Arhive etichetă: Povesti adevărate

Verbul "A FURA" la români

Nu ştiu de ce, cu toate informaţiile negative din mass media, eu aveam impresia că există în România o generaţie a oamenilor de 30-40 de ani care au un job decent, câştigă destul încât să-şi permită să aibă câţi copii vor, fără să-i intereseze dacă şi cât le mai dă statul pentru asta şi, cel mai important lucru, sunt cinstiţi. Sunt peste tot în jurul meu oameni de acest fel, trăind în apartamente mari, frumoase, cu una-două maşini, ducându-şi copiii la şcoală sau la grădiniţă şi-mi creşte inima când îi văd.

Zău, chiar nu înţeleg de ce se vorbeşte doar despre alte categorii sociale, iar despre această clasă de mijloc în devenire, nimeni nu zice nimic, de parcă ar fi inexistenţi. După cum s-ar părea, nu toată lumea a trebuit să plece din ţară pentru a trăi decent şi nu toată lumea este nevoită să fure…

Dar, fiindcă întotdeauna există şi un „dar”, o să vă povestesc o întâmplare care m-a pus pe gânduri…

Să ne închipuim că suntem într-un bloc nou, cu mai puţin de zece apartamente, locuite tocmai de către cei pe care-i descrisesem mai sus, oameni tineri, cu bani şi cu copii destul de mici. Până aici, nimic neobişnuit. Ba da, ar cam fi ceva, unii se plâng de o familie de la parter, care, conform contractului, a primit şi o parte de curte. Aşa, şi? Păi, în curtea lor, se poartă de parcă ar fi o curte de la ţară, la zeci de metri de alte curţi, aşa că-şi permit să facă săptămânal grătare şi să „umple” atmosfera cu „muzici” date la maxim, pentru „desfătarea” tuturor vecinilor. Vorba ceea: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Iar lucrurile nu se opresc aici.

Deoarece s-ar părea că totuşi „acolo sus” cineva veghează, întâmplarea a făcut ca într-una din zilele trecute, sunetul apei care curgea dintr-o ţeavă aflată în beciul familiei despre care vorbeam, să alerteze un vecin care se afla prin apropiere. I-a anunţat şi pe alţii, iar împreună au deschis uşa beciului, care din fericire nu era încuiată, proprietarii nefiind acasă, când… stupoare: nu se spărsese ţeava, ci se fisurase un robinet vechi montat pe ea, în scopul de… da, aţi ghicit, de a FURA APĂ. Robinetul era montat între contorul general şi contoarele celorlalţi vecini, deci apa o furau de la toţi vecinii, care, pe bună dreptate erau miraţi că tot timpul plătesc mai multă apă decât consumau. Firma de administratori nu factura separat consumul şi separat pierderile, ceea ce mi s-ar părea normal, deoarece dacă vezi că tot timpul ai pierderi importante de apă în bloc, începi să-ţi pui întrebări. Aşa, cum „pierderea” ( citeşte „furăciunea”) se împărţea la toată lumea, oamenii nu aveau habar de cele ce se întâmplă.

Cireaşa de pe tort a fost însă atunci când, întrebată fiind vecina hoaţă cum şi-a permis să facă aşa ceva, răspunsul ei, nonşalant, a fost că şi Cutărescu fură, e plecat în Spania, dar are aspersoare care-i udă gazonul şi care pornesc automat, alimentate fiind tot din apa comună.

Întrebare retorică: oare cât de mic la suflet poţi să fii, ca să furi, lunar, de la toţi vecinii? Am uitat să precizez, familia cu pricina are şi piscină în curte. Trai pe vătrai nineacă, pe banii babacului! (În cazul nostru, ai vecinilor)

Am aflat că furtul de apă este caz penal. Sper ca locatarii blocului cu pricina să nu ierte pe niciunul dintre hoţi. Numai tăind răul de la rădăcină, putem scăpa de această plagă ce încă supurează pe faţa României.

EU FUR, TU FURI, EL/EA FURĂ, NOI FURĂM, VOI FURAŢI, EI/ELE FURĂ… asta dacă aţi lipsit la lecţia de gramatică.

Da până când, mă, până când?!!!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

GENERAŢIA psd

E o perioadă tristă, în care românii îşi aruncă lături unii în capetele celorlalţi, doar fiindcă au avut opinii diferite la vot. S-ar părea că după o campanie electorală aproape inexistentă, liniştită şi fără niciun pic de sare şi piper, oamenii simt nevoia să strige unii la alţii, să vorbească toţi deodată, iar, precum cocoşul de munte, fiecare să se audă doar pe sine.

Trăim într-o îară în care o generaţie încă bine reprezentată a crescut sub faldurile drapelului partidului unic, căruia ştiau că trebuie să-i dea ascultare fără preget, că dacă nu… dacă nu, Casa Poporului sau Canalul erau vacanţele în care se ştia când plecau, dar nu se ştia dacă sau cînd se vor mai întoarce. Aceşti oameni sunt părinţii şi bunicii noştri, cei obişnuiţi cu un „tătuc”, sau, acum, o „mămucă” dispusă să-i pupe pe frunte şi să le dea asigurări că totul va fi bine, dacă votează în continuare cu acest partid ce stă să se destrame, a cărui căruţă zdrăngăne în mod periculos şi enervant pentru timpurile în care trăim.

Nu vreau să fac niciun fel de analiză politică, sunt alţii care se ocupă cu acest subiect, chiar dacă majoritatea sunt nişte analişti de mâna a treia. De fapt, sunt persoane plătite pentru a forma anumite opinii, oamenii ajungând să creadă că ideile ce li s-au inoculat sunt ale lor, personale. Vreau să povestesc o întâmplare de acum vreo trei săptămâni, care ilustrează într-un mod foarte plastic tipul alegătorului psd, a aşa-zisei GENERAŢII psd.

Ca de obicei în weekend, eram în plină acţiune, marcând cu săgeţi galbene Camino de Santiago prin Apuseni. Cei ce mi-au mai citit articolele ştiu despre ce este vorba, nu mă voi repeta acum. Era duminică, destul de cald, iar eu mă aflam la ieşirea din Arieşeni, venind dinspre Gârda de Sus. Mai voiam să marchez până în Vârtop, acolo îmi propusesem să-mi închei ziua de muncă voluntară. Stăteam pe o bancă, iar după ce mi-am terminat sandvişul pus de acasă, m-am gândit să deschid o altă cutie de vopsea, cea pe care o aveam mai era bună doar pentru 2-3 săgeţi. După ce închei operaţiunea de schimbare a cutiilor, dau cu ochii jur-împrejur, ca să găsesc un tomberon, unde să arunc cutia aproape goală. Nu se vede nici urmă de aşa ceva, dar tocmai în acel moment, un bărbat cam la 75 de ani mă interpelează, întrebând ce fac pe acolo. Îi explic, apoi îl întreb dacă nu este vreun tomberon de gunoi prin preajmă, ca să arunc cutia.

„Nu este, dar o iau eu”. Îi mulţumesc, gândindu-mă că uite, un om de treabă mi-a ieşit înainte. „Dar să-mi pui şi mie nişte vopsea, să dau pe gard…” Simt că mă ia cu călduri, adică să-i dau din vopseaua pe care am cumpărat-o din banii mei şi am cărat-o în spate 15 km? ” Văzând că refuz, chiar după ce m-a asigurat că ” nu voia cutia plină”, asta chiar m-a umplut de nervi, a zis că ” atunci, n-o mai iau,” punând-o jos, de parcă brusc, ar fi început să-l ardă!, moment în care nu m-am putut abţine şi l-am făcut cu ou şi cu oţet, pe el şi pe toţi profitorii din lume.

Mă îndepărtez tristă, purtând cutia într-o mână şi pensula, şablonul şi cutia plină în mâna cealaltă, iată, acesta este profilul alegătorului psd, omul care musai trebuie să câştige ceva din orice gest, fie cât de mic, nu face nimic doar din bunăvoinţă şi pentru că e bine crescut. Şi da, dacă putem fura, nu contează că e o amărâtă de vopsea sau o întreagă pădure, o facem fără mustrări de conştiinţă, că NOI SUNTEM ROMÂNI!!!

Credea probabil că şi mie-mi convine, dacă se termină voseaua, plec mai repede acasă, fur şi eu de la şeful meu, sau de la cine m-o fi trimis acolo.

Greşit, bade! M-am dus de capul meu, pe banii şi timpul meu liber, nu m-a trimis nimeni, doar dorinţa mea de a face ceva pentru ţara aceasta, pentru ca străinii să vină aici şi să vadă cât e de frumoasă, iar locuitorii s-o ducă mai bine. Dar cine, din GENERAŢIA psd poate pricepe aşa ceva? Aluatul din care sunt plămădiţi ei e cu totul altul, aşa că…

Am fost foarte furioasă în acea zi, de aceea n-am scris atunci. Sunt furioasă şi acum, văzând cum acest soi de oameni e încă într-un număr atât de mare, încât ne poate ţine încă prizonieri, ani întregi.

Turul doi e aproape, unii dintre noi vom vota din nou răul cel mai mic, dar… nu avem încotro.

Să auzim de bine, (că de văzut, nu prea se vede nimic bun pentru România)!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Walking Month – Povestea nereuşitei mele

Iată că ultima zi a mersului pe jos s-a scurs precum nisipul din clepsidră, iar acum suntem din nou liberi (noi, cei angrenaţi în competiţie) să ne trezim mai târziu, să facem doar paşii necesari pentru a ne deplasa de ici-colea, fără obsesia urmăririi constante a brăţării numărătoare de paşi pentru a vedea dacă ne-am îndeplinit targetul, iar dacă nu, să mai facem un efort. În caz că l-am îndeplinit, dar parcă mai avem un pic de vlagă, să mai facem nişte paşi în plus, cine ştie, poate-poate vom ajunge printre primii la final…

Am pornit la drum fără iluzia că voi fi printre câştigători, fiindcă din start nu îndeplineam una dintre condiţii, aceea de a avea o echipă formată din patru membri. Am pornit cu o echipă de numai trei membri, deoarece în România, sau, mă rog, printre cunoscuţii mei, n-am găsit încă trei oameni care să vrea să doneze, dar şi să-şi asume un angajament. Unii voiau să meargă pe jos, dar să nu dea bani, (că cine ştie ce fac ĂŞTIA cu ei), alţii voiau să doneze, dar erau prea leneşi pentru a face şi nişte paşi în plus, faţă de obişnuinţele lor zilnice.

Mă rog, ca la casa săracului, când e făină nu-i slănină, când e ulei, nu-i orez, sau, la un moment dat, lipsesc toate. (aceasta fiind cea mai frecventă situaţie).

Am înjghebat deci o echipă şchioapă (ca o masă cu trei picioare, căreia cu greu îi găseşti echilibrul), care aşa a rămas până la sfârşit.

Dar nu mai contează rezultatele finale, pot spune doar că din totalul de 1.500.427 de paşi ai echipei, ai mei au fost 683.098.

Eu mă număr printre oamenii care iau lucrurile în serios, indiferent despre ce este vorba. Dacă mă pui să stivuiesc lemne, voi face o stivă cât se poate de artistică, iar dacă trebuie să merg pe jos, voi merge până cad în nas. Pentru mine, această lună de competiţie a fost despre propriile mele limite, am învăţat să merg în fiecare zi până la capăt, din prima până în ultima zi a concursului.

Am fost de patru ori pe Camino de Santiago, dar acum mi s-a părut mai greu decât acolo, fiindcă a fost un „Camino după orele de program”, suplimentar, după o zi plină de lucru, cu două job-uri şi mai voind să fiu şi mamă, bunică, soţie, printre ele… Pe Camino, singurul tău scop este să mergi cât poţi de mult, cât te duc picioarele. La Walking Month de asemenea trebuie să mergi cât poţi de mult, dar după ce ţi-ai îndeplinit celelalte atribuţii zilnice. Nu mă plâng, îi admir pe cei care au făcut milioane de paşi, probabil timpul, vârsta şi condiţia fizică au fost mai mult de partea lor, decât de partea mea.

În această lună am urcat doar o dată într-un autobuz de oraş, am învăţat că traversarea pe la trecerea de pietoni şi nu prin locul în care ajungi mai repede pe partea cealaltă a străzii este aducătoare de paşi (şi de siguranţă personală), am văzut locuri din Cluj pe care nici nu bănuiam că există, îmbogăţindu-mi sufletul cu imagini minunate.

Abia aştept competiţia de anul viitor, dar până atunci, vă doresc mulţi paşi, că sunt izvor de sănătate! Am lăsat pe drum vreo patru kilograme şi mă simt foarte bine în pielea mea de acum, aşa că voi continua antrenamentul.

WALKING MONTH 2020 (DOUĂZECI DOUĂZECI), PĂZEA!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Clujul pe tălpi

Drum bun, Cristina

A mai plecat o stea de pe Pământ, pentru a lumina din Ceruri. Am admirat-o întotdeauna pe Cristina Ţopescu pentru talentul ei, pentru modul în care a trecut prin lume, cu capul sus şi fără compromisuri.

Din păcate, a plecat prea devreme din lumea noastră strâmtă şi nedreaptă, s-a dus să-i ţină tovărăşie tatălui ei, care, probabil, se săturase să stea la şuetă cu miile de fani ai sporturilor şi avea nevoie de o conversaţie mai elevată.

Este trist că a plecat dincolo singură şi fără ca nimeni să-i fi fost alături, dar degeaba aruncăm cu piatra în apropiaţii care ar fi trebuit să se întrebe de ce oare nu mai dă niciun semn, de ce atâta tăcere din partea ei? Să nu uităm însă că a fost o perioadă în care cu toţii am fost ocupaţi cu propriile familii, cu concediul şi cu Sărbătorile, uitând că mai sunt semeni ai noştri sau chiar prieteni, care au rămas singuri.

Câţi dintre noi am bătut la uşa unui vecin cu care vorbim doar despre vreme sau, pur şi simplu doar îl salutăm, ca să-i urăm „La mulţi ani!”? Sunt convinsă că prea puţini. Atunci, dacă noi n-am făcut lucrurile de care-i acuzăm pe alţii, ar fi mai bine să păstrăm câteva momente de tăcere, în care să aprindem o lumânare şi să ne gândim cu drag la Cristina, urându-i „Drum bun!”, acolo unde a plecat şi de unde, sunt sigură că mai priveşte spre noi, cu iubire, înţelegere şi compasiune. Cărarea pe care mergi acum să fie una lină, fără atâtea suişuri şi coborâşuri, cum ţi-a fost pe Pământ!

Să avem grijă de cei de lângă noi, pentru ca despărţirea să nu ne lase cu mustrări de conştiinţă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Se trezesc românii?!! „NIMIC!”

Eram frumoşi şi tineri, era Revoluţie, era atâta speranţă şi fericire în inimile tuturor… Şi au trecut TREIZECI DE ANI  de atunci.

Între timp, copiii noştri au ajuns la vârsta noastră de atunci, noi am devenit bunici, dar marea schimbare, cea mult aşteptată, încă nu s-a produs; sau, nu s-a produs pe deplin.

Zâmbeam în adolescenţă când auzeam despre bătrâni care încă îi mai aşteptau pe americani, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îmi dau seama că am ajuns asemeni lor, sperând într-o himeră care nu se ştie dacă va mai deveni vreodată realitate.

De fapt, ce vrea această naţie română? Lucruri simple, care, se pare că odată cu venirea unor guverne tot mai ticăloşite la putere, se îndepărtează de noi, asemeni unei Fata Morgana spre care tânjeau vechii marinari. Ne dorim cu ardoare să trăim în ţara noastră, fără a avea nevoie să slugărim pe afară pentru a duce un trai decent. Nu cred că este cineva căruia să-i placă să trăiască departe de familie, să stea cap plecat în faţa neamţului, spaniolului sau francezului, doar pentru a avea ce pune pe masa copiilor şi nişte amărâţi de bani, pentru viitorul lor.

Am dori că în această ţară să nu mai vedem cum îmbuibaţii fură fără nicio ruşine ( de la păduri, la fabrici şi la alocaţia copiilor) iar bătrânii şi copiii sunt cu totul daţi uitării.

Am dori ca atunci când mergem să ne plătim dările sau să cerem o informaţie, indiferent unde, să nu fim nevoiţi să plecăm capul la ghişeu, de parcă umilinţa ar fi o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a noastră, a oamenilor de rând.

Am dori ca masa de manevră electorală a celor de la putere formată din asistaţi social care trăiesc pe spinarea noastră, să dispară! Singura boală de care suferă 90 la sută dintre aceşti oameni este LENEA, iar noi nu mai dorim s-o finanţăm . Grija lor cea mai mare este să meargă la târgurile de locuri de muncă şi să obţină ştampila de participare. Prea puţin! Ar trebui ca, atunci când ai refuzat două locuri de muncă, pensia socială să fie tăiată.

Am dori ca localităţile rurale să aibă canalizare, iar copiii să nu mai fie în pericol de moarte de câte ori merg la „toaleta din fundul curţii”, a şcolii.

Am dori ca în România să se facă o mare curăţenie, de sus până jos, de la guvern până la malurile râurilor, care sunt o mare sursă de epidemii, fiind poluate la cel mai înalt grad.

Am dori ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, de la şomerul care a furat un salam, până la marele latifundiar care nu poate explica sursa banilor din care a construit un adevărat imperiu.

Am dori locuri de muncă plătite comparabil cu cele din UE, la care cei plecaţi afară să se poată întoarce şi să fie mulţumiţi.

Am dori ca autostrăzile să nu fie doar pe hârtie, sau banii irosiţi în studii de „prefezabilitate”, care durează zeci de ani, iar harta României rămâne la fel de „cheală”, ca acum 30 de ani.

Şi tot aşa, aş mai putea continua încă, dar noi, cu toţii cunoaştem aceste lucruri însă stăm cap plecat, ca la ghişeu, sau ca în faţa „unşilor naţiunii”, care de fapt sunt unşi cu toate alifiile, sunt ca ţiparii, alunecă din braţul legii care ar trebui să fie ferm şi la fel cu toată lumea, nu permisiv cu unii şi de fier cu alţii.

De fapt, voiam să-l felicit pe acel tânăr din Suceava care a avut curajul să spună ce are pe suflet, înconjurat fiind de propartidul la guvernare.

NIMIC! 

Asta au făcut în cei doi ani, (şi în ceilalţi dinainte) de când „cu onor” guvernează o ţară de oameni îngropaţi în grijile cotidiene, că nici nu mai pot reacţiona. Poate că fapta acestui tânăr îi va inspira şi pe alţii, poate că ROMÂNIA OAMENILOR BUNI totuşi există, iar la un moment dat, care ar trebui să fie cât mai curând, se va ridica şi va scutura de pe spatele ei jigodiile ce-i sug sângele, mai ceva decât pe vremea lui nea Iancu Caragiale.

Felicitări, îmbrăţişări şi urări de bine din partea mea şi a celor ce încă nu dorm în această ţară!

Să trăieşti, român adevărat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Dacă pici în troacă, te mănâncă porcii!

N-am văzut mai nimic din mitingul partidului la putere, am auzit doar câteva comentarii, care inspirau cel mult milă pentru participanți și, mai ales, pentru cei ce i-au adunat acolo.

Dar mi-am amintit de o întâmplare de acum vreo 2-3 săptămâni, când am ”îndrăznit” să recomand unor persoane extrem de ”culte”, cu siguranță simpatizanți PSD, să mai pună mâna pe o carte de gramatică, lucru foarte necesar, atât pentru ei, cât și pentru noi, cei care trebuie să ne ”scrântim” creierul pentru a înțelege ce-au vrut să scrie.

Mi-am dat atunci seama că Marele Partid a reușit să inoculeze atâta ură membrilor și simpatizanților săi, încât, sunt convinsă că ar fi în stare să-i spintece cu un cuțit adevărat, nu numai cu unul verbal pe toți ce  sunt de o altă părere. Este îngrozitor să vezi oameni ce abia leagă două vorbe, cum sar furibunzi cu pumnii strânși, la beregata unuia ce nu e de aceeași culoare politică.

Mi s-a făcut instantaneu milă și greață, nu știu care din acestea două era mai puternică, dar după câteva zile în care comentariul meu încă avea puterea de a-i enerva pe cei ce se simțeau cu musca pe căciulă l-am șters, nu obișnuiesc să-mi beau cafeaua cu oameni de joasă speță, nici nu vreau să-mi populeze virtualul.

Toate acestea, doar fiindcă i-am trimis la școală, oare dacă-i trimiteam la pușcărie, acolo unde este locul majorității liderilor lor, care ar fi fost reacția? presupun că nu atât de mare, totuși, în PSD sunt mai mulți proști, decât hoți sau, cel puțin, asta este impresia mea.

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi