Arhive etichetă: Povesti adevărate

Cine vrea să falimenteze CFR – ul?

Trăim nişte vremuri mai mult decât tulburi, în care oamenii şi natura tălăzuiesc ca o mare în furtună, veştile rele circulă cu viteza vântului turbat, iar de cele bune, nu prea mai avem parte.

Zilele trecute, am avut din nou ocazia să mă plimb cu trenul, şi, bineînţeles, să îndur suferinţele de rigoare.

Prima parte a călătoriei a fost decentă, am mers de la Cluj la Mangalia, cu vagonul cuşetă. Nici n-am simţit cum au trecut orele, am putut dormi şi am ajuns odihnită pe litoral.

Ce te faci însă, că, de la mare a trebuit să mergem în Moldova, cu un tren de noapte, care nu avea nici cel mai mic vagonel de cuşetă, sau vagon de dormit, sau… Pe lângă asta, era atât de plin, cu oameni care călătoreau pe culoar, ca pe vremea împuşcatului, că nu-mi venea a crede că ceea ce văd este din România anului de graţie 2018, când laptele şi mierea promise de un guvern analfabet, s-au transformat în fiere.

Bucuroasă că am supravieţuit călătoriei, m-am odihnit vreo două ore, după care, la nuntă, frate, că de aceea venisem în Moldova. Nunta a fost frumoasă, autentic moldovenească, cu mâncăruri bune şi muzică excelentă.

Dar… cum întotdeauna există un „dar”, a trebuit să mă întorc din nou la Cluj, de astă-dată cu un tren de zi. Mă gândeam că voi putea să mă odihnesc cât de cât, doar am zburat direct în tren de la nuntă, la ora 5,15 dimineaţa.

În Paşcani, când cer un loc la Cluj, surpriză: mai era un loc doar până la Gura Humorului, coleşica preste deal, cu alte cuvinte. Bun şi ăla, zic, îl iau, adjudecat, până nu-l ia altcineva!

Mă mai plimb eu prin oraş (aveam mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat), timp în care, mă păleşte deşteptăciunea, aşa că mă întorc înapoi la gară, poate mai are vreun loc din Vatra Dornei, cine ştie?

Surprize, surprize, am mai primit un loc, din Gura Humorului, până la Gherla, ce-i drept, în alt vagon! Din Gherla mă duc şi pe jos, ce-s ăia 50 de kilometri, până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, cu siguranţă ajung, că doar sunt antrenată, am făcut mii de kilometri pe jos, în ultimii ani. Mai apuc doar să aud un bărbat care aproape plângea în faţa ghişeului, fiindcă nu mai primea bilet până la Timişoara, nici măcar în picioare. O altă doamnă care nu primise loc, atunci când luasem eu primul bilet dimineaţa, a cerut să „vorbească cu şeful”, iar acum, o văd aşteptând trenul, cuminte. O fi primit şi ea loc până în Gura Humorului, mai ştii?

Râsu-i râs, şi gluma-i glumă, dar, când se anunţă trenul care vine cu vagonul 5 (cinci) după locomotivă, mă deplasez spre coadă, eu aveam locuri întâi în vagonul 4, apoi în vagonul 1.

Urc în vagonul 1, unde spre surprinderea mea, găsesc loc, aşa că rămân să-mi trăiesc supliciul călătoriei într-un vagon în care aerul condiţionat face faţă doar o perioadă, apoi se procedează ca pe vremuri, se deschid geamurile, altfel, dăm cu toţii în primire, e o căldură umed-sufocantă, miros de găini opărite, aceasta a fost impresia mea la prima urcare în tren, când aveam trei ani, şi mai persistă şi acum.

Distracţia abia pe la Gura Humorului începe, când un grup de vreo 10-12 studenţi, vin cu locuri în regulă, fapt care-i face pe mulţi dintre ocupanţii scaunelor, aceia care nu mai găsiseră locuri, să se ridice umili şi să stea în picioare. De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri, mi s-a zbârlit părul pe mine când am văzut cum o mamă cu un copil de nici doi ani, a fost nevoită să se ridice în picioare, pentru a ceda locul studenţilor.

Nu am nimic cu studenţii, îmi sunt dragi, am trecut şi eu şi copiii  prin acea fază a vieţii, vinovaţi sunt cei ce, din dorinţa de a mai câştiga capital electoral, au dat legea prin care studenţii pot circula gratuit cu trenul, de câte ori şi oriunde li se năzare. Zău aşa! Iar oamenii care plătesc bilet, ce să facă? În cazul în care „prind” un loc în picioare să fie mulţumiţi şi să călătorească în aceste condiţii de la Iaşi la Timişoara?

Cei ce au dat legea sunt  total înafara problemelor care le-au creat. Habar nu au (sau nu vor să ştie) că CFR Călători pur şi simplu nu mai are vagoane, locomotive, că sunt nevoiţi să scoată trenuri fiindcă nu mai pot încropi o garnitură. Când spun „garnitură” mă gândesc la două amărâte de vagoane, în care oamenii stau claie peste grămadă, iar dacă mai nimereşti şi „mâncători de seminţe” în preajmă, tacâmul este complet.

Din Gherla, a urcat un cuplu drăguţ, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar foarte simpatici. Am intrat cu ei în vorbă şi am aflat că, de fapt, trenul nostru are doar patru vagoane, deoarece vagonul 3 lipseşte cu desăvârşire… Iluzia că avem 5 vagoane s-a spulberat şi ea, iar cei doi ne-au povestit cum o mamă cu trei copii n-a mai primit bilet nici în picioare, până la Arad…

E posibil aşa ceva? E posibil ca în România secolului XXI să nu poţi călători cu trenul, fiindcă un tren, care pe vremuri avea 15 vagoane, acum are 5, de fapt, patru…?

Acum 35 de ani, de la Cluj la Bucureşti, ajungeai în 7 ore şi jumătate. Acum, după mersul trenurilor, ajungi în 10 ore şi jumătate, iar  cu întârzierea aferentă… când o da Domnul.

În ultimii 28 de ani, nu s-a făcut nimic pentru infrastructura căii ferate, iar vagoanele, sunt cam aceleaşi. Cele mai noi, cred că au în jur de 20 de ani. Într-o ţară care are (avea, nu ştiu dacă mai are) fabrică de vagoane şi de locomotive, se călătoreşte ca în evul mediu, cu viteza diligenţei.

De când ne-am „democratizat”, toţi miniştrii transporturilor au fost fie incompetenţi, fie marionete.

Eu spun ce ştiu bine despre CFR, că despre autostrăzi se tot spune, tot degeaba.

Am stricat şi eu o vorbă, să mă răcoresc.

Nu pun poze, cred că ştiţi cu toţii cum arată trenul în România centenarului. Huo!

Ne vedem la Bucureşti, incompetenţilor, dăncilenilor, vânduţilor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Magia gunoaielor

Groapa de gunoi are magia ei, proprie şi de puţini înţeleasă. Poate veţi spune că am luat-o pe lângă cărare, cum să aibă gunoaiele ceva magic, ele sunt doar o pecingine pe faţa societăţii, un rău pe care ni-l facem singuri şi de care nu ştim cum să scăpăm.

Da, aşa este, până la un anumit moment, în care participi la o acţiune de ecologizare, iar atunci, ceva magic se întâmplă… Iată că am folosit acest cuvânt deja de prea multe ori, aşa că mă voi abţine de acum încolo. Cert este că, atunci când cauţi prin gunoiae, vrând-nevrând, apare o curiozitate, te întrebi oare peste ce o să mai dai?

Ţin minte că, astă toamnă, când am curăţat Arieşul pentru prima dată (sper că nu şi ultima), nişte elevi de liceu, veniţi tocmai de la Satu Mare pentru a ne ajuta în acţiunea noastră, se tot minunau de obiectele găsite, de care nu poţi face abstracţie, ba chiar poţi să ţeşi o adevărată poveste în jurul lor.

Eu strângeam gunoaiele de sub podul de la Hădărău şi fără să vreau, coboram tot mai jos, spre râu, uite acolo, un ambalaj de şampon, dincolo, mai multe pet-uri de bere, cutii de conserve, ambalaje de plastic colorate divers… Bleah! O găină moartă, pusă în două pungi de plastic. Îţi revii, treci mai departe, moment în care unul dintre băieţi, cărând un sac de plastic extrem de greu, mă întreabă dacă nu cumva vom găsi pe aici şi oameni morţi, după greutatea sacului în care n-am putut identifica ce o fi fost.

Un adevărat plaur format din diverse obiecte din plastic se aciuiase după o creangă ruptă pe jumătate dintr-un arin, cum  nu le ajungeam, soţul meu a venit să ne dea o mână de ajutor, iar în febra „culesului”, s-a dezechilibrat şi a căzut  în râu, în apa rece de octombrie, până la piept. El se străduia să mai adune gunoaie chiar după ce căzuse în apă, iar noi, cei de pe mal, eram atât de prinşi de munca noastră, încât nici măcar nu i-am făcut o poză, spre aducere aminte.

Doar după ce a ieşit din apă şi a plecat acasă ca să-şi ia haine uscate, mi-am dat seama de ciudăţenia situaţiei…

Mai sus de pod, am observat că cineva venise să adune gunoaiele pe care, sunt sigură, tot el le aruncase, o casă se află foarte aproape de acel loc.

Mă întreb în continuare, când se vor lua cu adevărat măsuri de ecologizare şi apoi de păstrare a curăţeniei în ţara aceasta?

Problema nu este doar pe apele curgătoare, probabil acolo este cea mai gravă, deoarece astfel gunoaiele migrează şi murdăresc mai mult.

Săptămâna trecută am fost cu trenul până la Bucureşti. Ce mi-a fost dat să văd, nu este de povestit. În unele locuri, munţi de gunoaie, aruncate de la case al căror dos este spre calea ferată, te făceau să crezi că România s-a transformat într-o imensă groapă (de fapt, munte) de gunoi.

Mizerie prin gări, printre linii, pe la marginea (şi nu numai) a localităţilor…

Ce e drept, mai erau şi porţini curate şi îngrijite, ca nişte oaze şi deşert, care mă fac să cred că nu e totul pierdut.

Ceea ce pot spune, este doar:

ROMÂNI, TREZIŢI-VĂ!

Dacă noi nu scoatem ţara din gunoi, nu vine nimeni să facă asta în locul nostru!

Mauela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Întâlnire de poveste

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Românii pe Camino de Santiago

Dragi caminanți,

M-am gândit că împreună am putea realiza un proiect de suflet, și anume acela de a scrie o carte cu întâmplările noastre de pe Camino de Santiago.

Dacă doriți să faceți parte dintre autori, vă rog să-mi trimiteți pe adresa de email (manuela0402@yahoo.com) două întâmplări, cea mai veselă și cea mai dramatică amintire pe care o aveți din pelerinajele voastre.

Eu nu voi interveni în creația voastră decât dacă îmi cereți acest lucru, sau dacă va trebui să îndrept eventuale greșeli de ortografie.

Cred că va fi interesant ca experiența și trăirile a zeci de oameni să fie împreună, într-o carte care ar putea să apară sub egida Asociației Prietenii Camino din România, și care ar arăta că și noi existăm și avem un cuvânt de spus în Europa.

Vă îmbrățișez și aștept să ne întâlnim joi, 15 martie, la ora 17,30,

la Librăria Mihai Eminescu, din București!

Buen Camino, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Moartea porumbelului

A fost odată un porumbel care… aşa ca alte mii şi mii dintre fraţii lui, se trezise la viaţă într-un cuib, cocoţat pe turla unei mari biserici, dintr-un mare oraş. Până aici, nimic neobişnuit pentru un porumbel de rasă incertă, aşa ca toţi fraţii lui.

Totuşi, porumbelul nostru simţea că poate mai mult, că viaţa lui ar putea lua o altă întorsătură, dar nu ştia cum să iasă din caruselul cotidian care se învârtea, se învârtea, într-un mod ameţitor, fiecare zi fiind la fel cu precedenta, fiecare noapte la fel de neagră şi plină de spaime.

În fiecare dimineaţă, oameni miloşi veneau să hrănească păsările cerului, bucuroşi că pot face un lucru creştinesc şi nu prea costisitor. Ba, o femeie între două vârste, le aducea grăunţe proaspete noaptea, pentru ca ele, păsările, să aibă ce mânca la prima oră a dimineţii.

Trecând zilele şi lunile, porumbelul nostru era tot mai trist, i se părea că se iroseşte nefăcând nimic de seamă în viaţa ce i-a fost dată pe Pământ.

„Uite, mâine voi pleca de aici, voi pleca şi eu în Ţările Calde, despre care doar rândunelele şi raţele sălbatice mi-au povestit, vreau să văd lucruri şi ţinuturi noi, de poveste, m-am săturat să dau ocol în zbor aceleiaşi pieţe şi să aştept în fiecare zi ca viaţa mea să se schimbe, fără să fac nimic pentru asta” îşi promitea el, într-una dintre seri.

A doua zi dimineaţa, fiind cam frig afară, porumbelul s-a gândit că ar fi bine să ia întâi micul dejun, n-ar fi prea înţelept să plece la drum cu burta goală, mai ales că Ţările Calde, după ştiinţa lui, nu sunt „coleşica preste deal”, ci la mii de kilometri depărtare.

N-a trebuit să aştepte prea mult, un bunic ce-şi ducea nepotul la şcoală, tocmai s-a oprit în faţa eroului nostru, deşertând o pungă plină cu resturi de pâine, numai bune pentru masa porumbeilor, care s-au adunat instantaneu la un aşa festin.

„Uite, acolo în stradă, s-a rostogolit o bucată mai mare de pâine, ar fi numai bună pentru mine, care am un drum lung înainte” îşi spune porumbelul, în timp ce iese pe carosabilul unde maşinile stau pentru moment, oprite la semafor.

Îşi ia  prada în cioc, dar, într-o secundă fatală, totul se învălătuceşte, un zgomot sec, un nor de fulgi şi pene ridicate în zbor, ca şi când o mână nevăzută goleşte o pernă veche, nici urmă de scârţâitul vreunei frâne pe asfalt, iar, în următoarea secundă, porumbelul nostru zace cu ghearele ridicate spre cer şi cu ochii înlăcrimaţi, într-o mirare mută…

Vai, a fost un porumbel nonconformist, a vrut să fie altfel decât fraţii lui, dar soarta i-a fost potrivnică… După ce goana maşinilor e oprită din nou de semaforul din colţ, o mână miloasă ia porumbelul şi-l aşază cu grijă pe iarba ce acum încolţeşte, din parcul plin de porumbei, care nici n-au băgat de seamă că încă unul dintre ei a mai plecat în Cer…

IMG_8719.jpg

În locul porumbelului, putea fi un copil, sau un adult care trecea strada printr-un loc nepermis.

Dragi copii, vă rog să treceţi strada doar prin locuri marcate şi cu mare grijă, fiindcă ar fi îngrozitor ca unul dintre voi să aibă soarta porumbelului.

Să aveţi o zi senină, fără întâmplări neplăcute!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Și-am fost la București…

Călătoria mea la București pot spune că a fost una dintre cele mai plăcute de până acum, începând cu trenul și terminând cu plimbarea pe jos, întâlnirea cu ceilalți caminanți și veștile aflate.

Dar, să începem cu începutul, așa cum e firesc… Am pornit din Cluj seara la 22,09, iar, după ce greșit mă uitasem pe bilet și credeam că voi fi într-o cușetă plină ochi, am constatat că, de fapt locul meu este în alt vagon, unde aveam doar o companioană de drum, așa că ne-am făcut de cap, ea a citit, iar eu am croșetat până la ora 12, când, în sfârșit, am pus ”cornul în pernă”… Noaptea a trecut repede, chiar dacă mie mi s-a părut că n-am prea dormit.

Contrar așteptărilor, ajung exact la 7,35 în  Gara de Nord, am timp berechet până la 11, când este întâlnirea cu membrii Asociației Prietenii Camino, așa că o iau la pas, nu știu de ce toată lumea mă sfătuiește să urc într-un mijloc de transport în comun, de parcă aș călători zeci de kilometri.

După mai multe manevre de genul ”fâț la stânga, fâț la dreapta”, ca și coada iepurelui (pe vremea când avea și el coadă lungă), urmând ”indicațiile prețioase” ale trecătorilor amabili întâlniți în această dimineață destul de rece de sâmbătă, dar cu un soare care, după ce-mi  încălzește sufletul, reușește să facă acest lucru și cu partea mea muritoare, aceea care susține un ritm constant de mers, bucurându-se de tot ce întâlnește în cale.

După aproape două ore de mers și 10.000 de pași, iată-mă, în sfârșit, la ceasul de la Universitate… Mai am timp destul, așa că dau o raită prin împrejurimi, vizitând librării și căutând cu înfrigurare un loc decent, în care să pot bea o cafea. Găsesc doar în pasaj, apoi mă grăbesc să ies, mai sunt doar 10 minute până la 11, prietena mea, Ana, mă sună, a ajuns, așa că, după o reîntâlnire scurtă, ne îndreptăm spre sala în care se desfășoară întâlnirea, urmând de astă dată indicațiile simpaticei doamne Cornelia Nicolae, care-i așteaptă pe caminanții neștiutori, ca și noi.

Ana este o prietenă întâlnită pe Facebook, dar s-a dovedit a fi una mult mai bună (în momentul în care a ieșit din lumea virtuală) decât mulți oameni pe care eu i-am considerat prieteni de-a lungul anilor. Cu ea, parcă dialogul nu se termină niciodată, chiar dacă e o pauză de luni între două convorbiri. De fiecare dată avem ce ne spune și ne ascultăm cu plăcere una pe cealaltă.

Buuun! Ajungem noi în sala cu pricina de la Facultatea de Geografie, după un itinerar destul de întortocheat, unde lumea era deja adunată: fețe cunoscute, alături de fețe pe care le văd pentru prima dată, îmbrățișări sau dimpotrivă, priviri reci… Hmm! Știu că nu poți plăcea tuturor, nimeni nu poate asta, așa că nu mă mai afectează deloc felul unora de a fi.

N-am să descriu aici tot ce s-a întâmplat la întâlnirea noastră, cert este că proiectul nostru de suflet, adică realizarea acestui Drum al Sfântului Iacob și prin România, este din ce în ce mai aproape de înfăptuire, s-au făcut pași mici, dar importanți, acum totul depinde de munca și determinarea noastră pentru a face ca acest vis să devină realitate.

Am avut o mică supărare, pe harta aprobată a credențialului (pașaportul de pelerin, pe care se pun ștampile de la adăpostri și care atestă calitatea de pelerin) ce se va tipări în România, încă nu este Valea Arieșului, dar vă promit, dragi moți, că acest lucru se va schimba, nu mă dau eu bătută atât de ușor și am promisiuni că, în momentul în care se va ști exact traseul, va fi și aceasta inclusă pe hartă.

Mai voiam să aflu și despre modul în care aș putea face voluntariat în Spania la vară ca și hospitalera la un albergue, dar am rămas tot în ceață în această privință. Poate am altele mai importante de făcut la vară, în legătură cu organizarea Camino-ului de Santiago pe Valea Arieșului, de aceea nu voi putea fi hospitalera… Cine știe, ”încurcate sunt căile Domnului”, parcă așa se spune…

Până una-alta, vă doresc o seară frumoasă și o săptămână lină!

Fiți pe fază, în curând vă voi cere ajutorul, în legătură cu Camino pe Valea Arieșului (cacofonie aceptată)

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Dă-te, fă’, că trece dom’ director!!!

Aceasta este o  poveste scurtă şi sugestivă, din păcate, adevărată.

Vă rog să vă închipuiţi o întreprindere de stat, în care, pe scara principală, coboară cu fală dom’ director, bărbat între două vârste, urmat de o suită, din care face parte inclusiv şoferul…

Din sens invers, cu capul în pământ, privind cu atenţie ca să nu se împiedice, urcă o doamnă, mai aproape de pensie decât de data angajării, de mulţi ani în instituţie.

I se pare la un moment dat că ceva (sau cineva) îi obturează calea, aşa că ridică privirea, tocmai la timp pentru a vedea  cum dom’ director s-a oprit contrariat, iar din spatele acestuia, şoferul îi face semn (doamnei) să se dea la o parte, măria-sa nu poate face un pas în stânga, pentru a lăsa o femeie să treacă, este cu toată suita, vrea să-i fie recunoscută… ce? valoarea?

Dezmeticindu-se, doamna face un pas în dreapta, lăsând cale liberă acestui „domn” de viţă nouă, care n-are nici cea mai mică legătură cu cei şapte ani de acasă, sau cu regulile elementare de politeţe.

Mda… nu trebuie probabil să mai adaug că dom director este pesedist, fiindcă v-aţi dat seama din prima.

Să aveţi o zi senină! Dacă nu povesteam, simţeam că explodez.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni