Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Tu cum reacționezi la violența în trafic?

MI s-a întâmplat acum vreo lună… Între timp, au avut loc tot felul de alte evenimente, unele mai fericite, altele mai triste, dar întâmplarea asta tot nu-mi dă pace, așa că trebuie musai să scriu despre ea.

La prima vedere, nu-i mare lucru. Dar privind mai în profunzime, îți dai seama că pe lângă toate stresurile la care suntem obligați să rezistăm zilnic, mai sunt și unele cazuri în care pur și simplu suntem supuși violențelor de tot felul ale semenilor noștri, uite-așa, devenind instantaneu ținte ale mâniei lor, simple obiecte folosite de către aceștia pentru refulare, pentru ”a-și vărsa nervii” pe cineva necunoscut și care, în general, nu ripostează.

Mergeam cu mașina spre Florești, când, poate dintr-o mică neatenție, m-am apropiat un pic de banda din dreapta, bineînțeles fără a pune pe cineva în pericol. Știți cum e, dacă din față vine cineva prea spre banda ta, în mod instantaneu tragi un pic volanul spre dreapta ta. Cam asta a fost tot, dar l-am supărat foarte tare pe șoferul unei dubițe aflat pe banda din dreapta, care în mod clar mă amenința ( și probabil înjura) prin geamul lui deschis. Noroc că geamul meu din dreapta nu era deschis, îl vedeam cu coada ochiului, dar n-am schițat nici cel mai mic gest. Am auzit de persoane care chiar au fost împușcate în trafic, cu gloanțe de cauciuc, pentru ceva similar.

Priveam înainte, el se apropia periculos de mașina mea, totul ținând cam 30 de secunde, cred ( oricum, în situația dată, au părut mult mai lungi). Norocul meu a fost că la un sens giratoriu trebuia s-o iau la stânga, ocazie cu care am scăpat de idiot.

Clujenii știu cum se circulă spre Florești, iar dacă fiecare s-ar apuca să urle la ceilalți participanți la trafic pentru orice abatere comisă cu sau fără voie, probabil că muzica din mașini nu s-ar mai auzi din pricina urletelor.

Sunt curioasă dacă ție, dragă cititorule, ți s-a întâmplat așa ceva și cum ai gestionat situația?

Până una-alta, să ai o seară faină!

Manuela Sanda Băcăoanu

Negrileasa – invazia narciselor și nebunia oamenilor

Ieri pe la amiază, ne-am gândit să mergem și noi la Negrileasa, la sărbătoarea narciselor., împreună cu vecina Mariana. Eu aveam doar amintiri vagi cu acest eveniment, cred că am fost o singură dată, când eram prin clasa a treia.

Apoi, îmi aduc aminte că o perioadă nu s-a mai ținut, deoarece narcisele nu au mai înflorit. Înghețaseră sau nu știu ce li se întâmplase.

S-ar părea însă că acum asistăm la un soi de invazie a narciselor, acestea împrăștiindu-se pe mai multe dealuri, ba au coborât până în sat, în spatele caselor oamenilor.

Este nemaipomenit să vezi coame întregi de munți împodobite cu suavele și mirositoarele narcise. Ei, dar ca să ajungi acolo, e musai să ai parte și de un pic (mai multă) adrenalină. Am mers noi cu mașina până la Bucium (nu mai știu care dintre ele), când la o intersecție, poliția ne îndruma spre dreapta, pe drumul de urcare. Am înțeles că erau variante diferite pentru urcare și coborâre. O luăm cuminți în direcția indicată, abia acum observând că avem în față un lung șir de mașini, care… dintr-o dată, se opresc. Și stăm.

Cum mie nu-mi place să stau și să nu știu ce se întâmplă, o iau pe jos pe lângă mașinile care stau aliniate una în spatele celeilalte. Bună idee să se coboare prin altă parte, deoarece aici nici nu este loc pentru două mașini. Merg ce merg, depășesc vreo 60 de mașini, apoi mi se revelează misterul: urma o pantă foarte abruptă, asfaltul se terminase de ceva vreme, iar mașinile trebuia să păstreze 10 m între ele, ca nu cumva uneia să-i vina-n minte s-o ia la vale și să se pupe cu cea din urma ei. Nu c-ar fi făcut-o cu voia, dar mai mureau motoarele, mai patinau pe pietrișul drumului… Hmm… ce-i de făcut?

Urc toată panta, să văd cum e… E cam rău. Mașina noastră n-a fost în viața ei pe un asemenea drum, e domnișoară de oraș, nu capră de munte. Dau să-l sun pe Ștefan, să întoarcă el cum o ști, că aici nu-i de noi. Haha! Nu este semnal! Hai fuga la vale, că Ștefan o fi spumegând. Încep să număr mașinile de a coadă, iar a 17-a, era a noastră. Da, Ștefan era nervos nevoie mare, dar acum intrasem într-o horă pe care trebuia s-o jucăm, nu mai aveam de ales.

Cu încurajări pentru șofer și mașină, iaca trecem de panta buclucașă cu bine, iar după încă un kilometru și jumătate de curbe și pante (dar nu atât de grele), iată-ne în plină nebunie. Un platou imens, plin de mașini. Am înțeles că unii erau acolo încă de vineri.

Târg ca la Găina, scenă de unde vin valuri de muzici populare, lume ce mișună în toate părțile… Gata, cred că nu mai este nicio narcisă, zic eu, cu miile astea de oameni care le culeg și le calcă în picioare de trei zile. Totuși, ne îndreptăm (Mariana și eu) spre drumul de pe care, culmea, oamenii mai vin cu buchete de narcise. Ștefan rămâne pe lângă mașină, a parcat-o într-un loc în care i-a blocat pe alții.

În câteva minute, minune! Am ajuns într-o lume fantastică, tot muntele e acoperit de flori. Uimirea mea e nemăsurată, cum mai pot fi atât de multe, când de trei zile lumea le tot culege?

Am văzut și un brad care înflorește roșu, incredibil de frumos, dar avea doar câteva flori deschise. Am și certat-o pe o doamnă care a rupt o creangă ”de amintire”. Dacă toți ar lua câte o creangă din brazi, unde am ajunge?

Am cules câteva narcise, între timp Ștefan a găsit un loc de parcare în care nu mai incomoda pe nimeni, așa că a venit și el.

Frumusețea munților împodobiți cu flori, sublimul cerului albastru pe care se hârjonesc câțiva nori albi și pufoși, peisajul grandios vizibil pe zeci de kilometri ne-au făcut să ne destindem și să uităm de nodul din stomac de la urcare.

Coborârea a fost fără peripeții, iar ziua minunată.

Vă las să vă bucurați sufletele cu frumusețea inegalabilă a României.

Cam… așa a fost duminica noastră. Azi sunt frântă, am săpat cartofii. Fără emoții, dar cu mult consum de energie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupșa și ispita… civilizației

Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.

Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.

Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:

Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.

Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.

Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.

O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.

Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!

Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.

Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).

Să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce-aș mai fi vrut să vă spun…

Ca întotdeauna când suntem guvernați de emoția momentului, am mai uitat și eu unele dintre lucrurile pe care doream să le spun la Lansarea de carte de la Cluj.

Mai întâi de toate, să-i răspund d-lui Ion Cristofor, care a avut o mulțime de motive pentru care, spunea dânsul în glumă, mă invidiază. Sunt sigură că nu e așa, voia doar să scoată în evidență niște aspecte ale vieții mele.

La început, ceva pentru care nu mă invidiază: a spus că nu mă poate încadra în vreo categorie, printre prozatori. Cu alte cuvinte, nu stau în banca mea sau în sertarul meu, sunt precum broasca săltăreață. Vreau să spun că acest lucru l-am aflat și despre blogul meu, manuelasandablog, când am găsit un buton pe care scria: ”apăsați aici, pentru a găsi bloguri similare”. După căutări asidue, răspunsul a fost: ”Nu există bloguri similare”.Păi nici n-au cum, fiindcă al meu este o varză. De la rețete de mâncare, la proză, la acțiuni civice, la terapie Bowen și hipnoterapie… am despre toate păreri personale, de parcă aș fi un fel de ”știe-tot”. Bineînțeles că nu este așa, dar cum mă pasionează multe domenii, acest lucru se reflectă și în blogul meu.

Ei, și-acum să continuăm cu ”invidiile” d-lui Ion Cristofor. De exemplu, spunea că mă invidiază fiindcă sunt ”ascuțită” ca lupta de clasă. Această expresie era uzuală în urmă cu peste 30 de ani, sunt sigură că tinerii nu-i cunosc înțelesul. Voia să spună că am puține kilograme, dar pot să-i dau rețeta, care nu-i deloc un secret: un colecist nărăvaș, care m-a dus la o dietă vegană, iar pe lângă cei cel puțin 10.000 de pași zilnic combinați cu multă muncă fizică, mai adaug 25 de flotări, 50 de genuflexiuni și 50 de abdomene, în fiecare dimineață. Simplu, ca braga! (Asta iar nu vor înțelege-o tinerii, dar să mai răsfoiască niște cărți, poate se prind!)

Mai spunea d-l Cristofor că mă invidiază pentru faptul că, cu toate că am terminat amândoi Liceul Energetic, eu am reușit să devin inginer, iar dânsul a rămas doar în aria scrisului, terminând Litere. Sincer, aici invidia ar trebui să fie invers, fiindcă toată viața mi-am căutat împlinirea în altceva, simțind că ingineria nu era ceea ce trebuia să fac, de la bun început. Fericiți cei ce fac din pasiunea lor o meserie!

Nu în ultimul rând, de fapt, cu asta voiam să încep, nepoțica mea cea mare avea șase luni la precedenta lansare de la Cluj. A participat și ea, adusă fiind de mama ei. Acum, la cinci ani și șase luni, când a avut de ales între lansare de carte și înot, a preferat înotul. Sper să nu mai treacă iar vreo cinci ani, până când voi mai avea parte de un eveniment atât de frumos, la Cluj.

Iar acum, un scurt anunț publicitar: cei care doriți să-mi citiți cărțile, le găsiți pe site-ul Editurii Eikon sau la mine, dacă-mi trimiteți mesaj privat, pe facebook. Mai răspund și la telefon: 0741243651.

Vă doresc spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mărțișoare pentru Ucraina

Dragii noștri vecini,

Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.

Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.

Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.

Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.

Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.

Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.

UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!

Suntem alături de voi!

Poporul Român

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Să mai vorbim despre EMINESCU…

Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!

De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună. 

Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. 

Stelele-n cer 

Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn; 

Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./
Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./

Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./

Nu e păcat?/
Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? 

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

Un frumos omagiu

Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini. 

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. 

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Eminescu și creștinismul

Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)

Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru. 

…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:

Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…

NotăPuțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. 

Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).

Crăiasă alegându-te, 
Ingenunchem rugându-te, 
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire, 
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară, 
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie! 
Noi, ce din mila sfântului

Umbră făcem pământului, 
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri, 
Regina peste îngeri, 
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară, 
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie!”

Sper că v-au mângâiat sufletul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Adio, 2021

Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?

Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.

Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.

Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.

Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).

N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.

Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu