Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Clujul… un „rahat de oraş”?

Citeam ieri nişte comentarii foarte acide referitoare la oraşul nostru şi nu mă pot abţine să nu răspund.

Am înţeles că totul a pornit de la postarea unei mame cu trei copii, care nu găsea o chirie ieftină în Cluj, iar o altă persoană de sex feminin, pe nume Alexandra, o compătimea, în acelaşi timp exprimându-se în termeni foarte duri la adresa Clujului.

S-ar părea că avem „un rahat de oraş”, cu „un rahat de mall” şi un centru demn de milă, foarte urât şi neprimitor.

Dragii mei, frumuseţea stă în ochii privitorului, aşa că în acest sens, mă abţin de la comentarii.

Despre faptul că în Cluj chiriile sunt mari… ce să spun? Înainte de a pleca în lume cu trei copii după tine, poate ar fi bine să te interesezi ce-ţi poate oferi oraşul în care vrei să te muţi. Iar dacă vii în Cluj pentru că ai auzit că aici se câştigă bine, poate mai întâi ar trebui să-ţi găseşti un loc de muncă, iar dacă acesta-ţi oferă destui bani cât să consideri că te descurci, abia atunci să-ţi cauţi chirie.

Da, este un oraş scump, poate cel mai scump din ţară, dar noi îl iubim aşa cum este, s-ar părea că e şi cel mai iubit oraş din ţară. Suferim noi, clujenii de un patriotism local, care ne face să credem că oraşul nostru-i cel-mai-cel.

Asta nu înseamnă că viaţa în Cluj este mult diferită de cea din oraşele mai mici, tot serviciu-cumpărături-acasă este şi traseul nostru zilnic. Avem operă, teatre, săli de cinema, dar  la proteste am fost cel mai des în ultimii ani.

Ce vă opreşte pe dumneavoastră, locuitorii celorlalte oraşe sau sate ale României să faceţi din fiecare dinte acestea „cel mai iubit”?

Nu e aşa mare scofală să trăieşti în Cluj, nu ne petrecem timpul la mall şi la distracţii, cred că vin mai des să le viziteze cei ce locuiesc în alte oraşe.

Dar, pe de altă parte, nu mi-aş dori să locuiesc în altă parte, asta din pricină că e oraşul pe care-l cunosc şi-l iubesc încă din vremea adolescenţei, am crescut şi ne-am dezvoltat împreună.

Alexandra ne ameninţa cu o invazie a celor ce li se spune că Clujul este un Paradis. Să poftească, dar, după cum se spune în Biblie, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Nu cred că noi, locuitorii Clujului, merităm să fim împroşcaţi cu atâta ură şi dispreţ de către cineva care „n-a putut trece gardul” şi priveşte doar dinafara cetăţii.

Clujul este un oraş ca oricare altul, dar fiind unul universitar, cu facultăţi de valoare, mulţi absolvenţi rămân aici, ceea ce face ca nivelul cultural al oraşului să fie  foarte ridicat.

Se poate trăi bine în Cluj, dar trebuie să ai un loc de muncă bine plătit.

Îmi pare rău pentru acea mamă cu trei copii, ca ea or mai fi multe altele, iar sfatul unora de a merge la Turda pentru o chirie mai mică, nu mi se pare lipsit de bun simţ.

Pe mine nu m-a auzit nimeni plângându-mă că nu mă descurc, dar în ultimii 30 de ani, am avut tot timpul două job-uri. Dacă vrei, poţi! Vorba unei reclame răsuflate.

Cam… asta ar fi.

Veniţi în Cluj, dar gândiţi-vă de două ori înainte de a face acest pas.

Să auzim de bine!

 

Ia uite, ce centru „de rahat” avem!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Răutate, sau prostie?

Toată viaţa am fost convinsă că oamenii sunt în esenţă buni, că se nasc buni, dar fiind produsul societăţii în care trăiesc, s-ar putea ca la un moment dat să o ia pe alături şi să facă lucruri ce nu le stau în fire.

Mai trecând nişte ani peste mine, mi-am dat seama că există oameni care fac rău doar aşa, pentru distracţia lor de moment, fără a se mai gândi la urmări.

Vă voi relata o întâmplare adevărată, pe care mi-a povestit-o o prietenă. Era cu mulţi ani în urmă, când ea şi pe atunci prietenul ei (care între timp i-a devenit soţ), s-au întâlnit pe stradă cu un coleg de serviciu al prietenei mele. Erau tineri, frumoşi şi îndrăgostiţi.

A doua zi, colegul o întreabă dacă cel cu care era e prietenul ei, iar la răspunsul afirmativ, începe să-i povestească despre beţiile pe care le făceau împreună şi cum îl ducea acasă, mort de beat. Prietena mea face ochii mari, iar el „omul de bine”, îi mai descrie cum în ultima vreme doar suna la uşă şi-l lăsa acolo, de frica mamei prietenului… Putea fi totul adevărat, cei doi locuiau în acelaşi cartier.

Ce putea crede o fată tânără, din toate astea? Vedea cum iubitul ei nu bea deloc, dar acesta nu era un motiv de liniştire, poate de aceea nu bea, fiindcă dacă începe, nu se mai poate abţine?

Şi aşa, a trecut un an… Nimic din comportamentul de acum logodnicului nu arăta că ar avea patima beţiei, iar cum nimic nu este întâmplător, s-au întâlnit din nou cu persoana în cauză, fiind împreună şi cu alţi prieteni. Cei doi n-au dat niciun semn că s-ar cunoaşte, aşa că prietena mea şi-a luat inima în dinţi şi şi-a întrebat logodnicul dacă-l cunoaşte pe colegul ei. Acesta a negat vehement, apoi a aflat toată tărăşenia. S-a simţit puţin atins de faptul că nu-i spusese de la început de frământările ei, dar viaţa a mers înainte, acum au, de mulţi ani, o familie frumoasă şi prosperă.

Întâmplarea face ca, zilele trecute, prietena mea să stea din nou faţă în faţă cu colegul de demult, iar cum nu uitase ce-i făcuse acum mulţi ani, l-a întrebat de ce s-a comportat aşa. Răspunsul a fost unul total neaşteptat, pur şi simplu, fiindcă” era prea cu nasul pe sus şi voia să-i mai taie din avânt”. Serios? Sunt oameni care spun minciuni doar de dragul de a face rău, de a da peste cap viaţa cuiva? N-a negat, n-a spus că nu-şi aminteşte, pur şi simplu, a recunoscut că a fost gelos pe fericirea ei (nu cu aceste cuvinte). A făcut asta fără a avea vreun interes. Mă înspăimânt la ideea de ce pot face acest soi de oameni dacă vor să plătească o poliţă,când se comportă aşa, absolut gratuit.

Probabil fiecare are exemple de acest fel, aşa că nu mai insist.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Modă, sau manipulare?

În fiecare zi, suntem bombardaţi cu diverse reclame, noutăţi, constatăm că avem neapărată nevoie de lucruri despre care ieri nici nu ştiam că există…

Azi nu vreau să vorbesc despre acest soi de reclame, vor fi subiectul unui alt articol. Vreau să vorbesc despre marea manipulare care este MODA. Da, este un mod de a manipula oamenii, pentru a cumpăra iar şi iar, cârpe ce într-un an-doi se „demodează”, adică nu mai eşti „în trend” în caz că îndrăzneşti să le mai porţi.

Funcţionează mai ales la generaţiile tinere, la oamenii care, abia intraţi în viaţă, doresc să fie acceptaţi, să fie ca gaşca, dacă moda le cere să poarte pătrăţele, poartă pătrăţele, dacă le cere sa poarte pantaloni cu fundul la genunchi, aşa vor face.

Atâta timp cât moda nu aduce prejudicii sănătăţii, (poate doar peisajului ce eşti obligat să-l priveşti), n-am nimic împotriva ei. Dar când, pentru a fi la modă, rişti să te îmbolnăveşti, mă opun din toate puterile. Probabil vă amintiţi de moda de acum câţiva ani, cu buricul şi şalele goale (adică dezvelite) chiar şi iarna, la grade minus. Mi se rupea sufletul când vedeam fetele cum se zgribulesc în staţia de autobuz, trăgând în jos o geacă (scurtissimă), ce nu era în stare să acopere golul dintre bluza prea scurtă şi pantalonii cu talie joasă, peste care, nu de puţine ori, se mai lăfăia şi un strat de unturică din pricina presiunii pantalonilor cumpăraţi cu un număr mai mic decât necesar.

Vai de rinichii şi de ovarele lor!

Măi copii, voi vă uitaţi în oglindă? Iar dacă vă uitaţi, vă place ce vedeţi? Dacă arătaţi aşa cum am descris mai sus şi vă place, înseamnă că aveţi o problemă de percepţie.

Spre uşurarea mea, acea modă a trecut, dar a fost înlocuită de una îmbrăţişată şi de băieţi, de astă dată. Ia ghiciţi! Asta e şi mai „şic”, dacă mă pot exprima aşa: iarna, tenişi (cel mai cool) sau altă încălţăminte scurtă şi şosete aproape invizibile iar gleznele goale, învineţite de frig, sunt candidate sigure ale tuturor bolilor reumatismale, ştiute şi deocamdată neştiute.

Cum cobor din Zorilor dimineaţa pe jos, multe glezne de băieţi şi de fete am văzut iarna aceasta, de fiecare dată parcă mie mi se face frig. Mă gândesc la mamele lor, precis nu ştiu cum s-au încălţat odraslele, sau pur şi simplu, nu mai au ce le face. Acum, să fim serioşi, dacă asta vi se pare „cool” e problema voastră, mie mi se pare doar că arătaţi sărăcăcios, cu toate hainele „de firmă” ce le arboraţi şi smart-urile din care nu vă scoateţi nasul.

O să ziceţi: „Ce mai vrea şi baba asta? Să-şi vadă de ale ei!”

Asta voi şi face, mai ales că la 25 de ani, (sau mai devreme) veţi fi la mine, cu dureri de toate felurile, iar eu va trebui să vă repar, cu ajutorul terapiei Bowen.

Dragii mei, treceţi şi prin filtrul gândirii ceea ce vi se propune ca stil, trend, şi dracu mai ştie ce. Să arăţi oribil şi să te mai şi îmbolnăveşti pe deasupra, mi se pare culmea prostiei.

Să fiţi sănătoşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lucruricaremăenervează (fără haştag)

Am auzit că domnul primar Emil Boc a pus la dispoziţia cetăţenilor Clujului o adresă de email, la care aceştia îşi pot trimite nemulţumirile şi enervările de zi cu zi, cu promisiunea că însuşi primarul le va răspunde.

Eu m-am gândit să scriu aici, poate mai sunt şi alţi oameni care ar dori să semnaleze diferite lucruri care nu le plac în urbea noastră.

Deoarece acest articol se vrea unul mai mult glumeţ decât vindicativ, voi enumera trei lucruri care mă enervează pe mine, n-o să mă leg de problemele mari ale Clujului, de gunoi şi de spitale, acestea sunt arhicunoscute, ne-am plictisit cu toţii de aceste subiecte, despre care doar se discută.

Bun, deci, ce mă enervează pe mine:

  1. Mă enervează faptul că la intersecţia străzii Zorilor cu Observatorului, s-a marcat o trecere de pietoni care te obligă să traversezi un spaţiu verde. Aveam o poză, dar nu ştiu ce-am făcut cu ea.
  2. Mă enervează că s-au schimbat sensurile de mers prin Zorilor. Când ieşi de la Profi, ai obligatoriu la dreapta, iar pentru str. Rapsodiei ar trebui să mergi vreo 50 de metri la stânga, apoi să virezi la dreapta. Strada e destul de largă pe cei 50 de m, poate fi lăsată cu dublu sens până la intersecţia cu Rapsodiei. În momentul de faţă, trebuie să ocoleşti mai bine de 500 de m ca să ajungi aproape de unde ai plecat: pe benzina/motorina noastră şi noxele pe care le oferim tuturor. Înlocuind semnul de obligatoriu la dreapta cu unul care arată că strada se înfundă spre stânga, s-ar rezolva problema.
  3. Mă enervează că atunci când apare autobuzul 35 în staţie, o voce suavă îţi zice : „a sosit LINIA 35, se îndreaptă spre…” Eu credeam că a sosit autobuzul, linia stă pe loc, este traseul. Mă rog, veţi zice că asta e o enervare de fiţe, dar tot de fiţe e şi când scrii „vau” şi „lau” şi „ţiau! şi… aşa mai departe? Că toate astea mă enervează de nu mai pot!
  4. MĂ DISPERĂ DE-A DREPTUL FAPTUL CĂ SUNTEM CONDUŞI DE PROŞTI, HOŢI ŞI PENALI, dar degeaba îi spun asta domnului Boc (Această frază s-a scris singură, eu n-am nicio vină.)

Ei, s-aveţi o zi aşa cum meritaţi, după inima şi sufletul vostru!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi