Arhive pe categorii: Cartea mea

Violul

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Întâlnire de poveste

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Pășind prin spinii trandafirilor – fragment de carte

Fiindcă e sfărșit de an, început de an, vâltoare de sărbători, vă ofer cu drag un fragment din cartea la care lucrez, împreună cu îmbrățișările mele, pentru fiecare dintre voi.

Să aveți parte de lumină, încredere, speranță și bucurie în viețile voastre!

Nu uitați că ați venit aici pentru a învăța lecții și pentru a deveni mai buni.

”PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

 

CAPITOLUL I – OARE DESPRE CE O FI VIAŢA?

 

Sunt o fetiţă de cel mult trei ani, care se joacă toată ziua cu puișorii de găină și cu bobocii de rață proaspăt ieșiți din ou, făcând faţă cu brio unei vieţi dure, printre băieţii cartierului. Uite-o pe Mama, femeia cea mai frumoasă din viaţa mea, care tot timpul are ceva de făcut, nu stă o clipă locului. Da, ştiu, e timpul somnului de după masă, dar cum   să-i explic cu vocea mea peltică acestei femei care poate fi şi severă la nevoie că mie nu mi-e somn, că vreau să zburd pe afară şi să mă joc cu copiii din vecini, cu gâștele şi cu păsările cerului, să simt nisipul din curte între degete şi să vin doar seara acasă, cu genunchii juliţi, dar cu inima plină de fericirea unei zile perfecte?

Stau în pat, în camera mea, dar nu pot adormi, cu toate sforţările  pe care le fac, strângând ochii până când încep să-mi lăcrimeze. Intrată în cameră fără să-mi dau seama, mama mă priveşte şugubăţ:

  • Lasă, că vei dori tu să dormi când vei fi mare, dar atunci, nu vei avea timp. Dacă vrei să creşti, străduieşte-te să dormi acum, mai adaugă ea, părăsind camera, cu o cămașă luată din dulap.

Adorm într-un târziu, tocmai când copiii din vecini, nestresaţi de programul somnului de după masă, vin la geam, ca să mă cheme afară, iar „ puiul”, semnalul făcut cu oglinda de băieţelul de vis a vis se plimbă prin cameră de parcă ar fi la el acasă, pe dulap şi peste florile proaspete din vază, ajungând într-un final chiar pe faţa mea, degeaba mai ţin ochii închişi, somnul a plecat undeva, departe, în Ţara Somnului, iar eu sar ca un arc din pat, direct la geam, pentru a vedea ce se întâmplă afară, pe trotuar. Copiii îmi fac semne, iar eu, o grăsună de trei ani, o ușchesc pe ușa din spate, pentru ca mama să nu mă vadă…

După hârjoana cu copiii din vecini, mi se face foame, iar cum acasă nu prea am nas să mă întorc, mă gândesc că tocmai bună ar fi o prăjitură de la cofetăria din colț… Zis și făcut, mă înființez în fața tejghelei, arborând mina mea cea mai serioasă, care, s-ar părea că are efectul scontat asupra vânzătoarei, femeia mă cunoaște și pe mine și pe părinții mei, așa că-mi umple farfuria cu prăjiturele, privindu-mă cu drag  cum le înfulec, doar nu mâncasem de ore bune.

Când era să dau gata tot ce aveam pe farfurie, apar deodată mama și tata, de parcă i-ar fi fugărit turcii, sau balaurul cu șapte capete… Mă iau în brațe, mă pupă și sunt fericiți nevoie-mare, fericire pe care eu n-o prea înțeleg, eu mă așteptam să fiu dojenită, doar fugisem de acasă, tocmai în timpul somnului de după amiază…

  • Doamne, Lena, era să mor, scâncește mama printre suspine, am crezut că te-au furat țiganii. Te caută și poliția, noroc cu vecinul, care ne-a spus că ești aici.

Tata, mai reținut, dar cu o lacrimă agățată de gene, mă ia în brațe și mă pupă, fără a scoate vreo vorbă. Probabil, dacă ar fi vorbit, l-ar fi podidit plânsul de-a binelea…

Foarte fericiți cu toții, plecăm spre casă, eu încă nedumerită de purtarea bizară, dar foarte pe placul meu, a părinților mei…

***

A trecut ceva timp de la această întâmplare, când, într-o dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, care mă făcea să nu pot nici măcar deschide ochii. Speriați la culme, ai mei mă iau repede, ca să mă ducă la doctor. Îi auzeam pronunțând  un cuvânt nemaiauzit până acum: ”meningită”. Cam așa cred că spune mama, că ar fi epidemie și s-ar putea să mă fi molipsit și eu. Până la spital, parcă creierașul meu s-a mai aerisit un pic, urcând scările spre cabinetul doctorului, văd un băiețel bolnav, lângă care, o mamă disperată, plânge, fiindcă nu are bani pentru operația copilului.

” Ce-o fi aia, operație?” Mă gândesc eu, iar părinții mei se privesc doar în tăcere, fără a face vreun comentariu. După o lungă așteptare pe un coridor lung, ce parcă se termina la capătul Pământului, iată că o soră ne cheamă înăuntru, într-un soi de cameră de tratament, cu mai multe mese, pe una fiind o fată ce avusese un accident, iar bietele ei picioare își arătau oasele schiloade, priveliște care pe mine mă șochează instantaneu. O iau la fugă fără vreun preaviz, cu tata după mine, urlând din toate puterile să mă ia de aici, eu nu vreau să mai rămân. În aceeași clipă, ca o eliberare, sângele începe să-mi țâșnească pe urechi și pe nas, mă simt ca o arteziană din care curge un lichid roșu, nici nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă cu adevărat.

Tata mă prinde după câțiva pași, mă ia în brațe și mă aduce înapoi, unde mama, cu burta mare, se așezase pe un scaun, nu mai suporta emoția. O soră vine și mă curăță cât de cât, apoi mă vede doctorul, un domn grăsuț, cu ochelari și mustață, care-mi zâmbește mie, apoi părinților mei, dându-ne o veste cât se poate de bună, hemoragia mă salvase de la o operație, acum trebuia să stau doar la întuneric câteva zile și să iau niște buline galbene, pe care mama mi le dădea cu precizie de ceasornic.

Când coborâm scările, femeia cu copilul e tot în același loc, iar părinții mei, bucuroși că scăpaseră mai ieftin cu doctorul, i-au dat femeii o parte din banii pe care-i pregătiseră pentru mine. Uimirea și recunoștința din ochii ei sunt toată răsplata pentru gestul lor de omenie, gest neașteptat din partea unor oameni nu prea bogați…

***

  • Haide, Lena, vino să mănânci, mă îmbie tata cu glasul lui cel mai mieros, ți-am făcut cartofi toca-toca! (cartofi pai).
  • Nu mi-e foame, și gata. Mănânc mâine, când vine mama.
  • Mama nu poate veni mâine, e la spital, nu se poate să nu mănânci până mâine, dacă faci așa, nu crești mare.
  • Eu vreau să rămân mică! De ce să cresc mare și să muncesc toată ziua, ca mama? Mai bine să fiu mică, să mă joc cu jucăriile, iar voi să fiți tineri și frumoși mereu…
  • Dar pe asta de unde ai mai scos-o?
  • Păi, am auzit-o pe bunica lui Petrică, ea-i zicea să mănânce, să crească mare, fiindcă ea n-o să fie tot timpul în stare să aibă grijă de el, o să-mbătrânească și o să moară. Tata, cum se moare?
  • Asta nu e o întrebare de copil de trei ani, o să-ți spun mai încolo…

***

Ce bine că s-a întors mama, suntem iar cu toții împreună, dar nu pentru mult timp… În ultima vreme tot plânge pe furiș, ea crede că eu n-o văd, dar nu zic nimic, știu că e foarte supărată.  Se poartă ciudat în ultima vreme, de pildă azi, în loc să mă trimită la culcare pentru somnul de după-masă, mă îmbracă tocmai cu pardesiul meu cel nou, pe care-l port doar la biserică și duminica, la plimbare… Mă ia foarte serioasă de mână, iar în mâna cealaltă duce un fel de boccea, în care a pus prăjitura cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Nu întreb unde mergem, dacă am răbdare, voi afla în curând… Mă ține strâns de mână, de parcă ar vrea să nu mă piardă, iar când să-i spun să-mi dea drumul că mă doare, văd că am ajuns la gară… Știu că se cheamă așa, am mai fost aici de două ori, pentru a-l conduce pe tata, când (zicea mama) pleca în misiune.

Tot pe tata îl conducem și acum, doar că de astă dată se află într-un tren lung, plin cu oameni îmbrăcați cam la fel. Aaa! Asta se numește uniformă, iar tata e militar… Acum m-am prins… Dar unde pleacă? De ce noi rămânem aici, singure? De-a lungul trenului, o mulțime de femei, copii și bătrâni plâng, se îmbrățișează cu cei care pleacă, întind spre aceștia tot felul de pachete și pachețele, la fel cum face și mama… Cei ce pleacă sunt foarte tineri, iar o tanti ce trece în fugă pe lângă noi, îi strigă fiului ei, un băiat căruia abia îi mijește mustața:

  • Ce ți-o fi trebuit să faci școala asta, de ofițeri de rezervă?

Mie, cuvintele femeii mi se întipăresc în minte, fără a înțelege sensul lor adevărat. Tata mă pupă și mă strânge la piept, apoi trenul se pune în mișcare, moment în care vaierele din urma lui se întețesc, parcă ar fi o oală ce dă în foc. Mama mă ia de mână, moment în care trenul dispare în zare, ca un balaur ce a răpit toată tinerețea masculină a micului nostru orășel.

  • Lasă, Lena, că mergem și noi, nu mai este mult până atunci… Zice mama, gânditoare și curajoasă, ca o adevărată soție de militar de carieră.

***

Zilele se înșiră una după alta, ca mărgelele pe ață, parcă toate la fel, acum de când tata a plecat ”pe front” zice mama, nu știu unde o fi asta… Tot aștept să plecăm și noi acolo, dar nu îndrăznesc s-o întreb, o să-mi spună ea, când va fi momentul.

Când mă așteptam mai puțin, iată că mama se îndreaptă zâmbind spre mine:

  • Lena, plecăm! Mâine plecăm la tata. În vocea ei simt bucuria revederii, dar și teama de necunoscut, nu e ușor lucru să pleci la drum, cu burta mare și cu un copil mic după tine.

Eu mă bucur, sar într-un picior, ocazie cu care sar și direct în mijlocul unei bălți rămase în urma ploii de azi noapte, iar rochița mea se umple instantaneu cu buline noroioase, spre enervarea ascunsă sub un zâmbet a mamei, care mă privește cu drag, sunt un mic dalmațian ce se uită cu spaimă, de jos în sus, în ochii ei, neștiind dacă această boacănă este una foarte mare, sau așa, mai mititică…

  • Du-te și te schimbă, acum trebuie să-ți mai spăl și rochița asta, sper să se usuce până mâine.

 

                                  CAPITOLUL AL II- lea – RĂZBOIUL

 

Stau cuminte pe peronul gării lângă mama, iar în dreapta ei, o mulțime de bagaje care toate se cer a fi luate cu noi, așteaptă și ele cuminți…Bunicul a venit să ne conducă la gară, mama nu s-ar fi descurcat cu atâtea lucruri de cărat, fără ajutorul lui. E trist, va rămâne singur o vreme, dar după ce ”ne aranjăm” acolo unde mergem, va veni și el la noi.

Îmbrățișări grăbite, lacrimi strivite între gene, apoi, apariția trenului ce ne va duce la tata, undeva, foarte departe… Mama pronunță niște nume de localități, dar mi se par foarte complicate, așa că, în următoarea secundă, le-am și uitat. Prin nu știu ce miracol, bagajele noastre au ajuns cu bine în plasa vagonului de clasa a doua, unde vor călători alături de altele asemenea, ale unor oameni necunoscuți, ce vorbesc în șoaptă, parcă pentru a nu trezi pe cineva foarte important, care deocamdată doarme , dar, nu se știe cum va reacționa atunci când se va deștepta…Doar din când în când cineva ridică vocea, însă repede ia seama și se potolește într-o secundă.

Privesc năucită pe geam, copacii, casele, tufele, dealurile, trec uimitor de repede prin fața ochilor mei, parcă ar fi într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc. Totul mi se pare nemaivăzut, sunt fericită că merg cu trenul, că am plecat de acasă, prezența mamei îmi dă sentimentul de siguranță, când sunt cu ea, nimic rău nu se poate întâmpla…

Ore lungi petrecute cu nasul lipit de geamul ornat de muște, somn de voie atunci când nu mai pot, apoi iar cu nasul lipit de geam… Trenul ajunge într-o gară foarte ciudată…

  • Doamne, aici a fost bombardament, aproape țipă mama, strângându-mă la piept, pentru a mă feri de priveliștea îngrozitoare care-i face să amuțească pe toți călătorii.

Prea târziu însă, apucasem să văd gara, o dărâmătură, iar la linia lângă care trenul nostru tocmai oprise, printre vagoane distruse, resturi umane în poziții grotești și nefirești, își arată oasele dezgolite, mâini și picioare care nu mai aparțin nimănui, într-un amalgam al groazei, capete ce mai păstrează spaima morții întipărită pe chipuri devenite hidoase într-o singură clipă… Oameni care au fost aidoma nouă doar cu puțin timp în urmă, deveniți acum cadavre de nerecunoscut, sunt împrăștiați peste tot de o mână obișnuită să ducă la bun sfârșit scenarii macabre.

Toată lumea din tren stă împietrită, femeile au început să se roage, fie pentru cei morți, fie drept mulțumire că trenul nostru a stat agățat prin alte gări, a întârziat și astfel nu noi suntem cei ce au părăsit lumea într-un mod atât de nedrept.

  • Cine a făcut asta, mamă? Scâncesc eu, privind doar cu coada ochiului la oroarea de afară.
  • Războiul, draga mamei, războiul…

În acea clipă, în mintea mea de copil, războiul a luat pentru totdeauna chipul unui monstru care nu are milă de nimeni și de nimic, un monstru de care va trebui să fugim cât putem de repede și de departe…

Restul călătoriei se estompează cumva în ceață, am ajuns în cele din urmă la tata, care a fost fericit la culme, auzise de bombardament și nu știa dacă nu cumva trenul nostru fusese prins sub bombele ucigașe.

***

Aici, unde locuim acum, suntem foarte aproape de ”linia frontului”. Aud oamenii mari vorbind și mai înțeleg și eu unele lucruri… De pildă, noi suntem prieteni cu nemții, iar rușii sunt dușmanii noștri. De fapt, nu așa zicea tata despre nemți… a, da, suntem în aceeași tabără, adică vrem să-i batem împreună pe ruși. Nu știu de ce suntem împreună cu nemții, sau de ce trebuie să-i batem pe ruși, dar oamenii mari or fi știind ei de ce…

Important este că a venit și bunicul, acum suntem din nou cu toții. Împreună cu noi, mai locuiește și sora tatei, Marta. Ea e domnișoară, îndrăgostită lulea de doctorul din localitate, un tânăr înalt, brunet și cu un zâmbet care pe mine mă face să mă topesc. I-am și spus Martei de mai multe ori că Ionel este iubitul meu, nu al ei, dar ea nu face decât să râdă cu gura până la urechi când îi spun asta, fapt ce mă enervează la culme.

 

***

Ne-am aranjat cât de cât în mica localitate în care ne-au adus tata și războiul, de fapt, mai ales războiul, fiindcă tatei nu i-ar fi trecut în veci prin minte să părăsească orășelul nostru din nordul Moldovei, minunata casă în care trăiam fericiți, cu o curte imensă plină cu meri, peri și cireși, iar de-a lungul gardului cu tufe de zmeuriș, din care abia așteptam să culeg zemoasele bunătăți roșii ca buzele mele, după cum îmi spunea bunicul.

Începusem să ne obișnuim cu tunetele bombardamentelor în depărtare, dar, a venit o zi, în care frontul a venit peste noi. Părea o zi obișnuită, o zi în care tocmai îl smotocisem un pic pe Radu, băiatul doamnei cu care mama mea se împrietenise în acest loc uitat de lume și de Dumnezeu, iar drept pedeapsă, mama m-a ”trimis în lume”. Cum lumea mea era foarte mică pe atunci, mama lui Radu m-a luat la ea, până-i trece supărarea mamei mele și pentru ca totuși să simt că sunt pedepsită. Era deja după amiază, ora mea de somn, când mama apare grăbită la poartă și plecăm amândouă spre casă, ea cu o burtă din ce în ce mai mare, în care, spre marea mea uimire, îmi spune că poartă un frățior, sau o surioară, pentru mine. De ce trebuie să-l poarte în burtă și de ce trebuie să mai am un frățior sau o surioară, nu știu. Eu mă simt foarte bine așa cum e acum, cu mama, tata și bunicul, nici nu știu unde ar mai încăpea încă un copil, și așa suntem destul de înghesuiți. Tata mi-a zis că va fi bine, că voi avea cu cine să mă joc, dar că la început, va fi foarte mic și va trebui să am grijă de el (sau de ea). Asta-mi lipsea mie acum? La nici patru ani, să mai am grijă încă de cineva? Și de mine, de mine cine are grijă? Grivei, câinele vecinilor?

Pășesc tot mai înfuriată de gândurile mele și de faptul că mama aproape mă trage după ea, nu înțeleg de ce se grăbește în asemenea hal, când, liniștea pârguită a verii e destrămată de huruitul de acum bine cunoscut al avioanelor nemțești, ce se apropie, nu știu de ce în mod înspăimântător de orășelul, de strada, de locul în care încremenim, cu ochii pe cer, în  mijlocul străzii, neajutorate ca doi pui de mâță aruncați pe malul gârlei de o mână nemiloasă.

  • Joos, e bombardament!, strigă un bărbat de după un gard din apropiere.
  • Dar sunt nemții, mai îngaimă mama, în timp ce mă ia aproape pe sus, iar din doi pași, suntem sub un măceș ce-și revarsă crengile peste șanț.
  • Acum nemții sunt dușmanii, suntem cu rușii, mai apucă să strige bărbatul, iar în momentul următor tace pentru totdeauna, împroșcând gardul după care se ascundea cu un sânge dureros de roșu, imaginea cărnii desprinse de pe oase și a ochilor lui mirați parcă de întâmplare mă țin captivă, nu-mi pot lua privirea de la grămada informă ce numai cu o clipă înainte era un om…

Frica îmi provoacă niște convulsii atât de puternice, încât mama, care mă ține strâns lângă ea, acoperindu-mă cum poate cu trupul ei îngroșat de sarcină, nu reușește să-mi stăpânească  tremurul. Într-un  moment de acalmie, când parcă avioanele s-au îndepărtat, ea apucă să-mi spună:

  • Lena, Lena, ascultă la mama… Dacă vezi cumva că mama nu se mai mișcă, nu mai vorbește sau îi curge sânge, nu cumva să pleci de una singură, să stai aici și să aștepți, ca să vină cineva să te ia…

Auzind acestea, groaza mă cuprinde și mai tare, mi se pare că cerul coboară peste noi, într-adevăr, după ce făcuseră o voltă,  avioanele se întorc, mai au bombe în burțile lor monstruoase, pe care le aruncă cu precizie, fiind foștii noștri aliați cunosc punctele strategice ale orașului. ( Vorbele acestea nu sunt ale mele, le-am auzit pe urmă la noi în casă, când toate s-au potolit).

După o vreme, nu știu câtă, eu continuând să tremur, ne ridicăm din șanțul care ne salvase de la moarte și plecăm spre casă, o casă pe care nu știam dacă o vom mai găsi în picioare, judecând după cele ce ni se înfățișau ochilor, grămezi de ruine ce cândva fuseseră gara, școala, primăria, se perindă prin fața ochilor mei din care lacrimile curg fără zăgaz, lăsându-mi două dungi negre pe obraz. Un scâncet de copil ne face atente, iar pe marginea străzii, sub o streașină căzută, iată un bebeluș ce țipă din ce în ce mai tare, vrând să scape din brațele unei mame ce-l ține încă strâns, vrând să-l protejeze de dincolo de moarte…

Mama mă ia repede de acolo, au apărut între timp alți oameni, care se chinuie să scoată copilașul din menghina brațelor moarte ale femeii, care-l strânge cu putere, nevrând să-l lase pradă vitregiilor sorții.

Peste tot se aud vaiete, voci care strigă nume de mame, frați, bunici, dispăruți fără urmă sub dărâmăturile triste și fumegânde. Ajungem pe strada noastră, unde, minune mare, mai sunt câteva case în picioare, printre și casa noastră. Bunicul stă buimac pe prispă, iar când ne vede, bucuria lui e fără margini, sare într-un picior, râde, plânge și ne pupă, ne strânge în brațe, apoi o ia din nou de la capăt. Parcă a înnebunit, dar bucuria asta a lui mă face și pe mine să-mi revin, tremur din ce în ce mai puțin, până ce, în cele din urmă, când tata intră în curte plin de fum și de praf, încetez și eu din tremurat, alergând spre el, cât mă țin picioarele…

  • Tată, ești bine! Mama aruncă priviri de mulțumire spre cer, iar eu mă simt din nou cea mai importantă persoană din familie, toți mă alintă și mă strâng în brațe.
  • Doamne, prin ce am trecut, începe mama să plângă încetișor, nu mai trebuie să fie tare de dragul meu, plânsul ei vine ca o descătușare, plânge de fericire că suntem cu toții în viață, dar și de mila celor ce nu mai au case, nu mai au copii, părinți, frați, sau, pur și simplu, nu mai sunt…”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

”Când soarele răsare la apus” – fragment de carte

Celor care ieri au fost la lansarea cărților mele la Brașov, le sunt datoare cu un fragment de carte mai sugestiv.

Lectură plăcută!

CAPITOLUL al IX –lea

Muntele

 

Cele două prietene părăsesc casa, privind de sus satul ce de dimineaţă nu se vedea, fiind ascuns în ceaţa care-l învelea ca o plapumă moale şi pufoasă. Case răzleţe, mai noi sau mai vechi, unele renovate modern,  dar peste tot, curăţenie şi ordine. Pe coama dealului, două case ce par părăsite, le atrag atenţia.

  • Haide să mergem până acolo, se avântă Laurenţia, iar Cătălina e cu totul de acord.

Când se apropie mai mult însă, observă că de pe coşul uneia din case iese fum, iar o femeie îmbrăcată cu  mai multe straturi de haine şi cu două căciuli tricotate, le priveşte cu atenţie, fără a scoate un cuvânt.

  • Bună ziua! strigă Laurenţia, nu ştiu de ce i se pare că femeia ar fi surdă. Ce mai faceţi, aici locuiţi? continuă ea, de parcă nu demult ar fi întrerupt un dialog interesant cu ființa ce le priveşte bănuitoare, gata să o ia la goană, sau să intre în casă şi să le trântească uşa în nas. Arată ca un animal hăituit, ce e gata în orice moment să o ia la  sănătoasa pentru a-şi  scăpa pielea, atunci când un  vânător îi ameninţă viaţa. De sub laţele de păr în dezordine,  ochii, neobişnuit de albaştri şi tineri, privesc spre cele două fete ca şi cum nu e prima dată când le văd , ca şi cum ar fi  două vechi cunoştinţe care însă n-au mai trecut de multă vreme prin aceste locuri…
  • Eu sunt Laurenţia, iar ea este Cătălina, continuă tânăra, suntem în excursie, credeţi că mai este mult până vine seara, că mai vrem să ajungem pe versantul celălalt şi apoi să ne întoarcem în sat, la mătuşa Varvara.

Ochii femeii parcă se luminează…

  • Varvara, da… mai trăieşte? Eu nu prea cobor de aici. Nu am de ce. Mai vin oamenii şi-mi aduc una-alta. Eu sunt Ana. Da’ lumea zice că-s nebună. Cu aceste cuvinte, femeia face stânga împrejur şi dispare pe uşa casei care e de mirare că mai stă în picioare.
  • Ce-a fost asta? Întreabă Cătălina, ca trezită din somn. Parcă trăiesc un vis urât, care nu se mai termină. De azi dimineaţă sunt ca într-un film suprarealist, nu mai ştiu care este adevărul şi care ficţiunea, am avut un frate despre care nu am ştiut niciodată nimic, acum, femeia asta care mi se pare cunoscută, dar a cărei minte e vraişte… M-am săturat! Mâine, la prima oră, plecăm acasă. Lacrimile stau să picure din colţul ochilor, dar parcă o forţă mai presus decât gravitaţia le reţine agăţate în genele ce bat repede ca să-şi scuture povara. Şi, colac peste pupăză, aici e ca în rai, iar eu mă simt mai aproape de iad. S-ar putea să fie un soi de purgatoriu, nu-mi dau seama. Uite, vezi, brazii aceia trei, care stau parcă îmbrăţişaţi şi-şi întind umbrele peste tufele alea de păducel? Şi iarba asta mătăsoasă, chiar şi grămăjoarele de pământ  ivite în urma muncii cine ştie cărei cârtiţe, soarele care stă gata să cadă după deal şi norul acela ce seamănă cu un măgăruş, toate mă fac să plâng, în loc să fiu vrăjită de atâta frumuseţe ce se află pretutindeni, şi pentru care nu trebuie să plătesc niciun ban. Dumnezeu le-a pus pe toate aici, pe această planetă perfectă, iar noi, nici măcar nu suntem în stare să le vedem, dar să le admirăm!
  • Ei, haide, te înţeleg, nu în fiecare zi afli atâtea veşti rele, hai mai bine să urcăm pe cărarea asta până în vârf, să vedem ce o fi de partea cealaltă. Nu eşti curioasă să ştii dacă este un alt sat, sau o pădure, sau mai ştiu eu ce…?
  • Bine, hai să ne grăbim, imediat apune soarele şi n-aş vrea să ne prindă pe aici, probabil Varvara îşi face deja griji pentru noi, două orăşence ce au plecat singure pe munte, ea nu ştie că noi suntem vechi cercetaşe, am mai făcut asta de zeci de ori. E drept că nu în ultima vreme… Chiar, oare de ce nu am mai plecat în excursii, cum o făceam cu ani în urmă?
  • Cred că măritişul ne-a făcut să ne blazăm. E mai uşor să stai acasă şi să manevrezi telecomanda, decât să urci un munte ca ăsta, nu crezi? zice Laurenţia, gâfâind ca o locomotivă cu aburi. Da, chiar trebuie să ne mai antrenăm, uite, parcă aş avea 60 de ani.
  • Nu spune asta, femeile de aici, la 60 de ani, urcă dealul înainte ca noi să ne facem planul pe care parte să îl „atacăm”. Să ştii că aerul acesta îmi face bine, parcă plămânii mei surâd fericiţi, demult nu au mai avut parte de o asemenea „delicatesă”.
  • Cred că o iei razna, dar astăzi te iert, nu e una dintre cele mai norocoase zile ale tale. Mă bucur că am venit cu tine, nu ştiu cum aş fi reacţionat eu la o asemenea veste, dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut să te am alături.
  • Da, vezi ce egoistă sunt, nici măcar nu ţi-am mulţumit că ai venit până aici cu mine şi că mă susţii tot timpul, dar mai ales fiindcă eşti de acord cu orice trăznaie îmi trece prin cap. A propos, îţi mai aminteşti de vremea liceului, când, într-o dimineaţă, am uns clanţa uşii camerei noastre de la cămin cu cremă de ghete, ca să se murdărească pedagoga când venea dimineaţa, ca să ne trezească?
  • Haha! Da, şi am avut grijă să o murdărim pe dinafară, ca să dăm vina pe fetele din camera 10. Hihi!
  • Da, şi cum scutura mâna scârbită, într-adevăr era o cremă puturoasă, că mirosul ei „îţi  muta nasul”! De atunci, n-a mai călcat în veci pe la noi prin cameră, cu invariabilul „Deşteptarea!” şi cu binecunoscutul răspuns al Elenei, colega noastră: „Suntem deştepte!”. Ce o fi vrut să însemne asta, că ne-am trezit, sau că ne dă inteligenţa afară din casă? Niciodată nu am întrebat-o pe Elena la ce se gândea când răspundea astfel. Oare ce mai face? N-am văzut-o de când am terminat liceul, n-a fost nici anul trecut, la întâlnirea de 10 ani…

Tot povestind, fetele se trezesc în vârful vârfului, mai sus de aici nu ai unde să ajungi, poate doar dacă te-ai urca în cel mai înalt dintre brazi. Privind de jur împrejur, doar munţi, acoperiți de păduri colorate de la verde pal la un ruginiu ce-ţi aminteşte de „pădurea de aramă” din basmele româneşti, o adevărată toamnă de basm în faţa ochilor lor uimiţi, atâta frumuseţe ţi se înfige în suflet şi parcă doare puţin. În partea dreaptă, un pârâu sare din piatră în piatră, parcă s-ar lua la întrecere cu el însuşi, într-o veşnică alergare spre poalele muntelui, pentru a deveni una cu râul din vale şi a străbate ţara împreună, spre Marea cea Mare…

  • Nici nu-mi mai pare rău dacă mor, am apucat să trăiesc clipa asta, nu ştiu dacă într-o viaţă de 80 de ani voi mai trăi alta la fel de intensă. Te rog să nu-i spui asta lui Marius, zâmbeşte Cătălina.
  • Adică să nu-i spun că, clipa cea mai intensă ai trăit-o aici, cu mine, şi nu cu el?
  • De fapt nu cu tine, cu natura, cu viaţa asta care palpită de pretutindeni, cu iepuraşul acela care tocmai s-a ascuns în tufiş şi cu păsările ce îngână un cântec mititel, păsări ce n-au plecat nicăieri, stau aici şi îndură greul iernii, împreună cu

Cătălina ia seama că e destul de târziu, aşa că schimbă registrul vocii:

  • Oricât ar fi de frumos, cred că ar trebui să ne grăbim, suntem cam departe şi nu mai este mult până când soarele apune. Ştii ceva, nu am idee de ce, dar în acest moment, am impresia că soarele de fapt răsare, parcă… „Soarele răsare la apus” ar fi un titlu de film interesant, nu? Uite, toată marea aceea roşie în care se scaldă, mie mi se pare că de acolo se ridică, nu merge la culcare. Cred că iar vorbesc prostii, uite acolo o cărare, s-ar putea să ajungem jos mai repede decât pe unde am urcat.
  • Bine, haide. Eu sunt primaaa! Se lasă Laurenţia la vale, ca un copil fără nicio grijă, o Laurenţie de acum 20 de ani. Face paşi mari, tufele de zmeur o lovesc peste faţă, dar nu-i pasă, e fericită, o fericire ce vine de pretutindeni şi de nicăieri, de fapt e fericirea pe care o purtăm cu toţii în suflet, dar căreia nu-i dăm voie să ţâşnească la suprafaţă, de parcă ne-ar fi frică de durerea ce o produce penetrând straturile sufletului nostru amorţit, dezobişnuit  de a fi îmbăiat în valurile ce vin şi cresc şi sunt tot mai puternice, care te fac să strigi în gura mare: „Sunt fericiiit!” Iar dacă, din întâmplare cineva e prin preajmă, ne străduim să ne retragem cât mai repede sub carapacea care ne face „oameni normali”, adică la fel cu vecina, cu colegul de serviciu sau de apartament, chiar dacă ne dăm seama că suntem cu totul şi cu totul altfel. În timp ce coboară vijelios pe cărarea destul de abruptă, Laurenţia se miră de gândurile ce-i trec prin cap, nu s-a mai surprins demult  cu o asemenea stare de fericire şi nu ştie de ce trebuie neapărat să disece firul în patru, ar putea să fie fericită şi atât.

Paşii Cătălinei nu se mai aud, aşa că stă s-o aştepte. După două minute lungi, Laurenţia se întoarce pe cărare, ceva nu este în regulă. Mai merge 50 de metri, și o găsește pe Cătălina, care stă pe jos şi strânge din dinţi.

  • Ce-ai păţit?
  • Sunt bine, doar că, cred că mi-am luxat glezna. Mă doare îngrozitor, am căzut de durere şi nu pot pune piciorul pe pământ. Ce ne facem?
  • Nu-ţi face griji, te ajut eu, uite, de aici se vede casa femeii aceleia ciudate, să ajungem măcar până acolo.
  • De ce oare tot timpul eu trebuie să fiu cea ajutată? Tu eşti puternică, eu sunt bolnavă şi împiedicată. Ce n-aş da, ca măcar odată, eu să fiu cea care te salvează pe tine.
  • Scuipă-ţi în sân, fato, ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti…
  • Dar eu chiar îmi doresc să-ţi fiu de ajutor, de când mă ştiu, tu ai fost cea care m-a salvat pe mine, cea care a stat cu mine la infirmerie când aveam varicelă în clasa a X-a, două săptămâni întregi.
  • Şi ce bine ne-am distrat, ai uitat? Atâta doar că eu mergeam la şcoală, pe când tu, huzureai toată ziua.
  • Ce mai huzur, plină de bube şi cu febră!
  • Bine, bine, uite, ţi-am făcut un băţ, ţine-te cu cealaltă mână de mine şi să mergem… Nu te las eu singură pe munte.

Şontâcăind pe cărarea abruptă, ţinându-se de toate tufele, cele două tinere coboară anevoie, iar casa femeii abia se mai zăreşte, soarele e deja de cealaltă parte a muntelui.

Satul se vede vag în depărtare, parcă ar fi o turmă de licurici ieşiţi la păscut în noapte.    S-a lăsat şi frigul, dar cele două prietene nu simt nimic, Laurenţia opintindu-se din greu pentru a prelua cât mai mult din greutatea Cătălinei, iar aceasta, aproape de capătul puterilor, trebuie să facă pauze dese, drumul i se pare nesfârşit, iar cu ţopăiala ei într-un picior, parcă nu va mai ajunge în veci la casa cu  o mică luminiţă la fereastră şi cu fuiorul subţire de fum ce leagă hornul de cer.

  • Gata, nu mai pot! Trebuie să mă opresc. Lasă-mă aici, mă găseşti mâine dimineaţă, se smiorcăie rănita.
  • Să ştii că-i o idee bună. Merg până la casa femeii, şi o rog să mă ajute. Tu odihneşte-te până atunci şi să-mi răspunzi de câte ori te strig, ca să ştiu în ce direcţie eşti. Nu-ţi fie frică, voi veni imediat înapoi. Singură, cobor mult mai repede.
  • Bine, du-te… Sper că nu sunt lupi pe aici…
  • Taci, probabil lumea din sat ne caută deja, o să fie bine, să vezi!
  • Paa! Nu sunt fricoasă, voi fi exact în acest loc când te întorci, nici măcar nu mă pot mişca.

Laurenţia o ia la goană înspre casa ce în curând va dispărea în întuneric, dacă nu se grăbeşte. Crengile troznesc sub paşii ei grăbiţi, frunzele strivite scot un fel de „Aaah!”, de parcă trecerea ei tumultuoasă le-ar produce durere, dar Laurenţia are un singur ţel, şi anume acela de a-şi salva prietena cea mai bună şi poate singura adevărată. Brusc, casa a dispărut, nu ştie dacă direcţia pe care merge e cea bună, dar continuă, nu are de ales. Din minut în minut o strigă pe Cătălina, al cărei răspuns e tot mai slab, pe măsură ce se îndepărtează de ea. „Dă Doamne să găsesc casa şi s-o mai aud pe Cătălina!” se roagă Laurenţia cu ochii în lacrimi, ea, cea care nu plânge niciodată, cea mai curajoasă dintre ele două, de astă dată cu nervii la pământ şi epuizată fizic, de cât şi-a cărat prietena prin pădure.

Nu-i vine să-şi creadă ochilor, după un copac uriaş , iată luminiţa de la fereastra femeii. Laurenţia năvăleşte  ca un buldozer în uşa căsuţei care parcă se deschide singură, iar Ana apare nu prea mirată în prag.

  • Vă aşteptam. Unde-i fata cealaltă?
  • Repede, să mergem după ea, şi-a luxat o gleznă şi am lăsat-o pe cărare. Sper să o mai găsim. Ai o lanternă?
  • Da, stai să iau şi o faşă, să-i leg piciorul, zice Ana, în timp ce sfârtecă mâneca unei cămăşi. Din ce parte ai venit?
  • Păi… de-acolo, arată Laurenţia o direcţie imprecisă. Doamne, nu mai ştiu exact de unde am venit. E noapte, nu se mai vede nimic. Cătălinaaa! strigă ea disperată, dar numai vuietul pădurii îi răspunde .

Continuă să strige, un strigăt ce numai o mamă îl poate scoate pentru puiul ei aflat în primejdie, întotdeauna a simţit că e un fel de mamă pentru Cătălina, fetiţa ce a fost văduvită de dragostea mamei adevărate încă de când avea doar câţiva anişori.

  • Daaa! Un răspuns de departe, dar care le arată încotro s-o apuce.

Bucuroasă nevoie mare, Laurenţia urcă muntele, de parcă ar fi dimineaţă, iar ea ar fi odihnită şi gata de o nouă excursie. Ana se ţine după ea, nici nu au nevoie de lanternă, ochii li s-au obişnuit cu întunericul. Cătălina e exact în locul în care o lăsase, doar că acum, când e noapte, arată cu totul altfel. Întâlnirea lor e de-a dreptul impresionantă, fiecare se bucură peste măsură, una că n-a rămas singură noaptea în pădure, iar cealaltă că a fost în stare să aducă ajutoare şi să-şi găsească partenera de joacă din copilărie, prietena pe care a ajutat-o de nenumărate ori de-a lungul timpului, veghind asupra ei ca un adevărat înger păzitor.

Peste puţin timp, cele trei femei sunt din nou la căsuţă, Cătălina cu glezna pusă la loc de Ana cea pricepută, şi care nu pare nebună deloc. Cartofi copți cu moare de varză e cea mai apetisantă cină la care puteau spera cele două tinere, ce stau una lângă alta, ca doi pui de rândunică în cuibul de la marginea streaşinei.

  • Te mai doare?
  • Foarte puţin, dar când mi-a pus glezna la loc, era să fac pe mine de durere. M-a uns cu untură de porc, ai văzut? O căută pe cealaltă salvatoare a ei cu privirea, trimiţându-i un zâmbet mare cât roata carului, cât recunoştinţa ei pe care nu mai ştie în ce fel s-o manifeste. Ana îşi face de lucru cu spălatul vaselor, apoi zice:
  • Ar fi bine ca la noapte să dormiţi aici, piciorul tău nu e gata de drum. Sunteţi prea obosite să mergeţi până în sat, chiar dacă în curând o să vină cineva după voi. După cuptor este loc destul, şi e cald. Eu o să dorm aici după uşă, pe laviţa asta.

Fără prea mari remuşcări că iau locul cel bun de dormit al Anei, cele două prietene se înţeleg dintr-o privire, şi sunt de acord să rămână aici peste noapte. În aceeaşi clipă, nişte bubuituri în uşă le fac să tresară.

  • Femeie, eşti acasă? Deschide uşa! Se aude o voce groasă şi autoritară de afară.
  • Da’ ce ai, de strigi aşa? Nu vezi că am musafiri? Răspunde Ana, brusc ţâfnoasă, în timp ce lasă vederii fetelor un soi de uriaş rural, cu mustăţi şi pălărie de postav. Dând cu ochii de cele două tinere ce stau ca două mirese pe lădoi, după masă, uriaşul devine instantaneu politicos:
  • Bună seara, bine că sunteţi tefere. Varvara m-a trimis să vă caut, vă mai caută şi alţi vecini. Da’ de ce n-aţi coborât mai devreme de pe munte? Că acuma se face seară mai devreme, e toamnă…
  • Prietena mea şi-a luxat glezna, așa că am coborât foarte încet. Noroc cu Ana, care m-a ajutat să o aduc până aici şi a şi doftoricit-o. Am hotărât să dormim aici în noaptea asta, e mai bine să coborâm mâine dimineaţă, pe lumină. Vă rog să-i spuneţi mătuşii Varvara că suntem bine şi că ne pare rău că i-am provocat neplăceri. Aşa îşi încheie Laurenţia speach-ul oficial pentru care se ridicase în picioare, după care se aşează din nou pe lădoi.
  • Da, cred şi io că-i mai bine să dormiţi aici, zice şi Victor, pentru care perspectiva coborârii în sat având după el două orăşence, dintre care una cu glezna luxată, nu era deloc roz. No, atunci io plec, noapte bună, mai zice el, uitându-se în treacăt şi la Ana, care parcă era musafir în propria casă, redevenise timidă şi aproape invizibilă, aşa cum era de obicei. Nu mai zice nimic despre orăşenii ce n-ar trebui să urce singuri pe munte, cu toate că rotiţele creierului lui de pădurean se cam învârt şi-i dau ghes s-o spună. Trage uşa după el, dispărând în noaptea neagră, silueta lui uriaşă se mai zăreşte numai un pic, luminată la colţul ferestrei de luna galbenă, cocoţată în vârful unui brad.

După plecarea lui Victor, fetele se cuibăresc îmbrăţişate după cuptor, n-au mai dormit împreună de o grămadă de  timp, poate de pe vremea când, într-o excursie fiind, tot Laurenţia fusese salvatoarea, Cătălina venea în fugă, urmărită de doi câini de la o stână. Prezenţa de spirit a Laurenţiei fusese şi atunci binevenită, se aplecase jos după un lemn, gest care i-a făcut pe cei doi câini să bată în retragere. Cătălina parcă simte şi acum bătăile nărăvaşe ale inimii ei mititele, şi marea bucurie când a văzut că cei doi câini au fost alungaţi.

Laurenţia respiră uşor şi egal, semn că a adormit, dar Cătălina nu poate lipi genele, toată această zi i-a dat emoţii cât pentru o viaţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a primit vestea bolii   ce-i macină tinereţea, cât de îngrozitor şi de nedrept i s-a părut tot ce i se întâmplă, câte nopţi a stat trează până în zori, făcând planuri  cum să lase ea scrisori fetiţelor pentru fiecare aniversare a lor, până la 18 ani… Acum, se străduieşte să se facă bine, urmează tot felul de tratamente naturiste, dar nu i se mai pare atât de înspăimântătoare plecarea „dincolo” mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, sau decât ar fi normal.

De când a aflat că a avut un frate mai mare ce n-a apucat să meargă nici măcar la şcoală, parcă nu-i mai este atât de greu să se gândească la propria plecare, parcă are pe cineva care s-o aştepte „acolo”, în locul acela dintre vieţi. Nici prin cap nu-i trece că suntem prizonierii unei singure vieţi, pe care dacă n-o trăim după toate preceptele, ne aşteaptă iadul. Ar fi prea trist şi fără sens, atunci unde pleacă cei ce sunt doar nişte copii, ce n-au apucat să guste nicio picătură din viaţă, fie ea dulce sau amară?

Oare ce vom mai afla mâine? Varvara ne-a promis încă o poveste, fu ultimul gând al Cătălinei, înainte ca somnul să o cuprindă şi pe ea în braţele lui voluptoase…

Când soarele răsare la Apus – fragment de carte

 

CAPITOLUL al II-lea

 Vestea

    Soarele s-a lăsat aşteptat câteva zile, dar iată că în sfârşit vremea depresivă îşi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă gândurile negre şi privirile posomorâte. E abia ora 11, dar cele câteva terase ce se închiseseră provizoriu din cauza vremii neprietenoase s-au umplut din nou de oameni, bucuroşi să mai petreacă puţin timp afară, înainte ca temperatura să devină imposibil de suportat , iar centrul oraşului să devină mai trist, atunci când mesele şi scaunele vor fi strânse şi puse la păstrare, până la primăvară.

Pe băncile din parc, bunicuţe vesele şi mămici cu copilaşi foarte mici stau la taclale în modul cel mai firesc cu putinţă, chiar dacă se cunosc doar de câteva minute. Copiii sunt numitorul comun, ei le dau subiecte de discuţie uneori în contradictoriu, dar până la urmă fiecare pleacă acasă tot cu ideile ei, sau, în cel mai fericit caz, împrumutând câte puţin din cele auzite, în ceea ce priveşte alăptatul, colicii, sau alte subiecte de mare interes, în funcţie de vârsta micuţilor ce se joacă fără nicio grijă, sau dorm în cărucioare mai mult sau mai puţin sofisticate.

Cătălina trece îngândurată printre grupurile ce s-au format pe vârste (ale copiilor, dar şi ale doicilor) sau pe simpatii (la fel). Nu demult, făcea parte şi ea din acest peisaj, venea zilnic cu fetiţele la plimbare şi avea chiar prietene printre mămici. Chiar o caută acum pe una dintre ele, dar nu o vede nicăieri, aşa că hotărăşte să se reîntoarcă la muncă, poate Laurenţia va fi mai târziu în parc. Nu vrea să o sune pe mobil, ceea ce vrea să-i spună e prea personal pentru a putea fi comunicat la telefon, aşa că preferă să mai treacă peste două ore prin parc, atunci când se va întoarce acasă.

  • Mamiii! Aude două voci dragi şi cunoscute, iar Miruna şi Sabina apar în fugă de pe o alee, secondate de tatăl lor, mândru nevoie-mare de propriile progenituri ce se lipesc de mama lor, fiecare îmbrăţişându-i câte un picior.
  • Vai, frumoasele mele, de unde aţi apărut? Se apleacă spre ele şi le pupă pe rând, aranjându-le codiţele pe care Marius cu siguranţă s-a străduit mult ca să le facă perfect, însă, ca de obicei, nu i-a prea reuşit.
  • Am venit cu ta-ti! silabiseşte Sabina, ea e de obicei purtătoarea de cuvânt, Miruna fiind mai timidă şi mai puţin pricepută în ale vorbitului, dar ochişorii ei albaştri nu au nevoie de nicio vorbă, parcă îţi mângâie sufletul, atunci când se uită la tine.
  • Hello! Ce faci prin parc? Vezi că ai „famelie” mare de întreţinut, nu trage chiulul! Se apropie şi Marius, numai un zâmbet la vederea singurei femei de pe lumea asta care i-a furat inima şi o ţine într-un loc tainic, doar de ea ştiut, captivă pe vecie.
  • Ei, am ieşit şi eu să iau o gură de aer, prea era atmosfera încărcată în birou, Sorana se plânge ca de obicei, parcă ar fi singura persoană de pe planetă ce are tot felul de greutăţi. Dacă fac cumva vreo observaţie, ceva de genul că depinde doar de ea să le dea jos din spate, că nu o obligă nimeni să se erijeze în salvatoarea tuturor membrilor familiei ei, se îmbufnează de parcă am fi la grădiniţă şi i-aş fi furat iepuraşul … Ei, unchiule, şi tu eşti aici? E vreo reuniune de familie, iar eu nu ştiu?
  • Ce faceţi, găluştelor? Se adresează George întâi fetiţelor ce-l privesc zâmbind, în timp ce le ciufuleşte părul rebel. Mi se pare mie, sau aţi mai crescut un pic de ieri? Ei, ce să fac, am venit şi eu, ca pensionarii, să mă mai bucur de ultimele raze calde, înainte de a intra la hibernat.
  • Bine, eu v-am lăsat, cineva trebuie să şi muncească în familia asta, zice Cătălina zâmbind, în timp ce se îndepărtează cu paşi uşori, de balerină.
  • Bună, unchiule, nu te-am văzut azi, ai plecat devreme de acasă, observă Marius, cu ochii după soţia lui, ce din spate pare o adolescentă ce nu a părăsit încă băncile liceului. E mândru de ea şi de fetele lor, i se pare o fericire să se trezească în fiecare zi lângă o frumuseţe de femeie, care i-a mai dăruit şi două fiice perfecte.
  • Da, am fost şi pe la piaţă, am luat mai multe. O să încropim o masă pe cinste!
  • Bine, noi mergem spre casă, mai stai?
  • Da, e prea frumoasă ziua asta pentru ca s-o petrec în casă, mai rămân pe aici, poate vine careva să facem un şah.
  • Paa, Geoge! zic fetele în cor, începând să alerge spre poarta parcului. Ar mai vrea să rămână aici, dar ştiu că degeaba se pisicesc în faţa lui tati, el ştie cel mai bine ce trebuie făcut, aşa că  s-au obişnuit să-l asculte, fiindcă întotdeauna are nişte surprize nemaipomenite pentru ele.

Ajunsă înapoi la serviciu, Cătălina încearcă să-şi adune gândurile, să termine proiectul la care lucrează de două săptămâni, dar  prin faţa ochilor i se perindă holurile spitalului şi privirea îngrijorată a doctoriţei care-i dăduse o veste atât de îngrozitoare. Cu toate că trecuseră deja câteva zile de la această întâmplare, nu reuşise să-i vorbească lui Marius despre cele ce o frământau. Spera să o întâlnească azi pe Laurenţia, poate îi va da ea curajul ca să scape o dată de povara veştii rele pe care o poartă singură în suflet.

Poate ar fi mai bine să-i spună lui George, el e mai înţelept   şi precis bănuieşte ceva, de două ori    i-a dat ocazia să-i vorbească, dar ea s-a prefăcut  a nu pricepe, lăsându-l în continuare cu presimţirile lui negre, ce nu-l înşeală niciodată.

Soarele începe să coboare spre orizont, zilele sunt tot mai scurte, iar inima Cătălinei e parcă strânsă într-un corset de sârmă ghimpată, simte că dacă nu spune cuiva, o să-i pleznească, împroşcând în toate părţile cu sânge, acel sânge despre care tocmai a aflat că ceva nu e în regulă cu el, prea multe globule albe…

Ceasul de pe peretele din faţa Cătălinei arată ora 4,30, gata, programul s-a sfârşit, poate să plece fără nicio mustrare de conştiinţă, poate doar aceea că în ultimele zile s-a uitat mai mult pe fereastră, aşteptând să-i vină  inspiraţia ce parcă stă ascunsă undeva, în spatele unei uşi a cărei cheie a pierdut-o. De obicei, termina orice proiect în timp record, primea întotdeauna cele mai grele teme. Acum însă, stă prostită în faţa laptopului şi totul i se pare foarte greu şi de nerezolvat.

Cu o mişcare  rapidă, înşfacă pardesiul de pe cuier, o  salută  pe Sorana din cadrul uşii şi o ia literalmente la goană, trebuie să o întâlnească pe Laurenţia, parcă asta ar fi salvarea ei. Lumea din parc s-a rărit, doar câţiva copii se mai hârjonesc pe ici pe colo, iar pe faţa Cătălinei apare un mic zâmbet, în momentul în care o zăreşte de la depărtare pe Laurenţia, ce-şi plimbă bebeluşul care doarme fără nicio grijă în căruciorul împins cu drag de mama lui.

  • Laurenţia! Nu se abţine să n-o strige, cu toate că mai are doar cincizeci de metri până s-o ajungă.
  • Hei! De unde ai apărut, străino? Nu te-am văzut din secolul trecut.
  • Ei, am fost cam ocupată, dar zilele astea te-am mai căutat de două ori şi nu erai în parc.
  • Da, nu am fost, Sergiu a fost puţin bolnăvior, dar acum e bine. Uite ce frumos doarme, i-l arată mândră prietenei celei mai bune pe dolofanul de 9 luni ce se află în lumea viselor.
  • Şi tu? Ce-ai mai făcut? Cum te simţi, din nou la muncă? Nu că acasă ai fi stat degeaba, dar aşa se spune.
  • Cu munca e bine, dar am o veste tare proastă, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

Abia acum Laurenţia o priveşte mai cu luare-aminte pe tânăra din faţa ei, observând cearcănele şi faţa trasă a acesteia.

  • Hai să stăm pe o bancă, nu arăţi prea bine, o ia de mână şi o conduce spre cea mai apropiată bancă, încă încălzită de ultimele raze ale soarelui, ce se pregăteşte să dispară printre copacii seculari.
  • Am leucemie!…
  • Ai auzit?
  • Da, am auzit, dar nu pot procesa. Nu se poate, trebuie să fie o greşeală. Tu eşti o fată sănătoasă tun, întotdeauna ai fost aşa. Eu eram cea care tot timpul răcea şi făcea pneumonie. Cine ţi-a spus aşa o enormitate?
  • Doctoriţa Sturza. Mi-am făcut nişte analize de rutină, săptămâna trecută.
  • Vai, nici nu ştiu ce să-ţi spun, draga de tine… Vai, fetiţele tale… şi Mariuus, începe Laurenţia să bocească!

Văzându-şi prietena în asemenea hal, Cătălina e cuprinsă de un val de curaj, îşi dă seama că de fapt ea e cea care trebuie să o îmbărbăteze pe Laurenţia şi nu invers.

  • Stai, fată, că n-am murit încă. Şi s-ar putea să nici nu mor, cel puţin nu din pricina asta. Poate analizele au fost greşite, sau e o formă mai uşoară, aşa zicea doctoriţa. Trebuie să merg să le repet săptămâna viitoare. Laurenţia îşi ridică privirea, abia acum dându-şi seama că ea e cea care trebuia să ofere consolare, nu să fie consolată. Ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gestul pe care Cătălina îl cunoştea prea bine încă din copilărie, gest care o face pe prietena ei să-şi recapete stăpânirea de sine şi curajul de a-şi privi în ochi sora, aşa cum îşi spuneau în liceu.

Se cunosc din clasa I, când Laurenţia a apărut în clasă de mână cu mama ei, care a condus-o până la bancă, apoi a dat să plece, moment în care fetiţa s-a pus pe plâns. Cătălinei i s-a făcut milă de colega ce apăruse la două săptămâni după începerea şcolii şi a chemat-o să stea împreună în bancă.

  • Haide, Lau, nu mai plânge, aici nu venim cu mama, avem multă treabă, trebuie să învăţăm o groază de lucruri.
  • Eu nu sunt „Lau” sau cum vrei să-mi mai zici, pe mine mă cheamă La-u-ren-ţia! Se sumeţeşte fetiţa, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gest pe care-l mai foloseşte şi acum, când e cuprinsă de panică.

Au fost colege de bancă timp de 12 ani, prietenia lor nu a fost zdruncinată de nicio furtună. Marele lor noroc a fost că nu s-au îndrăgostit niciodată amândouă de acelaşi băiat, poate atunci ar fi sărit scântei, iar relaţia lor s-ar fi răcit. Era ca un consemn, dacă una din ele povestea despre un băiat anume, cealaltă îl privea doar ca pe un amic, distrându-se amândouă pe seama multor colegi ce „le ceruseră prietenia” cum se spunea pe vremea lor.

La amintirea primei lor întâlniri, Cătălina zâmbeşte doar cu inima, fiindcă faţa ei e împietrită, nu reuşeşte nici o grimasă care să exprime fericirea sau măcar buna-dispoziţie.

  • Ce a spus Marius? Se trezeşte întrebând Laurenţia, punând fără să ştie sare pe rană cu întrebarea ei.
  • Păi tocmai asta e, Marius încă nu ştie nimic. M-am tot gândit cum să-i spun, dar niciun scenariu nu mi s-a părut destul de bun. Cred că şi el şi George bănuiesc ceva, dar niciunul nu spune nimic, parcă aşteaptă de la mine să le lămuresc situaţia.
  • Încurcată treabă! Eu cred că cel mai bine ar fi să mergi acasă şi să le spui pur şi simplu, nu poţi ţine pentru tine un asemenea secret, care până la urmă tot va ieşi la iveală.

Vorbe frumoase…

O prietenă care tocmai a terminat de citit cartea mea, mi-a trimis un email atât de frumos încât nu mă pot abţine să nu mă laud, aşa că iată mai jos corespondenţa dintre noi…

„Draga mea,
Iti  multumesc ca m-ai facut părtaşă la o astfel de experienţă, experienta pe care mi-as dori sa o am si eu macar o data in viata!
Mare curaj ai avut sa pleci pe un drum necunoscut, atatia amar de kilometri, printre necunoscuti! Mare admiratie pentru familia ta, care te-a sustinut atat de mult pe parcursul drumului si nu numai!
M-am bucurat nespus sa am timpul necesar sa citesc aceasta carte, pentru ca …eu nu am timpul meu. Eu am timpul copiilor, a sotului, al parintilor…etc. Al meu se tot ascunde pe undeva…dar uite ca acum a aparut : pe drumul spre Barlad si inapoi, in weekendul Rusaliilor, am reusit sa parcug majoritatea paginilor, asa cum o faceam pe vremuri(mancand efectiv cartile pe paine). Au mai ramas cateva pagini pe care, in sfarsit , le-am parcurs furand din timpul de munca(dar sunt convinsa ca nimeni nu s-a suparat 🙂
Cartea e…minunata!
Descrierea experientelor fizice , dar mai presus a trairilor interioare o fac deosebita, cu atat mai mult cu cat eu insami am astfel de trairi si de ceva vreme incoace ma analizez mereu prin prisma aceasta.
Pot sa spun cu mana pe inima ca am ras copios, dar in acelasi timp am plans alaturi de tine. Inclusiv pentru catelusa pierduta(stii, in 2000 am pierdut si eu un catel-pur si simplu nu a mai venit acasa…si inca si azi sper sa il revad-inclusiv in Budapesta, in 2009, am strigat dupa el-Fredy!).
Stilul sugubat in care ai descris anumite momente/chiar si criticile facute anumitor persoane/situatii aduce a Creanga al nostru, iar experienta in sine a drumului, trairile interioare si dialogurile cu sine/cu Divinitatea au ceva din Coehlo(in special Alchimistul). Descrierea atat de minutioasa a peisajelor te duc cu gandul la Hogas…e uimitor cum ai reusit sa combini aceste stiluri intr-o singura carte FOARTE BUNA!
Mi-as dori sa vad cartea ta vanduta in mii de exemplare, si nu doar pentru bani, ci pentru calitatea scrisului si pentru experienta impartasita. E o experienta unica si cred ca „deschizatoare de inimi/suflete”-e ceea ce majoritatea oamenilor au nevoie ca sa inteleaga sensul adevarat al vietii.
 Stii, inainte sa aflu de Gheorghe(imi aduc aminte ca mi-ai scris „Nu te indragosti, vei avea o deceptie!”-nu am stiut la ce te referi), ma pregateam sa ti scriu in prezenta o sugestie pe care cel mai probabil ai mai primit-o: aceea ce a „scrie” o carte in imagini , cu experienta de pe Camino de Santiago. Asa ca mi-am inghitit si eu lacrimile cand am citit ca nu mai e. Dar pot sa spun cu mana pe inima ca am „vazut” cu ochii mintii ceea ce ai vazut si tu.
In final, te felicit din nou atat pentru curajul de a porni pe un astfel de drum, dar si pentru curajul de a scrie  o carte (stiu cum e, a mea inca asteapta „inspiratia” si timpul..), si nu orice fel de carte, ci O CARTE FOARTE BUNA!
Trebuie sa iti marturisesc ca deja am promis cartea la doua dintre cele mai bune prietene ale mele, asa ca daca cumva mai ai exemplare, te rog mult sa imi spui, as vrea sa cumpar si sa le fac cadou(una dintre prietene chiar isi doreste sa mearga pe Camino).
Te pup si astept cu interes urmatoarea carte!
Cu drag,
Ligia”
„Dragă Ligia,
Citind elogioasele tale cuvinte, mă simt de parcă nu este vorba despre mine, parcă altcineva ţi le-ar fi inspirat. Chiar mi-au dat lacrimile, cred că m-ai apreciat mai mult decât merit.
Probabil tu trebuia să vii la lansarea cărţii, unde, oameni de meserie, mai mult au hăcuit-o decât au apreciat-o, au spus ca nu este o carte de spiritualitate, că nu are descrieri extraordinare… etc.
După o vreme însă, cartea mea era lângă Osho în librărie, semn că cineva totuşi o citise şi o pusese acolo unde merita, adică lângă cărţile de suflet, fapt care m-a umplut de mândrie.
Cuvintele tale mă ambiţionează să termin şi cea de-a doua carte, pe care voi avea grijă să o lansez cu oameni care au înţeles cu adevărat ceea ce am vrut să transmit.
Mai am câteva exemplare, dacă mai doreşti să dăruieşti şi altora cartea mea.
Te pup,
şi-ţi mulţumesc încă o dată, vorbele frumoase nu se găsesc pe toate drumurile”
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Când Soarele Răsare la Apus-fragmentul al II-lea

O sa scriu mai rar pe blog, fiindcă vreau să termin cartea. Aveți în continuare fragmentul al doilea.

  • Bună seara, dragii mei! Vai, ce dor mi-a fost de voi!
  • Atunci, de ce nu ai răspuns la telefon? Te-am sunat de cel puțin cinci ori, face Marius o mutră supărată, dar ea știe că niciodată soțul ei nu se supără cu adevărat pe ea sau pe fetițe. E un om atât de bun, încât toată lumea îl ia de fraier, niciodată nu poate spune nu, cuiva care-i cere ajutorul.
  • Aa, telefonul… Hmm! O fi prin geantă, știi și tu cum e cu gențile femeilor, niciodată nu găsești ceea ce cauți… Să vedem… A, da, uite-l aici, dar din păcate s-a descărcat, e mort. Vezi, de aceea nu ți-am răspuns.
  • Bine, bine, dar puteai să suni tu, am fost de o mie de ori în infern neștiind de ce întârzii, tu care vii întotdeauna acasă la ora exactă, că pot să-mi fixez ceasul după tine. Ia spune, pe unde ai hoinărit, de ai uitat complet de noi?
  • Să vezi, a început să plouă și mergând așa, la întâmplare, am nimerit într-un cartier de țigani. Știai că există așa ceva în orășelul nostru? Pentru mine a fost o surpriză… Și… am hălăduit cam mult pe acolo, până a apărut un taxi. Nu aveam nici cea mai mică idee care este drumul spre casă.
  • Pare cam cusută cu ață albă, dar cum te știu fată bună, uite, ți-am păstrat și ție un pic de ghiveci cu piure de cartofi. Va trebui să mănânci piureul rece, te așteaptă cam demult.
  • Ce faceți, iubitele mele? Se întoarce Cătălina către cele două păpuși de doi anișori ce-și ițesc capetele crețe cu părul parcă tocmai atunci luat de pe bigudiuri, care-și privesc mama cu niște ochi mari, doi albaştri şi doi negri, copii fidele ale ochilor tatălui şi mamei lor.
  • Mama! Mama! Noapte! Spun ele învălmășit, bucuroase că mama a ajuns în sfârșit acasă, nu s-a rătăcit prin noaptea cea neagră. Cine știe ce gânduri mititele trec prin căpșoarele lor cârlionțate, oricum, acum ceața s-a destrămat, mama e acasă, totul este bine pe pământ.

Cătălina mănâncă puțin, ca să nu-l supere pe Marius, apoi le ia pe fete pentru a le pregăti de culcare. Pijamalele sunt pe marginea patului, gata să le înfășoare cu moliciunea lor bumbăcoasă: una cu pisici, iar cealaltă cu pitici.  Sabina și Miruna sunt fericite, abia așteaptă ca mama să le pună pijamalele și să le citească povestea preferată, aceea cu Fetița urâtă.

Chiar înainte ca fetele să se nască, citise o carte cu o familie ce avea doi gemeni, dar care fusese sfătuită să nu-i îmbrace la fel și nici măcar să nu primească aceleași recompense deodată. Trebuia ca cei doi copii (băieți în acest caz) să-și dezvolte propria personalitate, să nu se regăsească doar ca două jumătăți ale aceleiași portocale, iar momentul în care vor pleca fiecare pe drumul lui în viață să nu fie unul  dureros. Ideea i s-a părut bună, iar acum o pune în practică, cu cea mai mare seriozitate. Pe Marius l-a convins mai greu, dar e și el de acord că e mai bine ca Miruna și Sabina să știe încă de acum că sunt două  ființe separate, nu se îmbracă la fel și nici măcar nu mănâncă același fel de mâncare. Asta cu mâncarea a venit în mod natural, fiecare preferă altceva, așa că bucătarului îi este destul de greu să le mulțumească pe amândouă, dar se străduiește din răsputeri, doar e tăticul lor.

După încheierea celor doi ani în care mama a stat cu fetițele, au hotărât de comun acord că e mai bine ca ea să se întoarcă la serviciu, acest lucru ajutând-o și pe ea din punct de vedere psihic, fiindcă după doi ani în care ai văzut doar scutece și poponețe de copii mai ai nevoie și de altceva, măcar pentru ca să n-o iei razna, chiar dacă zâmbetul copiilor tăi nu poate fi întrecut de nicio lucrare urgentă de dus la bun sfârșit. Cătălina e designer la cea mai importantă firmă din oraș, câștigul ei fiind mai substanțial decât al lui Marius, motiv pentru care el e cel ce a rămas acasă pentru cel puțin un an, până când cele două ghemotoace vor fi primite la grădiniță. Nu s-a pus problema creșei, prea mulți copii bolnavi acolo, când au fost într-o vizită pentru a vedea care sunt condițiile, copiii i-au întâmpinat tușind în cor, așa că s-au grăbit să plece înainte de a lua cu ei acasă niscaiva virusuri sau bacterii.

Urcând scările ce scârţâie familiar sub paşii ei  grăbiţi, Cătălina se gândeşte cum să-i dea lui Marius vestea pe care încă nici ea nu e în stare să o accepte şi mai ales să-i facă faţă. „Lasă că-i spun mâine, mai am timp să mă gândesc cum s-o fac mai puţin îngrozitoare” îşi spune tânăra femeie în gând, în timp ce fetiţele o privesc de jos în sus, exact la fel cum cu puţin timp în urmă o privise şi Steluţa, fetiţa rătăcită în cartierul de ţigani. Cu un oftat, le ia pe cele două păpuşi în braţe, le ajută să-şi îmbrace  pijamalele, apoi le pune în pătuţuri, pentru a asculta „povestea de noapte bună”, aşa cum le-a obişnuit încă de când erau foarte mici.

Fetiţele au adormit foarte repede, lăsându-i câteva minute doar pentru ea, înainte ca Marius să urce la etaj.  Cătălina stă în faţa oglinzii, privindu-se de parcă acum se vede pentru prima dată, i se pare că până în această clipă ochii i-au fost acoperiţi cu un văl ce-i lăsa doar o fantă îngustă prin care să observe lumea. Adevărul este că nu s-a prea ocupat ea până acum cu observarea lumii, era mult prea preocupată de familia, iar mai nou, din nou, de cariera ei. Intruziunea în cartierul ţigănesc a adus-o cumva cu picioarele pe pământ, dându-şi brusc seama că sunt oameni care trăiesc de azi pe mâine, oameni care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii, au avut doar neşansa de a se naşte într-un anume loc. Alungând cu un gest aceste gânduri, se îndreaptă spre baie, parcă încă simte frigul ce nu demult îi pătrunsese până în suflet, dă drumul la apa fierbinte şi se strecoară în cada veche, de bronz, minunat alcătuită, o piesă rară, din vremurile de demult, susţinută de labe de leu.

„ Trebuie să vindem casa asta, e prea multă bătaie de cap cu renovarea ei” fu ultimul ei gând, înainte de a adormi în susurul plăcut al apei.

  • Ce faci, iar vrei să te îneci în cadă?

Cu un prosop mare si pufos, Marius o aştepta să iasă din apa ce începuse să se răcească. Mulţumită şi somnoroasă, uitând pe moment de necazurile ei, Cătălina se înveleşte în prosop, apoi se îndreaptă maşinal spre patul uriaş ce se potriveşte la fix cu restul încăperii, somptuoasă şi neverosimilă, parcă picată din secolul 19 în plin secol 21. Mormăind un „Noapte bună”se întinde în pat, iar în câteva minute, respiraţia ei egală anunţă că a adormit tun. Lui Marius nu-i rămâne decât să o învelească, apoi se întoarce la bucătărie, pentru a termina cu dereticatul.

Iubeau amândoi casa asta imensă, care pe dinafară arăta dărăpănată, dar în interior era încă foarte frumoasă, fusese renovată cu ani în urmă, dar se păstrase foarte bine. O primiseră cadou de nuntă de la un unchi al Cătălinei ce nu avea copii, cu condiţia să locuiască şi el acolo atâta timp cât trăieşte. Îşi păstrase doar o cămăruţă la parter, din care ieşea doar la masă şi pentru a-şi face plimbarea zilnică până la parcul din centrul oraşului, care e de fapt o pădure veritabilă, presărată cu bănci şi cu anunţuri  „Păstraţi curăţenia!”. George pe numele lui, are spre 80 de ani, dar nu se plânge de vreo durere. Dusese o viaţă spartană, pe care o continua şi acum, fapt care îl făcea destul de pretenţios uneori, mânca doar anumite mâncăruri, gătite într-un anumit fel. De fapt, prefera mâncărurile cât mai simple şi cât mai puţin preparate, alea sunt cele mai sănătoase, declama bătrânul când era admonestat că nu vrea să mănânce una sau alta ce i se oferea la masă.

La venirea Cătălinei, el tocmai se retrăsese în cămăruţa ce singur şi-o alesese, aşa că nu s-au întâlnit. De obicei, ea venea să-l salute, iar faptul că astăzi nu a făcut-o îi dă bătrânului de gândit, dar, bineînţeles că va afla mâine cauza pentru care a fost uitat în această seară.

O lună imensă şi rotundă se ridică deasupra caselor din micul orăşel, privind cu curiozitate prin ferestrele ce încă nu au draperiile trase, parcă ar vrea să scormonească în sufletele celor ce dorm, pentru a le afla secretele, şi pentru a dezvălui mistere ce sunt păzite de multe secole de vrăjitoare ce  joacă noaptea sub lumina ei gălbuie, atunci când apare misterioasă pe cer.

 

Va doresc o seara  misterioasa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni