Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Weekend de coşmar

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

La Tăul Mlacii – comemorând străbunii

Trebuia să scriu despre acest subiect în urmă cu trei săptămâni, dar… n-a fost să fie. După buna zicătoare care spune că „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, voi spune acum câteva cuvinte.

În 21 mai, de Constantin şi Elena, cu spaima ploii ce stătea să cadă, mai bine de o sută de lupşeni au urcat în munte, într-o adevărată procesiune, pentru a asista la sfinţirea unei cruci ridicată la poalele Gemenelor, în locul în care a fost prins Crişan, unul dintre martirii de la 1785. Istoria spune că a fost trădat de un preot de la Mogoş, sat aflat în hotar cu Geamăna, tocmai peste deal.

Urcăm cu maşinile de teren, s-ar părea că vremea se răzbună, măcar că de dimineaţă o ploaie mocănească anunţa o zi deloc prielnică unei astfel de îndeletniciri. Copii, părinţi şi bunici laolaltă, am asistat cu smerenie la slujba de sfinţire a crucii şi la comemorarea tuturor martirilor moţi care şi-au dat viaţa pentru un trai mai bun în Apuseni: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan… Soborul de 12 preoţi care oficiază slujba fac ca evenimentul să fie foarte emoţionant, iar ca într-o autentică baladă a Mioriţei, o turmă de oi coboară domol, pe culmea muntelui.

Mai multe personalităţi au punctat momente din istoria moţească, iar la urmă, aşa cum se obişnuieşte la orice parastas, fiecare a putut gusta din bucatele autentice, puse la dispoziţie de primăria Lupşa,

A fost o zi memorabilă, una dintre acele zile de care-ţi aduci cu drag aminte peste ani, în care solidaritatea şi iubirea de ţară au ieşit din nou la iveală de sub poleiala vieţii cotidiene, care ne acaparează pe toţi.

Când liniştea se lasă peste munţi,  mai poţi auzi încă buciumele ce-i cheamă pe moţi la răscoală, câinii lătrând lângă vetrele ce fumegă alene şi femeile doinind, doine de jale…

Să nu-i uităm pe strămoşi, fiindcă prin venele noastre curge sângele lor, dar, să fim totodată atenţi la moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri, suntem direct răspunzători de ceea ce rămâne în urma noastră. Munţii goliţi de păduri şi apele otrăvite nu sunt amintirile pe care dorim să le aibă urmaşii despre noi, generaţiile actuale.

Să fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Ce crezi tu, despre tine?

Părerea  pe care o avem fiecare despre noi înşine se formează în timp, dar are un mare impact asupra felului în care suntem priviţi de către ceilalţi.

Scriu aceste rânduri deoarece astăzi am trecut pe stradă pe lângă doi tineri, care purtau tricouri ale căror mesaje mi-au atras atenţia.

Primul purta un tricou roşu, pe pieptul căruia scria PORC. Da aţi văzut (era să spun „auzit” ) bine!  Am citit corect, fără niciun dubiu, literele erau de cel puţin 10 centimetri.

Mă gândeam care ar fi motivele care ar îndemna pe cineva să poarte un tricou cu o asemenea inscripţie. Poate vrea să atragă atenţia, sau să pară că nu-i pasă de mesaj, sau, cum zicea un coleg, nu e român şi nu ştie ce înseamnă… Oricum, mie mi s-a părut cel puţin o dovadă de curaj.

Al doilea tânăr purta un tricou negru, pe care scria I AM BATMAN. Ei bine, pe acesta l-am înţeles din prima, e clar că fiecare adolescent a avut măcar o dată visul de a deveni un personaj cu puteri supranaturale.

Dacă ar fi să porţi un tricou, tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce ţi-ar plăcea să scrie pe el? E o întrebare retorică, dar care, poate ne face pe fiecare dintre noi să privim puţin în interiorul nostru şi să aflăm cine suntem şi ce am dori să devenim, care este cărarea pe care am apucat şi dacă nu cumva e momentul să facem o cotitură…

Să aveţi o zi senină, la fel ca sufletele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Sufletul din spatele măștii

Fiecare dintre noi vine în viață cu un chip și un trup. Unii, mai norocoși, cu niște fețe angelice, frumoase, perfecte. Alții, cu trăsături neregulate, cu diverse defecte, care pot fi chiar handicapuri severe, fapt care automat îi marginalizează. Numai un ipocrit ar putea declara că preferă să privească oameni urâți, în locul celor frumoși.

De fapt, unde vreau să ajung? Vreau să vă spun că ambalajul acesta, trupul și chipul pe care le avem, nu înseamnă nimic dacă în spatele lor se găsește un suflet uscat, un suflet pentru care nimeni nu contează, exceptând  propria persoană, propriile dorințe, sentimente și țeluri.

N-am fost niciodată frumoasă, ba, multă vreme am crezut că sunt urâtă, până în ziua în care am hotărât că nu e așa. Mă consider o persoană normală din toate punctele de vedere, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar o întâmplare recentă m-a făcut să-mi dau seama cât contează pentru cei din jur felul în care arăți.

Într-o zi, m-am trezit că mi s-au rupt doi dinți din față, aflați sub aceeași lucrare. În primul rând am fost șocată, dar nu puteam să stau în casă, trebuia să merg la serviciu și la stomatolog, să văd ce-i de făcut.

Gaura rămasă în urma pierderi dinților mi se părea uriașă, parcă toată lumea se uita doar la mine. Sunt sigură că nu era așa, dar asta era impresia mea, mi-am dat seama instantaneu ce simte o persoană care are un handicap fizic, indiferent la care parte a corpului, când toată lumea, fără să vrea sau să-și dea seama, se holbează la el.

Știam că la mine era ceva temporar, dar dacă mi s-ar fi spus că trebuie să trăiesc așa până la sfârșitul vieții, nu știu cum aș fi suportat vestea. Și totuși, eram tot eu, femeia care cu o zi în urmă nu avea niciun defect major, eram același suflet, același caracter, mi se stricase doar ambalajul, dar în lumea în care trăim, s-ar părea că ambalajul contează mai mult decât marfa.

Vreau să mai repet încă o dată, să privim în sufletul celor de lângă noi, sau al celor pe care-i întâlnim întâmplător pe stradă, există oameni malefici ascunși în spatele unui chip angelic, sau sfinți, cărora hazardul le-a dat handicapuri majore. Să-i iubim pe ceilalți așa cum am dori să fim și noi iubiți, chiar și dacă evenimente nefericite ne-ar sluți fețele și ne-ar transforma în niște oameni mai puțin atrăgători din punct de vedere fizic.

Ca să termin povestea, coborând pe jos spre serviciu, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul. Eram prea departe de casă pentru a mă mai întoarce, așa că singura soluție era să rog pe cineva să-mi împrumute un telefon. În fața mea, o tânără tocmai a terminat o conversație și-și pune telefonul în buzunar. O rog cât se poate de politicos să mi-l împrumute pentru a-l suna pe soțul meu. Vă jur că absența dinților n-a fost un atu, dar eu fiind o persoană hotărâtă, m-am purtat de parcă ”aveam toți dinții în gură”, lucru de care s-ar părea că am convins-o și pe ea.

Am învățat ceva din această întâmplare: orice defect ai avea, dacă te porți de parcă nici n-ar exista și ceilalți te vor percepe așa.

În speranța că v-am dat de gândit măcar pentru câteva secunde, vă urez zile minunate, cu întâmplări așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Gânduri de primăvară…

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi