ales că spațiul dintre șosea și case este destul de strâmt.
Amenajarea drumurilor laterale este iarăși importantă. Sunt comune care au dus asfaltul până la ultima casă din sat. Trebuie avut însă în vedere și cum se face asfaltarea, deoarece am văzut în multe locuri porțiuni de drum asfaltat foarte strâmte, cu toate că spațiul permitea mai mult. Știm cu toții că se fac afaceri cu asfaltul care ”prisosește”, din pricină că nu sunt respectate normele și proiectele.
Se vorbește despre Lupșa ca despre o localitate cu potențial turistic foarte mare. De la potențial și până la a deveni în realitate o comună turistică, este însă un drum de parcurs. În primul rând, curățenia. Vorbeam despre curățenie pe albiile de râu, dar aceasta trebuie să fie peste tot, pe marginea drumurilor și în curțile oamenilor. Iar dacă ar începe cu centrul comunei, ar fi ideal. Aceasta ar necesita următoarele lucrări, care nu sunt neapărat foarte costisitoare, cer mai mult mână de muncă:
– amenajarea părculețului cu monumentul eroilor;
– amenajarea zonei din jurul Muzeului Etnografic, cu arbuști și flori în față și parcări civilizate în spate ;
– curățarea și vopsirea podului peste Valea Caselor;
– vopsirea gardului bisericii;
– curățarea și vopsirea podului peste Arieș, spre Hădărău;
– redeschiderea spre vizitare a Muzeului Etnografic;
– curățarea tuturor șanțurilor prin muncă de voluntariat;
– amenajarea spațiului denumit ”Locul Târgului”, ca loc de agrement al comunei, construirea unei scene, a unor locuri pentru grătar și a unor chioșcuri în care locuitorii pot lua masa și se pot adăposti de eventualele ploi. Aici, s-ar putea desfășura diverse activități culturale și de divertisment.
– redeschiderea Bibliotecii Comunale, care pe vremuri număra mii de titluri. Cei care doresc, ar putea să facă donații de carte către bibliotecă.
6. Amenajarea unei pârtii de schi pe Munceluș ar fi foarte utilă pentru a aduce Lupșa în circuitul turistic al Apusenilor. Aceasta este o lucrare importantă, care necesită investiții mari, dar poate s-ar putea atrage un investitor care s-o realizeze.
7. Primăria ar putea încheia parteneriate cu cetățenii care doresc să ofere cazare sau produse agricole pelerinilor care vor veni să facă traseul ”Camino de Santiago” pe care l-am marcat deja pe teritoriul comunei. De asemenea, pentru buna desfășurare a acestei activități turistice, la care preconizez că vor participa sute sau chiar mii de pelerini din țară și din afara ei, este necesară implicarea primăriei, pentru amenajarea unor locuri de popas și a unor izvoare de pe teritoriul comunei. De asemenea, pe lângă marcaje, mai sunt necesare plăcuțe și hărți care să ușureze orientarea pelerinilor. Să nu uităm că aceștia vor aduce prosperitate comunei, prin faptul că vor dormi, vor mânca aici și vor face reclamă acestor locuri.
8. Pentru a conserva și a duce mai departe tradiția populară, propun înființarea unei asociații care să confecționeze mici obiecte artizanale ce pot fi vândute ca și amintiri, într-un spațiu care va fi special amenajat sau în incinta muzeului.
9. Pe lângă Zilele Comunei și ieșirea anuală la Morminte, propun înființarea unui Festival al Portului Popular, a cărui primă ediție ar fi avut loc în anul 2021, dacă n-ar fi fost pandemia. L-am amânat pentru luna iunie, 2022. Sperăm să-l putem organiza în condiții de pace și liniște.
10. Pentru ca obiceiurile și portul popular să fie duse mai departe, ar fi frumos să reînviem tradiția șezătorilor, pentru ca persoanele care deja au o vârstă destul de înaintată să poată preda ștafeta celor tineri, învățându-i diverse meșteșuguri și pentru a redobândi abilitatea de a conviețui împreună, nu fiecare separat, așa cum ne-a obligat nu numai pandemia ci și tehnologia modernă. Șezătorile ar putea deveni o atracție turistică dacă s-ar organiza periodic, iar acest lucru ar fi popularizat.
11. În măsura în care situația juridică a Căminului Cultural se rezolvă, este necesară reabilitarea clădirii acestuia și dotarea cu mobilier adecvat. Pentru a nu-i uita pe seniorii comunei, s-ar putea organiza un Club al Pensionarilor, în care persoanele care doresc, să-și poată petrece timpul în mod plăcut: jucând șah, citind o carte, ascultând muzică, pictând, învățând o limbă străină sau citind povești copiilor de la grădiniță și din clasele mici, după un orar stabilit de comun acord cu școala.
12. Am observat că o porțiune din gardul școlii din Lupșa este deteriorat, acea zonă fiind oarecum sălbăticită, plină de tufișuri și buruieni. Sunt de părere că în acel spațiu s-ar putea amenaja o zonă sportivă, dotată cu diverse aparate de sport. Aceasta ar putea rămâne în curtea școlii sau să fie scoasă înafara ei. De asemenea, ulița de dincolo de gard trebuie reabilitată, deoarece intri în noroi până la glezne când treci pe acolo.
Pornind de la zicătoarea că ”Omul sfințește locul!”, am schițat câteva idei pentru o Lupșa care să arate cât de cât că face parte din Europa.
Sunt de părere că toate aceste lucruri se pot realiza în timp, cu hărnicie și curaj. Promit să spun ”Prezent!” de câte ori voi fi solicitată pentru oricare dintre acțiunile de voluntariat ce se vor organiza și cu idei noi, dacă este cazul. Colaborând cu toții, vom putea să facem din Lupșa „Colțul de Rai” în care fiecare va dori să se întoarcă, ca turist sau de ce nu, ca locuitor al comunei.
”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.
Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.
Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.
Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?
Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.
Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.
Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!
Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.
Azi am fost foarte harnică, am gătit trei feluri de mâncare. Sper să vi le pot prezenta pe toate, deoarece, când să mă așez și eu să savurez ce gătisem, mi-am verificat emailul și am băgat de seamă că cea de-a patra carte tocmai a sosit de la editură, ca să-i mai arunc un ochi. Așa că fuga-fuguța, să-i dăm bătaie!
Această supă se face foarte repede, nu necesită multe ingrediente, dar este deosebit de gustoasă și de sățioasă.
Am tăiat mărunt o jumătate de ceapă mare, am dat un morcov pe răzătoarea mare și le-am aruncat în oala cu apă. Când a început să fiarbă, am adăugat linte roșie, un pic de sare și piper. Trebuia să pun și un pic de cimbru, dar am uitat.
Separat, am făcut găluștele, iarăși foarte simplu: într-un castron am pus grișul, peste care am adăugat in măcinat, proporția fiind cam 1 lingură de in la 4 de griș. Am adăugat apă și am obținut un amestec un pic mai subțire decât la găluștele cu ou, pe care l-am lăsat să se odihnească un pic, până a devenit de aceeași consistență. Din păcate nu am măsurat, eu gătesc cam ”la ochi”. Când apa fierbea, am pus găluștele, le-am lăsat să fiarbă vreo 15 min, apoi am adăugat o cană de apă rece, iar după ce au mai dat un clocot, am oprit focul și le-am lăsat sub capac, să mai schimbe impresii, unele cu altele..
Am găsit doar niște frunzișoare anemice de pătrunjel în grădină, pe care l-am adăugat după ce găluștele au făcut bâldâbâc, în supă.
Da, știu, azi e Sfântul Valentin, cu toții ne amintim că iubim, ar trebui să iubim, sau măcar să ne prefacem că iubim pe cineva, altfel nu suntem cool, nu suntem ”în rândul lumii”. N-am înțeles niciodată de ce se sărbătorește această zi, probabil e doar o chestiune de marketing, o bună ocazie ca vânzările să crească, măcar pe un anumit segment de piață.
În urmă cu un număr de ani, pe vremea când Valentine”s Day era total necunoscută în România, pe atunci nu știam nici măcar de Dragobete, a venit pe lume fiica mea cea mare. La mulți ani, Arina! Soțul ei e norocos, împușcă doi iepuri deodată. Chiar dacă uită de ziua ei, nu poate uita de Valentin, că e pe toate gardurile.
Dar voiam să vorbesc despre altceva acum, despre importanța fiecărei clipe, despre trăiri autentice și nu prefabricate, despre momentul în care simți că o altă ființă are destulă încredere în tine, încât să se apropie și să-ți miroasă mâna. Asta mi s-a întâmplat mie ieri, când am pornit, împreună cu Ștefan, într-o plimbare până la Fagul Împăratului. Am mai scris despre acest fag special, acum vreau să povestesc despre ascensiunea noastră pe un drum cu gheață ca sticla, iar când eram aproape în vârf, despre apariția neașteptată a unei căprioare pui, foarte prietenoasă și dornică să ne însoțească. Am crezut că a fost o întâlnire de moment, dar ne-a urmat câteva sute de metri, până în vârful dealului, unde este monumentul închinat Fagului.
Probabil era proaspăt părăsită de mama ei și-și căuta alți prieteni. I-am oferit o bucată de banană, dar a mirosit-o și m-a privit parcă spunându-mi: ” Nu știu ce-i asta, dar mulțumesc pentru ofertă!”, apoi a urcat în pădure, dar s-a întors din nou, s-ar părea că-i plăcea să fie în preajma noastră.
Ajunși în vârf, am hotărât să facem un ocol pe la Baia de Arieș, cu toate că erau vreo 7 km în plus, decât să mai coborâm pe gheața pentru care nu eram deloc pregătiți. Cu o sanie, ar fi fost floare la ureche.
Una peste alta, au fost câteva ore petrecute împreună, în natură, fără mofturi și fără pretenții. Cam așa ar trebui să fie viața, să nu aștepți un an întreg, o singură zi în care să arăți că iubești pe cineva.
Pe drumul cu gheață, e de la sine înțeles că n-am făcut poze, abia stăteam în picioare.
Povestea va fi scurtă, dacă am pus pozele întâi, nu multă lume ajunge până aici. Azi a fost o zi de vacanță, de fapt, câteva ore de vacanță. Ne-am hotărât într-un minut, azi dimineață, să dăm o fugă până la Arieșeni. De la Lupșa, sunt vreo 60 de km până în Vârtop, unde sunt pârtiile de schi.
Ce pot spune este că într-o zi perfectă de iarnă, destul de caldă, cu grade pozitive la soare, nu mă așteptam să găsim imenșii munți de zăpadă printre care sute de oameni se simțeau minunat, pe toate chipurile se vedeau zâmbete și destindere, doar coada de la telecabină îți încerca oarecum nervii. Dar oamenii sunt în vacanță, au timp să aștepte, soarele e sus, iar plăcerea coborârii pe schiuri merită așteptarea.
Aș fi dorit să facem și noi o tură sus-jos cu telescaunul, noi ne-am dus acolo doar să căscăm gura, dar cred că pe puțin 200 de oameni își doreau același lucru și erau cu toții înaintea noastră. Ne-am mai fâțâit un pic pe acolo, am luat un Kurtos și ne-am îndreptat spre mașină. Ne-am făcut damblaua, dar mai avem treabă și acasă.
Când ne-am întors, dăm la TV peste ”caravana libertății”. Dacă ar fi după mine, aș ridica toate restricțiile, să nu mai aibă auriștii ce comenta. Și pe urmă, scapă cine poate! Dacă te protejezi, foarte bine! Dacă nu, ești pe cont propriu, frate! Au murit destui idioți în această pandemie, ce mai contează câțiva? Vorbesc despre cei care s-au infectat cu voia, pentru a demonstra…ce?
Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.
Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.
Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.
Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.
Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.
„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.
La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.
Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.
Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.
O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.
Se știe de când lumea și mai ales acum, în era informației, că ”ești ceea ce mănânci”. Cu toate acestea, mai circulă zicători ca aceasta, care spune că ” cea mai bună legumă este carnea”. O fi pentru unii, nu comentez, dar”fiecare medalie are reversul ei”, după cum tot din bătrâni se știe.
Nu vreau să fac acum o dizertație despre ”mâncatul sănătos”, fiindcă sunt puțini ochii ce vor să vadă, urechile ce vor să asculte și, mai ales, mințile ce-și vor schimba percepția asupra hranei.
Pot însă să vă împărtășesc din experiența personală, iar dacă doriți să-mi urmați exemplul, veți avea doar de câștigat.
De ani de zile ni se tot spune că pentru o alimentație sănătoasă, avem nevoie de fibre. Ce or fi acelea? Unii au impresia că trebuie să ne mutăm în staul și să mâncăm fân, alții spun că e o prostie… Mă rog, fiecare cu convingerile lui, care s-au format într-o viață întreagă.
De unde putem lua însă fibrele? Din fructe și legume proaspete, din frunze verzi (spanac, rucola, salată) și din cerealele de toate tipurile, dar nu acelea super procesate, cu diverse adaosuri, inclusiv de zahăr. Putem cumpăra cereale de la magazinele specializate: fulgi de ovăz presați la rece, mei, quinoa, chia, orez brun, sorg, in. Lista poate continua, dar dacă le folosiți doar pe acestea în alimentație, ajunge cu prisosință. Am uitat să menționez regina cerealelor în România, porumbul. Nu-i așa că mămăliga reglează tranzitul intestinal?
De obicei, cerealele se consumă împreună cu fructe, în rețete dulci. Dacă dați click aici, găsiți una dintre ele. Dar eu parcă nu mă simt sătulă după un mic dejun doar dulce, așa că am început să folosesc cerealele în loc de pâine și funcționează foarte bine.
Să vedem ce este pe această farfurie… o bucată de omletă din făină de năut a cărei rețetă am dat-o zilele trecute, dar acum pot spune că am mai îmbunătățit-o, am călit ceapă și cozi de ciuperci pleurotus (fără ulei), peste care am turnat amestecul pentru omletă. A ieșit nemaipomenit de bună!
Mai este o bucată de avocado, denumit untul vegetal, care are multe grăsimi foarte benefice în orice perioadă a anului, dar, mai ales acum, în anotimpul rece. Este bine să mâncăm avocado de două ori pe săptămână, mai are și proprietatea de a extrage metalele grele din corp. (Nu mă întrebați cum face asta, dar așa am citit).
Iar la urmă, dar nu cel din urmă, înlocuitorul de pâine, fulgi de ovăz opăriți cu o lingură de legume deshidratate.
Consumând măcar la o masă pe zi una dintre cerealele pe care le-am enumerat mai sus, veți observa că tranzitul intestinal se îmbunătățește radical, dispar gazele, balonarea și durerile intestinale. Dar să nu uităm, vorbim despre un regim vegan, deci, fără proteine animale. (nici pește, că nu crește în copac).
Poate pentru unii va fi greu să treacă brusc la un asemenea regim, așa că am adăugat o felie de plăcintă cu mere care conține foarte puțin ulei și foarte puțin zahăr brun (doar în mere am adăugat zahăr), alături de o cană de cacao crud, în care am adăugat un deget de lapte de orez.
O călătorie de mii de pași, începe cu primul. Fă primul tău pas spre o alimentație sănătoasă, chiar azi!
Pentru început, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat cuvinte frumoase în această zi, care s-ar părea că este și a mea. Să fiți sănătoși și să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie, să avem cu toții un viitor mai puțin cețos decât cel care se arată azi.
Întotdeauna m-am considerat o persoană pozitivă, am reușit de-a lungul anilor să trec cu bine peste toate încercările care mi-au ieșit în cale. Din păcate, în ultimii doi ani, pozitivitatea a devenit ceva negativ, iar negativitatea a luat locul pozitivului. Asta, bineînțeles, când vorbim despre testele pentru covid.
Oricât de pozitivă (în adevăratul sens al cuvântului) aș fi, totuși, în ultima vreme am avut atâtea evenimente nu tocmai plăcute, încât aș putea spune ca regretata Anda Călugăreanu: ”Calmul tău englezesc, mă cam scoate din calmul meu englezesc!”
Dar, să încep cu începutul… Acum vreo trei săptămâni eram în curte, cu câteva cepe în brațe, pe care le aduceam la bucătărie… O spuză de zăpadă acoperea pavajul, dar părea inofensivă precum o pisicuță dornică de mângâieri. Ei, dar o singură secundă poate fi fatală și anume aceea în care am alunecat brusc și m-am trezit ”în fund pe smoc”, vorba unei povești din copilărie. Din pricina instinctului de conservare însă, care nu doarme niciodată, nici măcar atunci când traiectoria pe care o luăm este una ”cu mare viteză spre pământ”, am întins mâna dreaptă ca să mă prind de ceva, să atenuez căderea, dar n-am făcut altceva decât să-mi julesc degetele de marginea scărilor de la beci. M-am ridicat urgent, constatând că nu aveam alte neajunsuri și mi-am zis că tot e bine, că n-am căzut prea rău.
În următoarea săptămână, tocmai voiam să plec la Cluj, dar am urcat până la mansardă, ca să văd ce fac plantele de acolo… Urcatul a fost un succes, dar coborârea nu prea. Pe o scară destul de abruptă am venit pe fund vreo 8 trepte, exact ca în filmele de desene animate. Totul s-a desfășurat în vreo 5 secunde, parcă priveam un film în care altcineva era protagonist. Ajungând la baza scării, după un inventar sumar, am constatat că nici de data asta nu mi-am rupt/fracturat nimic, singurul impediment fiind o durere sub fesa stângă. Am mulțumit tuturor îngerilor mei păzitori și tuturor entităților care au concurat la sfârșitul cu happy-end al acestui al doilea eveniment, apoi, am plecat la Cluj…
Când credeam că am pătimit tot ce era de pătimit pentru perioada în curs, iată că soțul meu are un test covid pozitiv. Nu e grav, stați liniștiți, doar o răceală ușoară, probabil cele 3 vaccinuri au un cuvânt de spus în această ecuație. Asta se întâmpla luni.
Marți, am rugat un prieten să monteze o ușă la un dulap, lucrare pe care Ștefan nu mai apucase s-o termine. Ceasul rău, pisica neagră sau ce alte chestii ar mai fi putut interveni, au făcut ca ditamai ușa glisantă cu oglindă să ne facă ”pa!” din mers și să se întindă cât era de lungă/lată pe parchet, distrugând în cursa ei o măsuță foarte veche, la care țin foarte mult, cu taburetul aferent și ceasul electronic care-mi dă (dădea) de veste ce oră o fi, când mă trezesc în toiul nopții. Ne privim interziși, secunda fatidică ne putea prinde pe traiectoria ușii, bine că n-a fost așa. Am sunat la magazinul de la care am cumpărat dulapul și voi primi altă ușă, de data aceasta nu mai vreau cu oglindă. Chiar cu câteva minute înainte de a se prăbuși, m-am privit în oglinda aia din trei bucăți, gândindu-mă de ce oare oi fi ales modelul ăsta de dulap, cu o oglindă care-ți desparte capul de trup și-ți face picioarele scurte? Ca să vezi, după 5 minute, ușa era pe burtă!
Când credeam că toate ceasurile rele au trecut, miercuri m-am trezit răgușită, iar testul covid a confirmat, sunt pozitivă. Sunt pozitivă de când mă știu, dar acum, sunt un fel de negativ-pozitivă.
Ei, cum nimic nu-i veșnic pe lumea aceasta, aștept să treacă ce ceasuri or mai veni: pozitve, negative sau în combinație, nu mai contează.
manuelasandablog 