Arhive etichetă: Povesti adevărate

Azi, am avut o bucurie

O să spuneți: ce bucurie, că 8 Martie a trecut și a-propos, ai tăcut mâlc, nicio felicitare pentru femei, nicio floare, hmm, ești o persoană destul de jalnică, știai? Pe de altă parte, ce bucurie poți avea când războiul e la doi pași și nu se știe niciodată când face o săritură, fix în curtea ta?

Da, aveți dreptate, n-am scris nimic de 8 Martie că e banal și scrie toată lumea, iar aceasta mi se pare o zi în care bărbații ne elogiază, nu… noi, pe noi. Am felicitat în particular femeile din viața mea, o parte dintre ele, fiindcă sunt destul de multe, iar cele care n-au primit un rând, pot considera că le felicit acum.

Despre altceva voiam să vorbesc, azi mi-au făcut o bucurie gunoierii, lăsându-mi pe containerul de gunoi doi saci pentru reciclare selectivă. Yeee! De când aștept ca acest lucru să se întâmple la Lupșa. Acum, să vedem cum va funcționa. Dacă se adună și se depozitează separat, dacă acest lucru se face în zile diferite, dacă oamenii vor conștientiza importanța reciclării și mai sunt încă mulți de dacă, dar începutul fiind făcut, rămâne ca lucrurile să se aranjeze pe parcurs.

Felicit Primăria Lupșa și pe al ei primar, d-l. Radu Penciu pentru acest mare pas înainte pe calea civilizării zonei noastre, care este la propriu înecată în gunoaie. Să sperăm că vom ieși la liman.

Dragi femei și bărbați, vă doresc multă sănătate, spor la toate și conștiință civică trează!

Manuela Sanda Băcăoanu

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Clipa

Da, știu, azi e Sfântul Valentin, cu toții ne amintim că iubim, ar trebui să iubim, sau măcar să ne prefacem că iubim pe cineva, altfel nu suntem cool, nu suntem ”în rândul lumii”. N-am înțeles niciodată de ce se sărbătorește această zi, probabil e doar o chestiune de marketing, o bună ocazie ca vânzările să crească, măcar pe un anumit segment de piață.

În urmă cu un număr de ani, pe vremea când Valentine”s Day era total necunoscută în România, pe atunci nu știam nici măcar de Dragobete, a venit pe lume fiica mea cea mare. La mulți ani, Arina! Soțul ei e norocos, împușcă doi iepuri deodată. Chiar dacă uită de ziua ei, nu poate uita de Valentin, că e pe toate gardurile.

Dar voiam să vorbesc despre altceva acum, despre importanța fiecărei clipe, despre trăiri autentice și nu prefabricate, despre momentul în care simți că o altă ființă are destulă încredere în tine, încât să se apropie și să-ți miroasă mâna. Asta mi s-a întâmplat mie ieri, când am pornit, împreună cu Ștefan, într-o plimbare până la Fagul Împăratului. Am mai scris despre acest fag special, acum vreau să povestesc despre ascensiunea noastră pe un drum cu gheață ca sticla, iar când eram aproape în vârf, despre apariția neașteptată a unei căprioare pui, foarte prietenoasă și dornică să ne însoțească. Am crezut că a fost o întâlnire de moment, dar ne-a urmat câteva sute de metri, până în vârful dealului, unde este monumentul închinat Fagului.

Probabil era proaspăt părăsită de mama ei și-și căuta alți prieteni. I-am oferit o bucată de banană, dar a mirosit-o și m-a privit parcă spunându-mi: ” Nu știu ce-i asta, dar mulțumesc pentru ofertă!”, apoi a urcat în pădure, dar s-a întors din nou, s-ar părea că-i plăcea să fie în preajma noastră.

Ajunși în vârf, am hotărât să facem un ocol pe la Baia de Arieș, cu toate că erau vreo 7 km în plus, decât să mai coborâm pe gheața pentru care nu eram deloc pregătiți. Cu o sanie, ar fi fost floare la ureche.

Una peste alta, au fost câteva ore petrecute împreună, în natură, fără mofturi și fără pretenții. Cam așa ar trebui să fie viața, să nu aștepți un an întreg, o singură zi în care să arăți că iubești pe cineva.

Pe drumul cu gheață, e de la sine înțeles că n-am făcut poze, abia stăteam în picioare.

Să aveți o zi așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

O mică plimbare…mare

Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.

Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.

Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.

Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.

Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.

„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.

La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.

Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.

Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.

O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.

Ei, și-acum câteva fotografii.

Să aveți drumuri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu

Întregalde – pe urmele copilăriei

De-a lungul vieții, le-am povestit de multe ori apropiaților aventura primei mele tabere, la Întregalde, când tocmai terminasem clasa I. Cu toate că eram destul de mică, îmi amintesc perfect cum arăta școala, curtea și o mulțime de întâmplări de atunci, din ceața anului 1969.

Știu că era într-o vineri după masă când, după ce împreună cu mama îmi făcusem bagajul în micul geamantan din carton care imita pielea, am plecat în tabără împreună cu tatăl meu… Nu mai venea nimeni din Lupșa, dar asta nu mi se părea neapărat o nenorocire. Cred că, în afară de vacanțele la mătușa mea de la Abrud, nu mai fusesem niciodată plecată de acasă de una singură, pentru a trebui să am grijă de lucrurile mele și, mai ales, de mine însămi.

Am ajuns la destinație (nu pot spune în cât timp) dar nu a durat foarte mult. Însă când ajungem, stupoare… eram singura sosită în tabără, care, în mod oficial, se deschidea abia a doua zi (dar noi încă nu știam acest lucru). Asta m-a cam făcut să-mi piară cheful, dar bătând pe la ușile anexei din spatele școlii, iaca apare o femeie zâmbitoare, care ne anunță de cele de mai sus, spunându-ne că numai femeile de la bucătărie au sosit deja, iar dacă vreau, pot dormi în camera lor până mâine, ca să nu dorm singură, în ditamai dormitorul.

Cu lacrimi înghițite pe furiș l-am condus pe tatăl meu la ieșire, apoi m-am întors în dormitorul bucătăreselor… probabil de emoție și de oboseală am dormit buștean, așteptând ca a doua zi, tabăra să se populeze și cu alți copii.

Ca să n-o mai lungesc, eram vreo 80 de copii în tabără, eu fiind cea mai mică. Dormeam în dormitoare amenajate în sălile de clasă, în paturi de fier, cu saltele nu foarte moi, dar la vârsta aceea, n-ai probleme cu spatele sau cu dormitul în paturi străine. În fiecare zi aveam o mulțime de activități, făceam excursii (și năzbâtii), așa că seara, picam morți de oboseală.

Două întâmplări mi-au rămas în minte din acea perioadă. Într-o zi, la întoarcerea dintr-una din excursii, ne-am pomenit cu responsabila noastră de detașament (nu mai țin minte ce denumire avea atunci), o învățătoare drăguță, dar destul de bătrână după părerea mea (probabil avea vreo 35 de ani) la noi în dormitorul de 12 paturi, spunând că trebuie să ne facă percheziție la bagaje, deoarece un copil a fost văzut cu o floare de colț. Eram cu toții copii între 8 și 10-11 ani, de unde să știm noi că floarea de colț este un monument al naturii și că nu avem voie s-o culegem, mai ales că nu fusesem instruiți în acest sens. Aveam și eu o floare, dar nu știam dacă e sau nu floare de colț sau floarea reginei, cum am aflat pe urmă că se mai numește. Am arătat geamantanul, dar am omis rucsăcelul cu care fusesem în excursie. Oricum, floarea mea era fără rădăcină, deci nu mai puteam s-o salvez în vreun fel.

Ce să vezi, în bagajul unei colege de dormitor, iaca o floare identică celei pe care eu reușisem s-o ascund… Hmm! Mare tărăboi, fata e certată, dar dându-și seama învățătoarea că habar nu avea că distrusese un monument al naturii, a lăsat-o în pace și n-a mai raportat șefului de tabără.

La careul de seară ni s-a explicat pe larg că nu avem voie să culegem acele flori, arătându-ni-se și planșe, ca să pricepem mai bine. Mă întreb de ce nu făcuseră asta din prima, nu după ce unii dintre noi deveniserăm infractori, fără voie. Au reușit să bage spaima în noi, spunându-ne că, dacă se vor găsi asupra noastră asemenea plante, vom fi făcuți pachet și trimiși acasă, iar părinții vor plăti daunele.

Pe înserat, de una singură și în mare taină, am traversat drumul din fața școlii pentru a scăpa de proba incriminatoare, dându-i drumul pe râul ce curgea liniștit la vale.Spre surprinderea mea, mai mulți copii din tabără făceau exact același lucru. N-am vorbit unii cu alții, dar priveam tăcuți cum micile plăntuțe plutesc pe râu, asemeni unor mici ofrande aduse unei zeități necunoscute. Să nu uităm că eram în plină epocă a materialismului dialectic, în care prima materia și mintea. Despre suflet, nicio vorbă!

A doua întâmplare a fost una mai veselă, măcar că a dat naștere unui adevărat scandal. S-ar părea că între una dintre învățătoare și profesorul de sport se iscase o idilă, care se consuma pe deal, dincolo de râu, fix în fața ferestrelor dormitoarelor copiilor, aflați la somnul de după masă. Eu priveam din pat, aveam o perspectivă mai bună, dar colegele erau călare pe geamuri, chicotind și comentând piesa de teatru live, la care asista toată lumea. Nu făceau mare lucru, doar se giugiuleau, dar vă închipuiți ce incitant era pentru niște copii neștiutori.

Când hărmălaia era mai mare, apare iar șefa de detașament, cu o falcă-n cer și una în pământ, neștiind care este motivul gălăgiei neobișnuite de la acea oră. Fetele din ferestre au fost înșirate pe lângă perete, dar eu, mai mică și mai norocoasă, mi-am tras pătura peste cap și m-am prefăcut că dorm. După ce toate protagonistele au fost chestionate asupra a ceea ce au văzut și apoi instruite să-și țină gura, a trecut toată lumea cu bine și peste acest eveniment.

Chiar acum, peste ani, această întâmplare îmi aduce zâmbetul pe buze așa că ieri, trecând eu cu mașina prin zonă, și remarcând o imagine uluitoare a munților din depărtare, dincolo de Teiuș cu vreo 4 kilometri, iar apoi, văzând indicatorul: Galda de Jos 2 km, într-o fracțiune de secundă mi-am zis. ”De ce nu?” și am virat spre locurile copilăriei, pe unde nu mai călcasem de o jumătate de secol…

Nici măcar următorul indicator, care preciza: ”Întregalde 24 km”, nu m-a făcut să mă răzgândesc. Eram pe urmele copilăriei, o zi caldă și însorită de iarnă îmi umplea sufletul de bucurie, așa că… de ce, nu?

Bineînțeles că peisajul s-a schimbat radical de când n-am mai fost eu pe aici, dar trecând de Galda de Sus și de Poiana Gălzii, am intrat într-o zonă de basm, care m-a adus din nou pe tărâmul copilăriei. Drumul este asfaltat acum, o plăcere să conduci pe o vale plină de pensiuni, case de vacanță și centre de recreere. De zona stâncoasă, de chei, nu-mi mai aduceam aminte deloc, dar sunt încântată să străbat un tărâm al zmeilor, care-și duc viața în castele ale căror turnuri vor să străpungă cerul.

Când mă așteptam mai puțin, iată, pe partea dreaptă școala, exact așa cum mi-o aduceam aminte. Nu-mi vine să cred că nu s-a schimbat deloc. O școală mare, cu o curte imensă, iar în spate, curtea administrativă. Parcă m-am întors în timp, sunt iar fetița de 8 ani, care s-a trezit singură cu bucătăresele, în prima zi din prima ei tabără.

Am lăsat mașina la școală și m-am plimbat un pic, ocazie cu care am făcut și niște fotografii. De pe drum nu am prea multe, trebuia să tot opresc mașina, lucru imposibil acolo unde peisajele erau incredibile. De aceea sunt eu de părere că mersul pe jos este cel mai bun, poți vedea și trăi mult mai mult, decât din zborul mașinii.

Vechiul și noul laolaltă, clădiri părăsite alături de case noi, ca peste tot în această minunată și controversată țară.

Ei, și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

23.07.2012

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care le vor marca întreaga viață.

Primul meu Camino a fost greu, am avut tot felul de opreliști, dar important este că am izbândit, iar de atunci, n-am mai plecat niciodată de acolo. Doar cei care au făcut acest drum, cei care au mers 800 de kilometri  pe jos sau chiar mai puțin (până la urmă, nu cred că numărul kilometrilor contează prea mult) mă vor înțelege.

Mi se întâmplă foarte des să simt că sunt acolo, pe acea Cale, nu contează dacă privind cerul, plivind în grădină, sau dându-mă în leagăn. Sentimentul este acut și înălțător, pur și simplu, dacă ai fost o dată pe Camino de Santiago, nu-l mai părăsești în veci. Din acest motiv, putem spune doar că sunt viitori pelerini, foști nu există. Ai fost pe Camino, ești pelerin pe veci!

Anul acesta este unul trist, când puțini pelerini au ajuns sau vor ajunge la Santiago de Compostela, dar Sf. Iacob nu e numai acolo, e pretutindeni, în inima fiecăruia dintre noi.

Pentru cei care-și doresc cu ardoare să ajungă dar încă n-au reușit, am un sfat: (fac o excepție, știu că sfaturile se dau doar în caz de forță majoră, sau atunci când sunt cerute) pregătiți-vă să gustați din ”drogul”Camino, drog care vă va face să vă întoarceți mereu și mereu în acele locuri magice, încântătoare și, uneori, greu de străbătut.

Eu m-am întors de trei ori, dar… mai vreau.

Tuturor pelerinilor, de pe tot mapamondul, le urez un BUEN CAMINO!, din inimă

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, pelerin de nădejde

 

Verbul „A FURA” la români

Nu ştiu de ce, cu toate informaţiile negative din mass media, eu aveam impresia că există în România o generaţie a oamenilor de 30-40 de ani care au un job decent, câştigă destul încât să-şi permită să aibă câţi copii vor, fără să-i intereseze dacă şi cât le mai dă statul pentru asta şi, cel mai important lucru, sunt cinstiţi. Sunt peste tot în jurul meu oameni de acest fel, trăind în apartamente mari, frumoase, cu una-două maşini, ducându-şi copiii la şcoală sau la grădiniţă şi-mi creşte inima când îi văd.

Zău, chiar nu înţeleg de ce se vorbeşte doar despre alte categorii sociale, iar despre această clasă de mijloc în devenire, nimeni nu zice nimic, de parcă ar fi inexistenţi. După cum s-ar părea, nu toată lumea a trebuit să plece din ţară pentru a trăi decent şi nu toată lumea este nevoită să fure…

Dar, fiindcă întotdeauna există şi un „dar”, o să vă povestesc o întâmplare care m-a pus pe gânduri…

Să ne închipuim că suntem într-un bloc nou, cu mai puţin de zece apartamente, locuite tocmai de către cei pe care-i descrisesem mai sus, oameni tineri, cu bani şi cu copii destul de mici. Până aici, nimic neobişnuit. Ba da, ar cam fi ceva, unii se plâng de o familie de la parter, care, conform contractului, a primit şi o parte de curte. Aşa, şi? Păi, în curtea lor, se poartă de parcă ar fi o curte de la ţară, la zeci de metri de alte curţi, aşa că-şi permit să facă săptămânal grătare şi să „umple” atmosfera cu „muzici” date la maxim, pentru „desfătarea” tuturor vecinilor. Vorba ceea: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Iar lucrurile nu se opresc aici.

Deoarece s-ar părea că totuşi „acolo sus” cineva veghează, întâmplarea a făcut ca într-una din zilele trecute, sunetul apei care curgea dintr-o ţeavă aflată în beciul familiei despre care vorbeam, să alerteze un vecin care se afla prin apropiere. I-a anunţat şi pe alţii, iar împreună au deschis uşa beciului, care din fericire nu era încuiată, proprietarii nefiind acasă, când… stupoare: nu se spărsese ţeava, ci se fisurase un robinet vechi montat pe ea, în scopul de… da, aţi ghicit, de a FURA APĂ. Robinetul era montat între contorul general şi contoarele celorlalţi vecini, deci apa o furau de la toţi vecinii, care, pe bună dreptate erau miraţi că tot timpul plătesc mai multă apă decât consumau. Firma de administratori nu factura separat consumul şi separat pierderile, ceea ce mi s-ar părea normal, deoarece dacă vezi că tot timpul ai pierderi importante de apă în bloc, începi să-ţi pui întrebări. Aşa, cum „pierderea” ( citeşte „furăciunea”) se împărţea la toată lumea, oamenii nu aveau habar de cele ce se întâmplă.

Cireaşa de pe tort a fost însă atunci când, întrebată fiind vecina hoaţă cum şi-a permis să facă aşa ceva, răspunsul ei, nonşalant, a fost că şi Cutărescu fură, e plecat în Spania, dar are aspersoare care-i udă gazonul şi care pornesc automat, alimentate fiind tot din apa comună.

Întrebare retorică: oare cât de mic la suflet poţi să fii, ca să furi, lunar, de la toţi vecinii? Am uitat să precizez, familia cu pricina are şi piscină în curte. Trai pe vătrai nineacă, pe banii babacului! (În cazul nostru, ai vecinilor)

Am aflat că furtul de apă este caz penal. Sper ca locatarii blocului cu pricina să nu ierte pe niciunul dintre hoţi. Numai tăind răul de la rădăcină, putem scăpa de această plagă ce încă supurează pe faţa României.

EU FUR, TU FURI, EL/EA FURĂ, NOI FURĂM, VOI FURAŢI, EI/ELE FURĂ… asta dacă aţi lipsit la lecţia de gramatică.

Da până când, mă, până când?!!!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

GENERAŢIA psd

E o perioadă tristă, în care românii îşi aruncă lături unii în capetele celorlalţi, doar fiindcă au avut opinii diferite la vot. S-ar părea că după o campanie electorală aproape inexistentă, liniştită şi fără niciun pic de sare şi piper, oamenii simt nevoia să strige unii la alţii, să vorbească toţi deodată, iar, precum cocoşul de munte, fiecare să se audă doar pe sine.

Trăim într-o îară în care o generaţie încă bine reprezentată a crescut sub faldurile drapelului partidului unic, căruia ştiau că trebuie să-i dea ascultare fără preget, că dacă nu… dacă nu, Casa Poporului sau Canalul erau vacanţele în care se ştia când plecau, dar nu se ştia dacă sau cînd se vor mai întoarce. Aceşti oameni sunt părinţii şi bunicii noştri, cei obişnuiţi cu un „tătuc”, sau, acum, o „mămucă” dispusă să-i pupe pe frunte şi să le dea asigurări că totul va fi bine, dacă votează în continuare cu acest partid ce stă să se destrame, a cărui căruţă zdrăngăne în mod periculos şi enervant pentru timpurile în care trăim.

Nu vreau să fac niciun fel de analiză politică, sunt alţii care se ocupă cu acest subiect, chiar dacă majoritatea sunt nişte analişti de mâna a treia. De fapt, sunt persoane plătite pentru a forma anumite opinii, oamenii ajungând să creadă că ideile ce li s-au inoculat sunt ale lor, personale. Vreau să povestesc o întâmplare de acum vreo trei săptămâni, care ilustrează într-un mod foarte plastic tipul alegătorului psd, a aşa-zisei GENERAŢII psd.

Ca de obicei în weekend, eram în plină acţiune, marcând cu săgeţi galbene Camino de Santiago prin Apuseni. Cei ce mi-au mai citit articolele ştiu despre ce este vorba, nu mă voi repeta acum. Era duminică, destul de cald, iar eu mă aflam la ieşirea din Arieşeni, venind dinspre Gârda de Sus. Mai voiam să marchez până în Vârtop, acolo îmi propusesem să-mi închei ziua de muncă voluntară. Stăteam pe o bancă, iar după ce mi-am terminat sandvişul pus de acasă, m-am gândit să deschid o altă cutie de vopsea, cea pe care o aveam mai era bună doar pentru 2-3 săgeţi. După ce închei operaţiunea de schimbare a cutiilor, dau cu ochii jur-împrejur, ca să găsesc un tomberon, unde să arunc cutia aproape goală. Nu se vede nici urmă de aşa ceva, dar tocmai în acel moment, un bărbat cam la 75 de ani mă interpelează, întrebând ce fac pe acolo. Îi explic, apoi îl întreb dacă nu este vreun tomberon de gunoi prin preajmă, ca să arunc cutia.

„Nu este, dar o iau eu”. Îi mulţumesc, gândindu-mă că uite, un om de treabă mi-a ieşit înainte. „Dar să-mi pui şi mie nişte vopsea, să dau pe gard…” Simt că mă ia cu călduri, adică să-i dau din vopseaua pe care am cumpărat-o din banii mei şi am cărat-o în spate 15 km? ” Văzând că refuz, chiar după ce m-a asigurat că ” nu voia cutia plină”, asta chiar m-a umplut de nervi, a zis că ” atunci, n-o mai iau,” punând-o jos, de parcă brusc, ar fi început să-l ardă!, moment în care nu m-am putut abţine şi l-am făcut cu ou şi cu oţet, pe el şi pe toţi profitorii din lume.

Mă îndepărtez tristă, purtând cutia într-o mână şi pensula, şablonul şi cutia plină în mâna cealaltă, iată, acesta este profilul alegătorului psd, omul care musai trebuie să câştige ceva din orice gest, fie cât de mic, nu face nimic doar din bunăvoinţă şi pentru că e bine crescut. Şi da, dacă putem fura, nu contează că e o amărâtă de vopsea sau o întreagă pădure, o facem fără mustrări de conştiinţă, că NOI SUNTEM ROMÂNI!!!

Credea probabil că şi mie-mi convine, dacă se termină voseaua, plec mai repede acasă, fur şi eu de la şeful meu, sau de la cine m-o fi trimis acolo.

Greşit, bade! M-am dus de capul meu, pe banii şi timpul meu liber, nu m-a trimis nimeni, doar dorinţa mea de a face ceva pentru ţara aceasta, pentru ca străinii să vină aici şi să vadă cât e de frumoasă, iar locuitorii s-o ducă mai bine. Dar cine, din GENERAŢIA psd poate pricepe aşa ceva? Aluatul din care sunt plămădiţi ei e cu totul altul, aşa că…

Am fost foarte furioasă în acea zi, de aceea n-am scris atunci. Sunt furioasă şi acum, văzând cum acest soi de oameni e încă într-un număr atât de mare, încât ne poate ţine încă prizonieri, ani întregi.

Turul doi e aproape, unii dintre noi vom vota din nou răul cel mai mic, dar… nu avem încotro.

Să auzim de bine, (că de văzut, nu prea se vede nimic bun pentru România)!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Walking Month – Povestea nereuşitei mele

Iată că ultima zi a mersului pe jos s-a scurs precum nisipul din clepsidră, iar acum suntem din nou liberi (noi, cei angrenaţi în competiţie) să ne trezim mai târziu, să facem doar paşii necesari pentru a ne deplasa de ici-colea, fără obsesia urmăririi constante a brăţării numărătoare de paşi pentru a vedea dacă ne-am îndeplinit targetul, iar dacă nu, să mai facem un efort. În caz că l-am îndeplinit, dar parcă mai avem un pic de vlagă, să mai facem nişte paşi în plus, cine ştie, poate-poate vom ajunge printre primii la final…

Am pornit la drum fără iluzia că voi fi printre câştigători, fiindcă din start nu îndeplineam una dintre condiţii, aceea de a avea o echipă formată din patru membri. Am pornit cu o echipă de numai trei membri, deoarece în România, sau, mă rog, printre cunoscuţii mei, n-am găsit încă trei oameni care să vrea să doneze, dar şi să-şi asume un angajament. Unii voiau să meargă pe jos, dar să nu dea bani, (că cine ştie ce fac ĂŞTIA cu ei), alţii voiau să doneze, dar erau prea leneşi pentru a face şi nişte paşi în plus, faţă de obişnuinţele lor zilnice.

Mă rog, ca la casa săracului, când e făină nu-i slănină, când e ulei, nu-i orez, sau, la un moment dat, lipsesc toate. (aceasta fiind cea mai frecventă situaţie).

Am înjghebat deci o echipă şchioapă (ca o masă cu trei picioare, căreia cu greu îi găseşti echilibrul), care aşa a rămas până la sfârşit.

Dar nu mai contează rezultatele finale, pot spune doar că din totalul de 1.500.427 de paşi ai echipei, ai mei au fost 683.098.

Eu mă număr printre oamenii care iau lucrurile în serios, indiferent despre ce este vorba. Dacă mă pui să stivuiesc lemne, voi face o stivă cât se poate de artistică, iar dacă trebuie să merg pe jos, voi merge până cad în nas. Pentru mine, această lună de competiţie a fost despre propriile mele limite, am învăţat să merg în fiecare zi până la capăt, din prima până în ultima zi a concursului.

Am fost de patru ori pe Camino de Santiago, dar acum mi s-a părut mai greu decât acolo, fiindcă a fost un „Camino după orele de program”, suplimentar, după o zi plină de lucru, cu două job-uri şi mai voind să fiu şi mamă, bunică, soţie, printre ele… Pe Camino, singurul tău scop este să mergi cât poţi de mult, cât te duc picioarele. La Walking Month de asemenea trebuie să mergi cât poţi de mult, dar după ce ţi-ai îndeplinit celelalte atribuţii zilnice. Nu mă plâng, îi admir pe cei care au făcut milioane de paşi, probabil timpul, vârsta şi condiţia fizică au fost mai mult de partea lor, decât de partea mea.

În această lună am urcat doar o dată într-un autobuz de oraş, am învăţat că traversarea pe la trecerea de pietoni şi nu prin locul în care ajungi mai repede pe partea cealaltă a străzii este aducătoare de paşi (şi de siguranţă personală), am văzut locuri din Cluj pe care nici nu bănuiam că există, îmbogăţindu-mi sufletul cu imagini minunate.

Abia aştept competiţia de anul viitor, dar până atunci, vă doresc mulţi paşi, că sunt izvor de sănătate! Am lăsat pe drum vreo patru kilograme şi mă simt foarte bine în pielea mea de acum, aşa că voi continua antrenamentul.

WALKING MONTH 2020 (DOUĂZECI DOUĂZECI), PĂZEA!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Clujul pe tălpi