Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Tu știi ce urmează după Revelion?

Mi-a venit acest titlu în minte amintindu-mi de o foarte tristă (în opinia mea) caricatură pe care am văzut-o acum câțiva ani. Era vorba despre doi porci îmbrăcați în straie umane, care stăteau în șezut privind în zare, iar unul îl întreba pe celălalt: ” Tu știi ce urmează după Crăciun?”

Ei bine, oare cum ar fi într-o lume în care noi am fi cei mâncați? Nu aștept răspunsuri, să zicem că este o întrebare retorică.

M-am gândit să vă povestesc totuși ce a urmat, pentru mine, după Revelion. Pot să spun că au fost încă două zile pe care nu le voi uita ușor sau de care-mi voi aduce aminte cu plăcere.

În 1 ianuarie, hăbăucă, am uitat că ceasul de la mână nu s-a dat după ora Ungariei, așa că, în loc să mergem la micul dejun pe la 10 și ceva, am ajuns pe la 9,30. Bine și așa, oricum, aproape toată lumea era prezentă, ar fi culmea să lipsim și la mâncare, nu numai la muncă. (Glumesc, vă rog s-o luați ca atare.)

După un mic dejun la care am primit mâncare vegană (incredibil, dar așa a fost pe toată durata excursiei), am plecat într-un tur al stațiunii, trecând și pe la un muzeu inedit, în care un pasionat de tehnică a adunat, vreme de 40 de ani, de la lucruri utile în casa omului, până la mașini, motociclete, tractoare, ba și un avion. Erau acolo peste 60 de mașini, toate dispărute de mulți ani din circulație, dar cu harul colecționarului, puse iar pe roți, în proporție de 80% din numărul lor. N-am făcut poze, că-mi lăsasem telefonul în autocar, la încărcat. Vreau să spun că am văzut primele radiouri, televizoare, mixere și tot ce i-a căzut în mână pasionatului colecționar. Oricum, am înțeles că această colecție inedită valorează acum o grămadă de bani.

Apoi, am plecat la Debrecen, unde din nou am făcut un tur al orașului, cu o oprire la târgul de iarnă, unde majoritatea tarabelor erau închise. Cele deschise ofereau marfă ca în Cluj, adică extrem de scumpă. Când ne întorceam cam dezumflați la autocar, iată că avem și o bucurie, suntem primiți cu un pahar de vin fiert, fierbinte și foarte bine condimentat. Instantaneu, starea de spirit s-a schimbat

Ne-am întors din nou la Hajdu, unde am vizitat ”Casa Răsturnată”, o casă care nu numai că e construită cu susul în jos, dar e și puțin înclinată. Majoritatea se plângeau de amețeli, când ieșeau de acolo. Eu zic că era mai mult din cauza vinului.

Dar ziua nu putea să se încheie mai perfect decât cu un party, după cină, vreme de vreo 4 ore, muzică, dans, voie bună și băutură la discreție. Ne-am zbenguit de ne-au mers fulgii, apoi ne-am retras cu toții la culcare, a doua zi plecam spre casă…

Ca să încheiem cum se cuvine acest sejur deosebit, în 2 ne-am dus din nou la baie, la celălalt ștrand, cu apă ca la noi, la Tășnad. Eu deja nu mai aveam șlapi, deci nici grija lor. Am închiriat un singur șezlong, că era 1500 de forinți, iar noi aveam doar 3 ore la dispoziție, așa că ziua a trecut foarte repede, cu o pereche de șlapi și un șezlong, pentru doi. De data asta nu era doi în unu, cum ne-au obișnuit reclamele, ci unu pentru doi. Bine și așa!

Peripeții n-am mai avut, nu ni s-a mai furat nimic, așa că la ora 2 ne-am prezentat la masă, iar la 4 fără un sfert, am pornit spre casă. Drept că drumul a durat cam mult, cu diverse opriri, dar contrar altor excursii, nu mă simțeam nici obosită nici tracasată de faptul că ajungem târziu acasă.

Ei, cam asta a fost excursia noastră de început de an. Să auzim de bine (că de rău, se străduiesc televiziunile să auzim/vedem)

Noroc și sănătate în 2023!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Revelionul cu și fără șlapi

N-am ales cea mai bună variantă de titlu, probabil era mai inspirată aceasta : ” Revelionul fără și cu șezlong”. Nu, nici asta nu mi se pare foarte potrivită, dar… să trecem la poveste.

În primul rând, vă doresc din inimă mulți, fericiți și plini de sănătate ani! Acestea fiind spuse, să purcedem la drum… Da, la drum, fiindcă ne-am dorit un Revelion altfel și l-am avut, cu prisosință. Acum veți crede că vreau să spun ceva de rău, dar chiar nu este așa. Sau, nu este așa în totalitate. Bun!

Cert este că în 31 decembrie 2022, la ora 10 trecute fix, am plecat cu autocarul unei firme de turism din Cluj (nu știu dacă am voie s-o menționez, așa că, deocamdată, o trec sub tăcere) spre Hajdu Szoboszlo (probabil am scris destul de corect), împreună cu un grup de pensionari tineri și veseli. Prima oprire a avut loc la Piatra Craiului, pentru pană de călător ( adică mers la toaletă) și tratație cu cafea și un coniecel din partea casei, adică a organizatorului excursiei.

Foarte frumos, parcă am fi în vacanță, cu familia. Oleacă de probleme la vamă însă trebuia să avem, că altfel viața e prea searbădă și monotonă. Eu, foarte prevăzătoare, îmi luasem și pașaportul, în caz că ungurii nu ne mai primesc în Schengen doar cu buletinul. Asta am fost eu, fiindcă după ce am stat mai bine de o oră în vamă, fiind singuri pe acolo, am aflat că una dintre colegele noastre de drum își uitase buletinul cu trei săptămâni în urmă la Budapesta, iar acum, ghici ce, ungurii nu voiau s-o primească fără acte. Ce oameni răi! Am stat în vamă până a venit vameșul cel bun, care ne-a dat drumul. Tuturor! Incredibil!

Nu mai are rost să fantazez și să zic că în 3 săptămâni putea chiar să-și facă un buletin nou, să-l primească prin poștă pe cel uitat sau, dacă-și verifica actele cu o seară în urmă, să-și ia naibii pașaportul, că avea! Gata cu nervii, că am produs destulă adrenalină!

Și-am ajuns într-un final glorios la Hajdu, unde am primit cazare la hotel Plage (fără stele) dar cu condiții excelente.

Nu vă mai plictisesc cu ce s-a mai întâmplat până la ora 20,30 când, ca niște școlari cuminți ne-am adunat la autocar, cu plăsuțele cu șlapi, costume de baie și halate, ca să petrecem un Revelion în chiloți, la Aqua Palace. Nu era departe de hotelul nostru, dar organizatorul a vrut să nu ajungem obosiți acolo. Sau s-o fi gândit că dacă ne duce cu autocarul, șansele să ajungem cu toții vor fi mult mai mari. Aveam brățări galbene, eu o pusesem pe-a mea prea strâmtă și strâmbă, încât la intrare am avut nevoie de asistență, ca să poată fi scanată. Te pui cu buni?

În sfârșit, am pătruns în vânzoleala câtorva sute de oameni (nu i-am numărat, dar erau tare mulți, moment în care m-am gândit că seara este ratată, imposibil să hrănești și să dai șampanie în mod civilizat, atâtor oameni…) dintre care cei mai mulți erau în apă sau în mișcare, moment în care am realizat că vom fi și noi în mod obligatoriu în apă sau în mișcare, deoarece nici pui de șezlong nu se vedea, pe nicăieri. În timp ce urcam scările cu speranță spre niveluri superioare, niște domni coborau victorioși cu niște scaune din plastic. La întrebarea noastră dacă mai sunt au răspuns afirmativ, dar au făcut-o probabil doar ca să scape de noi. Dar nu mai erau. Am dat câteva ture peste tot, degeaba. Bineînțeles că 80% dintre șezlonguri nu erau practic folosite, posesorii lor fiind care încotro. Totuși, când mergi undeva la Revelion, te aștepți să ai pe ce-ți pune fundul, dacă ești obosit. Un domn supărat zicea că au vândut mai multe bilete decât locuri. Mă rog, banii sunt ochiul dracului, se știe, dar cum nimeni nu se revolta, am devenit și eu pasivă ca toată lumea, așteptând vreun miracol. N-a apărut niciun miracol, doar două colege care vânaseră un șezlong, pe urmă încă unul. Sunt aproape convinsă că le ”găsiseră” fără aparținători și lucrurile acestora, ba mai mult, cred că se bazaseră și pe neatenția celor din grup. Nu contează, aveam și noi un loc pe care să ne punem lucrurile și să trecem la bălăceală.

Contrar presimțirilor mele, toată lumea a primit mâncare (eu chiar vegetariană, după ce am pălăvrăgit un pic cu cei care serveau. A venit unul mai mare și mi-a dat, dar zicea că bonul meu nu e bun, pentru meniu vegetarian trebuia să fie roșu. Eu aș fi preferat verde, așa mai ecologic, dar el îi dădea cu roșu.)

Am primit și șampanie, chiar de două ori, o dată la ora României și apoi la ora Ungariei. Sâc, că noi am fost primii! Distracție și spumă, copii care pleacă acasă și… șezlonguri pentru noi. În sfârșit, îmi întind și eu oasele pe un șezlong adevărat, dar Ștefan zice să mergem la dans. Spre dans, eu mă opresc la un bazin, unde hidromasajele de tot felul mă țin o vreme ocupată, iar când ies, pa șlapi! Îi caut o dată, de două ori, la mai multe intrări, în caz că am uitat unde i-am lăsat, dar nici urmă de ei. Eh, erau șlapi de la Lidl, cu 18 lei. Bine că n-am făcut Revelionul într-un loc de fițe, cu pantofi mai acătării, că poate rămâneam fără ei!

Până la urmă a fost bine, cine a zis ” cu răbdarea treci marea”, mare dreptate a avut. Una peste alta ieșirea a fost una foarte reușită, poate vă mai povestesc și ce-am făcut în celelalte două zile… dacă am cereri…și chef.

Vă pup, să aveți un an exact așa cum vi-l doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Margareta din decembrie

Duminică am făcut o mică excursie, împreună cu Ștefan și Masha. Vremea era minunată, numai bună pentru a mai explora împrejurimile, înainte de venirea iernii. Am luat-o pe sub Mărgaia, voiam să mergem până la Valea Lupșii, apoi să ne întoarcem pe partea cealaltă a Arieșului, pe fostul drum al mocăniței, acum devenit al tuturor.

Ștefan zicea ca pe varianta mai joasă, mai aproape de râu sunt bălți și noroi, știam și eu asta, așa că am luat drumul din dreapta, ce urca pieziș. Toate bune și frumoase, până am ajuns pe Mărgăița, de unde nu se mai vedea nicio cărare, totul se oprea într-o pădure plină de mărăcini, imposibil de tranzitat. Ce ne facem?

Bine că e la amiază, e lumină și chiar soare, fiindcă am mai pățit asta în condiții mai vitrege, când soarele se rostogolea somnoros spre apus, iar umbrele nopții ne dădeau târcoale. Ba ce să vezi, eram și foarte departe de casă.

Acum suntem bine, trebuie doar să coborâm vertiginos spre cărarea pe care o cunoaștem și… gata. Ei, dar până acolo, a mai fost un soi de cărare prin pădure, îngustă și periculoasă sau cel puțin mie mi se părea astfel. La vară aș vrea să merg pe Camino Primitivo, sunt curioasă dacă e la fel de greu.

Dar cum totul e bine când se sfârșește cu bine, într-un final am ajuns la cărarea pe care o căutam, moment în care m-am simțit ca acasă, măcar că eram la câțiva kilometri. Probabil pentru a ne răsplăti eforturile, în calea noastră a apărut o margaretă, înflorită în plin decembrie. S-ar părea că nu numai omenirea este bulversată de aceste vremuri, dar și natura a luat-o razna. Vă las să vă delectați cu imaginile surprinse de-a lungul plimbării.

Să aveți o zi de decembrie exact așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

De ce purtăm doliu?

Până s-o pierd pe mama mea, în 25 noiembrie anul trecut, n-am putut niciodată să port doliu mai mult de 40 de zile. Mi se părea că e de ajuns, că oricum celui plecat nu-i mai folosește la nimic, iar celui îndoliat, nici atât.

Mama știa că nu-mi place să port doliu, așa că, înainte de a se stinge mi-a spus că nu trebuie să port deloc, nu are rost.

Nu mai trebuie să spun ce gol uriaș mi-a lăsat în suflet plecarea ei, cât de orfană și a nimănui m-am simțit, orice om care a trecut prin aceste experiențe le cunoaște, fiecare trecând mai departe în felul său.

Totuși am hotărât să port doliu cele 6 săptămâni până la parastas, apoi… voi mai vedea. Dar, spre surprinderea mea, n-am putut să îmbrac haine colorate nici atunci, așa că am zis haide, până la 6 luni. Iar șase luni s-au făcut un an, timp în care sufletul meu încă nu e vindecat, poate doar ușor cicatrizat.

Am însă planuri de viitor și puterea de a le duce la bun sfârșit, deoarece în 2022 am cam lâncezit. Am fost în vacanțe, dar de fiecare dată, primul lucru la care mă gândeam era s-o sun pe mama, ca să-i povestesc și ei ce minunății am văzut.

Când cei dragi devin doar amintiri, când îți mai zâmbesc doar dintr-o fotografie, viața devine brusc mai lipsită de culoare, mai tristă și mai săracă.

Abia acum, după un an de doliu și multă introspecție, îmi dau seama că doliul nu-l purtăm pentru cel plecat, ci pentru sufletul nostru, e un fel de scut și de aducere-aminte a tot ce a fost, a tot ceea ce am trăit alături de persoana dispărută.

Rămâi cu bine mama mea, știu că de acolo din Cer ne veghezi neîntrerupt, așa cum neîntrerupt mă gândesc și eu la tine!

Manuela Sanda Băcăoaunu

Frumoasă ești, țara mea!

Acum câteva zile, am făcut o călătorie în Moldova. Aveam ceva emoții pentru drumul pe la Lacu Roșu, prin Cheile Bicazului, acolo știam că este o porțiune de drum foarte rău, plin de gropi .

Dar, surpriză, drumul a fost asfaltat și marcat, o plăcere să călătorești. Bine, că a rămas tot strâmt, nu aveau unde să-l lărgească, dar confortul a crescut cu 80%. Abia acum, când nu mai trebuie să fii atent la fiecare groapă și denivelare, te poți bucura cu adevărat de frumusețea peisajelor, care aproape că te lasă fără suflare.

Oare ce-am făcut noi în altă viață, de am primit o țară atât de frumoasă? Da, știu, veți spune cunoscutele sloganuri: PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ, DAR CU OAMENI DE …etc.

Nu vreau s-o mai lungesc, însă cred că oamenii sunt într-o continuă schimbare, alte țări sunt în clasa a XII a de liceu, pe când locuitorii României sunt abia la grădiniță. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.

Zilele trecute eram la Decathlon, iar la intrarea la case este un ecran care afișează casa liberă, pentru o mai bună fluidizare a cumpărătorilor și operativitate crescută. Stăteam cuminte sub ecran, așteptând să se afișeze casa liberă, când, în spatele meu, apar doi domni, tată și fiu, probabil tatăl cu ceva mai în vârstă decât mine. Mai ales tatăl era agitat, a vrut să treacă direct la case, dar accesul era blocat, iar când le-am arătat ecranul, a exclamat supărat și nerăbdător: ȘI AICI TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM? de parcă aveau de stat vreo două ore. I-am răspuns că ori aici, ori la casă, tot atât se așteaptă, moment în care am fost anunțată că s-a eliberat casa 15, pentru mine. Nu m-am putut abține și m-am întors spre cei doi, spunându-le: Suntem civilizați, nu-i așa? Tânărul a zâmbit, iar tatăl lui era oarecum descumpănit, generația care s-a înghesuit o viață întreagă nicidecum nu poate înțelege că nu trebuie să-i sufli neapărat în ceafă celui din fața ta, pentru a nu ”pierde rândul”.

Da, mai avem multe de făcut în țara asta, dar primul pas a fost făcut, așa că, nu ne rămâne decât să ne vedem de drum. Mai cu suișuri și coborâșuri, mai asfaltat sau cu gropi, dar este drumul pe care neapărat trebuie să-l parcurgem până acolo unde aproape toată Europa a ajuns deja, până acolo unde nu ne mai împingem ca să urcăm în tren sau în autobuz, să cumpărăm alimente sau să ajungem în timp optim acolo unde ne-am pus în cap. Nu suntem singuri pe planetă, pe continent, în țară, oraș sau sat, trebuie să-i respectăm pe ceilalți, altfel cum am avea așteptări la respectul lor?

INTERVIU RATAT

Azi, trebuia să dau un interviu la Angelus TV, pentru emisiunea Gabrielei Greu, ”Pe drum, pe Cale”…

Interviul era online, dar, tehnica ne-a pus bețe-n roate, așa că l-am amânat pentru o dată ulterioară, la care voi fi prezentă în studio. Să vedem dacă și atunci se mai întâmplă vreo năpastă. Pușchea pe limbă!

Oricum, dacă tot aveam în minte întrebările la care trebuia să răspund, m-am gândit să fac acest lucru în scris, doar cineva mi-a zis odată că scriu mai bine decât vorbesc.

Acestea fiind spuse, vă las în seama interviului care n-a mai avut loc:

INTERVIU

  1. Ce te-a îndemnat să pleci pe urmele apostolului Iacob?

Dacă aș fi ipocrită, aș spune probabil că m-am informat mult despre acest subiect și am hotărât să plec în pelerinaj pentru autocunoaștere sau mai știu eu din ce motiv religios. Adevărul este că acum, privind în urmă, îmi dau seama că habar nu aveam de ce voiam să merg pe Camino de Santiago, într-adevăr auzisem despre acest traseu de pelerinaj prin 2007, mi se păruse interesant, dar nu eram sigură că vreau să ajung și eu acolo. În 2012, prin februarie, am citit cartea lui Shirley McLane, Camino, iar acela a fost momentul în care am hotărât că vreau să merg. Nu știam prea multe despre apostolul Iacob, la început cred că nu știam nici măcar că e un pelerinaj catolic, eu fiind ortodoxă. Nu cred că neapărat cartea citită a fost motivul pentru care am plecat pe Camino, am mai citit multe alte cărți de călătorie, dar niciuna nu m-a făcut să-mi pun rucsacul în spate și să plec la drum. Sunt de părere că la primul Camino, nimeni nu prea știe de ce a plecat de acasă, însă cu timpul, sentimentele se cern, se sedimentează, se limpezesc. Nu neapărat când ești acolo, de multe ori, după ce te-ai întors, îți dai seama de niște lucruri care pe moment erau neclare sau pur și simplu, nici nu te-ai gândit la ele. De fapt, cred că ajungerea mea pe Camino a fost legată de o  dorință oarecum secretă din copilărie și anume aceea de a scrie o carte. Cum însă până în 2012 când am plecat pentru prima dată la drum nu găsisem un subiect destul de palpitant pentru a putea fi transformat într-o carte, poate că Dumnezeu s-a gândit că e momentul să-mi îndeplinească dorința și… iată-mă  pelerin, fără însă a ști prea bine ce înseamnă acest lucru.

  • Ce a fost cel mai greu și ce a fost cel mai frumos pe Camino?

Au fost multe momente extrem de grele, începând cu durerile care-mi mușcau corpul precum niște lupi înfometați. Am observat însă că nu numai mie îmi era greu, care, între noi fie vorba, nu mai eram la prima tinerețe, erau și copii de 20-25 de ani care abia se târau până la duș, în primele zile de pelerinaj. Cu tot disconfortul dat de picioarele care mergeau doar de dragul minții care nu voia să se lase și a sufletului, care era cu fiecare zi mai fericit și mai împlinit, am găsit un ritm al meu, eram un fel de melc-codobelc pe care toți ceilalți pelerini îl întreceau, dar care-și continua drumul în singurătate, atunci când pelerinii tineri și grăbiți picau răpuși pe la adăposturi încă de la orele amiezii, după ce în primele ore ale zilei participaseră cu toții la un fel de maraton. Pentru mine, abia atunci suna goarna de trezire, abia când rămâneam singură cu câmpurile, cu incredibilele păduri și cu toate acele foșnete, zgomote și triluri ce reverberau din natura înconjurătoare, abia atunci mă simțeam pe deplin pelerin și pur și simplu mergeam cu fericire. Am niște amintiri incredibil de frumoase cu niște apusuri ca din alte lumi; dimineața porneam la drum cu soarele din spate, mergeam apoi o bună bucată cu soarele în față și ajungeam la destinație o dată cu rostogolirea lui zglobie după un deal, parcă făcându-mi cu mâna și promițându-mi ghiduș că ne vom vedea și mâine.

   În mod paradoxal, cea mai grea zi de pe Camino a fost și cea mai minunată, fiind ziua în care era gata-gata să mă dau bătută și să mă întorc acasă, dar și momentul în care m-am lăsat cu totul în brațele lui Dumnezeu, care, în mod miraculos, m-a readus la viață salvându-mă în primul rând de mine însămi și de neîncrederea mea în El și în mine. Dacă veți citi ”ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”, cu siguranță veți da peste această întâmplare.

  • Povestește-ne despre experiențele spirituale, trăirile tale.

Acum, după ce (dacă am voie să spun) am fost de patru ori pe Camino: pe Camino Francez în 2012 de la Saint Jean Pied de Port din Franța, până la Santiago de Compostela, punctul terminus al oricărui pelerinaj la mormântul Sf. Iacob, în 2014 pe Camino Portughez, de astă dată împreună cu soțul meu, de la Lisabona la Santiago de Compostela, în 2015 pe Camino del Norte, de la Irun la Santiago de Compostela, iar în 2017, vrând să reiau parțial primul pelerinaj, doar de la Pamplona la Burgos, pot spune că acest pelerinaj este locul cel mai potrivit pentru a afla cine ești cu adevărat, care-ți sunt limitele și care este relația ta cu Universul. De-a lungul celor patru pelerinaje ale mele s-au întâmplat uneori lucruri de-a dreptul miraculoase, despre care, dacă altcineva mi-ar fi povestit, m-aș fi gândit de două ori înainte de a crede. De exemplu, eram într-o zi extrem de obosită, era și foarte cald, dar nu găseam niciun loc în care aș fi putut să mă așez, ca să mă odihnesc. Pur și simplu drumul era pe șosea, iar pe margini era imposibil să găsești vreun loc accesibil. Privind în față, am văzut că urmează un urcuș destul de abrupt, iar eu eram, literalmente, stoarsă. Tocmai atunci, în stânga drumului, apare o piatră mare, parțial la umbră, dar eu trec mai departe, nu știu ce era în mintea mea. În acel moment, am auzit foarte clar vocea mamei mele, zicând: ”Așază-te, nu vezi că nu mai poți?” Probabil că pentru mine vocea mamei a fost întotdeauna cea mai dragă dar și cu cea mai mare autoritate, de aceea îngerul meu păzitor mi-a vorbit cu vocea ei. Am făcut urgent doi pași înapoi și m-am așezat, am mâncat și am băut apă. Abia după ce am pornit din nou la drum am observat că urmau kilometri întregi în care nu m-aș mai fi putut odihni.

  • Ce experiențe ți-au rămas în suflet, ce te-a impresionat mai mult pe Camino?

Cred că OAMENII de pe Camino au fost cei care au lăsat mici părticele din sufletele lor în sufletul meu și viceversa. Eu am înțeles pelerinajul ca o călătorie solitară, în care ești tu, cu tine și cu Dumnezeu, de aceea, rareori am mers împreună cu alți pelerini. Ritmul meu prea lent pentru ei și faptul că mergeam uneori și câte 14 ore pe zi, era un alt impediment în a găsi pe cineva compatibil. Dar nici nu mi-am dorit acest lucru, interacțiunea cu ceilalți pelerini în adăposturi sau ocazional pe drum, mi-a fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre calitatea oamenilor care se încumetă la acest pelerinaj. Încă mă gândesc cu drag la Juan, care s-a întors din drum fiindcă o altă pelerină i-a spus că cineva a rămas în pădure, pe marginea drumului și nu se știe dacă poate ajunge cu bine la adăpost. Ei bine, acel cineva eram eu, iar dacă Juan nu se întorcea din drum, nu lua și rucsacul meu în spinare și nu-mi dădea din alimentele și sucurile lui energizante, s-ar putea ca acest moment în care vă vorbesc, să nu mai fi avut loc pentru mine, vreodată.     

O amintire deosebit de frumoasă îi port și fetei care mergea desculță pe un drum cu pietre ascuțite, fiindcă-și pierduse un bocanc, atârnat de rucsac. Am trimis mesaje cum ne-am priceput mai bine pelerinilor ce veneau din urmă și care l-ar fi putut găsi, pentru ca fata  să se poată încălța din nou. Era ca un înger, blondă cu ochi de un albastru ireal și o privire care te făcea să uiți de toate durerile tale. Părea că plutește, că mersul desculță nu e un impediment pentru ea. N-am mai întâlnit-o, sper să fi ajuns într-o localitate de unde să-și fi putut cumpăra ceva de încălțat. Faptul că mergeam multe ore pe zi, m-a făcut să-i depășesc pe toți cei cu care pornisem deodată la drum, în fiecare zi întâlneam fețe noi. Destul de rar mai întâlneam pelerini pe care-i văzusem cu zile în urmă. Știu că o dată am întâlnit un băiat din Coreea (de Sud, precizau cu toții, de parcă cineva și-ar fi închipuit că o persoană din Coreea de Nord ar putea ajunge pe Camino). Ne-am bucurat amândoi de revedere, el era foarte mirat să mă vadă atât de ”în față” și mi-a mărturisit că a mai venit și cu autobuzul. Pe vremea aceea, eram foarte strictă în ceea ce privește mersul cu alte mijloace de transport decât propriile picioare, dar, mai trecând timpul și mai câștigând eu experiență în ale pelerinajului, mi-am dat seama că  a fi pelerin nu înseamnă neapărat să mori pe drum, trebuie să te bucuri de tot ceea ce Dumnezeu îți pune la dispoziție, pentru a-ți face viața mai ușoară.

    Știu că era 2015, eram pe Camino del Norte, undeva prin munți și ca de obicei, rămăsesem singură în orele după-amiezei. După niște tunete din toate zările, a pornit o ploaie torențială, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Ca să spun așa, era o ploaie torențială mocănească. Eu eram încălțată cu sandale, terenul era extrem de dificil, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții în gură, pelerina mea apăra mai mult rucsacul. Efectiv, eram udă până la brâu și treceam direct printr-un pârâu învolburat, care inundase cărarea. Credeam că-mi vor rămâne oasele înghețate pe acolo, când, îngerul meu păzitor a apărut din nou, de astă dată sub chipul unui domn bonom, ce conducea un soi de Dacia papuc, dar cu siguranță era altceva. Oricum, marca mașinii era ultimul lucru care mă preocupa în acel moment, când am realizat că am ajuns la un fel de sat, format din 3-4 case. Domnul coboară din mașină, moment în care-l întreb cât mai este până la următoarea localitate, unde era albergue. Cam 7 km îmi răspunde, iar după mutra mea plouată la propriu și la figurat își dă seama că nu mai sunt în stare să ajung acolo prin propriile forțe, așa că mă invită să-mi las bagajele ude inclusiv pelerina în spate și să urc în față, la căldurică. Credeți-mă că n-am făcut nazuri, iar drumul mi s-a părut ca o plutire. Am ajuns la adăpost în același timp cu un spaniol care mă întrecuse cu mulți kilometri în urmă și se uita prostit cum de am ajuns deodată cu el. Ei, are și Camino secretele lui…

Sacul cu povești de pe Camino este plin, atâta doar că timpul acestei emisiuni este limitat.

  • Cum a fost relația ta cu Dumnezeu, pe Camino?

Relația mea cu Dumnezeu… hmm. Aici, ar fi multe de spus. Poate că nu e momentul să afirm așa ceva, dar eu nu cred într-un Dumnezeu care stă pe un tron și ne privește pe toți, unora dându-le recompense, iar pe alții pedepsindu-i crunt. Mi se pare hilar ca-n secolul XXI să mai crezi așa ceva. Da, cred că există o ordine divină, niște legi universale foarte bine puse la punct că Dumnezeu este energie, cea mai inteligentă cu putință, iar toate gândurile, vorbele și faptele noastre ne duc spre creștere sau descreștere spirituală.

    Citeam undeva că poți să-ți trăiești viața necrezând în miracole sau poți s-o trăiești crezând că fiecare zi este un miracol. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Însuși faptul că am ajuns pe Camino și încă de mai multe ori, mi se pare, privind în urmă, un miracol. Câți oameni nu și-ar dori să ajungă acolo, dar, din diverse motive, nu reușesc.

   M-am simțit tot timpul protejată și ajutată, nu mi-a fost niciodată frică, nici măcar singură prin pădurea întunecată, când bufnițele făceau bu-hu-huuu! Ba să nu mint, atunci mi-a fost un pic teamă, noroc că se făcea dimineață, iar zorii rozalii au alungat tenebrele nopții și gândurile negre din mintea mea.

   Ca o concluzie a acestei întrebări, pot spune că pe Camino mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, lăsându-l să-mi mai ia de pe umeri poverile materiale și sufletești.

  • Să ne povestești de cele două cărți pe care le-ai scris, despre Camino

După cum spuneam la început, cred că am ajuns pe Camino de Santiago pentru a putea scrie prima mea carte, la care visam încă din copilărie, dar pentru care încă așteptam un subiect palpitant, ce nu se mai ivea. Ei bine, primul meu pelerinaj a dat naștere primei cărți, ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”.  Cartea este un jurnal de călătorie care descrie toate întâmplările grele sau minunate prin care am trecut, ba mai are și câte o mică ”Învățătură a zilei”, concluzia fiecărei zile, la care mă gândeam , frântă de oboseală, după ce urcam în patul care de cele mai multe ori era la etaj și mă aștepta cu drag. Am început să scriu această carte la un an și jumătate după ce m-am întors, fiind uimită de acuratețea amintirilor zilnice, ajutate doar de un subțirel jurnal, în care nici nu completasem în fiecare zi. Scrierea cărții a durat 6 luni, moment în care am constatat că amintirile mele își luaseră zborul, creierul meu se eliberase de mulțimea datelor păstrate cu sfințenie, până în momentul punerii lor pe hârtie. Ciudat lucru și creierul uman! Cred că a avut și Dumnezeu ceva de-a face cu toate astea, nu credeți? N-o să divulg acum cele mai tari pasaje din carte, vă las pe dumneavoastră să le descoperiți. Și mai am o surpriză, cartea mea a fost tradusă în limba spaniolă, acum impedimentul fiind ajungerea ei la cititorii de limbă spaniolă. V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați putea da vreun sfat. În funcție de informațiile primite, cartea se va tipări în România sau în Spania.

Și cum Gabriela pomenea de două cărți despre Camino, iată că anul trecut a apărut ”LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO”, împletire de realitate cu ficțiune, care povestește despre celelalte două pelerinaje ale mele, pe Camino Portughez și Camino del Norte, mix  de personaje adevărate și personaje fictive, angrenate într-o poveste de dragoste care sper că vă va ține treji până la orele mici ale dimineții. Glumesc, dar nu mi-ar displace…

Dacă doriți să aflați mai multe despre cărțile mele, preocupările mele și ce-mi mai trece mie prin cap, puteți accesa manuelasandablog, un blog cum altul nu-i. Nu glumesc, când am apăsat pe butonul GĂSEȘTE BLOGURI SIMILARE, răspunsul a fost: NU EXISTĂ NICIUN BLOG SIMILAR..

   Mai vreau să adaug doar o mică informație, din dragoste pentru Camino și pentru România, așa, de capul meu, am marcat o variantă de Camino de Santiago prin România, de la Aiud, la Oradea pe care am botezat-o CAMINO PRIN APUSENI. Anul trecut a fost un an greu pentru mine, mama mea a plecat în Cer, iar anul acesta am jelit, retrăind fiecare moment al anului trecut, așa că n-am reușit să termin acest proiect de suflet, promit însă că anul viitor va fi cel în care voi spune, GATA!  Am terminat traseul de marcat, harta și ghidul. Până acum, am marcat cam 160 de km din 230, deci, nu stau prea rău.

BUEN CAMINO!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tu cum reacționezi la violența în trafic?

MI s-a întâmplat acum vreo lună… Între timp, au avut loc tot felul de alte evenimente, unele mai fericite, altele mai triste, dar întâmplarea asta tot nu-mi dă pace, așa că trebuie musai să scriu despre ea.

La prima vedere, nu-i mare lucru. Dar privind mai în profunzime, îți dai seama că pe lângă toate stresurile la care suntem obligați să rezistăm zilnic, mai sunt și unele cazuri în care pur și simplu suntem supuși violențelor de tot felul ale semenilor noștri, uite-așa, devenind instantaneu ținte ale mâniei lor, simple obiecte folosite de către aceștia pentru refulare, pentru ”a-și vărsa nervii” pe cineva necunoscut și care, în general, nu ripostează.

Mergeam cu mașina spre Florești, când, poate dintr-o mică neatenție, m-am apropiat un pic de banda din dreapta, bineînțeles fără a pune pe cineva în pericol. Știți cum e, dacă din față vine cineva prea spre banda ta, în mod instantaneu tragi un pic volanul spre dreapta ta. Cam asta a fost tot, dar l-am supărat foarte tare pe șoferul unei dubițe aflat pe banda din dreapta, care în mod clar mă amenința ( și probabil înjura) prin geamul lui deschis. Noroc că geamul meu din dreapta nu era deschis, îl vedeam cu coada ochiului, dar n-am schițat nici cel mai mic gest. Am auzit de persoane care chiar au fost împușcate în trafic, cu gloanțe de cauciuc, pentru ceva similar.

Priveam înainte, el se apropia periculos de mașina mea, totul ținând cam 30 de secunde, cred ( oricum, în situația dată, au părut mult mai lungi). Norocul meu a fost că la un sens giratoriu trebuia s-o iau la stânga, ocazie cu care am scăpat de idiot.

Clujenii știu cum se circulă spre Florești, iar dacă fiecare s-ar apuca să urle la ceilalți participanți la trafic pentru orice abatere comisă cu sau fără voie, probabil că muzica din mașini nu s-ar mai auzi din pricina urletelor.

Sunt curioasă dacă ție, dragă cititorule, ți s-a întâmplat așa ceva și cum ai gestionat situația?

Până una-alta, să ai o seară faină!

Manuela Sanda Băcăoanu

Negrileasa – invazia narciselor și nebunia oamenilor

Ieri pe la amiază, ne-am gândit să mergem și noi la Negrileasa, la sărbătoarea narciselor., împreună cu vecina Mariana. Eu aveam doar amintiri vagi cu acest eveniment, cred că am fost o singură dată, când eram prin clasa a treia.

Apoi, îmi aduc aminte că o perioadă nu s-a mai ținut, deoarece narcisele nu au mai înflorit. Înghețaseră sau nu știu ce li se întâmplase.

S-ar părea însă că acum asistăm la un soi de invazie a narciselor, acestea împrăștiindu-se pe mai multe dealuri, ba au coborât până în sat, în spatele caselor oamenilor.

Este nemaipomenit să vezi coame întregi de munți împodobite cu suavele și mirositoarele narcise. Ei, dar ca să ajungi acolo, e musai să ai parte și de un pic (mai multă) adrenalină. Am mers noi cu mașina până la Bucium (nu mai știu care dintre ele), când la o intersecție, poliția ne îndruma spre dreapta, pe drumul de urcare. Am înțeles că erau variante diferite pentru urcare și coborâre. O luăm cuminți în direcția indicată, abia acum observând că avem în față un lung șir de mașini, care… dintr-o dată, se opresc. Și stăm.

Cum mie nu-mi place să stau și să nu știu ce se întâmplă, o iau pe jos pe lângă mașinile care stau aliniate una în spatele celeilalte. Bună idee să se coboare prin altă parte, deoarece aici nici nu este loc pentru două mașini. Merg ce merg, depășesc vreo 60 de mașini, apoi mi se revelează misterul: urma o pantă foarte abruptă, asfaltul se terminase de ceva vreme, iar mașinile trebuia să păstreze 10 m între ele, ca nu cumva uneia să-i vina-n minte s-o ia la vale și să se pupe cu cea din urma ei. Nu c-ar fi făcut-o cu voia, dar mai mureau motoarele, mai patinau pe pietrișul drumului… Hmm… ce-i de făcut?

Urc toată panta, să văd cum e… E cam rău. Mașina noastră n-a fost în viața ei pe un asemenea drum, e domnișoară de oraș, nu capră de munte. Dau să-l sun pe Ștefan, să întoarcă el cum o ști, că aici nu-i de noi. Haha! Nu este semnal! Hai fuga la vale, că Ștefan o fi spumegând. Încep să număr mașinile de a coadă, iar a 17-a, era a noastră. Da, Ștefan era nervos nevoie mare, dar acum intrasem într-o horă pe care trebuia s-o jucăm, nu mai aveam de ales.

Cu încurajări pentru șofer și mașină, iaca trecem de panta buclucașă cu bine, iar după încă un kilometru și jumătate de curbe și pante (dar nu atât de grele), iată-ne în plină nebunie. Un platou imens, plin de mașini. Am înțeles că unii erau acolo încă de vineri.

Târg ca la Găina, scenă de unde vin valuri de muzici populare, lume ce mișună în toate părțile… Gata, cred că nu mai este nicio narcisă, zic eu, cu miile astea de oameni care le culeg și le calcă în picioare de trei zile. Totuși, ne îndreptăm (Mariana și eu) spre drumul de pe care, culmea, oamenii mai vin cu buchete de narcise. Ștefan rămâne pe lângă mașină, a parcat-o într-un loc în care i-a blocat pe alții.

În câteva minute, minune! Am ajuns într-o lume fantastică, tot muntele e acoperit de flori. Uimirea mea e nemăsurată, cum mai pot fi atât de multe, când de trei zile lumea le tot culege?

Am văzut și un brad care înflorește roșu, incredibil de frumos, dar avea doar câteva flori deschise. Am și certat-o pe o doamnă care a rupt o creangă ”de amintire”. Dacă toți ar lua câte o creangă din brazi, unde am ajunge?

Am cules câteva narcise, între timp Ștefan a găsit un loc de parcare în care nu mai incomoda pe nimeni, așa că a venit și el.

Frumusețea munților împodobiți cu flori, sublimul cerului albastru pe care se hârjonesc câțiva nori albi și pufoși, peisajul grandios vizibil pe zeci de kilometri ne-au făcut să ne destindem și să uităm de nodul din stomac de la urcare.

Coborârea a fost fără peripeții, iar ziua minunată.

Vă las să vă bucurați sufletele cu frumusețea inegalabilă a României.

Cam… așa a fost duminica noastră. Azi sunt frântă, am săpat cartofii. Fără emoții, dar cu mult consum de energie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupșa și ispita… civilizației

Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.

Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.

Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:

Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.

Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.

Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.

O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.

Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!

Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.

Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).

Să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu