Dragi cititori,

Am hotărât să plec într-o călătorie magică, în lumea satului de demult. Dacă doriți, vă voi lua cu mine, pentru a ne bucura împreună de parfumul puțin prăfuit al zilelor de demult, în care realitatea se împletea în mod firesc cu magicul, basmele se petreceau aievea, iar zânele și vârcolacii erau personaje  des pomenite în povești adevărate, istorisite în lungi seri de iarnă, la lumina lumânării și a focului din vatră, povești care uneori îi făceau pe ascultători să se înfioare, să facă ochii mari, iar după aceea, să privească de nenumărate ori în urmă, atunci când erau nevoiți să plece noaptea de acasă.

Personajul poveștii de azi, care a trăit cam acum  o sută de ani într-un sat pierdut printre pădurile din Munții Apuseni, răspundea la numele de Mitrea Mocului. Pe atunci, toată lumea avea câte o poreclă, care, cu timpul, a devenit nume de familie.

Cam naiv de felul lui, rămăsese la inteligența unui copil de 10 ani, dar era bun și inimos din fire, oamenii satului îl îndrăgeau. Pe vremea aceea, nu exista cuvântul ”handicapat”, așa că oamenii le spuneau celor ca el, pur și simplu, ”muți”. Avea, ce-i drept, o deficiență de vorbire, dar putea să se exprime totuși, în cuvinte simple și cam stâlcite.

Cam acesta era MItrea Mocului, care pornise, în toiul iernii, peste dealuri, într-un sat învecinat, unde era târg și de unde voia să se aprovizioneze cu de-ale gurii, cu petrol pentru lampă și cu chibrituri.

Iarna era tare grea, zăpada îi ajungea prin unele locuri până la brâu, dar omul nostru nu se dă bătut, merge înainte, are de adus și vecinilor una-alta de la târg.

Când ajunge el în vârful ultimului deal ce-l mai avea de trecut până la Mogoș, simte că i se ridică părul în cap, când se trezește înconjurat de o haită de lupi flămânzi.

Vreo șapte-opt lupi, care de care mai fioros, îl înconjurau din toate părțile, mârâind pofticioși, cu gândul la cina gustoasă ce-i aștepta.

Dar nici Mitrea Mocului nu se lasă mai prejos, probabil unul cu mai multă minte n-ar fi fost în stare să iasă dintr-o asemenea situație, însă omul nostru, cu sufletul curat și însoțit de curajul celui sărac cu duhul, se îndreaptă către lupul ce era cel mai aproape, vorbindu-i pe un ton prietenos: ” Hai, mâncă-mă! Mâncă pe Mitrea Mocului! Nu pace? ” Apoi, cu o mică tristețe: ” Nu pace, pute a mut!”

Contrar așteptărilor, lupul face doi pași în spate, apoi se întoarce, plecând în drumul lui. Prinzând și mai mult curaj după prima victorie, Mitrea Mocului se întoarce către  al doilea lup, cu aceleași replici și cu același rezultat.

Inima îi bătea tot mai repede în piept, acum, când speranța i se ivise în inimă. O strategie ce la început izvora poate din bravadă, s-a dovedit a fi excelentă, pentru alungarea tuturor lupilor, iar o întâmplare care ar fi trebuit să fie una sângeroasă, a devenit un soi de snoavă, povestită de oamenii satului, atunci când tristețea serilor de iarnă devenea prea apăsătoare.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Culeasă de la MAMA