Arhive etichetă: Povesti adevărate

INTERVIU RATAT

Azi, trebuia să dau un interviu la Angelus TV, pentru emisiunea Gabrielei Greu, ”Pe drum, pe Cale”…

Interviul era online, dar, tehnica ne-a pus bețe-n roate, așa că l-am amânat pentru o dată ulterioară, la care voi fi prezentă în studio. Să vedem dacă și atunci se mai întâmplă vreo năpastă. Pușchea pe limbă!

Oricum, dacă tot aveam în minte întrebările la care trebuia să răspund, m-am gândit să fac acest lucru în scris, doar cineva mi-a zis odată că scriu mai bine decât vorbesc.

Acestea fiind spuse, vă las în seama interviului care n-a mai avut loc:

INTERVIU

  1. Ce te-a îndemnat să pleci pe urmele apostolului Iacob?

Dacă aș fi ipocrită, aș spune probabil că m-am informat mult despre acest subiect și am hotărât să plec în pelerinaj pentru autocunoaștere sau mai știu eu din ce motiv religios. Adevărul este că acum, privind în urmă, îmi dau seama că habar nu aveam de ce voiam să merg pe Camino de Santiago, într-adevăr auzisem despre acest traseu de pelerinaj prin 2007, mi se păruse interesant, dar nu eram sigură că vreau să ajung și eu acolo. În 2012, prin februarie, am citit cartea lui Shirley McLane, Camino, iar acela a fost momentul în care am hotărât că vreau să merg. Nu știam prea multe despre apostolul Iacob, la început cred că nu știam nici măcar că e un pelerinaj catolic, eu fiind ortodoxă. Nu cred că neapărat cartea citită a fost motivul pentru care am plecat pe Camino, am mai citit multe alte cărți de călătorie, dar niciuna nu m-a făcut să-mi pun rucsacul în spate și să plec la drum. Sunt de părere că la primul Camino, nimeni nu prea știe de ce a plecat de acasă, însă cu timpul, sentimentele se cern, se sedimentează, se limpezesc. Nu neapărat când ești acolo, de multe ori, după ce te-ai întors, îți dai seama de niște lucruri care pe moment erau neclare sau pur și simplu, nici nu te-ai gândit la ele. De fapt, cred că ajungerea mea pe Camino a fost legată de o  dorință oarecum secretă din copilărie și anume aceea de a scrie o carte. Cum însă până în 2012 când am plecat pentru prima dată la drum nu găsisem un subiect destul de palpitant pentru a putea fi transformat într-o carte, poate că Dumnezeu s-a gândit că e momentul să-mi îndeplinească dorința și… iată-mă  pelerin, fără însă a ști prea bine ce înseamnă acest lucru.

  • Ce a fost cel mai greu și ce a fost cel mai frumos pe Camino?

Au fost multe momente extrem de grele, începând cu durerile care-mi mușcau corpul precum niște lupi înfometați. Am observat însă că nu numai mie îmi era greu, care, între noi fie vorba, nu mai eram la prima tinerețe, erau și copii de 20-25 de ani care abia se târau până la duș, în primele zile de pelerinaj. Cu tot disconfortul dat de picioarele care mergeau doar de dragul minții care nu voia să se lase și a sufletului, care era cu fiecare zi mai fericit și mai împlinit, am găsit un ritm al meu, eram un fel de melc-codobelc pe care toți ceilalți pelerini îl întreceau, dar care-și continua drumul în singurătate, atunci când pelerinii tineri și grăbiți picau răpuși pe la adăposturi încă de la orele amiezii, după ce în primele ore ale zilei participaseră cu toții la un fel de maraton. Pentru mine, abia atunci suna goarna de trezire, abia când rămâneam singură cu câmpurile, cu incredibilele păduri și cu toate acele foșnete, zgomote și triluri ce reverberau din natura înconjurătoare, abia atunci mă simțeam pe deplin pelerin și pur și simplu mergeam cu fericire. Am niște amintiri incredibil de frumoase cu niște apusuri ca din alte lumi; dimineața porneam la drum cu soarele din spate, mergeam apoi o bună bucată cu soarele în față și ajungeam la destinație o dată cu rostogolirea lui zglobie după un deal, parcă făcându-mi cu mâna și promițându-mi ghiduș că ne vom vedea și mâine.

   În mod paradoxal, cea mai grea zi de pe Camino a fost și cea mai minunată, fiind ziua în care era gata-gata să mă dau bătută și să mă întorc acasă, dar și momentul în care m-am lăsat cu totul în brațele lui Dumnezeu, care, în mod miraculos, m-a readus la viață salvându-mă în primul rând de mine însămi și de neîncrederea mea în El și în mine. Dacă veți citi ”ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”, cu siguranță veți da peste această întâmplare.

  • Povestește-ne despre experiențele spirituale, trăirile tale.

Acum, după ce (dacă am voie să spun) am fost de patru ori pe Camino: pe Camino Francez în 2012 de la Saint Jean Pied de Port din Franța, până la Santiago de Compostela, punctul terminus al oricărui pelerinaj la mormântul Sf. Iacob, în 2014 pe Camino Portughez, de astă dată împreună cu soțul meu, de la Lisabona la Santiago de Compostela, în 2015 pe Camino del Norte, de la Irun la Santiago de Compostela, iar în 2017, vrând să reiau parțial primul pelerinaj, doar de la Pamplona la Burgos, pot spune că acest pelerinaj este locul cel mai potrivit pentru a afla cine ești cu adevărat, care-ți sunt limitele și care este relația ta cu Universul. De-a lungul celor patru pelerinaje ale mele s-au întâmplat uneori lucruri de-a dreptul miraculoase, despre care, dacă altcineva mi-ar fi povestit, m-aș fi gândit de două ori înainte de a crede. De exemplu, eram într-o zi extrem de obosită, era și foarte cald, dar nu găseam niciun loc în care aș fi putut să mă așez, ca să mă odihnesc. Pur și simplu drumul era pe șosea, iar pe margini era imposibil să găsești vreun loc accesibil. Privind în față, am văzut că urmează un urcuș destul de abrupt, iar eu eram, literalmente, stoarsă. Tocmai atunci, în stânga drumului, apare o piatră mare, parțial la umbră, dar eu trec mai departe, nu știu ce era în mintea mea. În acel moment, am auzit foarte clar vocea mamei mele, zicând: ”Așază-te, nu vezi că nu mai poți?” Probabil că pentru mine vocea mamei a fost întotdeauna cea mai dragă dar și cu cea mai mare autoritate, de aceea îngerul meu păzitor mi-a vorbit cu vocea ei. Am făcut urgent doi pași înapoi și m-am așezat, am mâncat și am băut apă. Abia după ce am pornit din nou la drum am observat că urmau kilometri întregi în care nu m-aș mai fi putut odihni.

  • Ce experiențe ți-au rămas în suflet, ce te-a impresionat mai mult pe Camino?

Cred că OAMENII de pe Camino au fost cei care au lăsat mici părticele din sufletele lor în sufletul meu și viceversa. Eu am înțeles pelerinajul ca o călătorie solitară, în care ești tu, cu tine și cu Dumnezeu, de aceea, rareori am mers împreună cu alți pelerini. Ritmul meu prea lent pentru ei și faptul că mergeam uneori și câte 14 ore pe zi, era un alt impediment în a găsi pe cineva compatibil. Dar nici nu mi-am dorit acest lucru, interacțiunea cu ceilalți pelerini în adăposturi sau ocazional pe drum, mi-a fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre calitatea oamenilor care se încumetă la acest pelerinaj. Încă mă gândesc cu drag la Juan, care s-a întors din drum fiindcă o altă pelerină i-a spus că cineva a rămas în pădure, pe marginea drumului și nu se știe dacă poate ajunge cu bine la adăpost. Ei bine, acel cineva eram eu, iar dacă Juan nu se întorcea din drum, nu lua și rucsacul meu în spinare și nu-mi dădea din alimentele și sucurile lui energizante, s-ar putea ca acest moment în care vă vorbesc, să nu mai fi avut loc pentru mine, vreodată.     

O amintire deosebit de frumoasă îi port și fetei care mergea desculță pe un drum cu pietre ascuțite, fiindcă-și pierduse un bocanc, atârnat de rucsac. Am trimis mesaje cum ne-am priceput mai bine pelerinilor ce veneau din urmă și care l-ar fi putut găsi, pentru ca fata  să se poată încălța din nou. Era ca un înger, blondă cu ochi de un albastru ireal și o privire care te făcea să uiți de toate durerile tale. Părea că plutește, că mersul desculță nu e un impediment pentru ea. N-am mai întâlnit-o, sper să fi ajuns într-o localitate de unde să-și fi putut cumpăra ceva de încălțat. Faptul că mergeam multe ore pe zi, m-a făcut să-i depășesc pe toți cei cu care pornisem deodată la drum, în fiecare zi întâlneam fețe noi. Destul de rar mai întâlneam pelerini pe care-i văzusem cu zile în urmă. Știu că o dată am întâlnit un băiat din Coreea (de Sud, precizau cu toții, de parcă cineva și-ar fi închipuit că o persoană din Coreea de Nord ar putea ajunge pe Camino). Ne-am bucurat amândoi de revedere, el era foarte mirat să mă vadă atât de ”în față” și mi-a mărturisit că a mai venit și cu autobuzul. Pe vremea aceea, eram foarte strictă în ceea ce privește mersul cu alte mijloace de transport decât propriile picioare, dar, mai trecând timpul și mai câștigând eu experiență în ale pelerinajului, mi-am dat seama că  a fi pelerin nu înseamnă neapărat să mori pe drum, trebuie să te bucuri de tot ceea ce Dumnezeu îți pune la dispoziție, pentru a-ți face viața mai ușoară.

    Știu că era 2015, eram pe Camino del Norte, undeva prin munți și ca de obicei, rămăsesem singură în orele după-amiezei. După niște tunete din toate zările, a pornit o ploaie torențială, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Ca să spun așa, era o ploaie torențială mocănească. Eu eram încălțată cu sandale, terenul era extrem de dificil, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții în gură, pelerina mea apăra mai mult rucsacul. Efectiv, eram udă până la brâu și treceam direct printr-un pârâu învolburat, care inundase cărarea. Credeam că-mi vor rămâne oasele înghețate pe acolo, când, îngerul meu păzitor a apărut din nou, de astă dată sub chipul unui domn bonom, ce conducea un soi de Dacia papuc, dar cu siguranță era altceva. Oricum, marca mașinii era ultimul lucru care mă preocupa în acel moment, când am realizat că am ajuns la un fel de sat, format din 3-4 case. Domnul coboară din mașină, moment în care-l întreb cât mai este până la următoarea localitate, unde era albergue. Cam 7 km îmi răspunde, iar după mutra mea plouată la propriu și la figurat își dă seama că nu mai sunt în stare să ajung acolo prin propriile forțe, așa că mă invită să-mi las bagajele ude inclusiv pelerina în spate și să urc în față, la căldurică. Credeți-mă că n-am făcut nazuri, iar drumul mi s-a părut ca o plutire. Am ajuns la adăpost în același timp cu un spaniol care mă întrecuse cu mulți kilometri în urmă și se uita prostit cum de am ajuns deodată cu el. Ei, are și Camino secretele lui…

Sacul cu povești de pe Camino este plin, atâta doar că timpul acestei emisiuni este limitat.

  • Cum a fost relația ta cu Dumnezeu, pe Camino?

Relația mea cu Dumnezeu… hmm. Aici, ar fi multe de spus. Poate că nu e momentul să afirm așa ceva, dar eu nu cred într-un Dumnezeu care stă pe un tron și ne privește pe toți, unora dându-le recompense, iar pe alții pedepsindu-i crunt. Mi se pare hilar ca-n secolul XXI să mai crezi așa ceva. Da, cred că există o ordine divină, niște legi universale foarte bine puse la punct că Dumnezeu este energie, cea mai inteligentă cu putință, iar toate gândurile, vorbele și faptele noastre ne duc spre creștere sau descreștere spirituală.

    Citeam undeva că poți să-ți trăiești viața necrezând în miracole sau poți s-o trăiești crezând că fiecare zi este un miracol. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Însuși faptul că am ajuns pe Camino și încă de mai multe ori, mi se pare, privind în urmă, un miracol. Câți oameni nu și-ar dori să ajungă acolo, dar, din diverse motive, nu reușesc.

   M-am simțit tot timpul protejată și ajutată, nu mi-a fost niciodată frică, nici măcar singură prin pădurea întunecată, când bufnițele făceau bu-hu-huuu! Ba să nu mint, atunci mi-a fost un pic teamă, noroc că se făcea dimineață, iar zorii rozalii au alungat tenebrele nopții și gândurile negre din mintea mea.

   Ca o concluzie a acestei întrebări, pot spune că pe Camino mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, lăsându-l să-mi mai ia de pe umeri poverile materiale și sufletești.

  • Să ne povestești de cele două cărți pe care le-ai scris, despre Camino

După cum spuneam la început, cred că am ajuns pe Camino de Santiago pentru a putea scrie prima mea carte, la care visam încă din copilărie, dar pentru care încă așteptam un subiect palpitant, ce nu se mai ivea. Ei bine, primul meu pelerinaj a dat naștere primei cărți, ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”.  Cartea este un jurnal de călătorie care descrie toate întâmplările grele sau minunate prin care am trecut, ba mai are și câte o mică ”Învățătură a zilei”, concluzia fiecărei zile, la care mă gândeam , frântă de oboseală, după ce urcam în patul care de cele mai multe ori era la etaj și mă aștepta cu drag. Am început să scriu această carte la un an și jumătate după ce m-am întors, fiind uimită de acuratețea amintirilor zilnice, ajutate doar de un subțirel jurnal, în care nici nu completasem în fiecare zi. Scrierea cărții a durat 6 luni, moment în care am constatat că amintirile mele își luaseră zborul, creierul meu se eliberase de mulțimea datelor păstrate cu sfințenie, până în momentul punerii lor pe hârtie. Ciudat lucru și creierul uman! Cred că a avut și Dumnezeu ceva de-a face cu toate astea, nu credeți? N-o să divulg acum cele mai tari pasaje din carte, vă las pe dumneavoastră să le descoperiți. Și mai am o surpriză, cartea mea a fost tradusă în limba spaniolă, acum impedimentul fiind ajungerea ei la cititorii de limbă spaniolă. V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați putea da vreun sfat. În funcție de informațiile primite, cartea se va tipări în România sau în Spania.

Și cum Gabriela pomenea de două cărți despre Camino, iată că anul trecut a apărut ”LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO”, împletire de realitate cu ficțiune, care povestește despre celelalte două pelerinaje ale mele, pe Camino Portughez și Camino del Norte, mix  de personaje adevărate și personaje fictive, angrenate într-o poveste de dragoste care sper că vă va ține treji până la orele mici ale dimineții. Glumesc, dar nu mi-ar displace…

Dacă doriți să aflați mai multe despre cărțile mele, preocupările mele și ce-mi mai trece mie prin cap, puteți accesa manuelasandablog, un blog cum altul nu-i. Nu glumesc, când am apăsat pe butonul GĂSEȘTE BLOGURI SIMILARE, răspunsul a fost: NU EXISTĂ NICIUN BLOG SIMILAR..

   Mai vreau să adaug doar o mică informație, din dragoste pentru Camino și pentru România, așa, de capul meu, am marcat o variantă de Camino de Santiago prin România, de la Aiud, la Oradea pe care am botezat-o CAMINO PRIN APUSENI. Anul trecut a fost un an greu pentru mine, mama mea a plecat în Cer, iar anul acesta am jelit, retrăind fiecare moment al anului trecut, așa că n-am reușit să termin acest proiect de suflet, promit însă că anul viitor va fi cel în care voi spune, GATA!  Am terminat traseul de marcat, harta și ghidul. Până acum, am marcat cam 160 de km din 230, deci, nu stau prea rău.

BUEN CAMINO!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ziua a treia- prima parte

HAMPTON COURT

     Ziua a treia a vacanței noastre în Anglia a fost, cred, cea mai relaxantă. Am pornit de dimineață cu trenul spre periferia Londrei, unde ne aștepta, plin de faimă și de istorie, Castelul Hampton Court, faimos în vremea lui Henric al VIII-lea. De fapt, s-ar părea că acest castel a fost construit pentru prim ministrul lui Henric al VIII-lea, dar cum regele și-a exprimat admirația pentru această adevărată operă de artă, ( nu numai la începutul secolului al XVI-lea, dar până în prezent, prim-ministrul i l-a dăruit, s-o fi gândit că e mult mai bine să fii fără castel și în viață, decât cu castel și pe lumea cealaltă.

    Dar, să începem cu începutul… Călătoria noastră cu trenul a fost una deosebit de confortabilă, trenul este unul de scurt parcurs, dar arată infinit mai bine decât trenurile de rang înalt care circulă prin România. Un cățel de talie mică își tot trăgea stăpâna spre o direcție doar de el știută, dar la oprire, ne-am dat cu toții seama că pur și simplu voia să coboare. Case tihnite, în cel mai autentic stil englezesc, împodobite cu mulțime de flori. Nu știu dacă am spus în zilele precedente, dar pe mine florile și arhitectura m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna și iremediabil de recele (credeam eu, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că nu e așa), oraș cu pretenții și blazoane.

    Faptul că în cele câteva zile am coborât pe treptele istoriei, în vremuri în care un suveran își putea omorî o soție doar pentru a se căsători cu alta, ca să nu mai vorbim despre crimele cu substrat politic și amoros, ne-a făcut să înțelegem mult mai bine felul în care trăiau oamenii în acele vremuri..

    Dar, cine suntem noi să-i judecăm pe ei, cu siguranță peste 500 de ani nimeni nu va mai ști de existența noastră.

    Trenul ajunge la stația terminus, coborâm împreună cu marea de turiști ce tropăie sau merg leneș în fața noastră. Noi grăbim pasul, aveam impresia că vom sta la o coadă imensa la intrare, dar când dăm cu ochii de uriașul domeniu ce poartă numele de Hampton Court, ne dăm seama că suntem doar o mână de oameni ce se pot pierde cu ușurință pe holurile și prin apartamentele regale, ca să nu mai vorbesc despre minunata grădină englezească, ce se întinde până în depărtare.

   N-o să vă bat la cap prea mult cu descrierea palatului, vă veți delecta cu cele ”câteva” poze pe care le-am ales dintre cele multe. Vreau doar să vă povestesc despre bucătăriile regale, în care lucrau 200 (două sute) de angajați și care puteau hrăni zilnic cam 600 de persoane. Închipuiți-vă un restaurant din zilele, noastre, care ar avea zilnic câte o nuntă de asemenea dimensiuni. Sunt curioasă cât ar rezista bucătarul șef și admnistratorul, înainte de a-și da demisia sau a se muta la glumeți. Pe vremea aceea, dacă aveai o haină mai bună de îmbrăcat și nu erai chiar prostul-proștilor (pardon, analfabet funcțional), aveai toate șansele să fii prezentat la curte și puteai sta acolo, cât aveai chef. Deci curtenii erau un fel de trântori lingușitori, după umila mea părere. Dar cum egoul regelui trebuia întreținut și periat zilnic, se străduia și el să dea de mâncare sutelor de guri care-l preaslăveau. Bucătăria era împărțită în mai multe încăperi, fiecare după rostul ei: camera de fiert, de prăjit, de pește, de veselă, beciul cu vinuri scumpe, sala în care se servea masa și… nu mai mi-aduc bine aminte.

    După toate acestea, am ieșit în minunatul parc, cu copaci tunși ”periuță”, cu gazon cam ofilit din pricina secetei și cu rondouri de flori spectaculoase, de unde, ca să fiu sinceră, am ”furat” și eu niște idei.

    Am petrecut câteva ore în atmosfera de adevărat basm a castelului, dar trebuia să ne grăbim la tren, după masă aveam alte planuri mari, să vizităm Greenwich, cu al lui observator astronomic și meridian zero. Simt că ați cam obosit, așa că lăsăm pe data viitoare excursia de după-masă, fiindcă am și acolo o grămadă de povestit.

Cam atât pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Patru zile de vis, la Londra – Ziua a doua

Am rămas datoare cu continuarea poveștii. Sincer, m-am apucat greu de scris. Nu scrisul era problema, ci sortarea fotografiilor. Din zecile (sutele)  de fotografii făcute de mine și Ștefan, pe care să le alegi, cărora să nu le dai importanță? De obicei, atunci când faci o fotografie, ai impresia că este imaginea cea mai reprezentativă a unui moment din viață. Deci, care momente să le consider mai puțin importante?

   Am reușit să fac totuși această muncă, ce de fapt este foarte subiectivă.

    Cea de-a doua zi la Londra a fost extrem de plină, am văzut și sper eu acumulat informații din belșug, nu știu cât le vom ține minte, dar cred că totuși vom rămâne cu bucuria de a fi fost parte, pentru puțin timp, a atmosferei pline de de istorie a marii capitale.

    Ziua a început bine, cu Westminster Abey, care este diferită, dar nu prea departe de Westminster Cathedral. Am ajuns acolo la ora 9, după un mic marș pe la capătul parcului St. James și trecând pe lângă controversata construcție îmbrăcată total în viță de vie decorativă, fără nicio ușă și despre care nimeni nu știe la ce folosește. S-ar părea că intrarea se face undeva prin subteran și că ar fi o bancă, apărută din senin în urmă cu 100 de ani. Londra are misterele ei, așa că nu e bine să săpăm prea adânc…

   Am trecut și pe lângă buncărul de unde Churchill a condus operațiunile în cel de-al doilea război mondial. Hmm!

   Și-am ajuns la Westminster Abey, la ora 9. Nu e nimeni la poartă… Aflăm că se deschide la 9,30 și, surpriză, suntem primii vizitatori la o coadă care în câteva minute a devenit de câteva zeci de metri. Cumnata mea e foarte vorbăreață, leagă o conversație cu cei din serviciul de pază. Ei o întreabă de unde vine, ea zice : noi din Canada,  iar ei ( adică noi) din România. Omul râde: și cum v-ați întâlnit? Păi ei doi sunt frați, arată Sandra spre mine și Gelu. Aha, se dumirește omul de ordine, care între timp ne conduce prin curte până la o masă, unde se făcea controlul bagajelor. ”I start with my sister roumanian!” zice el, invitându-mă să-mi deschid poșetuța. Rucsacul din spate nu l-a văzut, nici eu n-am mai zis nimic. Oricum, bomba o lăsasem acasă.

    La intrare, am primit fiecare câte un ghid audio cu informații despre ceea ce vedeam, o mie de lucruri de ținut minte. Cu ce am rămas: această catedrală s-a construit în secolul al XVII-lea, iar de atunci, toate evenimentele regale importante au avut loc aici. Nunți, încoronări și înmormântări, s-au succedat de-a lungul anilor. Dacă ai fost cineva în Regatul Unit ( rege, regină, om politic, scriitor, poet, om de știință, muzician), ai onoarea de a te odihni pe veci sub una dintre piatrele funerare care sunt la tot pasul, nici nu le poți ocoli. Singurul  mormânt (al oamenilor de rând) pe care nu se calcă, este cel în onoarea eroilor patriei. Am înțeles că sunt vreo 600 de morminte și statui în interiorul Westminster Abey. Mi s-a părut cam ciudat că deasupra pietrelor funerare ale unor oameni importanți: regi, regine, persoane din familiile regale, erau niște statui culcate, de parcă morții ar sta deasupra mormintelor, cu mâinile împreunate, a rugăciune. Te simțeai ca în cimitir, dar nu într-unul vesel. Am ieșit în curte să luăm o gură de aer curat.

    Era aproape ora 12 când am ieșit și am hotărât în unanimitate că e bine să mergem acasă, ca să mâncăm ceva. Priveliștile văzute ne-au cam răscolit, iar stomacurile se cereau umplute. Până searal a 19,45 când aveam programare la cea mai înaltă clădire din Europa, vom încerca să mai vedem câte ceva.

    Oh, și am văzut. După o masă copioasă (adică vegană), ne îndreptăm cu toții spre St. Paul Cathedral, singura catedrală cu o arhitectură diferită din Londra, al cărei arhitect venea de la Roma. Poate de aceea seamănă atât de bine cu catedrala San Pietro, de la Vatican.

   Spre bucuria noastră, am reușit să intrăm fără să stăm la vreo coadă astronomică, am dat o raită și am ascultat din nou indicațiile ghidului audio. Așa, am aflat că această construcție s-a ridicat pentru peima dată în anul 1066, dar de atunci a trecut prin mai multe evenimente nefaste (incendii), acum fiind construită pentru a cincea oară.

    Am urcat și cele 525 de trepte, doar așa, ca antrenament pentru după masă, când vom fi mult mai sus. (Pe la etajul 70).

    Ieșind de la ST. Paul, ne întrebam ce am mai putea face. De mers acasă nu putea fi vorba, fiindcă abia ajungeam și trebuia să plecăm din nou. Așa că… ce-ar fi să ne forțăm norocul și să mergem la London Tower? Am uitat să spun, toate aceste obiective sunt pe London Pass, deci acum n-am mai plătit nimic, doar ne-a scanat codul QR de pe telefon.

   Da, cine are noroc, are… mai era vreo oră până să se închidă la Turnul Londrei și zău dacă-ți dorești să fii închis acolo. O coadă imensă la poarta prin care se intra la bijuteriile regale ne-a făcut să avem o mică reținere, dar cum unul dintre oamenii de ordine îmbrăcat în cavaler ne-a asigurat că nu durează mai mult de 15 minute, ne-am așezat cuminți în capătul rândului, care urgent a devenit și mai mare, în urma noastră. La început, am văzut doar poze. Și ne ziceam: poftim, am venit până aici, ca să vedem poze cu bijutariile, mare chestie! Dar nu, au apărut bijuterii adevărate, coroana reginei cu care Elisabeta a II-a a fost încoronată și tot felul de alte obiecte folosite la încoronare. Mie mi-a plăcut cel mai mult bolul de punch, în care un copil de 5-6 ani ar putea face baie, atât e de mare. Dar, ghici, e din aur masiv. Și multe altele, fără număr, ar zice unii. Foarte ingenios, pentru a nu bloca fluxul, prin fața coroanelor se trece cu o podea rulantă, așa nu stai să caști gura cât ai chef.

   Până am ieșit de la bijuterii, White Tower se închisese, așa că ne-am consolat (Sandra și cu mine) cu o înghețată, luată exact înainte de momentul închiderii tonetei.

   Bun… am mai vizitat un pic turnul cu torturi ( a se pune accentul pe cea de-a doua silabă) și otrăvuri, apoi ne-am îndreptat agale spre clădirea cea mai înaltă, al cărei nume, din păcate, momentan îmi scapă. Voi completa mai târziu.

   După o pizza ”la botul calului”, am ajuns și la ultimul obiectiv de vizitat pentru astăzi, obosiți, dar plini de voie bună. Ce pot să spun? Am urcat cu două ascensoare până la etajul 68, unde era o cofetărie și spațiu de jur împrejur, pentru a vedea Londra. Minunat! Dar, sincer,  nu m-a dat pe spate. Oi fi eu mai pretențioasă, nu știu. Ce știu exact, este că Groapa Ruginoasă de la Vârtop m-a impresionat mult mai tare.

    Ei și-așa, după o zi de pomină, ne-am întors cu metroul acasă, că eram frânți de oboseală.

   Pe… mâine!

    Manuela Sanda Băcăoanu

Patru zile la Londra- ziua I

Nici nu-mi vine să cred că am făcut-o și pe asta. Am vizitat Londra, orașul care oarecum pentru mine suna interzis, fiindcă-i scump, fiindcă e departe, fiindcă e… Londra, cu sute de ani de istorie în spate, cu prinți și prințese în carne și oase, mă rog, una dintre capitalele cele mai importante ale lumii.

Și totuși, am fost acolo. Iar după norocul nostru aproape proverbial, am reușit să vizităm o mulțime de obiective și să locuim la Londra din nou cu bani puțini. Acesta nu este meritul nostru ci al sponsorilor, dar nu știu dacă doresc să le fie dezvăluită identitatea, așa că o voi trece sub tăcere… cel puțin deocamdată, până mă ia valul și ”dau din casă”.

De fapt, am fost la Londra pentru a ne întâlni cu fratele meu și cumnata din Canada, care au dorit să vadă acest minunat oraș. De fapt, oscilau între Londra și Paris, dar cum noi văzusem Parisul, le-am zis să vină la Londra, că mergem și noi. Când mă gândesc că în urmă cu două -trei săptămâni înainte de plecare, cu toții (în afară de Ștefan, care oricum se supunea majorități) regretam decizia luată, fiindcă la Londra era full de covid, cumnata mea își fracturase o coastă și mai colectase și un virus rebel, iar ideea cea mai bună ni se părea ca ei să vină în România. Bine că n-au putut returna biletele de avion, iar cele de România costau o avere, așa că am rămas la planul inițial.

Ca să n-o lungesc, dimineața la 6,20 (cu o întârziere nesemnificativă, așa cum îi stă bine unui avion al anului 2022), am decolat din Cluj-Napoca, spre Londra cea faimoasă și plină de povești vechi și noi. Din păcate pentru mine, colecistul mi-a făcut o figură urâtă în timpul zborului, așa că timpul petrecut în avion a devenit brusc pe jumătate coșmar și pe jumătate speranță că apuc să aterizez vie. Ei, din moment ce scriu aceste rânduri, e clar că am supraviețuit, dar prin mijloace proprii, deoarece personalul avionului ceruse ambulanța la aterizare, dar au venit cu vestea proastă că de când au ieșit din UE, englezilor li se fâlfâie de pasagerii care vin din aceste țări. Însoțitoarea de bord m-a anunțat contrariată și rușinată că a fost anunțată că nici măcar la pasager inconștient nu se deplasează ambulanța. Cu alte cuvinte, dă-l în… că nu e de-al nostru!.

Buun! Și-am aterizat! Turbulențe n-au prea fost în timpul zborului sau nu le-am mai băgat eu în seamă, habar n-am.

Adresa la care trebuia să ajungem, era în Trafalgar Square. Cu alte cuvinte, în buricul târgului. Am ajuns mai ușor decât ne așteptam, de pe Luton am luat autobuzul până la gară, apoi un tren ne-a lăsat în Blackefriars, o stație de unde am mai mers 30 de minute pe jos.

Iar apoi, a început aventura londoneză… Pentru mine mai spre seară, când m-am simțit destul de refăcută pentru a lua orașul în piept; de fapt, la picior. Cum eram extrem de aproape de o mulțime de obiective, cu o plimbare ușoară prin St. James Park, am ajuns hăpt în fața Palatului Buckingam. No, o moață la Buckingam, cum sună asta?

Mulțime de lume, toți cască gura la garda ce bate pas de defilare mai departe decât și-ar dori vizitatorii, se cațără pe monumentul din fața porții (turiștii, nu garda palatului)) și fac poze la greu. Totul este la scară atât de mare, încât începi să-ți dai seama de grandoarea regalității engleze.

Alți pași, printr-o zonă irigată din St. James Park, deoarece venisem printr-o zonă galbenă din pricina secetei nici nu făcusem poze, măcar că era frumos, copaci seculari, printre care copii, părinți și bunici erau la picnic sau petreceau câteva ore de binemeritată relaxare și ajungem la Big Ben, faimosul Big Ben pe care nici nu speram să-l putem vedea la față, deoarece era în renovarea de 60 de ani. Dar iată, lucrările s-au terminat mai repede și ne putem considera norocoși. Clădirea dantelată ce se continuă din Big Ben este acum Palatul Parlamentului. O raită pe străzi vestite, cu ambasade și cluburi private, chiar și Clubul Reform unde Phileas Fogg s-a întors din călătoria lui în jurul pământului, după cum minunat ne povestea Jules Verne, în ”Ocolul Pământului în 80 de zile”.

Hop și ajungem în Picadilly Circus și în China Town, dar e deja noapte, trebuie să mergem la apartamentul pe care fratele meu l-a închiriat cu o sumă enormă, dar pe noi nu ne-a lăsat să participăm la costuri. Mâine vom avea o zi foarte plină, așa că trebuie să ne odihnim corespunzător.

Ce mai vreau să adaug aici, este că foarte important este dacă mergi la Londra și vrei să vizitezi cât mai multe locuri, să-ți iei un London Pass, un fel de abonament, care-ți dă acces la vreo 80 de atracții turistice. Noi am avut pe trei zile, a costat 111 Lire de persoană, dar am plătit cam o treime din cât ar fi costat dacă am fi luat bilet de fiecare dată când am vizitat un obiectiv turistic. Face toți banii, London Pass-ul ăsta!

Vă aștept mâine, cu alte povești!

London Eye, o roată uriașă, pe care n-am văzut-o niciodată mișcându-se.

Manuela Sanda Băcăoanu

Transhumanța

Sâmbătă după masă munceam ca de obicei, puneam dulcețuri și murături, activitate banală la această oră a verii. Deodată, un cor de behăituri acompaniate de voci masculine, mă face să tresar. Ce-o fi? ( iar poetul ar răspunde: Ce să fie, nu-i nimic. A trecut acceleratul!) Cum acceleratul și niciun soi de tren nu mai trec de ani buni prin Lupșa, m-am grăbit spre poartă, să văd despre ce e vorba.

Șiii, ce să vezi, o mare de oi se revărsa dinspre Hădărău, cum nu prea mai ai ocazia să vezi prin România. Mânate de câțiva baci, cel puțin zece câini cât niște viței și tot vreo zece măgari, care veneau exact așa cum spune vorba din popor, ”ca măgarii-ntre oi”, cărând cu stoicism tot calabalâcul necesar instalării la munte.

M-am felicitat că am ieșit la poartă, fiindcă de cum au dat de florile mele din jardinierele de pe trotuar, oile au început să le guste cu plăcere, probabil erau de mult pe drum și cam flămânde. Chiar și un câine le-a mirosit, dar a plecat mai departe, nu erau pe gustul lui.

”De unde veniți?” îl întreb unul dintre baci. ”De la Brad.” îmi răspunde el, un pic mirat de curiozitatea mea. ” Și unde mergeți?” ” La Muntele Mare.” îmi spune, acum mult mai prompt. ” Da câte oi aveți?” Nu mă las eu, de zici că eram de la ANAF. Baciul dă din cap, ezită, apoi zice” Multe!” ” Asta văd și eu, dar cam … o mie?” El aprobă din capl, apoi se grăbește să salveze de la potop florile vecinei de peste drum.

Oamenii aceștia care au o ocupație milenară și care nu se desfășoară mult diferit față de acum o mie de ani mi se par ” ultimii mohicani” ai oieritului. Încet, dar sigur, își conduc turma spre locul de pășune, probabil nepărându-li-se grea ocupația lor, pentru ei, e o meserie ca oricare alta. Dar care dintre noi va putea în nopțile senine de vară să stea cu ochii agățați de bolta cerească, acolo pe vârf de munte și să fie una cu Universul într-un mod care poate este singurul motiv pentru care își bat picioarele prin munți, probabil neîndeajuns conștientizat.

Nu știu de ce, spectacolul trecerii oilor cu behăiturile și căcărezele lor (care mai miros și acum) m-a emoționat profund, m-a dus cu gândul la copilăria în care trecerea unei turme de oi era ceva obișnuit, nu un adevărat eveniment.

Probabil trebuie să ne resemnăm cu gândul că veacul trecut le avea pe ale lui, iar veacul acesta care iată, aproape s-a scurs pe sfert, are și va avea alte obiceiuri, alte stări și alte încercări la care să ne supună.

Și-am încălecat pe-o șa… Fuga iar la dulcețuri și murături, un alt obicei pe cale de dispariție.

Manuela Sanda Băcăoanu

Azi, am avut o bucurie

O să spuneți: ce bucurie, că 8 Martie a trecut și a-propos, ai tăcut mâlc, nicio felicitare pentru femei, nicio floare, hmm, ești o persoană destul de jalnică, știai? Pe de altă parte, ce bucurie poți avea când războiul e la doi pași și nu se știe niciodată când face o săritură, fix în curtea ta?

Da, aveți dreptate, n-am scris nimic de 8 Martie că e banal și scrie toată lumea, iar aceasta mi se pare o zi în care bărbații ne elogiază, nu… noi, pe noi. Am felicitat în particular femeile din viața mea, o parte dintre ele, fiindcă sunt destul de multe, iar cele care n-au primit un rând, pot considera că le felicit acum.

Despre altceva voiam să vorbesc, azi mi-au făcut o bucurie gunoierii, lăsându-mi pe containerul de gunoi doi saci pentru reciclare selectivă. Yeee! De când aștept ca acest lucru să se întâmple la Lupșa. Acum, să vedem cum va funcționa. Dacă se adună și se depozitează separat, dacă acest lucru se face în zile diferite, dacă oamenii vor conștientiza importanța reciclării și mai sunt încă mulți de dacă, dar începutul fiind făcut, rămâne ca lucrurile să se aranjeze pe parcurs.

Felicit Primăria Lupșa și pe al ei primar, d-l. Radu Penciu pentru acest mare pas înainte pe calea civilizării zonei noastre, care este la propriu înecată în gunoaie. Să sperăm că vom ieși la liman.

Dragi femei și bărbați, vă doresc multă sănătate, spor la toate și conștiință civică trează!

Manuela Sanda Băcăoanu

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Clipa

Da, știu, azi e Sfântul Valentin, cu toții ne amintim că iubim, ar trebui să iubim, sau măcar să ne prefacem că iubim pe cineva, altfel nu suntem cool, nu suntem ”în rândul lumii”. N-am înțeles niciodată de ce se sărbătorește această zi, probabil e doar o chestiune de marketing, o bună ocazie ca vânzările să crească, măcar pe un anumit segment de piață.

În urmă cu un număr de ani, pe vremea când Valentine”s Day era total necunoscută în România, pe atunci nu știam nici măcar de Dragobete, a venit pe lume fiica mea cea mare. La mulți ani, Arina! Soțul ei e norocos, împușcă doi iepuri deodată. Chiar dacă uită de ziua ei, nu poate uita de Valentin, că e pe toate gardurile.

Dar voiam să vorbesc despre altceva acum, despre importanța fiecărei clipe, despre trăiri autentice și nu prefabricate, despre momentul în care simți că o altă ființă are destulă încredere în tine, încât să se apropie și să-ți miroasă mâna. Asta mi s-a întâmplat mie ieri, când am pornit, împreună cu Ștefan, într-o plimbare până la Fagul Împăratului. Am mai scris despre acest fag special, acum vreau să povestesc despre ascensiunea noastră pe un drum cu gheață ca sticla, iar când eram aproape în vârf, despre apariția neașteptată a unei căprioare pui, foarte prietenoasă și dornică să ne însoțească. Am crezut că a fost o întâlnire de moment, dar ne-a urmat câteva sute de metri, până în vârful dealului, unde este monumentul închinat Fagului.

Probabil era proaspăt părăsită de mama ei și-și căuta alți prieteni. I-am oferit o bucată de banană, dar a mirosit-o și m-a privit parcă spunându-mi: ” Nu știu ce-i asta, dar mulțumesc pentru ofertă!”, apoi a urcat în pădure, dar s-a întors din nou, s-ar părea că-i plăcea să fie în preajma noastră.

Ajunși în vârf, am hotărât să facem un ocol pe la Baia de Arieș, cu toate că erau vreo 7 km în plus, decât să mai coborâm pe gheața pentru care nu eram deloc pregătiți. Cu o sanie, ar fi fost floare la ureche.

Una peste alta, au fost câteva ore petrecute împreună, în natură, fără mofturi și fără pretenții. Cam așa ar trebui să fie viața, să nu aștepți un an întreg, o singură zi în care să arăți că iubești pe cineva.

Pe drumul cu gheață, e de la sine înțeles că n-am făcut poze, abia stăteam în picioare.

Să aveți o zi așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

O mică plimbare…mare

Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.

Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.

Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.

Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.

Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.

„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.

La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.

Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.

Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.

O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.

Ei, și-acum câteva fotografii.

Să aveți drumuri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu

Întregalde – pe urmele copilăriei

De-a lungul vieții, le-am povestit de multe ori apropiaților aventura primei mele tabere, la Întregalde, când tocmai terminasem clasa I. Cu toate că eram destul de mică, îmi amintesc perfect cum arăta școala, curtea și o mulțime de întâmplări de atunci, din ceața anului 1969.

Știu că era într-o vineri după masă când, după ce împreună cu mama îmi făcusem bagajul în micul geamantan din carton care imita pielea, am plecat în tabără împreună cu tatăl meu… Nu mai venea nimeni din Lupșa, dar asta nu mi se părea neapărat o nenorocire. Cred că, în afară de vacanțele la mătușa mea de la Abrud, nu mai fusesem niciodată plecată de acasă de una singură, pentru a trebui să am grijă de lucrurile mele și, mai ales, de mine însămi.

Am ajuns la destinație (nu pot spune în cât timp) dar nu a durat foarte mult. Însă când ajungem, stupoare… eram singura sosită în tabără, care, în mod oficial, se deschidea abia a doua zi (dar noi încă nu știam acest lucru). Asta m-a cam făcut să-mi piară cheful, dar bătând pe la ușile anexei din spatele școlii, iaca apare o femeie zâmbitoare, care ne anunță de cele de mai sus, spunându-ne că numai femeile de la bucătărie au sosit deja, iar dacă vreau, pot dormi în camera lor până mâine, ca să nu dorm singură, în ditamai dormitorul.

Cu lacrimi înghițite pe furiș l-am condus pe tatăl meu la ieșire, apoi m-am întors în dormitorul bucătăreselor… probabil de emoție și de oboseală am dormit buștean, așteptând ca a doua zi, tabăra să se populeze și cu alți copii.

Ca să n-o mai lungesc, eram vreo 80 de copii în tabără, eu fiind cea mai mică. Dormeam în dormitoare amenajate în sălile de clasă, în paturi de fier, cu saltele nu foarte moi, dar la vârsta aceea, n-ai probleme cu spatele sau cu dormitul în paturi străine. În fiecare zi aveam o mulțime de activități, făceam excursii (și năzbâtii), așa că seara, picam morți de oboseală.

Două întâmplări mi-au rămas în minte din acea perioadă. Într-o zi, la întoarcerea dintr-una din excursii, ne-am pomenit cu responsabila noastră de detașament (nu mai țin minte ce denumire avea atunci), o învățătoare drăguță, dar destul de bătrână după părerea mea (probabil avea vreo 35 de ani) la noi în dormitorul de 12 paturi, spunând că trebuie să ne facă percheziție la bagaje, deoarece un copil a fost văzut cu o floare de colț. Eram cu toții copii între 8 și 10-11 ani, de unde să știm noi că floarea de colț este un monument al naturii și că nu avem voie s-o culegem, mai ales că nu fusesem instruiți în acest sens. Aveam și eu o floare, dar nu știam dacă e sau nu floare de colț sau floarea reginei, cum am aflat pe urmă că se mai numește. Am arătat geamantanul, dar am omis rucsăcelul cu care fusesem în excursie. Oricum, floarea mea era fără rădăcină, deci nu mai puteam s-o salvez în vreun fel.

Ce să vezi, în bagajul unei colege de dormitor, iaca o floare identică celei pe care eu reușisem s-o ascund… Hmm! Mare tărăboi, fata e certată, dar dându-și seama învățătoarea că habar nu avea că distrusese un monument al naturii, a lăsat-o în pace și n-a mai raportat șefului de tabără.

La careul de seară ni s-a explicat pe larg că nu avem voie să culegem acele flori, arătându-ni-se și planșe, ca să pricepem mai bine. Mă întreb de ce nu făcuseră asta din prima, nu după ce unii dintre noi deveniserăm infractori, fără voie. Au reușit să bage spaima în noi, spunându-ne că, dacă se vor găsi asupra noastră asemenea plante, vom fi făcuți pachet și trimiși acasă, iar părinții vor plăti daunele.

Pe înserat, de una singură și în mare taină, am traversat drumul din fața școlii pentru a scăpa de proba incriminatoare, dându-i drumul pe râul ce curgea liniștit la vale.Spre surprinderea mea, mai mulți copii din tabără făceau exact același lucru. N-am vorbit unii cu alții, dar priveam tăcuți cum micile plăntuțe plutesc pe râu, asemeni unor mici ofrande aduse unei zeități necunoscute. Să nu uităm că eram în plină epocă a materialismului dialectic, în care prima materia și mintea. Despre suflet, nicio vorbă!

A doua întâmplare a fost una mai veselă, măcar că a dat naștere unui adevărat scandal. S-ar părea că între una dintre învățătoare și profesorul de sport se iscase o idilă, care se consuma pe deal, dincolo de râu, fix în fața ferestrelor dormitoarelor copiilor, aflați la somnul de după masă. Eu priveam din pat, aveam o perspectivă mai bună, dar colegele erau călare pe geamuri, chicotind și comentând piesa de teatru live, la care asista toată lumea. Nu făceau mare lucru, doar se giugiuleau, dar vă închipuiți ce incitant era pentru niște copii neștiutori.

Când hărmălaia era mai mare, apare iar șefa de detașament, cu o falcă-n cer și una în pământ, neștiind care este motivul gălăgiei neobișnuite de la acea oră. Fetele din ferestre au fost înșirate pe lângă perete, dar eu, mai mică și mai norocoasă, mi-am tras pătura peste cap și m-am prefăcut că dorm. După ce toate protagonistele au fost chestionate asupra a ceea ce au văzut și apoi instruite să-și țină gura, a trecut toată lumea cu bine și peste acest eveniment.

Chiar acum, peste ani, această întâmplare îmi aduce zâmbetul pe buze așa că ieri, trecând eu cu mașina prin zonă, și remarcând o imagine uluitoare a munților din depărtare, dincolo de Teiuș cu vreo 4 kilometri, iar apoi, văzând indicatorul: Galda de Jos 2 km, într-o fracțiune de secundă mi-am zis. ”De ce nu?” și am virat spre locurile copilăriei, pe unde nu mai călcasem de o jumătate de secol…

Nici măcar următorul indicator, care preciza: ”Întregalde 24 km”, nu m-a făcut să mă răzgândesc. Eram pe urmele copilăriei, o zi caldă și însorită de iarnă îmi umplea sufletul de bucurie, așa că… de ce, nu?

Bineînțeles că peisajul s-a schimbat radical de când n-am mai fost eu pe aici, dar trecând de Galda de Sus și de Poiana Gălzii, am intrat într-o zonă de basm, care m-a adus din nou pe tărâmul copilăriei. Drumul este asfaltat acum, o plăcere să conduci pe o vale plină de pensiuni, case de vacanță și centre de recreere. De zona stâncoasă, de chei, nu-mi mai aduceam aminte deloc, dar sunt încântată să străbat un tărâm al zmeilor, care-și duc viața în castele ale căror turnuri vor să străpungă cerul.

Când mă așteptam mai puțin, iată, pe partea dreaptă școala, exact așa cum mi-o aduceam aminte. Nu-mi vine să cred că nu s-a schimbat deloc. O școală mare, cu o curte imensă, iar în spate, curtea administrativă. Parcă m-am întors în timp, sunt iar fetița de 8 ani, care s-a trezit singură cu bucătăresele, în prima zi din prima ei tabără.

Am lăsat mașina la școală și m-am plimbat un pic, ocazie cu care am făcut și niște fotografii. De pe drum nu am prea multe, trebuia să tot opresc mașina, lucru imposibil acolo unde peisajele erau incredibile. De aceea sunt eu de părere că mersul pe jos este cel mai bun, poți vedea și trăi mult mai mult, decât din zborul mașinii.

Vechiul și noul laolaltă, clădiri părăsite alături de case noi, ca peste tot în această minunată și controversată țară.

Ei, și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu