Arhive pe categorii: Cartea mea

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Pășind prin spinii trandafirilor – o carte care va apărea curând

S-ar părea că anul 2021 este bun cu mine, pe cât de gol a fost predecesorul său, așa că voi avea bucuria de a-mi mai vedea o carte ieșind la lumină.

Mulțumesc Silvia Grigore, pentru minunata prefață

Personajele acestui roman sunt fictive, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale fiind pur întâmplătoare.

PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

Prefață

Romanul  Pășind prin spinii trandafirilor, cea de-a patra carte a Manuelei Sanda Băcăoanu, este un roman al mărturisirii, iar mărturisirea vine de dincolo de interesul lumesc, adică din înţelepciune. Sofia, eroina principală, putem fi oricare dintre noi şi aici nu mă refer la întâmplări şi trăiri, ci la concluzii, căci fiecare viaţă de om le are. Cu toţii înţelegem târziu că singurele greşeli sunt de fapt cele pe care nu le-am făcut, poate din lipsă de curaj, mai precis nu am fost personajul principal al vieţii noastre. Și atunci intervine mărturisirea care ne salvează prin ea însăşi, căpătând putere de exemplu.

Singura certitudine cu rang de valoare a tuturor personajelor este aceea a dragostei faţă de fiinţele pe care le-au adus pe lume.

Povestea Sofiei se identifică cu o perioadă istorică, aceea a studenţilor şi mai apoi a intelectualilor navetişti din anii şaizeci, o lume de care mulţi dintre noi ne aducem aminte cu drag şi care merită cunoscută de către cei mai tineri, e lumea celor care le-au dat viaţă sau mai degrabă, a bunicilor.  Sofia este eroina unei perioade încă tributară „rândului lumii”. Sacrificată mai întâi  de părinţi de frica a ceea ce va spune  lumea, ajunge ea însăşi să se sacrifice de dragul copiilor. Paradoxul este acela că şi de dragul ei s-au sacrificat alţii, pe de-o parte soţul, care deşi alcoolic şi infidel, i-a iertat în tăcere şi sublim păcatul la care el singur a împins-o, pe de altă parte bărbatul iubit, care a ales moralitatea aparentă, tot de dragul copilului. Vine însă momentul clipei de faţă, clipa care o salvează prin împletirea aflării adevărului cu viitorul la care nu mai spera.

De altfel, întreaga scriere a cărţii este o împletire a prezentului cu trecutul, o procedură aleasă meşteşugit, salvând cartea de la banalitatea naraţiunii de tip şnur şi dând în acelaşi timp o mai mare veridicitate personajelor.

Cartea este fără îndoială un roman feminin, în care trăirile sunt prezentate dureros de fidel, atât prin introspecţie, cât şi prin redarea acceptării plânsului interior, crucea grea a condiţiei femeii din acele timpuri. Este o carte a supravieţuirii în moralitate, prin înăbuşirea dorinţelor exprimate doar pe fugă, dar cu consecinţe apăsătoare.

Scrisul este cursiv, replicile sunt bine plasate în raport cu condiţia socială a personajelor, iar toposurile sunt solicitate moderat, atât cât este nevoie să îmbrace stările personajelor, fără ca acestea să se piardă în ele.

Crezusem că genul acesta de subiect a apus, însă curajul Manuelei Sanda Băcăuanu de a-l readuce la rampă a făcut să avem a ne delecta cu o carte bună, care dă de gândit şi sporeşte stima de sine prin empatia cu personajul.

Nu ştiu dacă scopul cărţii a fost pledoaria pentru armonia dintre minte şi inimă, dar în mod fericit la asta s-a ajuns, cititorul având destule motive să trimită un gând bun pentru autoare, fiindcă ea merită să trăiască sentimentul de împlinire în urma scrierii romanului, un sentiment care, sunt convinsă, va fi amplificat odată cu fiecare carte care va mai urma.

Silvia Grigore”

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Când primești asemenea mesaje din partea cititorilor…

Noi, ăștia care avem morbul scrisului, o facem în primul rând fiindcă nu putem altfel, fiindcă ceva, de acolo de sus, ne împinge să facem acest lucru. Când o carte pleacă în lume, întotdeauna avem emoții, e copilul căruia i-am arătat Calea, iar el a plecat, curajos și plin de speranță, ca să uimească și să bucure.

Dar scriitorii fără cititori nu-și au rostul, așa că în momentul în care primești un mesaj ca cel de mai jos, nu poți decât să fii fericit ”până la cer și înapoi” și să te străduiești să dai în continuare tot ce-i mai bun în tine, fiindcă-ți dai seama că efortul tău n-a fost în zadar. Mulțumesc Maria, ești o cititoare minunată, pe care încă n-am reușit s-o întâlnesc, dar sper că viața ne va permite acest lucru.

Buna sa-ti fie inima,Sanda,
Imediat ce am primit cartea Love Story pe Camino de Santiago,m-am asezat in balansoar, am deschis laptopul,pe masuta,si am inceput lectura.La fiecare oprire a personajelor cautam pe laptop locurile,ma transpuneam in peisaj si ca impinse de un resort interior, ieseau la suprafata trairi si emotii bine ascunse in sertarele sufletului meu.Am parcurs astfel propriul meu Camino,devenind un personaj al cartii…
Iar fraza de incheiere:”se spune ca pelerinajul fiecaruia incepe din fata casei lui,asa ca…de ce sa nu poti pleca pe jos, de acasa?” ai scris-o special pentru mine,nu-i asa?
Multumesc!
Maria Vesa
ps.Bineinteles ca am citit toate cartile tale,cu acelasi sentiment ca au fost scrise special pentru mine.Sunt o persoana binecuvantata(:(:(:

E mare lucru să ajungi la inima cuiva, iar dacă eu am reuși asta, nu pot decât să fiu recunoscătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Primele cărți au luat drumul cititorilor

Mă bucur să vă spun că primii cititori sunt deja în posesia cărților mele. Cei care doresc și ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” trebuie să mai aștepte până săptămâna viitoare, când vor sosi calde-călduțe de la tipografie.

Aștept cu interes părerea voastră/dumneavoastră despre cărțile mele.

Cu mult respect față de cititorii mei,

Manuela Sanda Băcăoanu

Plimbare în doi

Iată încă un mic fragment din ”Love story pe Camino de Santiago”…

Capitolul al XXVII-lea

Plimbare în doi

  • Nu pot să cred că iar dau peste voi!
  • Dafina, ai ajuns să faci trasee lungi, ca pelerinii cu vechi state, râde Ştefan, în timp ce ascultătorii îl privesc cu reproş, Manuela şi-a început povestea:

    E tot o poveste de pe  Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

    Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o  nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

    După Camino Francez,  pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  dar şi cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

   Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi, aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

     Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

    Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

    Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un Camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

    Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

    Fiind singurii clienţi ai adăpostului,  suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna măcar astăzi vestea că vreau să merg singură.

    Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

     Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce emană dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

    Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe Camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

Am povestit această întâmplare pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este o idee formidabilă.”

Urmarea va fi, cu siguranță, în carte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Iat-o, vie și adevărată!

Nu țin minte dacă apariția cărților anterioare să-mi fi produs atâta bucurie, probabil din pricină că ”facerea” lor la editură n-a durat atât de mult. Cert este că această nouă carte, acest copil al meu, parcă ar fi un elefant, fiindcă a avut nevoie de tare mult timp pentru a ieși la lumină.

Las în urmă toate nemulțumirile și mă bucur ”până la cer și înapoi”, sunt extrem de fericită că în sfârșit, cartea mea iese în lume.

Îmi doresc ca ea să vă aducă zâmbete și lacrimi, bucurie și uneori un pic de întristare, exact așa cum este minunatul Drum al Apostolului Iacob, străbătut de sute de mii de pelerini, în fiecare an.

Dacă doriți un exemplar, vă rog să mă contactați în privat.

Vă mulțumesc! Manuela Sanda Băcăoanu

Streaptease la Peon

Pentru cei care nu sunt foarte interesați de cartea mea, dar mai ales pentru cei care-și doresc s-o citească, las mai jos un fragment spumos… Poate vă face chef de Camino, de aventură…

Capitolul al XXVI-lea

Streaptease la Peon

    ”Dragă Sorana,

    Sarea şi-a făcut efectul, rana mea aproape că se închide, dar trebuie neapărat să-ţi povestesc despre ziua, dar mai ales noaptea de ieri, care a fost absolut bestială.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem, cert este că a fost o zi extrem de dificilă, cu foarte mulţi kilometri, cu un munte de urcat şi coborât în a doua parte a zilei, când toţi ceilalţi pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanţă mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deşteaptă foc, plecasem mai departe, ţin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieşirea din oraş, apoi am pornit plină de elan pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenţie de o pisică ce avea un ochi verde şi unul căprui…

    Ştiu că trebuia să fiu atentă la o intersecţie, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanţii (dacă există aşa ceva printre cunoştinţele tale), îşi pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simţeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuş, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă. Nu mă durea neapărat glezna, mă dureau acum genunchii, făcându-mă să mă simt ca o babă de o sută de ani.

În timp ce mă târam eu aşa pe marginea şoselei, cu gândul la un duş cald şi un pat moale, iată că mă ajung doi biciclişti, care ”o lasă mai încet” şi mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt şi ei osteniţi, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obişnuieşte să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc eu cumva…

Bicicliştii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în faţa mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se menţină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc şi ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am parte de unul… În timp ce aceste gânduri îmi zvâcneau sub tâmple, iată că în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

    Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic şi cochet, iată şi biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în uşa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcţiile bisericeşti, aşa că nu mă pronunţ. Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuş într-un fel de birou (iar nu ştiu cum se numeşte), unde, pe o bancă erau nişte pături şi izoprene.

    A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toţi cei prezenţi s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

  După terminarea slujbei, preotul mă instruieşte cum să închid uşa noaptea şi apoi la plecare, îmi arată unde este duşul şi pleacă spre casă, e sâmbătă seara şi e invitat la o familie la masă.

    Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulţumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv nişte haine bisericeşti de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuţeală, pentru a merge la duşul care era pe hol, la numai doi paşi de uşa ”dormitorului” meu şi unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele…Duşul a fost fierbinte şi reconfortant, ba chiar cu efect de sporire a inteligenţei, deoarece, în timp ce apa-mi curgea din belşug în creştet, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeţ roşu care se tot aprindea deasupra uşii, abia în acel moment mi-am dat seama că aparţinea unei camere de filmat, aflată în funcţie…Încerc să recapitulez în minte cam cât mă bâţâisem prin faţa camerei în costumul Evei, ajung la concluzia că totul a fost foarte scurt, aşa că râzând înfundat, mă întorc în cameră. O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duş, nu mai voiam să dau unul şi după, aşa că, înainte de a intra am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spui, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

    Mâncat şi culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe chip şi cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb şi acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic preţios nu părea să se afle în încăpere, iar uşa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfăşura, da, ai ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce ştiu cum decurge, cu siguranţă mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvenţa cu care-mi schimbam şi poziţia pentru a-mi toci şi alte părţi ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva ţipa din răsputeri în microfon:”Haideţi, haideţi, dansaţi, dansaţi!” şi altele la fel.

     De câteva ori a trebuit să mai merg şi la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireaşa de pe tort a acelei nopţi. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” şi mă întorceam înapoi, în „pătuţ”.

    Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu ştiu dacă am aţipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veşnicie, cred că m-am rătăcit.

    Şi stai să mai vezi, abia când am plecat, mi-am dat seama că practic, am ”dormit” în cimitir. Aseară nu-l văzusem, că era în cealaltă parte a bisericii. Ce zici de asta?

P.S. Preotul mi-a spus că vrea să vină în România, mi-a dat chiar o adresă de email, dar ghici, eu mai vreau să dau ochii cu el?

Te pupă Dafina, streapteuză de ocazie şi fără un talent evident (sau, evident fără talent) cum vrei s-o iei!”

” Hahaha, am râs de ne-am prăpădit. Draga mea prietenă, să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu m-am putut abţine să nu le arăt şi câtorva colegi emailul tău. Cu toţii au fost de părere că nimeni nu se va supăra când va vedea filmul cu tine, iar cu dormitul în cimitir… nimeni nu te invidiază. Bine că mai ai destul umor pentru a povesti şi altora un episod din călătoria ta, care poate, din altă perspectivă, ar fi fost trist şi tragic.

Te îmbrăţişăm cu toţii şi aşteptăm urmarea.

   Sorana &Company”

Ei, cam atât deocamdată… aștept vești! (bune)

Manuela Sanda Băcăoanu

CUVÂNT ÎNAINTE la LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

CUVÂNT ÎNAINTE

   După ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, viața a fost mărinimoasă cu mine, permițându-mi să mai ajung încă de două ori la Santiago de Compostela, prima dată urmând Camino Portughez, început la Lisabona, iar a doua oară pe Camino del Norte, care începe la Irun.

    Voiam foarte mult să povestesc și despre întâmplările acestor două pelerinaje, dar știu că e destul de plicticos să citești cum zilnic cineva se trezește dimineața devreme, pleacă la drum, apoi ajunge într-un albergue în care repetă ritualul zilnic, care constă în duș, spălarea rufelor, masa și eventual o vizită prin împrejurimi.

     Dragă cititorule, m-am gândit că aș putea să-ți mențin atenția punând puțină sare și piper peste amalgamul întâmplărilor adevărate de pe Camino, așa că le-am presărat cu puțină ficțiune, cu un pic de romantism, care, din experiența mea, nu strică niciunei cărți.

    De asemenea, am făcut un mix de personaje reale alături de cele fictive, dorind ca aceasta să fie, în oarecare măsură, continuarea primei cărți. Dacă ceea ce am îndrăznit să fac va fi o reușită sau un fiasco, doar tu, cititorule, vei judeca.

     Care sunt întâmplările adevărate și care cele fictive, te las pe tine să descoperi!

     Lectură plăcută, eu tocmai încep să scriu o nouă carte, care va avea un subiect cu totul și cu totul diferit, dar care sper că-ți va plăcea (era să spun, la fel de mult).

                                                                                                        Autoarea

Picătură cu picătură, întreaga acțiune vi se va dezvălui…

Sper să vă placă!

Manuela Sanda Băcăoanu