Nu știu de ce, oamenii spun adesea despre cineva pe care-l consideră rău: ”este câinos, are inimă de câine” sau altele asemenea. Nu cred însă că un câine l-ar părăsi pe stăpânul lui doar fiindcă este bătrân și bolnav (stăpânul) sau nu mai poate alerga la fel cum o făcea în tinerețe.
De obicei, ne luăm un puiuț de cățel de care la început suntem îndrăgostiți, îl mângâiem, îl hrănim și-i facem baie. Apoi, anii trec, dacă ne privim în oglindă nici noi nu mai arătăm la fel ca acum 10-15 ani, dar câinele a îmbătrânit, din păcate, viața lui e mult mai scurtă decât a noastră. Parcă începe să ne încurce, nu mai poate alerga, apoi, dintr-o dată stă doar și lenevește toată ziua lângă gard, de multe ori nu mai intră nici în căsuța ce cu drag i-o făcusem pe vremea când era pui. Priveliștea asta ne dă gata, nu vrem să-i mai vedem tristețea din ochi, așa că, într-o seară, îl încărcăm cu greu în mașină și-l părăsim undeva pe o margine de drum, de preferință lângă un izvor, măcar să nu moară de sete. Apoi ne întoarcem acasă, mustrările de conștiință vin și ele o dată cu noi, dar ne consolăm cu gândul că ”era bătrân, ce să mai investesc în medicamente și vitamine, lasă că poate-l ia cineva, că e încă frumos…”
Nu știu dacă aceasta este povestea câinelui din fotografie, l-am văzut săptămâna trecută și săptămâna aceasta la izvorul de la Lunca Arieșului, cunoscut sub numele de ”Fântâna lui Cenan”. L-am hrănit și atunci și acum, am tot timpul în portbagaj un sac cu hrană pentru câini. Acum i-am pus și apă. Săptămâna trecută a reușit să facă vreo doi pași, acum doar m-a privit cu tristețe, dar a mâncat cu poftă. Nu știu dacă are vreo boală terminală sau doar reumatismele bătrâneții. Cert este că e un câine foarte frumos și cred că a fost și iubit cândva.
Dacă treceți pe Valea Arieșului, vă rog să-i lăsați ceva de mâncare. Nu știu dacă-l voi mai vedea săptămâna viitoare, dar mi se rupe sufletul de mila lui. E un câine de talie mare, poate nici nu e chiar atât de bătrân.
N-am idee cine l-a lăsat acolo, dar dar cu siguranță inima lui de om e mult mai mică decât inima acestui câine.
Nu, încă nu sunt pe Camino, poza e din 2017. Dar citeam azi rândurile scrise de Marian Apostol, care e tocmai acum pe Camino, iar impresia generală este că și pelerinajul a devenit un fel de turism de masă, cu transportul rucsacului cu taxi și cu rezervări la albergue. Cu alte cuvinte, un fel de excursie, un pic mai grea. Asta în cazul în care nu mai faci și niște kilometri cu autobuzul, că doar viața trebuie să fie frumoasă, măcar în concediu, nu?
N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă, n-am nimic împotriva celor care recurg la aceste subterfugii, doar mă gândesc că e un mod de a-ți fura singur căciula, de a te priva de greutatea drumului și de tot ceea ce înseamnă neprevăzut. Dacă n-aș fi avut atâtea de îndurat pe primul meu camino, din 2012, cu siguranță n-aș fi avut ce să scriu în prima mea carte (Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago). Nimeni nu este interesat să citească despre un pelerin care cară un rucsăcel cu un sandviș și o sticlă de apă, se îmbată în fiecare seară și are cazarea asigurată, fără niciun stres.
Bunica avea o vorbă: ” Oaia care nu-și poate duce lâna, s-o mânânce lupul!” Cu alte cuvinte, dacă ești pelerin, fii pelerin, dacă nu, bucură-te de statutul de turist, pe camino și prin viață, ce mai contează?
Știu că pot apărea evenimente neprevăzute, dureri de picioare, bășici și alte alea care te pot face să apelezi la ajutor, chiar eu am făcut asta, când eram pe Camino Del Norte, mă plouase toată ziua torențial prin munți, că nu mai aveam niciun centimetru pătrat (sau cub) uscat pe mine, iar un ”bun samaritean” s-a oferit să mă ducă vreo câțiva kilometri cu mașina. Mi-a trebuit doar o seundă până să accept, iar faptul că am ajuns la albergue înaintea unui pelerin spaniol care mă lăsase demult în urmă l-a umplut pe acesta de uimire, iar pe mine de bucurie, chit că la albergue era frig, nu era bucătărie iar vremea era câinoasă. Da, se mai întâmplă și așa ceva, însă nu trebuie să fie modul de a străbate camino.
Dar, fiecare le știe pe ale lui, cine sunt eu, ca să judec?
Dragi pleerini aflați acum pe drum, să aveți vreme bună, rucsaci destul de ușori încât să-i puteți căra singuri și un pat confortabil deseară, la albergue!
Domnul Mircea este un adevărat erou al transportului în comun de pe un traseu mereu bătut cam de aceleași persoanei, fiind extrem de cunoscut printre călătorii pe care-i transportă în fiecare zi pe distanțe mai lungi sau mai scurte. Toată lumea îl știe pe Domnul Mircea, bărbatul care se apropie de pensie și care probabil are sute de mii de kilometri la volanul microbusului care uite, vine, vine, iar toată lumea se simte cumva ca acasă, totul e în regulă, vor călători și de astă dată în siguranță cu omul care-i lasă pe fiecare cât mai aproape de locul în care doresc să ajungă. Cum să nu faci asta, când călătorii sunt majoritatea trecuți de toate tinerețile, îi dor picioarele și mai au și câte un bagaj la care s-au înhămat înainte de a se gândi dacă vor fi în stare și să-l care.
”Domnul Mircea, așteaptă fiică-mea în Observator, vă rog” întinde o doamnă o plasă ce nu pare deloc a fi ușoară, în timp ce tremuratul mâinilor ei dă de veste că ar putea suferi de o boală gravă. Domnul |Mircea ia plasa politicos, iar doamna știe că bunătățile pe care le trimite vor ajunge în bună regulă la destinație.
”Ei, câte plase din astea am primit și eu în studenție”, zice un domn, privind cu simpatie către Domnul Mircea. Acesta zâmbește, numai el știe câte plase cu mâncare a cărat de-a lungul timpului. S-ar umple câteva tir-uri, dacă am sta să socotim. Îmi amintesc și eu de plasele ba chiar geamantanele cu mâncare pe care le primeam de acasă, aduse de un alt Domn Mircea, din acele vremuri. S-ar părea că nu toate s-au schimbat în ultimii 40 de ani.
Probabil fiecare traseu are câte un Domn Mircea, omul cunoscut de toată lumea, cel care oferă stabilitate călătoriei celor ce nu au mașină personală. Iată, ne apropiem de Cluj, iar telefoanele încep să sune. Sunt copiii, care-și sună părinții, pentru o ultimă verificare și stabilire a locului de întâlnire. Nu știu de ce, telefoanele astea care sună strident, îmi amintesc de telefoanele care sunau la Colectiv. Atunci îi sunau părinții pe copii, acum e invers. Sau de telefoanele care sunau în sacii morților de covid. Doamne, ce gând morbid. Dar vrând nevrând, acestea sunt realități de care nu putem fugi și nu ne putem ascunde.
Tot ce putem face este să încercăm să trăim cât mai frumos, să devenim fiecare un ”Domn Mircea” pentru cei din jur, omul blajin care are o vorbă bună pentru fiecare.
Călătorii cât mai multe, domule Mircea, avem nevoie de oameni ca dumneavoastră!
Da, știu, n-am mai scris de-o veșnicie, dar acum am o veste bună, foarte bună, extraordinară: PLECĂM DIN NOU PE CAMINO. Pentru cei care n-au fost pe acolo, poate părea doar o destinație oarecare: ”No, și? Ar spune ei, mare scofală, noi mergem în Teneriffe, în Dubai sau mai știu eu unde!”
Credeți-mă, e o mare chestie! Anul trecut am fost în Deltă, la mare, la Londra și în Turcia, dar nu m-am bucurat atât de tare. Da, mă bucur că iar îmi voi chinui picioarele prin locurile acelea magice, că iar voi căra sute de kilometri rucsacul (care sper de astă dată să fie de o greutate acceptabilă), că iar voi dormi în încăperi cu cine știe câte paturi împreună cu cine știe câte persoane, dintre care musai măcar una sforăie, una butonează telefonul (cu sonor) și una vorbește prea tare. Iar asta, în cazul fericit, deoarece pot face toate aceste lucruri mai mulți pelerini simultan.
Cu toate acestea, parcă-mi saltă inima de bucurie, asemeni lui Creangă, când mă gândesc că voi fi din nou ACOLO. E un sentiment atât de plăcut, încât m-a scos din ”lenea” ultimelor luni și mi-a pus din nou ”condeiul” în mână.
Plecarea va fi în 26 iulie, dar zău că-mi vine de pe acum să încep să împachetez. Nu că aș avea prea multe de împachetat, dar numai așa, pentru bucuria de a le pune în teancul ”de luat pe camino” și apoi de a le muta înapoi în dulap: na, naa fără tine pot pleca, tragi prea tare la cântar!
Biletele de avion sunt luate, așa că pasul cel mare a fost făcut.
CAMINO PRIMITIVO, te vom lua în piept!
Să aveți un 1Mai plin de momente plăcute!
Manuela Sanda Băcăoanu – pelerin, scriitoare, terapeut Bowen și… bunică
Acum câteva zile, veneam de la Câmpeni împreună cu vecina mea. Ea voia să facă ceva cumpărături de la Bistra, eu am rămas s-o aștept în mașină.
Priveam absentă oamenii care se foiau de colo-colo; în centrul Bistrei e întotdeauna forfotă, poate și din pricină că e atât de strâmt și toată lumea se înghesuie pe un petic de loc. Cum stăteam eu așa, fără nicio treabă sau gând mai de dai-doamne, numai ce aud că se deschide portbagajul, iar un tânăr ”lucra” ceva acolo. ”Ce cauți aici?” îl întreb nu prea contrariată, din nu știu ce motiv. ”Păi am adus cartofii, m-a trimis doamna…” ”A, da? Bine, lasă-i acolo!”
Între timp apare și vecina, eu îi spun că a venit un băiat și a lăsat ceva cartofi, ea zice că nu sunt cartofi, a cumpărat alte chestii, dar băiatul nu s-o fi uitat în plase.
Acestea fiind spuse, plecăm spre casă… La sosire, ce să vezi, un sac de cartofi se lăfăia în portbagaj, alături de celelalte cumpărături. Cum nu era al niciuneia dintre noi, am convenit să-l ia ea, apoi să trecem zilele următoare, ca să-l plătim. Uite așa, cineva bine intenționat îți poate face un cadou, iar la locul de muncă, o gaură în gestiune.
Ieri am trecut pe la Bistra, iar bucuria vânzătoarei a fost mai mare decât mă așteptam. Într-adevăr, sacul de cartofi migrase spre portbagajul mașinii mele din neatenția băiatului, cu gândul la ale lui.
Dar cum totul este bine când se termină cu bine… să aveți o iarnă blândă, că prea mult am dorit-o și prea înghețată a venit!
Chiar nu voiam să mai zic nimic despre ziua mea de naștere anul acesta, cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că nu ești buricul pământului și că nici măcar nu ai șansa să devii vreodată, așa că așteptările față de cei din jur devin tot mai mici. Însă faptul că atâția oameni ”m-au băgat în seamă” nu m-a lăsat să devin indiferentă, ar fi fost o dovadă de proastă creștere din partea mea să mă fac că plouă și să tac precum porcul în cucuruz.
Ia uite, se vede că am devenit brusc mai înțeleaptă o dată cu noul an adăugat la coada celorlalți, vorbesc doar în ”zicători”! Oricum, ce doream să vă spun, este că e o bucurie să văd că v-ați oprit o clipă ca să-mi spuneți ”La mulți ani!”, vă consider prietenii mei, cu toate că nu pe toți vă știu personal, dar uneori un prieten virtual îți poate fi mai aproape decât unul pe care te bazai de ani de zile. Vă doresc tuturor sănătate, belșug și prosperitate și să nu ne pierdem speranța în mai bine, chiar dacă ni se spune că va fi mai rău.
În fond, viața e făcută din micile clipe de fericire, când ai familia aproape, când poți râde cu gura până la urechi fără a-ți fi teamă că cineva te va judeca și când poți dansa cu nepoții pe muzica de la radio. Nu-i bai că ninge, nu-i bai că plouă, viața e frumoasă, să ne bucurăm de ea!
La mulți ani vouă, celor care citiți aceste rânduri!
Mi-a venit acest titlu în minte amintindu-mi de o foarte tristă (în opinia mea) caricatură pe care am văzut-o acum câțiva ani. Era vorba despre doi porci îmbrăcați în straie umane, care stăteau în șezut privind în zare, iar unul îl întreba pe celălalt: ” Tu știi ce urmează după Crăciun?”
Ei bine, oare cum ar fi într-o lume în care noi am fi cei mâncați? Nu aștept răspunsuri, să zicem că este o întrebare retorică.
M-am gândit să vă povestesc totuși ce a urmat, pentru mine, după Revelion. Pot să spun că au fost încă două zile pe care nu le voi uita ușor sau de care-mi voi aduce aminte cu plăcere.
În 1 ianuarie, hăbăucă, am uitat că ceasul de la mână nu s-a dat după ora Ungariei, așa că, în loc să mergem la micul dejun pe la 10 și ceva, am ajuns pe la 9,30. Bine și așa, oricum, aproape toată lumea era prezentă, ar fi culmea să lipsim și la mâncare, nu numai la muncă. (Glumesc, vă rog s-o luați ca atare.)
După un mic dejun la care am primit mâncare vegană (incredibil, dar așa a fost pe toată durata excursiei), am plecat într-un tur al stațiunii, trecând și pe la un muzeu inedit, în care un pasionat de tehnică a adunat, vreme de 40 de ani, de la lucruri utile în casa omului, până la mașini, motociclete, tractoare, ba și un avion. Erau acolo peste 60 de mașini, toate dispărute de mulți ani din circulație, dar cu harul colecționarului, puse iar pe roți, în proporție de 80% din numărul lor. N-am făcut poze, că-mi lăsasem telefonul în autocar, la încărcat. Vreau să spun că am văzut primele radiouri, televizoare, mixere și tot ce i-a căzut în mână pasionatului colecționar. Oricum, am înțeles că această colecție inedită valorează acum o grămadă de bani.
Apoi, am plecat la Debrecen, unde din nou am făcut un tur al orașului, cu o oprire la târgul de iarnă, unde majoritatea tarabelor erau închise. Cele deschise ofereau marfă ca în Cluj, adică extrem de scumpă. Când ne întorceam cam dezumflați la autocar, iată că avem și o bucurie, suntem primiți cu un pahar de vin fiert, fierbinte și foarte bine condimentat. Instantaneu, starea de spirit s-a schimbat
Ne-am întors din nou la Hajdu, unde am vizitat ”Casa Răsturnată”, o casă care nu numai că e construită cu susul în jos, dar e și puțin înclinată. Majoritatea se plângeau de amețeli, când ieșeau de acolo. Eu zic că era mai mult din cauza vinului.
Dar ziua nu putea să se încheie mai perfect decât cu un party, după cină, vreme de vreo 4 ore, muzică, dans, voie bună și băutură la discreție. Ne-am zbenguit de ne-au mers fulgii, apoi ne-am retras cu toții la culcare, a doua zi plecam spre casă…
Ca să încheiem cum se cuvine acest sejur deosebit, în 2 ne-am dus din nou la baie, la celălalt ștrand, cu apă ca la noi, la Tășnad. Eu deja nu mai aveam șlapi, deci nici grija lor. Am închiriat un singur șezlong, că era 1500 de forinți, iar noi aveam doar 3 ore la dispoziție, așa că ziua a trecut foarte repede, cu o pereche de șlapi și un șezlong, pentru doi. De data asta nu era doi în unu, cum ne-au obișnuit reclamele, ci unu pentru doi. Bine și așa!
Peripeții n-am mai avut, nu ni s-a mai furat nimic, așa că la ora 2 ne-am prezentat la masă, iar la 4 fără un sfert, am pornit spre casă. Drept că drumul a durat cam mult, cu diverse opriri, dar contrar altor excursii, nu mă simțeam nici obosită nici tracasată de faptul că ajungem târziu acasă.
Ei, cam asta a fost excursia noastră de început de an. Să auzim de bine (că de rău, se străduiesc televiziunile să auzim/vedem)
N-am ales cea mai bună variantă de titlu, probabil era mai inspirată aceasta : ” Revelionul fără și cu șezlong”. Nu, nici asta nu mi se pare foarte potrivită, dar… să trecem la poveste.
În primul rând, vă doresc din inimă mulți, fericiți și plini de sănătate ani! Acestea fiind spuse, să purcedem la drum… Da, la drum, fiindcă ne-am dorit un Revelion altfel și l-am avut, cu prisosință. Acum veți crede că vreau să spun ceva de rău, dar chiar nu este așa. Sau, nu este așa în totalitate. Bun!
Cert este că în 31 decembrie 2022, la ora 10 trecute fix, am plecat cu autocarul unei firme de turism din Cluj (nu știu dacă am voie s-o menționez, așa că, deocamdată, o trec sub tăcere) spre Hajdu Szoboszlo (probabil am scris destul de corect), împreună cu un grup de pensionari tineri și veseli. Prima oprire a avut loc la Piatra Craiului, pentru pană de călător ( adică mers la toaletă) și tratație cu cafea și un coniecel din partea casei, adică a organizatorului excursiei.
Foarte frumos, parcă am fi în vacanță, cu familia. Oleacă de probleme la vamă însă trebuia să avem, că altfel viața e prea searbădă și monotonă. Eu, foarte prevăzătoare, îmi luasem și pașaportul, în caz că ungurii nu ne mai primesc în Schengen doar cu buletinul. Asta am fost eu, fiindcă după ce am stat mai bine de o oră în vamă, fiind singuri pe acolo, am aflat că una dintre colegele noastre de drum își uitase buletinul cu trei săptămâni în urmă la Budapesta, iar acum, ghici ce, ungurii nu voiau s-o primească fără acte. Ce oameni răi! Am stat în vamă până a venit vameșul cel bun, care ne-a dat drumul. Tuturor! Incredibil!
Nu mai are rost să fantazez și să zic că în 3 săptămâni putea chiar să-și facă un buletin nou, să-l primească prin poștă pe cel uitat sau, dacă-și verifica actele cu o seară în urmă, să-și ia naibii pașaportul, că avea! Gata cu nervii, că am produs destulă adrenalină!
Și-am ajuns într-un final glorios la Hajdu, unde am primit cazare la hotel Plage (fără stele) dar cu condiții excelente.
Nu vă mai plictisesc cu ce s-a mai întâmplat până la ora 20,30 când, ca niște școlari cuminți ne-am adunat la autocar, cu plăsuțele cu șlapi, costume de baie și halate, ca să petrecem un Revelion în chiloți, la Aqua Palace. Nu era departe de hotelul nostru, dar organizatorul a vrut să nu ajungem obosiți acolo. Sau s-o fi gândit că dacă ne duce cu autocarul, șansele să ajungem cu toții vor fi mult mai mari. Aveam brățări galbene, eu o pusesem pe-a mea prea strâmtă și strâmbă, încât la intrare am avut nevoie de asistență, ca să poată fi scanată. Te pui cu buni?
În sfârșit, am pătruns în vânzoleala câtorva sute de oameni (nu i-am numărat, dar erau tare mulți, moment în care m-am gândit că seara este ratată, imposibil să hrănești și să dai șampanie în mod civilizat, atâtor oameni…) dintre care cei mai mulți erau în apă sau în mișcare, moment în care am realizat că vom fi și noi în mod obligatoriu în apă sau în mișcare, deoarece nici pui de șezlong nu se vedea, pe nicăieri. În timp ce urcam scările cu speranță spre niveluri superioare, niște domni coborau victorioși cu niște scaune din plastic. La întrebarea noastră dacă mai sunt au răspuns afirmativ, dar au făcut-o probabil doar ca să scape de noi. Dar nu mai erau. Am dat câteva ture peste tot, degeaba. Bineînțeles că 80% dintre șezlonguri nu erau practic folosite, posesorii lor fiind care încotro. Totuși, când mergi undeva la Revelion, te aștepți să ai pe ce-ți pune fundul, dacă ești obosit. Un domn supărat zicea că au vândut mai multe bilete decât locuri. Mă rog, banii sunt ochiul dracului, se știe, dar cum nimeni nu se revolta, am devenit și eu pasivă ca toată lumea, așteptând vreun miracol. N-a apărut niciun miracol, doar două colege care vânaseră un șezlong, pe urmă încă unul. Sunt aproape convinsă că le ”găsiseră” fără aparținători și lucrurile acestora, ba mai mult, cred că se bazaseră și pe neatenția celor din grup. Nu contează, aveam și noi un loc pe care să ne punem lucrurile și să trecem la bălăceală.
Contrar presimțirilor mele, toată lumea a primit mâncare (eu chiar vegetariană, după ce am pălăvrăgit un pic cu cei care serveau. A venit unul mai mare și mi-a dat, dar zicea că bonul meu nu e bun, pentru meniu vegetarian trebuia să fie roșu. Eu aș fi preferat verde, așa mai ecologic, dar el îi dădea cu roșu.)
Am primit și șampanie, chiar de două ori, o dată la ora României și apoi la ora Ungariei. Sâc, că noi am fost primii! Distracție și spumă, copii care pleacă acasă și… șezlonguri pentru noi. În sfârșit, îmi întind și eu oasele pe un șezlong adevărat, dar Ștefan zice să mergem la dans. Spre dans, eu mă opresc la un bazin, unde hidromasajele de tot felul mă țin o vreme ocupată, iar când ies, pa șlapi! Îi caut o dată, de două ori, la mai multe intrări, în caz că am uitat unde i-am lăsat, dar nici urmă de ei. Eh, erau șlapi de la Lidl, cu 18 lei. Bine că n-am făcut Revelionul într-un loc de fițe, cu pantofi mai acătării, că poate rămâneam fără ei!
Până la urmă a fost bine, cine a zis ” cu răbdarea treci marea”, mare dreptate a avut. Una peste alta ieșirea a fost una foarte reușită, poate vă mai povestesc și ce-am făcut în celelalte două zile… dacă am cereri…și chef.
Duminică am făcut o mică excursie, împreună cu Ștefan și Masha. Vremea era minunată, numai bună pentru a mai explora împrejurimile, înainte de venirea iernii. Am luat-o pe sub Mărgaia, voiam să mergem până la Valea Lupșii, apoi să ne întoarcem pe partea cealaltă a Arieșului, pe fostul drum al mocăniței, acum devenit al tuturor.
Ștefan zicea ca pe varianta mai joasă, mai aproape de râu sunt bălți și noroi, știam și eu asta, așa că am luat drumul din dreapta, ce urca pieziș. Toate bune și frumoase, până am ajuns pe Mărgăița, de unde nu se mai vedea nicio cărare, totul se oprea într-o pădure plină de mărăcini, imposibil de tranzitat. Ce ne facem?
Bine că e la amiază, e lumină și chiar soare, fiindcă am mai pățit asta în condiții mai vitrege, când soarele se rostogolea somnoros spre apus, iar umbrele nopții ne dădeau târcoale. Ba ce să vezi, eram și foarte departe de casă.
Acum suntem bine, trebuie doar să coborâm vertiginos spre cărarea pe care o cunoaștem și… gata. Ei, dar până acolo, a mai fost un soi de cărare prin pădure, îngustă și periculoasă sau cel puțin mie mi se părea astfel. La vară aș vrea să merg pe Camino Primitivo, sunt curioasă dacă e la fel de greu.
Dar cum totul e bine când se sfârșește cu bine, într-un final am ajuns la cărarea pe care o căutam, moment în care m-am simțit ca acasă, măcar că eram la câțiva kilometri. Probabil pentru a ne răsplăti eforturile, în calea noastră a apărut o margaretă, înflorită în plin decembrie. S-ar părea că nu numai omenirea este bulversată de aceste vremuri, dar și natura a luat-o razna. Vă las să vă delectați cu imaginile surprinse de-a lungul plimbării.
Să aveți o zi de decembrie exact așa cum v-o doriți!
Până s-o pierd pe mama mea, în 25 noiembrie anul trecut, n-am putut niciodată să port doliu mai mult de 40 de zile. Mi se părea că e de ajuns, că oricum celui plecat nu-i mai folosește la nimic, iar celui îndoliat, nici atât.
Mama știa că nu-mi place să port doliu, așa că, înainte de a se stinge mi-a spus că nu trebuie să port deloc, nu are rost.
Nu mai trebuie să spun ce gol uriaș mi-a lăsat în suflet plecarea ei, cât de orfană și a nimănui m-am simțit, orice om care a trecut prin aceste experiențe le cunoaște, fiecare trecând mai departe în felul său.
Totuși am hotărât să port doliu cele 6 săptămâni până la parastas, apoi… voi mai vedea. Dar, spre surprinderea mea, n-am putut să îmbrac haine colorate nici atunci, așa că am zis haide, până la 6 luni. Iar șase luni s-au făcut un an, timp în care sufletul meu încă nu e vindecat, poate doar ușor cicatrizat.
Am însă planuri de viitor și puterea de a le duce la bun sfârșit, deoarece în 2022 am cam lâncezit. Am fost în vacanțe, dar de fiecare dată, primul lucru la care mă gândeam era s-o sun pe mama, ca să-i povestesc și ei ce minunății am văzut.
Când cei dragi devin doar amintiri, când îți mai zâmbesc doar dintr-o fotografie, viața devine brusc mai lipsită de culoare, mai tristă și mai săracă.
Abia acum, după un an de doliu și multă introspecție, îmi dau seama că doliul nu-l purtăm pentru cel plecat, ci pentru sufletul nostru, e un fel de scut și de aducere-aminte a tot ce a fost, a tot ceea ce am trăit alături de persoana dispărută.
Rămâi cu bine mama mea, știu că de acolo din Cer ne veghezi neîntrerupt, așa cum neîntrerupt mă gândesc și eu la tine!
manuelasandablog 