Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Să mai vorbim despre EMINESCU…

Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!

De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună. 

Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. 

Stelele-n cer 

Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn; 

Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./
Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./

Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./

Nu e păcat?/
Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? 

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

Un frumos omagiu

Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini. 

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. 

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Eminescu și creștinismul

Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)

Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru. 

…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:

Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…

NotăPuțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. 

Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).

Crăiasă alegându-te, 
Ingenunchem rugându-te, 
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire, 
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară, 
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie! 
Noi, ce din mila sfântului

Umbră făcem pământului, 
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri, 
Regina peste îngeri, 
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară, 
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie!”

Sper că v-au mângâiat sufletul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Adio, 2021

Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?

Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.

Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.

Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.

Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).

N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.

Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

Soarele din depărtări

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu

Dragă mamă…

Draga mea mamă,

îți mulțumesc că m-ai adus pe lume într-o friguroasă zi de 4 februarie, la Casa de ÎNașteri din Lupșa, pe un ger de înghețau pietrele, iar urșii se puteau ascunde după nămeții de zăpadă.

Îți mulțumesc că ai avut atâta grijă de mine, că la 3 ani m-ai învățat să scriu, iar la 4 mă plimbai noaptea prin casă, fiindcă mă durea o măsea.

Îți mulțumesc că m-ai dat la școală, că ai fost alături de mine în toate suișurile dar mai ales coborâșurile vieții mele, ai fost glasul care m-a făcut să merg mai departe și umărul pe care să pot plânge la nevoie.

Dar mai ales, îți mulțumesc că ești încă lângă mine, că-mi dai mereu povețe, uitând că sunt și eu bunică și s-ar putea să știu și eu să fac câte un lucru…

În fiecare an, fiecare dintre noi ar trebui ca de ziua nașterii noastre să le mulțumim mamelor, căci ele ne-au adus pe lume și ne-au pus pe drumul pe care suntem acum.

Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care mi-ați trimis un gând frumos, aș vrea s-o fac fiecăruia în parte, dar timpul nu-mi permite să răspund la sute de mesaje, așa că vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă urez să aveți parte de toate bunătățile vieții, dar să nu uitați că e bine să păstrăm o măsură în toate.

Să ne vedem cu bine, sănătoși și plini de viață!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nu vă mai supărați, ca văcarul pe sat!

Incredibil, n-am mai scris nimic de aproape două luni. Ce-i drept, subiecte au fost cu duiumul, pe unele chiar le-am abordat, dar numai așa, în minte, n-am mai avut și dorința de a le materializa. Asta poate din pricină că toată lumea scrie, mai bine sau mai puțin bine, dar aproape nimeni nu citește.

Tocmai despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte, deoarece de politică și COVID ne e plin podul, ne-am săturat. Că unii nu vor să poarte mască, să se spele și să păstreze distanța socială, iar rezultatul este unul dezastruos, că tot aceiași acum nu mai vor alegeri parlamentare, vezi-doamne că e foarte periculos, dar cu puțin timp în urmă se dădeau în stambă, spunând că virusul e o invenție planetară, ca să ne omoare, să ne hăcuiască și să ne arunce la gunoi pe noi, oamenii de rând, care credem toate imbecilitățile lor…

Bun, asta fiind lămurită, să revin la ceea ce voiam de fapt să spun… Am văzut azi pe FB un articol de prezentare a unei cărți, iar Editorul (am scris cu literă mare fiindcă e și editorul meu), cu mult bun simț, zicea că e o carte foarte bună, dar că nu știe dacă ar trebui s-o laude foarte tare, că gurile rele zic ba una, ba alta…

O doamnă comenta că o fi cartea bună, dar coperta n-o ajută deloc, (eufemistic vorbind), iar o alta, autoare la rândul ei, se plângea că se vând mai bine cărțile proaste, dar care au un buget mare pentru publicitate și era foarte supărată pe proprii cititori sau, n-am înțeles bine, poate pe ăia care nu voiau să-i devină cititori.

Pentru mine toată întâmplarea a sunat foarte hilar, ( poate sunt eu într-o dispoziție mai bună, nu știu să vă spun), dar sunt de părere că dacă te superi pe cititori, e ca și cum ți-ai da foc la casă. Dragii mei cititori, câți ați mai rămas, să știți că eu nu mă supăr deloc pe Dumneavoastră (am scris cu majusculă fiindcă sunteți foarte importanți pentru mine), vă iubesc foarte tare și abia aștept să ne întâlnim, nu contează cum: real, virtual, la trei metri ( nu sub pământ, Doamne ferește!) sau la mii de kilometri (acolo e doar fratele meu și câteva rude).

Iar pentru ca Domnul Editor să nu se simtă jenat de faptul că va trebui să mă laude și nu știe cum, am să-l rog să scrie despre mine purul adevăr și anume că sunt o semidoctă ce se crede mare scriitoare și, pe deasupra, nu acceptă că pluralul de la RUCSAC e RUCSACURI. Vrea musai să scrie RUCSACI, așa ca pe vremea ei, când plopul făcea pere și răchita micșunele. Asta doar în cazul în care va ieși de sub tipar și cea de-a treia carte pe care cu drag v-o dăruiesc, LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO. Mi-a luat 6 luni ca s-o scriu și aproape un an ca să apară… Probabil până acum nu a fost momentul, dar sunt sigură că va fi și momentul ei, al meu, al nostru.

Hai, că v-am împuiat capul cu prostii! Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Karma rea

Măgărușul din poză nu are nicio legătură cu povestea, dar mi-a plăcut cum arăta.

Vreau să vă povestesc azi cum oamenii buni pot face lucruri rele, sau, mă rog, nu prea bune. Fiecare are o părere bună despre el însuși, iar eu nu fac excepție de la acest tipar. Adică mă gândesc că sunt un om decent, care nu fac lucruri ilegale, nu bârfesc și nu invidiez pe nimeni; poate doar pe cei pe care natura i-a dăruit cu o dantură perfectă, dar nu e neapărat invidie ci dorința de a fi beneficiat de același dar. Din păcate, nici locul în care m-am născut și nici ADN-ul nu m-au ajutat în privința aceasta, așa că trebuie să mă mulțumesc cu celelalte daruri pe care ursitoarele mi le-au lăsat la leagăn.

Se pare că tot timpul am mai multe de spus decât esențialul, sper să nu vă fi pierdut deja pe drum, înainte de a citi toată povestea.

Se întâmpla acum vreo două săptămâni cred, am ieșit pe balcon să întind niște rufe și, sperietură mare, un porumbel zboară în trombă de pe un raft. M-am speriat de era să pic în fund, am și țipat. Știam că sunt porumbei, dar mai ales pe balconul de deasupra, în fiecare săptămână trebuia să le curăț ”urmele”, lucru de care mă cam săturasem. Acum, că au venit și pe balconul meu, distracția promitea să fie și mai mare.

Când mă uit mai bine, într-un ghiveci părăsit, cu pământul uscat, două ouă stăteau cuminți, de pe ele zburase porumbița, acum știam că era o ”ea”. Primul meu gând a fost: ”Oh, nu, acum voi avea colonie de porumbei, mizeria va fi desăvârșită!”, așa că am reacționat în consecință, acoperind ghiveciul cu ouăle cu altul, gol. Sincer, n-am avut prea mari mustrări de conștiință, nu m-am gândit că porumbița va suferi, ideea era să-și facă un cuib în alt loc și să depună alte ouă, dacă mai are chef. De ce neapărat pe balconul meu?

Asta se întâmpla după masă, iar seara  i-am povestit fiicei mele de isprava pe care tocmai o făcusem. Ea s-a supărat foarte tare și mi-a zis: ” Știi ce karmă rea ți-ai făcut?” la care eu i-am răspuns că mi-o asum, că n-o fi cel mai oribil lucru pe care cineva îl poate face în această viață. Ba, gândindu-mă la milioanele de animale care mor pentru ca oamenii să se înfrupte din carnea lor, parcă… n-aș fi eu cea mai rea persoană din lume.

Am plecat la Lupșa cu ideea că precis voi păți ceva rău, ca răspuns la fapta mea abominabilă, foarte atentă la condus și la tot ce făceam. Cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat a fost că am căzut de pe leagăn, dar cu pernele și pilota sub mine, pe care le pusesem la aerisit…

Ca să n-o mai lungesc, săptămâna trecută am ieșit din nou pe balcon în același scop și, ce să vezi, porumbița a zburat din nou, speriată la apariția mea. Aaa, fiică-mea mi-a reparat karma, de aia am picat pe pilotă!!! Mă gândeam că poate clocește toată vara, probabil ouăle au fost compromise în perioada în care nu le-a mai putut cloci…

Ce să vezi, ieri am fost din nou pe balcon, iar porumbița, cu toate că era acolo, n-a mai zburat. Stătea spăsită, cu siguranță moartă de frică, dar n-a zburat din cuib. Seara, Ștefan m-a anunțat că ”avem pui”. ”Sunt urâți?” ” Da!” Și n-am mai vorbit despre asta. N-am idee cât durează până învață să zboare, dar acum, cu karma complet reparată, parcă-mi vine și mie să zbor.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Schimbarea perspectivei

Era pe la sfârșitul lui februarie, anul acesta, când încă habar nu aveam de nebunia ce ne așteaptă. Făceam conversație de dragul conversației, ne plângeam de lucruri neimportante și de-a dreptul puerile, acum, când privesc în urmă.

Știu că la un moment dat, cineva se plângea de faptul că trebuie să spălăm ambalajele pe care le punem în containerele de reciclare, lucru care mai tuturor li se părea greu, o muncă și o cheltuială în plus.

Apoi, a urmat pandemia. Mii, zeci de mii de oameni afectați, unii direct, alții economic, unii și-au pierdut viața, alții rudele, unii nu cred nici în ziua de azi că ar fi ceva adevărat, e doar o farsă jucată umanități de către… De către cine? Ce farsă ar putea fi atât de inteligentă, încât să ”pună botul” tot Mapamondul? Numai Dumnezeu ar putea face o astfel de farsă, dar nu cred că-i stă în caracter.

S-ar părea că ne-am făcut-o cu mâna noastră cum se zice, iar acum, suportăm consecințele.

Ce n-aș da ca și acum, singura supărare să fie aceea că trebuie să spălăm ambalajele reciclabile? Nu, acum am supărări mult mai mari, cea mai mare fiind aceea că oamenii sunt din ce în ce mai inconștienți, cu fiecare zi sunt tot mai multe cazuri de îmbolnăvire, iar masca și distanțarea socială sunt doar vorbe în vânt, în multe zone ale țării. La Lupșa de exemplu, dacă merg la magazin cu mască și aștept ca cineva să iasă pentru a putea intra și eu, oamenii se uită ca la urs, mai ales cei ce stau cu bericica în față, la o jumătate de metru unul de altul și n-au nicio problemă cu asta.

Puteți spune că până acum n-a fost nici un caz de îmbolnăvire acolo, (sau cel puțin nu am eu cunoștință de așa ceva), dar, Doamne ferește să apară vreunul, că va fi vai și amar de toți ceilalți.

Revenind la oile noastre, îmi doresc ca măcar în ultimul ceas România să se deștepte și să-și revină din gaura neagră în care au băgat-o niște politicieni veroși, care nu văd mai mult de interesul propriu și care se tem că vor fi dați la o parte la viitoarele alegeri, preferând să-și omoare o parte din electorat, dacă interesele partidului o cer.

Mda, ultimele luni mi-au cam schimbat perspectiva asupra vieții. Să sperăm că nu numai mie…

Manuela Sanda Băcăoanu

Scrisoare către bunici

Aseară, ca să mai iau un pic „pulsul naţiunii”, am pus pe facebook o postare prin care le ceream celor din grupul de prieteni să iasă din lista mea, dacă votează cu „tuta”.

Vai, câte mi-a fost dat să aud, (văd) , că sunt needucată, că e o mare greşeală să mă exprim aşa în legătură cu… În legătură cu … cine? Se pare că dacă scroafa se urcă în copac, merită toată admiraţia şi respectul meu, chiar dacă şi-a păstrat ancestralele obiceiuri din cocină?

Şi toate acestea pe pagina mea, adică, dacă nu-ţi place ce postez, lasă-mă în pace, adio şi-un praz verde, nu sunt pe facebook pentru a mă confrunta cu toţi cei care sunt obişnuiţi de o viaţă să stea cap-plecat, de frica unei săbii ce poate cădea oricând asupra lor. Ba am fost întrebată şi ce am căutat la Bucureşti în 10 august, că mai bine stăteam acasă, „mai bine vă vedeaţi de treburile voastre, nu se credea atâta haos, că nici nu mai ştim ce-a fost acolo” (am citat). Persoanele care gândesc în acest mod, nu-şi pot închipui că „treburile noastre” erau tocmai acolo, la Bucureşti, ca să scăpăm de ciuma ce ne mănâncă de atâţia ani!

Dar să lăsăm deoparte polemicile fără rost şi fără vreo finalitate, ceea ce vreau eu să comunic astăzi tuturor celor care au nu numai copii, dar şi nepoţi, să se gândească de două ori înainte de a pune ştampila pe numele doamnei Dăncilă (vedeţi, am fost politicoasă!), fiindcă ea e doar o biată marionetă, mânuită cu mult sârg de mai-marii psd. Dacă ea va deveni preşedinte, scenariul pe care România va fi obligată să-l urmeze va fi unul îngrozitor şi sumbru. Dacă sunteţi adepţii doar anumitor posturi TV şi vă place să credeţi că deţineţi adevărul absolut, surpriza va fi cu atât mai mare, când neam de neamul vostru va trebui să plătească datoriile imense făcute de un guvern fără discernământ pentru măriri de pensii şi salarii, doar pentru a câştiga capital electoral. Aceste creşteri au atras după ele preţuri din ce în ce mai mari, iar când stai să tragi linie, măririle au fost, de fapt, diminuări.

Ar fi bine şi frumos să gândiţi mai departe decât la propriul talon de pensie, pe care-mi doresc s-o primiţi timp îndelungat de aici înainte, să vă gândiţi la copiii voştri care au 2-3 job-uri (pardon, slujbe, servicii, să priceapă şi doamna Dăncilă) afară pentru a face faţă unei vieţi din ce în ce mai scumpe şi, mai ales, la nepoţii voştri, pentru care trebuie ca voi înşivă să învăţaţi limbi străine, pentru a putea vorbi cu ei. Nu era mai bine ca toţi copiii să stea în ţară, iar nepoţii să fie apropiaţi bunicilor, să nu se vadă doar prin intermediul tabletelor, să poţi să-i ţii în braţe, să-i îmbrăţişezi şi să te bucuri de fiecare moment al copilăriei lor?

Dar se pare că nu este aşa, sunteţi de un egoism desăvârşit, care vă va ţine în continuare într-o colivie care nici măcar nu este aurită.

Îi respect şi-i stimez pe cei ce s-au trezit şi văd clar încotro s-ar îndrepta România în cazul în care Dăncila ajunge preşedinte. În cazul celorlalţi, să auzim de bine (al nostru, al tuturor, dacă înţelegeţi ce înseamnă acest lucru!)

Manuela Sanda Băcăoanu, o optimistă incurabilă

Weekend de coşmar

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi