Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Reciclarea selectivă – un basm fără happy-end

Imaginea de mai sus este una comună, o poți vedea prin toate localitățile, sate și orașe deopotrivă.

Partea proastă este însă că o inițiativă care ar fi trebuit să ducă la civilizarea comunităților, s-a împotmolit la jumătatea drumului. Ieri am început curățenia de primăvară și aveam o mulțime de hârtii de aruncat. M-am dus să verific dacă este loc în tomberonul dedicat acestui scop, dar, spre  mirarea mea, era plin cu pet-uri și pahare din plastic, probabil deversate de restaurantele din apropiere. La fel arătau tomberoanele pentru plastic și metal.

Cum nu-mi place să las lucrurile nelămurite, am sunat o persoană oficială, ca să-mi dea și mie un răspuns la situația constatată. Ceea ce am aflat, m-a lăsat cu buza umflată: nimeni, niciodată nu vine să golească/ducă tomberoanele, ele stau acolo de ani de zile, fără rost și fără speranță.

Să înțeleg că în toate localitățile se întâmplă așa? De ochii lumii, reciclăm, dar, de fapt, nimic nu s-a schimbat.

De vreun an de zile, în cartierul în care locuiesc, la Cluj, s-au montat tomberoane pentru reciclare selectivă. Începând din acel moment, am pus un sac mai mare de gunoi sub chiuvetă, iar în el punem tot ce nu putrezeste: plastic, metal, hârtie. În vechea găleată de gunoi, strângem doar gunoiul menajer care s-ar putea transforma în compost.

Să mă bați, că n-as mai putea să fac altfel. Dacă merg cumva la cineva acasă și văd gunoiul amestecat, mi se pare că nu e deloc în regulă.

Așa facem și la Lupșa, tot ce poate deveni compost ia drumul grădinii și se transformă în pământ fertil.

Nici nu vreau să vă spun cât de necăjită am fost ieri, când, venind spre Cluj, am văzut din nou malurile Arieșului inundate de pet-uri și alte plasticuri înfiorătoare.

DE CE?

De ce nimănui din țara asta nu-i pasă de ceea ce lăsăm copiilor și nepoților noștri? Aici nu e vorba doar despre autorități, ci de fiecare dintre noi, de mine și de tine, ( de mine nu, că eu nu fac așa) cei care zilnic murdăresc fața Pământului cu nenorocitele lor de ambalaje.

Mă gândesc din ce în ce mai serios să mă angajez la Garda de Mediu. Dacă oamenii nu se pot civiliza cu vorba bună, precis amenzile îi vor face mai receptivi la tot ceea ce înseamnă natură și bun-simț.

Doar comuniștii vorbeau despre ”lupta omului cu natura” C…t! Cu natura nu te lupți, că te învinge de fiecare dată. Cu natura trebuie să trăiești în mod amiabil, s-o iubești, iar atunci te iubește și ea pe tine!

 

Să fiți sănătoși și cu capul pe umeri!

Hai, pa, că m-ai enervat, popor indobitocit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

2. Ani de liceu – Un te duci tu, mielule?

Citind primul meu articol despre anii de liceu, cineva mi-a adus aminte de frumoasele zile ale toamnelor petrecute la cules de mere, sau la porumb. Poate generaţiilor de acum li se pare ciudat faptul că era o bucurie să ieşim la aer curat, să mergem cu autobuzele până la livadă sau la parcela de porumb.

Oricum, era o adevărată bucurie pentru noi, au fost zile ce ne vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Dimineaţa la ora 7,30 (nu mai ştiu exact), după ce luasem micul dejun la cantina liceului, veneau autobuzele, care ne duceau undeva, pe dealurile de la Boju. Hărmălaia era cât casa, fiecare vocifera, voia să spună ceva, dar nimeni nu voia să asculte, până când, din fundul autobuzului se auzeau voci vesele ce aveau deja un imn al culesului, care suna cam aşa: Un te duci tu, patru B/ Larga fermă, domnule! Nu mai ştiu cum erau celelalte versuri, dar refrenul îl cântam cu toţii în gura mare, chiar dacă noi eram boboci, la prima noastră ieşire „în natură” împreună cu clasele mai mari.

Ajunşi în lanul de porumb, ne primeam fiecare rândul şi ne străduiam să facem totul bine şi repede. Aruncam ştiuleţii în grămezi, apoi îi strângeam în coşuri şi-i urcam în remorcile ce veneau printre rânduri, pe parcele ce anume fuseseră culese şi tăiate din timp.

Tovarăşa (pe atunci) dirigintă era tot timpul prezentă, muncea cot la cot cu noi, iar nouă ne-ar fi fost ruşine să ne lăsăm mai prejos. Majoritatea eram de la ţară, obişnuiţi cu muncile agricole, dar şi cei de la oraş făceau faţă la fel de bine, munca devenise o distracţie, iar noi eram fericiţi.

Nu ni se părea deloc greu, ne mai odihneam din când în când, mai râdeam, eram totuşi nişte adolescenţi de 16-17 ani.

La întoarcere, o linişte nefirească se aşternea în autobuz, până când cineva intona : „Un te duci tu…” iar atunci, ca la o comandă, toată lumea se trezea, mai ceva decât frumoasa din pădurea adormită, iar lălăiala ţinea până în curtea liceului, unde ne despărţeam cu greu, mai aveam şotii de făcut sau întâmplări de povestit. Bineînţeles că repertoriul era mult mai bogat, dar în acest moment, să mă tai că nu-mi aduc aminte ce om mai fi cântat.

Imagini de demult, să vă mângâie ochii:

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

SERBAREA ANIMALELOR – poveşti de adormit părinţii

În pădurea cea verde, trăiau în bună înţelegere mai multe animale, care aveau fiecare un rol bine stabilit în cadrul comunităţii.

Din timp în timp, fiecăruia îi venea rândul să găzduiască o serbare, lucru care-i înveselea pe toţi, iar pentru ca serbarea să iasă cât mai bine, fiecare contribuia cu câte 20 de ghinde…

Într-o zi de primăvară timpurie, iată că a venit rândul ursoaicei să organizeze serbarea. Ea s-a străduit, a adus hrană potrivită fiecăruia dintre participanţi, ba şi băuturi alese. A cheltuit o groază de ghinde, dar se gândea că-şi va putea recupera o parte, din ghindele pe care participanţii la serbare i le vor oferi la sfârşit…

Ei, dar  socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg… animalele au mâncat, au băut, iar la sfârşit, s-au făcut că plouă… nimeni n-a adus vorba despre participarea lor la cheltuieli, de parcă era de la sine înţeles să se întâmple asta. Mă rog, de la tigru nu aştepta  nimic, el se prezintă de fiecare dată cu un tufiş înflorit, se consideră un domn, care nu se comportă ca plebea, oferă graţios tufişul şi, gata!

Ursoaica e şi ea o doamnă, tace, nu ştie care ar fi motivul din pricina căruia s-au schimbat obiceiurile, dar pădurea are multe urechi, aşa că nu-i rămâne decât să aştepte, până va afla adevărul.

A doua zi nu merge în poiana animalelor, obligaţiile ei o trimit în altă parte, dar aşa, ca din întâmplare, înainte ca ursul să plece în poiană, îl întreabă dacă a dat cele 20 de ghinde pentru serbare, iar acesta îi răspunde că nu i-a cerut nimeni, mirat totuşi că celelalte animale n-au contribuit.

–  Lasă c-o întreb pe panteră, poate ştie ea ce s-o fi întâmplat…

– Da, aşa să faci, ea le ştie pe toate şi precis are un răspuns la această întrebare.

***

    Ursoaica pleacă la ale ei, dar, brusc, i se luminează mintea. Zilele trecute, hipopotamul şi râsul au tot întrebat-o când se retrage la muntele străbun, pentru a avea grijă de creşa animalelor? Ea le-a răspuns cam evaziv, de fapt, nu înţelegea de ce-i deranjează faptul că mai stă jos în pădure şi nu urcă pe munte. Apoi, brusc, şi-a amintit că  râsul zicea că vrea şi el un balansoar ca al ei, că de când aşteaptă să primească unul, însă din pricină că numărul de balansoare este limitat, ar fi de dorit ca ea să se care, să-i lase lui balansoarul ei. Numai zâmbet pe faţă, dar fiere pe la spate… „Mă rog, la ce m-aş putea aştepta din partea unui râs? gândeşte ursoaica, amar. Dar hipopotamul? Oare pe el, cu ce-l deranjez? Poate că sunt singura care-i ţine piept şi îndrăzneşte să aibă alte opinii? La ce ne-ar mai folosi creierul, dacă nu am folosi măcar un mic procent din capacitatea lui?”

Între timp vine seara, iar ursul are noutăţi, aflate de la panteră: aşa cum se aştepta, hipopotamul şi râsul s-au dus la ea, care era împreună cu vulpoiul şi dihorul şi le-au spus că au hotărât să nu mai dea bani pentru serbare, că… bla, bla.

  • Bun, dar oare mie nu trebuiau să-mi spună, înainte de a cheltui sute de ghinde? Puteam să fac şi eu o serbare simbolică, la fel ca şi cadoul lor. Căprioara şi zebra n-au fost de faţă, iar cârtiţa, cu ochii ei ce văd doar în întuneric, nu s-a pronunţat în niciun fel. Cât de adevărat este că „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”
  • Lasă-i în plata Domnului, zice ursul, împăciuitor.
  • Da, aşa am să fac. Ştiu sigur că în lumea asta, toate se plătesc, şi bune şi rele.

În ziua următoare, iaca zebra cu un cadou frumos, parcă ar vrea să spele ruşinea tuturor. Ursoaica îl primeşte încântată, dar vorba ceea: „cu o floare, nu se face primăvară!”

Parcă mustraţi  de conştiinţe, pantera, căprioara şi dihorul, vin şi ei cu un tufiş.

„ Pantera o fi fost motorul, dar de la ea nu aşteptam nimic, în fiecare an îmi face câte un cadou frumos” se gândeşte ursoaica, în timp ce refuză tufişul cumpărat oarecum de milă. N-am nevoie de mila voastră, credeam că ne înţelegem bine şi avem nişte reguli, pe care le respectăm. Dacă nu este aşa…

Oricum, abia aştept, în curând va fi Ziua Cârtiţei, să vezi atunci, trai pe vătrai!

Şi da, am fost la Împărăţie şi mi s-a spus că mai pot rămâne jos în pădure, ani mulţi de aici înainte, aşa că, râsule şi hipopotamule, îmi pare rău pentru voi, vă voi mai sta o vreme ca un spin în coastă!

 

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa!

Orice asemănare cu personaje reale, este pur întâmplătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Un bec în lumea ciocanelor

 

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

 

”58”

La urma urmei, e doar un număr. Dacă mă uit în oglindă, nu mi se pare că ar fi vorba despre mine, sau despre vârsta mea. Dacă mă uit în cartea de identitate… hmm!

Dar, ce contează toate astea, când viața merge înainte, când am atâtea planuri pe care-mi doresc să le duc la bun sfărșit, când am atâția prieteni care s-au gândit chiar și numai pentru o secundă la mine, trimițându-mi un gând bun și-o urare din inimă.

Da, dragii mei, vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și urări, iar eu vă doresc să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie!

Să aveți parte de sănătatea sufletului, a minții și a trupului, pentru a vă putea bucura de tot ce viața vă oferă, să treceți cu bine peste încercări, mai întăriți și mai plini de voință, să vă bucurați unii de alții, să uitați ranchiuna și să fiți în stare să vedeți bârna din propriul ochi, înainte de paiul din ochiul altuia.

Îmi pare rău că n-am apucat să-i răspund fiecăruia personal, valul de urări m-a depășit, dar să știți că mă gândesc la fiecare în parte.

Tocmai am primit un mesaj extrem de frumos, pe care nu pot să nu-l lipesc aici:

Tinerete vesnica, iubire, armonie, viata e atat de fumoasaaa ! Tu ai descoperit miracolul ei, prin Traire. Traiesti esenta, samburele. Si poti sa-i pui orice haine, totul e cu rost , culoarea si armonia care le radiezi. Iubiree, Manuela !”

Ce poate fi mai frumos de atât?  Mulțumesc, Nadia!

Să fiți plini de vitalitate, să nu lăsați boala sau grijile să vă doboare, fruntea sus și privirea înainte, țara aceasta are nevoie de fiecare dintre noi, ca s-o scoatem din mlaștina în care se zbate.

Cred că v-am pus răbdarea la grea încercare , așa că voi încheia, urându-vă la rândul meu,

LA MULȚI ANI, PRIETENI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

1. Ani de liceu …

Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii de liceu? E perioada din viaţă în care am ieşit din copilărie, nu ne-am lovit încă de greutăţi, ne trăim adolescenţa la maximum, dar nu suntem conştienţi de fericirea noastră.

Ţin minte prima zi, când tatăl meu m-a adus cu maşina până în curtea liceului şi m-a lăsat acolo, avea o şedinţă la Alba Iulia. Liceul avea şi cămin, iar eu trebuia să aştept, împreună cu alte câteva zeci ce cu trecerea orelor au devenit sute de elevi din toate clasele, să fiu repartizată într-una din camerele celor două construcţii (căminul nr. 1 şi căminul nr. 2), ce deocamdată nu-mi spuneau nimic.

Sunt o timidă de felul meu, aşa că aşteptam cuminte în curtea ce vuia de glasuri vesele. Erau elevi din clasele mai mari ce se regăseau cu bucurie după vacanţă, aşa că, la fel cum se alege uleiul de apă, noi, bobocii, am rămas cumva pe dinafară, putând să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi oală, bobocei de liceu, intrăm în vorbă unii cu alţii şi constatăm că s-ar putea să fim colegi de clasă.

Emoţia acestei prime zile nu a fost egalată decât poate doar de ultima, dar, până atunci, este o întreagă poveste de spus.

După ce, abia după masa pe la ora 16 am intrat în sfârşit în camera ce ne fusese repartizată şi am făcut cunoştinţă cu colegele de cameră, patru la număr, două colege de clasă cu mine şi gemene pe deasupra şi două din”B”, ne-am ales dulapurile şi paturile, am început să ne aşezăm hăinuţele pe rafturi, o jale generală a cuprins camera noastră, aşa, buluc, lacrimile nu mai puteau fi stăpânite.

”  Cum să stăm noi aici, între pereţii aceştia, cinci ani?” (când am intrat la liceu, acesta avea o durată de 5 ani) . Eu nu plângeam, dar simţeam aşa, o amorţeală, mai fusesem plecată de acasă doar de câteva ori, în tabără, iar acum, adio copilărie, adio după-amieze petrecute în grădină, adio… tot ce a însemnat viaţa mea de până acum.

Ei, şi? Am venit aici fiindcă a fost dorinţa mea, nu m-a  obligat nimeni, sunt convinsă că va fi bine!

Da, a fost bine, cel mai bine din viaţa mea, dacă privesc în urmă.

A doua zi, începea şcoala cu adevărat, iar doamna dirigintă, mama Luci cum am poreclit-o cu mare drag, a strigat pentru prima dată catalogul. Ea a fost prima persoană care m-a strigat Sanda şi aşa am rămas pentru colegii de liceu. Zicea că m-a luat în clasa dânsei fiindcă voia să vadă cum arată Sanda. Eu cred că şi faptul că terminasem clasa a VIII-a cu 10 şi intrasem printre primii la examen, cântărise cât de cât în hotărârea doamnei diriginte.

Voi povesti întâmplări savuroase din anii de liceu, dar în zilele următoare.

Acum, câteva amintiri, pentru nostalgicii absolveţi ai Liceului Energetic din Cluj.

 

Privind fotografiile, îmi dau seama că doamna dirigintă era atunci îngrozitor de tânără, aşa cum noi nu mai suntem demult.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Sportul, picătura chinezească și paharul

Titlul acesta mi-a venit în minte ieri și mi se pare că e unul bun. O să spuneți că cele trei concepte n-au nicio legătură unul cu celălalt, dar la o privire mai atentă, au chiar mai multe.

Să le luăm pe rând: toată lumea știe ce înseamnă să faci sport, nu trebuie neapărat să fii sportiv de performanță pentru a beneficia de avantajele exercițiilor fizice făcute zilnic, sau măcar de câteva ori pe săptămână. Am scris nu demult despre asta, în Secretul celor 25.

Cum orice îndeletnicire devine obicei după cel puțin 21 de repetări, obișnuința de a face sport se capătă la fel. La început, necesită voință, apoi, cu timpul, face parte din rutina zilnică, ba chiar nu te simți bine dacă nu-ți faci exercițiile cu care corpul tău s-a obișnuit.

Voi sări acum la pahar, din considerente cunoscute doar de mine deocamdată. Obișnuința de a duce paharul la gură zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi, se câștigă la fel ca și obișnuința de a face sport. Numai că, în acest caz, voința ar trebui să joace rolul negativ, adică să te ajute să rărești, sau să stopezi această activitate, care, devenită obicei duce la degradarea puțin câte puțin a întregului organism, începând cu creierul. Sunt destule ”studii” care spun că un pahar de vin pe zi previne infarctul și mai știu eu ce. Adevărul este că alcoolul este cel mai greu de digerat aliment, mai greu chiar decât carnea de brontozaur. Folosindu-l zilnic, săpăm câte puțin la  propria groapă.

Și acum, despre picătura chinezească: se știe că era o metodă de tortură, prin care condamnatul era imobilizat, iar pe spate sau pe cap îi cădea o picătură de apă, la un anumit interval de timp. Se spune că, în maximum două săptămâni, toți mureau. Era mai mult o tortură psihologică, așadar, aparent inofensiva picătură e mai puternică decât s-ar crede. La fel funcționează și alcoolul, ca o mică picătură chinezească, care duce în final la deznodământul bine cunoscut.

De ce am pus sportul împreună cu alcoolul și picătura chinezească? Fiindcă are cam același efect, numai că în sens pozitiv. După vreo lună – două  de exerciții fizice făcute aproape zilnic, observi îmbunătățiri ale corpului, la care nu mai sperai. Spun asta pentru persoanele trecute de o vârstă, nu pentru cei de 20 de ani. Te dai jos din pat dimineața fără a simți că ”te ține” spatele, celulita se topește, toți mușchii  se tonifică, scade stratul de grăsime, mă rog, începe să-ți placă din nou să te privești în oglindă.

Dacă mai adaugi și o hrană sănătoasă, rezultatul va fi de-a dreptul surprinzător.

Despre hrană, zilele următoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi