Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Karma rea

Măgărușul din poză nu are nicio legătură cu povestea, dar mi-a plăcut cum arăta.

Vreau să vă povestesc azi cum oamenii buni pot face lucruri rele, sau, mă rog, nu prea bune. Fiecare are o părere bună despre el însuși, iar eu nu fac excepție de la acest tipar. Adică mă gândesc că sunt un om decent, care nu fac lucruri ilegale, nu bârfesc și nu invidiez pe nimeni; poate doar pe cei pe care natura i-a dăruit cu o dantură perfectă, dar nu e neapărat invidie ci dorința de a fi beneficiat de același dar. Din păcate, nici locul în care m-am născut și nici ADN-ul nu m-au ajutat în privința aceasta, așa că trebuie să mă mulțumesc cu celelalte daruri pe care ursitoarele mi le-au lăsat la leagăn.

Se pare că tot timpul am mai multe de spus decât esențialul, sper să nu vă fi pierdut deja pe drum, înainte de a citi toată povestea.

Se întâmpla acum vreo două săptămâni cred, am ieșit pe balcon să întind niște rufe și, sperietură mare, un porumbel zboară în trombă de pe un raft. M-am speriat de era să pic în fund, am și țipat. Știam că sunt porumbei, dar mai ales pe balconul de deasupra, în fiecare săptămână trebuia să le curăț ”urmele”, lucru de care mă cam săturasem. Acum, că au venit și pe balconul meu, distracția promitea să fie și mai mare.

Când mă uit mai bine, într-un ghiveci părăsit, cu pământul uscat, două ouă stăteau cuminți, de pe ele zburase porumbița, acum știam că era o ”ea”. Primul meu gând a fost: ”Oh, nu, acum voi avea colonie de porumbei, mizeria va fi desăvârșită!”, așa că am reacționat în consecință, acoperind ghiveciul cu ouăle cu altul, gol. Sincer, n-am avut prea mari mustrări de conștiință, nu m-am gândit că porumbița va suferi, ideea era să-și facă un cuib în alt loc și să depună alte ouă, dacă mai are chef. De ce neapărat pe balconul meu?

Asta se întâmpla după masă, iar seara  i-am povestit fiicei mele de isprava pe care tocmai o făcusem. Ea s-a supărat foarte tare și mi-a zis: ” Știi ce karmă rea ți-ai făcut?” la care eu i-am răspuns că mi-o asum, că n-o fi cel mai oribil lucru pe care cineva îl poate face în această viață. Ba, gândindu-mă la milioanele de animale care mor pentru ca oamenii să se înfrupte din carnea lor, parcă… n-aș fi eu cea mai rea persoană din lume.

Am plecat la Lupșa cu ideea că precis voi păți ceva rău, ca răspuns la fapta mea abominabilă, foarte atentă la condus și la tot ce făceam. Cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat a fost că am căzut de pe leagăn, dar cu pernele și pilota sub mine, pe care le pusesem la aerisit…

Ca să n-o mai lungesc, săptămâna trecută am ieșit din nou pe balcon în același scop și, ce să vezi, porumbița a zburat din nou, speriată la apariția mea. Aaa, fiică-mea mi-a reparat karma, de aia am picat pe pilotă!!! Mă gândeam că poate clocește toată vara, probabil ouăle au fost compromise în perioada în care nu le-a mai putut cloci…

Ce să vezi, ieri am fost din nou pe balcon, iar porumbița, cu toate că era acolo, n-a mai zburat. Stătea spăsită, cu siguranță moartă de frică, dar n-a zburat din cuib. Seara, Ștefan m-a anunțat că ”avem pui”. ”Sunt urâți?” ” Da!” Și n-am mai vorbit despre asta. N-am idee cât durează până învață să zboare, dar acum, cu karma complet reparată, parcă-mi vine și mie să zbor.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Schimbarea perspectivei

Era pe la sfârșitul lui februarie, anul acesta, când încă habar nu aveam de nebunia ce ne așteaptă. Făceam conversație de dragul conversației, ne plângeam de lucruri neimportante și de-a dreptul puerile, acum, când privesc în urmă.

Știu că la un moment dat, cineva se plângea de faptul că trebuie să spălăm ambalajele pe care le punem în containerele de reciclare, lucru care mai tuturor li se părea greu, o muncă și o cheltuială în plus.

Apoi, a urmat pandemia. Mii, zeci de mii de oameni afectați, unii direct, alții economic, unii și-au pierdut viața, alții rudele, unii nu cred nici în ziua de azi că ar fi ceva adevărat, e doar o farsă jucată umanități de către… De către cine? Ce farsă ar putea fi atât de inteligentă, încât să ”pună botul” tot Mapamondul? Numai Dumnezeu ar putea face o astfel de farsă, dar nu cred că-i stă în caracter.

S-ar părea că ne-am făcut-o cu mâna noastră cum se zice, iar acum, suportăm consecințele.

Ce n-aș da ca și acum, singura supărare să fie aceea că trebuie să spălăm ambalajele reciclabile? Nu, acum am supărări mult mai mari, cea mai mare fiind aceea că oamenii sunt din ce în ce mai inconștienți, cu fiecare zi sunt tot mai multe cazuri de îmbolnăvire, iar masca și distanțarea socială sunt doar vorbe în vânt, în multe zone ale țării. La Lupșa de exemplu, dacă merg la magazin cu mască și aștept ca cineva să iasă pentru a putea intra și eu, oamenii se uită ca la urs, mai ales cei ce stau cu bericica în față, la o jumătate de metru unul de altul și n-au nicio problemă cu asta.

Puteți spune că până acum n-a fost nici un caz de îmbolnăvire acolo, (sau cel puțin nu am eu cunoștință de așa ceva), dar, Doamne ferește să apară vreunul, că va fi vai și amar de toți ceilalți.

Revenind la oile noastre, îmi doresc ca măcar în ultimul ceas România să se deștepte și să-și revină din gaura neagră în care au băgat-o niște politicieni veroși, care nu văd mai mult de interesul propriu și care se tem că vor fi dați la o parte la viitoarele alegeri, preferând să-și omoare o parte din electorat, dacă interesele partidului o cer.

Mda, ultimele luni mi-au cam schimbat perspectiva asupra vieții. Să sperăm că nu numai mie…

Manuela Sanda Băcăoanu

Scrisoare către bunici

Aseară, ca să mai iau un pic „pulsul naţiunii”, am pus pe facebook o postare prin care le ceream celor din grupul de prieteni să iasă din lista mea, dacă votează cu „tuta”.

Vai, câte mi-a fost dat să aud, (văd) , că sunt needucată, că e o mare greşeală să mă exprim aşa în legătură cu… În legătură cu … cine? Se pare că dacă scroafa se urcă în copac, merită toată admiraţia şi respectul meu, chiar dacă şi-a păstrat ancestralele obiceiuri din cocină?

Şi toate acestea pe pagina mea, adică, dacă nu-ţi place ce postez, lasă-mă în pace, adio şi-un praz verde, nu sunt pe facebook pentru a mă confrunta cu toţi cei care sunt obişnuiţi de o viaţă să stea cap-plecat, de frica unei săbii ce poate cădea oricând asupra lor. Ba am fost întrebată şi ce am căutat la Bucureşti în 10 august, că mai bine stăteam acasă, „mai bine vă vedeaţi de treburile voastre, nu se credea atâta haos, că nici nu mai ştim ce-a fost acolo” (am citat). Persoanele care gândesc în acest mod, nu-şi pot închipui că „treburile noastre” erau tocmai acolo, la Bucureşti, ca să scăpăm de ciuma ce ne mănâncă de atâţia ani!

Dar să lăsăm deoparte polemicile fără rost şi fără vreo finalitate, ceea ce vreau eu să comunic astăzi tuturor celor care au nu numai copii, dar şi nepoţi, să se gândească de două ori înainte de a pune ştampila pe numele doamnei Dăncilă (vedeţi, am fost politicoasă!), fiindcă ea e doar o biată marionetă, mânuită cu mult sârg de mai-marii psd. Dacă ea va deveni preşedinte, scenariul pe care România va fi obligată să-l urmeze va fi unul îngrozitor şi sumbru. Dacă sunteţi adepţii doar anumitor posturi TV şi vă place să credeţi că deţineţi adevărul absolut, surpriza va fi cu atât mai mare, când neam de neamul vostru va trebui să plătească datoriile imense făcute de un guvern fără discernământ pentru măriri de pensii şi salarii, doar pentru a câştiga capital electoral. Aceste creşteri au atras după ele preţuri din ce în ce mai mari, iar când stai să tragi linie, măririle au fost, de fapt, diminuări.

Ar fi bine şi frumos să gândiţi mai departe decât la propriul talon de pensie, pe care-mi doresc s-o primiţi timp îndelungat de aici înainte, să vă gândiţi la copiii voştri care au 2-3 job-uri (pardon, slujbe, servicii, să priceapă şi doamna Dăncilă) afară pentru a face faţă unei vieţi din ce în ce mai scumpe şi, mai ales, la nepoţii voştri, pentru care trebuie ca voi înşivă să învăţaţi limbi străine, pentru a putea vorbi cu ei. Nu era mai bine ca toţi copiii să stea în ţară, iar nepoţii să fie apropiaţi bunicilor, să nu se vadă doar prin intermediul tabletelor, să poţi să-i ţii în braţe, să-i îmbrăţişezi şi să te bucuri de fiecare moment al copilăriei lor?

Dar se pare că nu este aşa, sunteţi de un egoism desăvârşit, care vă va ţine în continuare într-o colivie care nici măcar nu este aurită.

Îi respect şi-i stimez pe cei ce s-au trezit şi văd clar încotro s-ar îndrepta România în cazul în care Dăncila ajunge preşedinte. În cazul celorlalţi, să auzim de bine (al nostru, al tuturor, dacă înţelegeţi ce înseamnă acest lucru!)

Manuela Sanda Băcăoanu, o optimistă incurabilă

Weekend de coşmar

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

La Tăul Mlacii – comemorând străbunii

Trebuia să scriu despre acest subiect în urmă cu trei săptămâni, dar… n-a fost să fie. După buna zicătoare care spune că „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, voi spune acum câteva cuvinte.

În 21 mai, de Constantin şi Elena, cu spaima ploii ce stătea să cadă, mai bine de o sută de lupşeni au urcat în munte, într-o adevărată procesiune, pentru a asista la sfinţirea unei cruci ridicată la poalele Gemenelor, în locul în care a fost prins Crişan, unul dintre martirii de la 1785. Istoria spune că a fost trădat de un preot de la Mogoş, sat aflat în hotar cu Geamăna, tocmai peste deal.

Urcăm cu maşinile de teren, s-ar părea că vremea se răzbună, măcar că de dimineaţă o ploaie mocănească anunţa o zi deloc prielnică unei astfel de îndeletniciri. Copii, părinţi şi bunici laolaltă, am asistat cu smerenie la slujba de sfinţire a crucii şi la comemorarea tuturor martirilor moţi care şi-au dat viaţa pentru un trai mai bun în Apuseni: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan… Soborul de 12 preoţi care oficiază slujba fac ca evenimentul să fie foarte emoţionant, iar ca într-o autentică baladă a Mioriţei, o turmă de oi coboară domol, pe culmea muntelui.

Mai multe personalităţi au punctat momente din istoria moţească, iar la urmă, aşa cum se obişnuieşte la orice parastas, fiecare a putut gusta din bucatele autentice, puse la dispoziţie de primăria Lupşa,

A fost o zi memorabilă, una dintre acele zile de care-ţi aduci cu drag aminte peste ani, în care solidaritatea şi iubirea de ţară au ieşit din nou la iveală de sub poleiala vieţii cotidiene, care ne acaparează pe toţi.

Când liniştea se lasă peste munţi,  mai poţi auzi încă buciumele ce-i cheamă pe moţi la răscoală, câinii lătrând lângă vetrele ce fumegă alene şi femeile doinind, doine de jale…

Să nu-i uităm pe strămoşi, fiindcă prin venele noastre curge sângele lor, dar, să fim totodată atenţi la moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri, suntem direct răspunzători de ceea ce rămâne în urma noastră. Munţii goliţi de păduri şi apele otrăvite nu sunt amintirile pe care dorim să le aibă urmaşii despre noi, generaţiile actuale.

Să fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Ce crezi tu, despre tine?

Părerea  pe care o avem fiecare despre noi înşine se formează în timp, dar are un mare impact asupra felului în care suntem priviţi de către ceilalţi.

Scriu aceste rânduri deoarece astăzi am trecut pe stradă pe lângă doi tineri, care purtau tricouri ale căror mesaje mi-au atras atenţia.

Primul purta un tricou roşu, pe pieptul căruia scria PORC. Da, aţi văzut (era să spun „auzit” ) bine!  Am citit corect, fără niciun dubiu, literele erau de cel puţin 10 centimetri.

Mă gândeam care ar fi motivele care ar îndemna pe cineva să poarte un tricou cu o asemenea inscripţie. Poate vrea să atragă atenţia, sau să pară că nu-i pasă de mesaj, sau, cum zicea un coleg, nu e român şi nu ştie ce înseamnă… Oricum, mie mi s-a părut cel puţin o dovadă de curaj.

Al doilea tânăr purta un tricou negru, pe care scria I AM BATMAN. Ei bine, pe acesta l-am înţeles din prima, e clar că fiecare adolescent a avut măcar o dată visul de a deveni un personaj cu puteri supranaturale.

Dacă ar fi să porţi un tricou, tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce ţi-ar plăcea să scrie pe el? E o întrebare retorică, dar care, poate ne face pe fiecare dintre noi să privim puţin în interiorul nostru şi să aflăm cine suntem şi ce am dori să devenim, care este cărarea pe care am apucat şi dacă nu cumva e momentul să facem o cotitură…

Să aveţi o zi senină, la fel ca sufletele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Sufletul din spatele măștii

Fiecare dintre noi vine în viață cu un chip și un trup. Unii, mai norocoși, cu niște fețe angelice, frumoase, perfecte. Alții, cu trăsături neregulate, cu diverse defecte, care pot fi chiar handicapuri severe, fapt care automat îi marginalizează. Numai un ipocrit ar putea declara că preferă să privească oameni urâți, în locul celor frumoși.

De fapt, unde vreau să ajung? Vreau să vă spun că ambalajul acesta, trupul și chipul pe care le avem, nu înseamnă nimic dacă în spatele lor se găsește un suflet uscat, un suflet pentru care nimeni nu contează, exceptând  propria persoană, propriile dorințe, sentimente și țeluri.

N-am fost niciodată frumoasă, ba, multă vreme am crezut că sunt urâtă, până în ziua în care am hotărât că nu e așa. Mă consider o persoană normală din toate punctele de vedere, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar o întâmplare recentă m-a făcut să-mi dau seama cât contează pentru cei din jur felul în care arăți.

Într-o zi, m-am trezit că mi s-au rupt doi dinți din față, aflați sub aceeași lucrare. În primul rând am fost șocată, dar nu puteam să stau în casă, trebuia să merg la serviciu și la stomatolog, să văd ce-i de făcut.

Gaura rămasă în urma pierderi dinților mi se părea uriașă, parcă toată lumea se uita doar la mine. Sunt sigură că nu era așa, dar asta era impresia mea, mi-am dat seama instantaneu ce simte o persoană care are un handicap fizic, indiferent la care parte a corpului, când toată lumea, fără să vrea sau să-și dea seama, se holbează la el.

Știam că la mine era ceva temporar, dar dacă mi s-ar fi spus că trebuie să trăiesc așa până la sfârșitul vieții, nu știu cum aș fi suportat vestea. Și totuși, eram tot eu, femeia care cu o zi în urmă nu avea niciun defect major, eram același suflet, același caracter, mi se stricase doar ambalajul, dar în lumea în care trăim, s-ar părea că ambalajul contează mai mult decât marfa.

Vreau să mai repet încă o dată, să privim în sufletul celor de lângă noi, sau al celor pe care-i întâlnim întâmplător pe stradă, există oameni malefici ascunși în spatele unui chip angelic, sau sfinți, cărora hazardul le-a dat handicapuri majore. Să-i iubim pe ceilalți așa cum am dori să fim și noi iubiți, chiar și dacă evenimente nefericite ne-ar sluți fețele și ne-ar transforma în niște oameni mai puțin atrăgători din punct de vedere fizic.

Ca să termin povestea, coborând pe jos spre serviciu, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul. Eram prea departe de casă pentru a mă mai întoarce, așa că singura soluție era să rog pe cineva să-mi împrumute un telefon. În fața mea, o tânără tocmai a terminat o conversație și-și pune telefonul în buzunar. O rog cât se poate de politicos să mi-l împrumute pentru a-l suna pe soțul meu. Vă jur că absența dinților n-a fost un atu, dar eu fiind o persoană hotărâtă, m-am purtat de parcă ”aveam toți dinții în gură”, lucru de care s-ar părea că am convins-o și pe ea.

Am învățat ceva din această întâmplare: orice defect ai avea, dacă te porți de parcă nici n-ar exista și ceilalți te vor percepe așa.

În speranța că v-am dat de gândit măcar pentru câteva secunde, vă urez zile minunate, cu întâmplări așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi