Arhivele lunare: februarie 2018

Când nu mai ai cui spune „Iartă-mă!”

Se întâmpla în urmă cu puţin timp. Un coleg de serviciu, fără probleme de sănătate, pleacă azi acasă cu planuri clare pentru ziua de mâine şi, probabil, pentru un timp mai îndelungat, dar mâine, aflăm cu toţii, stupefiaţi, că… nu se va mai întoarce în veci, a luat drumul Cerului.

Zdrang! Veşti de genul acesta aflăm zilnic, doar că nu ne afectează direct, sunt acolo, la ei, altă familie este  cutremurată de pierderea unuia dintre membrii ei, noi, ca privitori din afară şi de la distanţă, putem doar să oferim un gând de compasiune pentru cei rămaşi încă aici, şi să ne bucurăm în gând că nu suntem noi cei vizaţi.

Dar dacă… Dar dacă unul dintre apropiaţii noştri va pleca dincolo, azi, mâine sau poimâine, fără a da vreo veste că intenţionează acest lucru? Dar dacă, între timp ne-am certat, ne-am spus cuvinte grele, ne-am urât chiar pentru o clipă, chiar dacă în general avem sentimente pozitive unii faţă de alţii? Cum ar fi? Nu vreau să pun întrebări idioate, de genul celor puse de reporteri fără har şi fără experienţă, dar… cum ne-am simţi atunci?

Cu siguranţă, nu confortabil, cu siguranţă, am vrea să întoarcem timpul înapoi, o zi, o oră, câteva minute, doar pentru a clarifica nişte lucruri, doar pentru a-i spune celui plecat „Iartă-mă!” sau „Te iubesc!”, sau „Te iert!”…

Când eram copil, bunica îmi spunea întotdeauna că nu e bine să pleci la culcare supărat, era un mod de a-mi forma obişnuinţa ca în fiecare zi să-mi închei socotelile cu toată lumea, să nu aştept ca somnul să-mi cuprindă mintea şi trupul, înainte de a limpezi o situaţie cât de cât conflictuală, nu are importanţă cu cine. Bineînţeles că sfaturile sunt făcute pentru a nu fi băgate în seamă, dar, dacă tot mi-am amintit acum, m-am gândit să le spun şi celor ce vor să asculte şi, mai ales, să pună în practică.

Dacă cel căruia vrei să-i ceri iertare sau pe care vrei să-l ierţi este departe, sau a plecat definitiv din această lume, poţi să-i spui cu inima, în fiecare seară: „Te iubesc, Te iert, Mulţumesc, Iartă-mă!”

Aceste cuvinte fac parte din înţelepciunea hawaiană şi s-ar părea că fac adevărate minuni.

Ca o concluzie, aşadar… Pentru o viaţă sănătoasă, nu plecaţi supăraţi la culcare şi nu lăsaţi situaţii neclare să vă tulbure conştiinţa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Mitrea Mocului și lupii

Dragi cititori,

Am hotărât să plec într-o călătorie magică, în lumea satului de demult. Dacă doriți, vă voi lua cu mine, pentru a ne bucura împreună de parfumul puțin prăfuit al zilelor de demult, în care realitatea se împletea în mod firesc cu magicul, basmele se petreceau aievea, iar zânele și vârcolacii erau personaje  des pomenite în povești adevărate, istorisite în lungi seri de iarnă, la lumina lumânării și a focului din vatră, povești care uneori îi făceau pe ascultători să se înfioare, să facă ochii mari, iar după aceea, să privească de nenumărate ori în urmă, atunci când erau nevoiți să plece noaptea de acasă.

Personajul poveștii de azi, care a trăit cam acum  o sută de ani într-un sat pierdut printre pădurile din Munții Apuseni, răspundea la numele de Mitrea Mocului. Pe atunci, toată lumea avea câte o poreclă, care, cu timpul, a devenit nume de familie.

Cam naiv de felul lui, rămăsese la inteligența unui copil de 10 ani, dar era bun și inimos din fire, oamenii satului îl îndrăgeau. Pe vremea aceea, nu exista cuvântul ”handicapat”, așa că oamenii le spuneau celor ca el, pur și simplu, ”muți”. Avea, ce-i drept, o deficiență de vorbire, dar putea să se exprime totuși, în cuvinte simple și cam stâlcite.

Cam acesta era MItrea Mocului, care pornise, în toiul iernii, peste dealuri, într-un sat învecinat, unde era târg și de unde voia să se aprovizioneze cu de-ale gurii, cu petrol pentru lampă și cu chibrituri.

Iarna era tare grea, zăpada îi ajungea prin unele locuri până la brâu, dar omul nostru nu se dă bătut, merge înainte, are de adus și vecinilor una-alta de la târg.

Când ajunge el în vârful ultimului deal ce-l mai avea de trecut până la Mogoș, simte că i se ridică părul în cap, când se trezește înconjurat de o haită de lupi flămânzi.

Vreo șapte-opt lupi, care de care mai fioros, îl înconjurau din toate părțile, mârâind pofticioși, cu gândul la cina gustoasă ce-i aștepta.

Dar nici Mitrea Mocului nu se lasă mai prejos, probabil unul cu mai multă minte n-ar fi fost în stare să iasă dintr-o asemenea situație, însă omul nostru, cu sufletul curat și însoțit de curajul celui sărac cu duhul, se îndreaptă către lupul ce era cel mai aproape, vorbindu-i pe un ton prietenos: ” Hai, mâncă-mă! Mâncă pe Mitrea Mocului! Nu pace? ” Apoi, cu o mică tristețe: ” Nu pace, pute a mut!”

Contrar așteptărilor, lupul face doi pași în spate, apoi se întoarce, plecând în drumul lui. Prinzând și mai mult curaj după prima victorie, Mitrea Mocului se întoarce către  al doilea lup, cu aceleași replici și cu același rezultat.

Inima îi bătea tot mai repede în piept, acum, când speranța i se ivise în inimă. O strategie ce la început izvora poate din bravadă, s-a dovedit a fi excelentă, pentru alungarea tuturor lupilor, iar o întâmplare care ar fi trebuit să fie una sângeroasă, a devenit un soi de snoavă, povestită de oamenii satului, atunci când tristețea serilor de iarnă devenea prea apăsătoare.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Culeasă de la MAMA

 

Întâlnirea de la Lupşa

Cred că vă sunt datoare cu nişte informaţii despre întâlnirea membrilor Societăţii Avram Iancu de la Lupşa, din data de 11.02.2018. Nu am scris nimic până acum, fiindcă am tot aşteptat să primesc nişte poze, cum nu le-am primit, voi scrie totuşi câteva rânduri, urmând să le ataşez ulterior, în momentul în care le voi primi.

Pot spune că a fost o întâlnire plină de emoţie, am cântat Marşul lui Iancu şi Imnul Societăţii Avram Iancu, am primit noi membri şi ne-am făcut planuri de viitor.

Pentru că aveam o datorie faţă de harnicele gospodine care au făcut plăcinte la „Festivalul Plăcintelor”, le-am felicitat, oferindu-le diplome şi flori.

Deoarece suntem în anul Centenarului  Marii Uniri, am hotărât ca, lupşenii de azi, să nu se lase mai prejos decât lupşenii de acum un veac, vrem să reedităm istoria cu steagul făcut în trei zile de către harnicele femei din Lupşa.

Societatea Avram Iancu – filiala Lupşa se va mobiliza, împreună cu toţi locuitorii comunei, care vor să participe la această acţiune.

Să le arătăm tuturor că putem face lucruri împreună, cu toţii, fără „bisericuţe”, partide, sau mai ştiu eu ce alte dezbinări. Împărţim aceeaşi vatră de sat, deci să uităm de „unii” şi „alţii”, să fim cu toţii „NOI”, cetăţenii unei comune moderne, care are ceva de spus şi de oferit pe frumoasa vale a milenarului Arieş.

Să aveţi o zi plină de bucurii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Iacă au venit și pozele. Îmi pare rău că nu se vede toată lumea, dar… acestea le-am primit, așa că nu pot face nazuri. Mi se pare totuși aiurea că eu apar peste tot, nu aceasta era intenția mea.

Moartea porumbelului

A fost odată un porumbel care… aşa ca alte mii şi mii dintre fraţii lui, se trezise la viaţă într-un cuib, cocoţat pe turla unei mari biserici, dintr-un mare oraş. Până aici, nimic neobişnuit pentru un porumbel de rasă incertă, aşa ca toţi fraţii lui.

Totuşi, porumbelul nostru simţea că poate mai mult, că viaţa lui ar putea lua o altă întorsătură, dar nu ştia cum să iasă din caruselul cotidian care se învârtea, se învârtea, într-un mod ameţitor, fiecare zi fiind la fel cu precedenta, fiecare noapte la fel de neagră şi plină de spaime.

În fiecare dimineaţă, oameni miloşi veneau să hrănească păsările cerului, bucuroşi că pot face un lucru creştinesc şi nu prea costisitor. Ba, o femeie între două vârste, le aducea grăunţe proaspete noaptea, pentru ca ele, păsările, să aibă ce mânca la prima oră a dimineţii.

Trecând zilele şi lunile, porumbelul nostru era tot mai trist, i se părea că se iroseşte nefăcând nimic de seamă în viaţa ce i-a fost dată pe Pământ.

„Uite, mâine voi pleca de aici, voi pleca şi eu în Ţările Calde, despre care doar rândunelele şi raţele sălbatice mi-au povestit, vreau să văd lucruri şi ţinuturi noi, de poveste, m-am săturat să dau ocol în zbor aceleiaşi pieţe şi să aştept în fiecare zi ca viaţa mea să se schimbe, fără să fac nimic pentru asta” îşi promitea el, într-una dintre seri.

A doua zi dimineaţa, fiind cam frig afară, porumbelul s-a gândit că ar fi bine să ia întâi micul dejun, n-ar fi prea înţelept să plece la drum cu burta goală, mai ales că Ţările Calde, după ştiinţa lui, nu sunt „coleşica preste deal”, ci la mii de kilometri depărtare.

N-a trebuit să aştepte prea mult, un bunic ce-şi ducea nepotul la şcoală, tocmai s-a oprit în faţa eroului nostru, deşertând o pungă plină cu resturi de pâine, numai bune pentru masa porumbeilor, care s-au adunat instantaneu la un aşa festin.

„Uite, acolo în stradă, s-a rostogolit o bucată mai mare de pâine, ar fi numai bună pentru mine, care am un drum lung înainte” îşi spune porumbelul, în timp ce iese pe carosabilul unde maşinile stau pentru moment, oprite la semafor.

Îşi ia  prada în cioc, dar, într-o secundă fatală, totul se învălătuceşte, un zgomot sec, un nor de fulgi şi pene ridicate în zbor, ca şi când o mână nevăzută goleşte o pernă veche, nici urmă de scârţâitul vreunei frâne pe asfalt, iar, în următoarea secundă, porumbelul nostru zace cu ghearele ridicate spre cer şi cu ochii înlăcrimaţi, într-o mirare mută…

Vai, a fost un porumbel nonconformist, a vrut să fie altfel decât fraţii lui, dar soarta i-a fost potrivnică… După ce goana maşinilor e oprită din nou de semaforul din colţ, o mână miloasă ia porumbelul şi-l aşază cu grijă pe iarba ce acum încolţeşte, din parcul plin de porumbei, care nici n-au băgat de seamă că încă unul dintre ei a mai plecat în Cer…

IMG_8719.jpg

În locul porumbelului, putea fi un copil, sau un adult care trecea strada printr-un loc nepermis.

Dragi copii, vă rog să treceţi strada doar prin locuri marcate şi cu mare grijă, fiindcă ar fi îngrozitor ca unul dintre voi să aibă soarta porumbelului.

Să aveţi o zi senină, fără întâmplări neplăcute!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Supozitorul miraculos

Precis vă așteptați ca acum să fac reclamă la vreun site, de pe care se poate cumpăra cine știe ce produs, care costă un purcoi de bani. Nu voi face niciodată acest lucru, (doar dacă își împart profitul cu mine… sper că știți de glumă!).

Vreau să vă povestesc despre un remediu care de fapt este cel mai popular aliment al românilor, și anume, banalul cartof.  O fi el  cartof, dar nu este deloc banal, pe lângă alte multe întrebuințări, se mai poate folosi ca și supozitor, pentru cei ce suferă de hemoroizi sau fisuri anale (Vai doamne, despre așa ceva nu se vorbește în public, de parcă anatomia umană ar fi diferită, la fiecare persoană în parte).

Are un efect calmant și cicatrizant foarte rapid, datorită amidonului și a altor substanțe de care nu-mi mai aduc aminte. Cert este că funcționează. Trebuie doar să ne jucăm puțin de-a sculptorul și să cioplim un supozitor din cartof.

Acum, ca să fiu sinceră, terapia Bowen are și ea un efect foarte rapid în cazurile sus-amintite, dar până să ajungeți la terapeut, mai aproape este cămara, unde doctorul cartof vă așteaptă cu drag, pentru a vă ajuta.

Să aveți o zi frumoasă și sănătate, din cap, până-n picioare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Meniu simplu si gustos

Am fost şi eu într-o duminică acasă, aşa că, m-am pus pe gătit. Voiam ceva care nu necesită timp îndelungat de procesare, dar care să fie gustos şi sănătos.

Cred că într-o oră am reuşit să fac trei feluri de mâncare, dar şi un dezastru în bucătărie. Mi-a luat mai mult timp să aduc bucătăria la starea iniţială, decât gătitul.

Felul I: Supă cremă de brocoli

Ingrediente: Brocoli, sare, piper, usturoi, brânză de burduf

Nu necesită alte explicaţii, e clar că am fiert puţin brocoli, apoi, cu ajutorul blenderului, am obţinut supa cremă. Usturoiul l-am pus la sfârşit, iar brânza doar la servire, direct în bol. Puteam să fac şi crutoane din pâine, dar am uitat.

Felul al II-lea: Ciuperci cu garnitură de cartofi dulci şi brocoli cu spanac

Dacă e ziua brocoli, brocoli să fie:

Am pus ceapă tăiată mărunt (atât cât m-am priceput) în wak, am adăugat puţină apă, de obicei nu călesc în ulei, morcovii tăiaţi beţişoare, pălăriile de la ciupercuţe, sare, piper, măsline verzi fără sâmburi, şi puţin curry, cât să-i dea un gust exotic. Am mai adăugat apă, până când ingredientele s-au fiert.

Cartofii dulci, tăiaţi felii, la cuptor, pe hârtie de copt, cu usturoi (mult) şi sare deasupra, picuraţi cu puţin ulei.

Garnitura verde am făcut-o din spanac verde şi brocoli aşişderea ( adică nefierte) date prin robot, adăugând câteva linguri de iaurt gras (acela slab nu ştie nimeni ce conţine), sare şi… din nou, puţin de această dată, usturoi.

Vai era să uit de desert: Budincă de mei, cu mere; nimic mai simplu, am pus meiul la fiert, când era aproape gata am tăiat două mere cubuleţe şi am adăugat scorţişoară. După ce am luat cratiţa de pe foc şi budinca s-a răcorit, am adăugat miere de albine. Mai spun odată, cu riscul de a vă plictisi, mierea de albine devine TOXICĂ dacă este adăugată în ceva fierbinte, (adică la peste 39 de grade Celsius) fie el ceai sau mai ştiu eu ce. Nici nu vreau să mă gândesc la prăjitura cu miere de albine a mamelor noastre, pe care o înfulecam cu poftă. Dacă încă o mai faceţi, ţineţi seama de acest amănunt… Adică e bine să schimbaţi reţeta.

Nu este un meniu neapărat de post, dar nici unul greu la stomac, e exact ceea ce ţi-ai dori într-o zi în care aştepţi primăvara, care… va veni ea odată şi-o dată…

 

Să aveţi poftă bună!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Transursoaia

Denumire zdravănă, românească, fără putinţă de confundare cu alte spaţii, ale altor ţări. Când ajungi aici, te aştepţi ca de după brazii ce susţin la propriu drumul, să apară oricând o ursoaică, împreună cu puii mici, veseli şi jucăuşi.

Am fost pe acest drum în toamna lui 2016, auzisem mai demult despre el, dar abia atunci astrele s-au aliniat în mod benefic, pentru a-l străbate.

Am rămas uimită de frumuseţea lui, n-am mai multe imagini fiindcă aparatul meu foto era descărcat, acestea sunt doar câteva fotografii făcute în grabă, de către soţul meu, cu telefonul.

Dacă nu ştiţi pe unde este acest drum, vă spun eu: de pe Valea Arieşului, de la Horea, o iei la dreapta în direcţia spre Huedin şi ajungi într-o lume de basm, un drum străjuit de păduri seculare, cam strâmt şi cu multe curbe, dar care merită străbătut, măcar datorită frumuseţii lui. La un moment dat, te afli deasupra tuturor, te simţi ca un zeu ce veghează de sus la bunul mers al lucrurilor în Munţii Apuseni.

Parcări foarte frumos amenajate pe tot parcursul traseului, curăţenie şi un sentiment al lucrului bine făcut, te fac să admiri şi mai mult acest drum.

Am ajuns la barajul de la Beliş, iar după ce am trecut şi de localitate, am luat-o la dreapta, pe un drum peste dealuri, pe care eu am mai fost cu doi ani în urmă, nu pe drumul spre Huedin.

Am ieşit la şoseaua europeană la Căpuşu Mic, dacă bine-mi amintesc, dar periplul peste munţi şi dealuri a fost de neimaginat, ne-am încărcat bateriile şi ne-am umplut sufletele de lumina izvorâtă de sus, din cerul minunat de albastru, dar şi de pretutindeni, oriunde priveai, era un prilej de bucurie şi mândrie că trăim în această ţară atât de frumoasă, cu peisaje de poveste, care uneori te umplu de uimire,  iar obrazul simţi că-ţi este inundat de lacrimi..