Arhive pe categorii: Cartea mea

Varvara – fragment din cartea ”Când Soarele Răsare la Apus”

   Vreme de ploaie, vreme de reflecție și de lectură… Iată încă un fragment din cartea mea, nou pentru cei care n-au citit-o și aducere aminte pentru cei care au făcut cunoștință cu personajele ei.

  • ”Ia uite,Victor vine din nou! Oare de ce? O fi crezând că nu suntem în stare să mergem singure până în sat?

Ana face feţe-feţe, dar reuşeşte din nou să-şi păstreze cumpătul, când bătaia destul de timidă în uşă, urmată de intrarea uriaşului sătean, înmulţeşte personajele piesei de teatru ad-hoc, ai cărei protagonişti sunt unii bulversaţi, iar alţii controversaţi de mica discuţie ce încă n-a avut nicio finalitate.

  • Da’ ce-i, Victore? Te-a cuprins dorul de noi? De două ori în două zile, nu te-am mai văzut din tinereţe, dacă stau să mă gândesc bine, iese Ana semeaţă în faţa lui. Ori te-a trimis Varvara, să duci fetele în bună rânduială jos, în sat?
  • Ai şi n-ai dreptate, se uită bărbatul aproape cu duioşie spre femeia ce a intrat din nou în conul de umbră al uşii. Din pricina Varvarei viu, da’ acum ea nu mai are nicio grabă, că s-o dus la cei mulţi… Varvara o murit azi noapte, cred că mai trăia numa’ s-o vadă pe Cătălina…
  • Cee!? Izbucneşte fata în lacrimi, cum se poate una ca asta? Ieri, era foarte sănătoasă, putea chiar să ducă o găleată cu apă. Cred că vrei să ne păcăleşti… Aşa-i că-i doar o glumă?

Laurenţia şi Ana, amândouă năucite de vestea ce a picat ca un trăsnet din cer, nici nu pot să scoată vreo vorbă. Ana îşi frământă mâinile, în timp ce Laurenţia începe şi ea să plângă fără glas, doar lacrimile ce-i curg şiroaie pe faţă arată că e într-o stare de surescitare extremă, altfel ai crede că asistă liniştită la o discuţie oarecare.

  • Şi acum, noi ce faaceem? Se jeluieşte în continuare Cătălina, avem toate lucrurile acolo, şi mai avea de povestit, oare cum mai aflu eu ce voia să-mi mai spună? Parcă tot cerul se prăbuşeşte peste ea, a pierdut ultima speranţă de a afla misterul în care i-a fost învăluită viaţa din copilărie şi până acum, mister pe care credea că e pe cale să-l înţeleagă, dar care a rămas doar pe jumătate dezvăluit, parcă asistă la un film prost, în care nu se ştie de ce are şi ea un rol, şi încă unul principal.

Victor o priveşte cu milă, neştiind ce să spună, răspunsurile la întrebările Cătălinei, cu siguranţă nu sunt la el. Se întoarce spre Ana, vorbindu-i blând, mai blând decât îl auziseră în cele două zile de când se cunoşteau:

  • Nici, tu, Ană, nu ştii nimic? Parcă ţie îţi spunea Varvara toate cele pentru înmormântarea ei, aşa-i? Eu de aia am venit acum, că femeile din sat nu ştiu nimic, numai în tine mai avem speranţă să vii să faci cele de cuviinţă.
  • Da, o să vin, imediat cobor cu fetele astea, stai să ne revenim un pic. Du-te înainte, venim şi noi. Îi răspunde Ana, schimbată brusc, parcă instantaneu devenise femela alfa a satului, ea era cea care avea puteri depline la înmormântarea Varvarei, iar acesta nu era puţin lucru.
  • No bine, vă aşteptăm, mai zice Victor, în timp ce-şi îndeasă căciula pe cap, face stânga împrejur şi închide uşa încetişor după el, cu un gest aproape gingaş, de care nu l-ai fi crezut în stare.

Cu tot tragismul situaţiei, Laurenţia nu poate să nu observe că între Ana şi Victor pluteşte un fluid aparte, acea stare de agregare care nu este una obişnuită, nu e nici lichidă, nici solidă, nici gazoasă, e pur şi simplu un „ceva” ce apare întotdeauna între doi oameni care se iubesc şi care nu vor putea niciodată să ascundă asta de ochii unei femei cât de cât atentă la cele ce se întâmplă în jurul ei. Bineînţeles că nu e momentul să pună alte întrebări incomode Anei, dar arde de nerăbdare să-i spună Cătălinei despre observaţia pe care  tocmai a făcut-o cu privire la cei doi. E tristă pentru moartea Varvarei, dar în sinea ei chicoteşte, descoperirea i se pare demnă de o telenovelă. Dacă stai să judeci, tot ce ni s-a întâmplat de când am plecat de acasă are iz de telenovelă, se gândeşte ea, în timp ce le priveşte pe cele două femei, doborâte de durerea pierderii Varvarei.

  • Doamne, ce de întâmplări, într-o singură zi! Simt că în curând nu mai fac faţă. Oare ce mă fac acum, cum mai aflu tot ce trebuia să ştiu?
  • Toate la vremea lor, răspunde Ana laconic, în timp ce caută în lădoi haine mai acătării, cu care să se îmbrace pentru a merge în sat.

Într-un sfert de oră cele trei femei sunt gata de plecare, Ana pieptănată şi îmbrăcată în straie negre, pare acum mai mult o doamnă de la oraş decât o ţărancă nebună, ce-şi duce veacul în vârful muntelui. Cătălina şi Laurenţia o privesc cu admiraţie, nu mai e aceeaşi persoană care ieri le privea cu teamă, a devenit brusc femeia cea mai importantă din sat, cea care o va pregăti pe Varvara pentru ultimul drum. În lumea satului, viaţa şi moartea au alte dimensiuni, sufletului i se acordă mai multă atenţie decât la oraş, acolo unde viaţa trepidantă ne face să uităm de existenţa lui, amintindu-ne doar atunci când avem o mare bucurie, sau, mai adesea, o mare deznădejde.

Trei mogâldeţe coboară panta muntelui, iar tăcerea nu e tulburată decât de foşnetul de acum familiar al frunzelor, sub paşii lor hotărâţi. Fiecare se gândeşte la ale ei, iar aburul ce le iese din gură vesteşte o dimineaţă răcoroasă de toamnă, dar care te face să te simţi viu şi plin de încântare privind culmile munţilor acoperiţi de ceaţa ce începe să se destrame pe alocuri, ca vălul unei mirese aflată în faţa altarului, nerăbdătoare să devină femeie şi să-şi ducă la îndeplinire rosturile lumeşti.

Iată primele case din sat, sunt tot acolo, ca şi ieri, dar parcă a trecut o veşnicie de când orăşencele au păşit pentru prima dată pe ulițele de aici, cu toate că abia se împlinesc 24 de ore, ore care fac diferenţa între a fi viu şi a fi plecat în lumea de dincolo. Ieri, Varvara era încă plină de viaţă, iar azi, probabil priveşte satul de sus, din înaltul cerului, stând la taifas cu vulturii.

La casa moartei, câteva femei aşteaptă venirea Anei, pentru a îndeplini toate ritualurile de înmormântare, aşa cum este obiceiul şi cum a lăsat Varvara cu limbă de moarte. Când dau cu ochii de cele trei ce coboară cărarea, ochii le sunt mai degrabă atraşi de Ana, a cărei transformare miraculoasă pentru ele le face să o privească insistent, uitând pentru moment de cele două fete necunoscute.

  • Bună dimineaţa, şi Dumnezeu s-o odihnească, sparge Ana tăcerea de gheaţă, care se ridică, fluturând din aripi ca de bufniţă ce se mai rotește un pic deasupra satului, apoi dispare definitiv, în înaltul cerului.
  • Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, răspund femeile în cor.
  • Bine c-ai venit, că încă nu-i ţeapănă, o putem spăla, da nu ştiam cu ce s-o îmbrăcăm, zice una mai vorbăreaţă, trecând peste uimirea de a o vedea pe Ana complet schimbată.

***

Cele trei nou-venite intră în casă, iar Ana descuie un dulap mare, cu o cheie pe care o avea la ea. De acolo, scoate hainele pe care Varvara le rânduise cu ani în urmă pentru propria înmormântare şi pe care le scotea la aerisit de două ori pe an. Încuie la loc dulapul, pune cheia în buzunar, lângă telefonul mobil, apoi îşi suflecă mânecile, pentru a începe ritualul de înmormântare, acea parte a lui care nu priveşte preotul sau pe oamenii din sat.

Văzând că nu cere ajutorul nimănui, femeile se retrag în prag şi apoi afară din casă, lăsându-le pe cele două fete pe de-o parte curioase, iar pe de alta moarte de frică, să asiste la toate cele ce vor urma.

Nimic ieşit din comun nu se întâmplă însă, Ana o spală pe Varvara aşa cum a văzut ea că se face, o îmbracă în hainele pregătite demult, apoi ia o aţă de lână, o măsoară din cap până-n picioare şi i-o dă Laurenţiei, zicând:

  • Arunc-o în pod!

Fără „te rog”, fără alte politeţuri, pur şi simplu o poruncă, pe care nu ai de ales, trebuie   s-o duci la îndeplinire. Simţind cum picioarele îi tremură din toate articulaţiile, Laurenţia urcă scara podului şi încearcă să arunce cât mai departe aţa de lână, care însă nu vrea să se desprindă, parcă i s-ar fi lipit de degete. Laurenţia scutură mâna isteric, îi vine să ţipe, dar reuşeşte să se abţină, iar momentul în care aţa se desprinde şi pluteşte uşurel la câţiva centimetri prin podul prăfuit, i se pare cel mai minunat din întreaga ei viaţă. Avea impresia că Varvara ţine aţa la capătul celălalt şi cumva nu vrea să se desprindă de această lume, sau şi mai rău, că vrea s-o tragă după ea.

Coboară aproape în fugă scara podului, ca în copilărie, când, la bunici fiind,  uneori era nevoită să meargă seara în pivniţă, iar când se întorcea cu murăturile sau cu ce-i ceruse bunica să aducă,  în spatele ei i se părea că mii  de ochi o privesc din întunericul de nepătruns, poate nici nu se înşela, poate erau şoriceii cărora le stricase tabietul de după cină… sau…poate… cine știe?

  • Ce-i cu tine, de eşti aşa de palidă?, se miră Cătălina, stând și ea pierită pe lădoi (un fel de combinație între ladă și pat), gata să evadeze din această poveste funebră, la care asistă mai mult de nevoie.

Dându-şi seama că cele două fete sunt în pragul unei crize de nervi, Ana le trimite afară, ca să vadă dacă a venit preotul. Iese şi ea cu apa în care spălase moarta şi o toarnă sub marele nuc ce străjuieşte curtea, apoi se întoarce pentru ultimele detalii, înainte ca femeile să poată intra ca să-i admire „opera”.

Laurenţia îşi aduce brusc aminte că bunica ei îi spunea că dacă vrei să nu-ţi mai fie frică de un mort, să-l atingi. Trecând pe lângă moartă, întinde mâna cu groază în partea unde ar fi trebuit să fie degetele de la picioare, moment în care un strigăt mic de spaimă îi iese din gură, nu-l poate reprima, iar ochii ei mari devin şi mai mari, sub imperiul fricii ce o domină.

  • Da care-i baiul? Întreabă Ana, care tocmai intra pe uşă, cu ligheanul gol în mână. Ce tremuri aşa?
  • Păi… încearcă Laurenţia să articuleze câteva cuvinte, în timp ce bărbia îi tremură de parcă ar fi piftie, încă nu e ţeapănă…
  • Cum aşa? Trebuia să fie ţeapănă de acum… Da, ai dreptate… Ei acum, vrând-nevrând, noi trei va trebui să facem o trebuşoară… Veniţi cu mine? Întreabă Ana, privind peste umăr la moarta ce parcă zâmbeşte, aşteptând clipa în care se va întoarce, sub formă de strigoaie.
  • Ce să facem? Zice Cătălina nedumerită, ea apucase să iasă mai repede din casă şi nu fusese martora celor întâmplate în ultimele minute.
  • Un lucru uşor, haideţi cu mine şi nu spuneţi nimic femeilor din curte, o lasă Ana la fel de nedumerită, la fel ca şi înainte de a pune întrebarea. Laurenţia apucă să-i şoptească ceva la ureche, apoi, cele două fete, ţinându-se iarăși de mână, o urmează pe Ana, care iese iute din casă, fără să privească spre femeile ce nu ştiu ce să facă, dar îşi dau seama că ceva necurat este la mijloc, aşa că rămân mai departe în curte, şuşotind între ele, ca un cârd de gâşte ieşite la păscut.

Ana merge în spatele casei, unde o potcoavă veche şi ruptă stă agăţată într-un cui, ia un ciocan şi rupe o bucăţică pe care o pune în buzunar, apoi urcă pe firul micului pârâu  ce trece pe lângă casa Varvarei, cu fetele fricoase şi curioase după ea. Nu departe, ajung la nişte pietre albe, din care Ana ia o fărâmiţă şi, la fel de tăcută şi cu alaiul după ea, se întoarce în casa moartei.

O mai atinge odată pentru a se convinge că încă nu e ţeapănă, apoi, cu o mişcare dibace, ia bucăţelele de potcoavă şi de piatră şi i le vâră cu iuţeală în gură, spunând:

– Astea sunt de la mine şi de la tot satul, să-ţi fie de mâncare, să nu ai treabă cu noi și să-ți poţi salva sufletul!

Fetele se privesc mirate, parcă frica le-a mai trecut, dar în acel moment, un zgomot de avalanşă de pietre se aude din pieptul moartei, parcă un întreg munte se prăvale la vale. Fetele încremenesc, chiar şi Ana rămâne cu mâna la gură, privind  la chipul Varvarei, care încet – încet începe să arate ca al unui mort, nu atât de viu cum arăta până acum câteva clipe. Când zgomotul înfiorător şi inexplicabil se potoleşte, Ana mai verifică odată, iar acum se declară mulţumită, moarta e aşa cum trebuie să fie, iese în prag şi le face semn femeilor că pot intra, totul este în regulă.

***

Laurenția și Cătălina abia-și mai trag sufletul, parcă trecuseră zile întregi de când au aflat de moartea Varvarei, timp în care n-au apucat să doarmă deloc. Se simt istovite, așa că, după atâtea emoţii şi informaţii primite în timp atât de scurt, cele două tinere simt că trebuie să plece acasă, chiar cu riscul de a nu afla toată povestea.

  • Poate mai venim peste vreo două săptămâni, zice Cătălina nu prea convinsă, în timp ce-şi iau rămas bun de la Ana.
  • Dacă nu puteţi voi să veniţi, oi veni eu până la oraş, am ceva treabă pe acolo. Oricum, peste două săptămâni o să fie frig pe aici, nu mai e aşa plăcut să te plimbi pe munte.
  • Ne pare rău că nu putem sta la înmormântare, dar trebuie să ne întoarcem acasă.
  • Lasă, nu-i niciun bai, aţi stat destul şi aţi aflat mai multe decât era cazul. Mai ştiu şi eu una-alta, ba cred că am şi un caiet scris de mama ta, îl caut şi vin să ţi-l aduc.
  • Un caiet? Nu aveam habar că mama a ţinut un jurnal… De fapt, nu aveam habar de nimic din tinereţea mamei, abia acum încep să se limpezească lucrurile. Mă simt ca şi cum aş umbla printr-o ceaţă groasă, care undeva, în depărtare, începe să se împrăştie, iar un colţişor din cerul limpede şi albastru îmi bucură şi totodată îmi întristează ochii şi sufletul. Limpezimea nu e întotdeauna veselă şi plină de fericire, dar prefer să fie cum o fi, decât ceaţa lipicioasă în care am bâjbâit până acum.
  • Bine că nu am mai adus lucrurile din mașină, uite că nici nu mai trebuia, observă Laurenția oarecum pentru a mai destinde atmosfera, lucru care însă nu-i prea reușește.

Sub privirile femeilor adunate în curte și în casă pentru a pregăti praznicul de înmormântare, cele două tinere se îndepărtează cu pași mici, curiozitatea le-ar mai ține aici, dar dorul de cei de acasă și povara celor aflate le fac să se îndepărteze de aceste locuri, cel puțin deocamdată.

Mașina pornește la cheie, iar Joe Dassin le  face drumul de întoarcere mai plăcut, cântecele lui sunt întotdeauna balsam pentru sufletul celor două prietene, încă de pe vremea liceului.

Copacii de pe marginea drumului parcă arată altfel acum, parcă au un fel de aer de       ”V-am spus noi!”, adică ei știau tot adevărul, dar numai nu puteau să-l spună.

  • Ce părere ai de toată întâmplarea asta, cu Varvara? Mi se face pielea de găină și acum, când mă gândesc. Credeam că astea sunt doar povești scornite în nopțile lungi de iarnă, ca să sperie babele și pruncii, nu se întâmplă cu adevărat. N-aș fi crezut în ruptul capului, dacă-mi povestea altcineva și n-aș fi văzut cu proprii mei ochi, rupe Laurenția tăcerea, în timp ce Cătălina pare că moțăie, cu ochii semideschiși, fredonând în minte melodia franțuzească ce se scurge lin din difuzor.
  • Da, eu încă mai sper că sunt într-un coșmar din care mă voi trezi cât mai repede, că nu mai suport. Și totuși… știu că aceasta este realitatea, dar mă depășește. Toate întâmplările ultimelor zile sunt demne de a fi subiect de roman, crede-mă. Poate o să-l scriu într-o bună zi, mai știi? Oare de ce au sunat atât de tare pietricica și bucata de potcoavă în pieptul Varvarei? Parcă era o avalanșă de pietre într-un hău, mie așa mi s-a părut. Varvara părea o femeie de treabă, nu înțeleg ce s-a întâmplat cu ea după ce a murit…
  • Sau poate înainte, n-ai de unde să știi. Abia aștept să ne întâlnim din nou cu Ana, ca să aflăm mai multe. Între timp, bineînțeles că…
  • Te documentezi pe internet… termină Cătălina fraza începută de prietena ei.
  • Da, bineînțeles. Ce e rău în asta?
  • Nu e nimic rău, în afară de faptul că probabil vei afla informații ce se bat cap în cap. Eu prefer să aștept, să văd ce spune Ana.

E aproape seară când mașina oprește în fața vechii case a Cătălinei, ultimele flori de toamnă unduiesc în vântul rece, iar Marius stă pe trepte, exact în locul în care l-au lăsat acum două zile, parcă o vrăjitoare l-ar fi transformat în stană de piatră în lipsa lor.

  • Ce faci aici? Ți-ai petrecut ultimele două zile aici, așteptându-mă?
  • Da, așteptându-te, dar nu chiar în acest loc, am mai avut și altele de făcut, cu doi copii mici nu prea poți să te odihnești, zâmbește Marius, ciufulind părul Cătălinei, vizibil bucuros de întoarcerea ei. Dar ce-i cu voi? Arătați de parcă ați fi văzut o stafie, sau cam așa ceva, zice el, văzând paloarea celor două, care încă nu se estompase de tot, cu toate că trecuse ceva timp de la ultimele evenimente.
  • Sau, cam așa ceva… îl îngână Laurenția, pornind motorul, cu intenția vădită de a ajunge cât mai repede acasă. Paa! Vorbim mâine, azi am un milion de lucruri de făcut, presupun că și tu, se adresează ea Cătălinei, care-i trimite o bezea și un mic zâmbet:
  • Da, vorbim mâine, acum sunt frântă și am două durduluce de iubit.
  • Doar două?
  • Și un durduluc, haide, nu fi țâfnos, am trecut prin aventura vieții mele, iar tu faci pe bosumflatul! Ce fac fetele și George, sunt bine cu toții, nu-i așa?
  • Da, sigur, te așteaptă încă de când ai plecat. Ei acum o baie bună, apoi ne povestești și nouă ce ai aflat, nu-i așa?
  • Da…

Soarele apune majestuos, dar nimeni nu-l bagă în seamă, cu toții o privesc pe Cătălina, care, răpusă de oboseală, a ațipit imediat ce a ieșit din cada primitoare și a ajuns în patul cu miros de levănțică, care-i place atât de mult…

Ssst! Noapte bună!”

Dacă ați ajuns cu cititul până aici, înseamnă că v-a plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Cu iubire, spre câmpul stelelor

   Deoarece cartea „Love story pe Camino de Santiago” întârzie să apară, având probabil o ”story” a ei, m-am gândit să public măcar prefața, scrisă de un cunoscut om de litere din Cluj, Remus Octavian Câmpean, căruia îi mulțumesc din inimă. Citind-o, am avut impresia că prefața e mai bună decât cartea.

”Cu iubire, spre Câmpul Stelelor

„[…] Javier se îndepărtează cu pași mari, e însăși esența pelerinului, a bărbatului puternic care merge și merge pentru a-și îndeplini țelul […]”. Așa trebuie să fi fost, la fel de hotărât, de puternic, și apostolul Iacob, fratele cel mare al lui Ioan, ucenicul iubirii. Amândoi mărturisitori și pelerini, până la capăt, ai lui Cristos. Să-l fi întâlnit oare eroina acestei povestiri pe Sfântul de pe Câmpul Stelelor[1], el însuși un pelerin, chiar și după moarte[2]? Să fi făcut drumul împreună? Toate acele sute de kilometri care poartă călătorul prin suișuri și coborâșuri, prin ocolișuri și desișuri până la destinația salvatoare? Camino de Santiago de Compostela ar trebui să fie un drum al însingurării, al coborârii în văile sufletului, al trudei pașilor mici, unul după altul, totul pentru ca la final pelerinului să i se deschidă ochii spre a vedea praful de stele din el, cel prăfuit de drum. Mergând împreună cu eroina romanului, Dafina – ce nume aromat – pagină cu pagină, din România până pe Câmpul Stelelor, nu ai deloc sentimentul solitudinii. Călătoria ei e populată cu o mulțime de tovarăși de drum, nu toți companioni în carne și oase, dar cu toții însoțind-o pe calea atât de concretă al Sfântului. Ai impresia unei aglomerări, uneori chiar cu „blocaje de trafic”, a unei densități de gânduri în dialog cu toată lumea ei prezentă, trecută și viitoare. Este un pelerin de o modernitate moderată. Își împarte experiența cu toți cei ce îi populează viața. Cu cei cu care nu poate să o facă prin mijloacele erei în care trăiește, prin e-mail sau telefon, o face în gând, dar la fel de viu. Este forma ei de introspecție. Într-un fel subtil, dar fără a da nimănui dreptul de a se opune, Dafina „îi obligă” pe toți să fie pelerini, zilnic, alături de ea. O mărturisitoare a zilelor noastre. Îndrăznesc să cred că Sfântului i-ar fi plăcut abordarea ei, fiind și el un hotărât. Nu degeaba se spune că Isus i-ar fi poreclit, pe el și pe fratele său, „boanerges”, adică „fiii tunetului”. Iar trăirile Dafinei sunt de multe ori tunete născute din insistența cu care despică fiecare relație pe care o are cu oamenii din viața ei. Foști, actuali, apropiați, indiferenți, periculoși, de luat în seamă. Toți cei care au determinat-o, involuntar, să apuce drumul pelerinului și care s-au trezit luați în pelerinaj fără voia lor.

Love Story pe Camino de Santiago este un titlu ce te face să zăbovești cu cartea în mână, nedeschisă, disecând mental melanjul intrigant de trimiteri culturale, aparent, antagoniste. Despre ce o fi vorba? O poveste de dragoste hollywoodiană de secol XX pretehnicizat în care emoții organice tabu invadează un spațiu sacru? Sau dimpotrivă, ar putea fi o coerciție a slăbiciunii sentimentelor umane prin practica mortificării? Nici una, nici alta. Despre experiențele, trăirile și transformările pe care drumul Sfântului Iacob le-a iscat în oameni s-a scris și se va mai scrie. A generat literatură de ficțiune din cea mai diversă. Plaja literară emanată de experiențele de pe Camino de Santiago se întinde de la cunoscutul titlu al lui Paulo Coelho, O Diário de Um Mago[3] (în care personajul său înfăptuiește pelerinajul ca datorie de inițiere pentru accederea într-o organizație catolică), până la romanul polițist al lui Gabriel Martínez, El asesino de la Vía Láctea[4], un thriller în care un criminal în serie lovește pe Camino de Santiago (urmărit și urmăritori devenind astfel pelerini alături de victime). În acest spectru, romanul Manuelei Sanda Băcăoanu – care nu este la prima carte dedicată subiectului, în 2017 publicând la Editura Eikon mărturia propriei experiențe de pelerin, Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago – se așează natural la granița dintre povestire inspirațională, carte de călătorie și roman de aventuri. Love Story pe Camino de Santiago are ingredientele suspansului, cursivitate în povestire, incitare dată de schimbări de situație și, bineînțeles, parfumul unei povești de dragoste nu tocmai obișnuite. Dafina se răsucește în propria piele, sub haina de pelerin, de la femeia împăcată cu noul ei statut de femeie liberă, la cel de curtată și finalmente reîndrăgostită. Și când totul se așează, povestea părând anticipabilă, deci rezolvată, autoarea schimbă registrul în cheie de roman polițist. Merge până la a crea suspiciunea crimei dintr-o eroare pasională. Dar nu e oare aceasta chiar fața dragostei? Schimbătoare, capricioasă, dar mereu ademenitoare. Și nu în ultimul rând, periculoasă. Astfel că, odată cu parcursul eroinei prin sinuoasele explorări ale redescoperii ei ca femeie eliberată, dar și liberatoare, în timp ce Camino de Santiago nu o iartă de nicio trudă, martori fiindu-i toți cei cu care ține o corespondență ca de jurnal de război, se insinuează subtil, ce altceva decât… dragostea.

Nu aflăm până la urmă cum ar trebui asumat drumul Sfântului Iacob. Ca un câine credincios care îndură orice cu stoicism în căutarea binelui alături de stăpânul căruia îi este fidel, sau ca un motan (da! există și un motan care peregrinează de acasă din fotoliu) care ajunge la aceeași destinație dar călăuzindu-se după comodul principiu „ubi bene, ibi patria[5]”. Răspunsul îl poartă fiecare cu sine, iar romanul nu-și propune să dea soluții universale. Manuela Sanda Băcăoanu ne face însă o sugestie: „unde este inima, acolo să ne fie și patria”.  

 

ROC

 

 

 

 

[1] Santiago de Compostela (în traducere Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Mormântul Sfântului, conform tradiției, ar fi fost identificat în secolul XI în urma unor viziuni stelare ale unor copii-păstori, pe un câmp din Galiția, în nordul Spaniei, loc ce i-a fost închinat de atunci.  

[2] Tot tradiția spune că după moartea sa (prin decapitare din ordinul lui Irod) în anul 44 la Ierusalim, relicvele Sfântului Iacob cel Mare au parcurs un adevărat „pelerinaj” din Țara Sfântă până în Spania. Salvate de la distrugere din calea perșilor în anul 614, relicvele Sfântului sunt scoase din Ierusalim și sunt adăpostite vreme îndelungată în peninsula Sinaiului. De aici vor parcurge un drum tainic până să-și găsească odihna în îndepărtata Spanie în jurul anilor 820-830. Un pelerinaj de sute de ani, din satul pescarilor Betsaida din nordul lacului Genesareth, unde s-a născut, până pe Câmpul Stelelor, în nordul Spaniei, lângă ocean, de unde veghează pelerinii ce-i caută îndrumarea.  

[3] Inspirat chiar de pelerinajul lui Paulo Coelho pe Camino de Santiago din 1986, romanul O Diário de Um Mago a apărut în anul 1986 la Editura Eco. A fost tradus în limba română de Gabriela Banu, fiind publicat la Editura Humanitas în anul 2010 sub titlul Jurnalul unui mag. Este călătoria care l-a determinat să nu mai viseze doar la o carieră de scriitor, ci să facă pașii concreți ca să devină unul. Este romanul său de debut.

[4] Pasionat călător și romancier, Gabriel Martínez publică El asesino de la Vía Láctea prima dată în anul 2012 în limba spaniolă în regim de „self-publishing”. Romanul va fi tradus în engleză de Max Zalewki și republicat în 2014 de Editura Babelcube sub titlul The Camino Killer.

[5] (Lat.) „Unde e bine, acolo e patria”. Expresie folosită de dramaturgul grec Aristofan în comedia sa Plutus.”

Cam… asta a fost! Și câteva imagini de pe Camino del Norte, locul în care se întâmplă toate…

Manuela Sanda Băcăoanu

Aviles -Soto de Luina

Deoarece vremea e de stat în casă, vă ofer  un alt capitol din cartea Love story pe Camino de Santiago, care sper să vadă ”lumina tiparului” după ce ieșim din această perioadă stranie.

Capitolul al XXVIII-lea

Aviles – Soto de Luina

        „Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar oarecum veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi care mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit părăsesc orașul când deja se lumina de ziuă, nu e deloc o localitate mică, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini,or fi la muncă, ori stau şi mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

    Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui ritmul meu i se pare prea lent, aşa că ne luăm rămas bun, pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung  într-un alt orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost în România, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

    Acum, stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

    Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

    Ajung la Soto del Barco, o localitate micuţă, cocoţată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar şi servit de o barmaniţă drăguţă, care  alături de o salată şi o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmaniţa), mi-a inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

    La ieşirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orăşelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuţi de vreo două tinereţi, dar foarte bine dispuşi şi păstrând o alură sportivă, în ciuda vârstei. Sunt genul de oameni care te face să-ţi spui: „ Vreau şi eu să arăt aşa, când voi fi de vârsta lor!” Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

   După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, aşa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi,  ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, doar eu singură mă mai lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torenţială şi cât nu ţi se îmbibă hainele şi de jos în sus.

    Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau câteva minute pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă şi mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgeţile, aşa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferenţă de altitudine de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiţi şi supăraţi, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

    O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aş putea deveni. După ce trec pe lângă nişte tufişuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o maşină  opreşte exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbeşti apa-ţi va inunda gura; îl întreb totuşi pe şofer câţi kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung şi unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

    Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o maşină cu două locuri, în spate e pentru marfă) şi să urc în maşină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toţi, dar toţi kilometrii pe jos, iar acum, am impresia că trişez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul şi să urc în maşină, la căldură. Mă gândesc că aşa o şansă nu primeşte oricine, poate e un semn divin, aşa că fac manevrele necesare şi mă trezesc pasager, în loc de pelerin…Ba chiar i-am făcut şi o poză binefăcătorului meu, aşa, pentru aducere-aminte.

    Călătoria a durat foarte puţin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puţin două ore. M-a lăsat la doi paşi de albergue, unde suedezul ajunsese deja şi mă priveşte contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar şi pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalţi pelerini la bar, pentru ştampila pe credenţial şi pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, care vine prin ploaia ce dă semne că se va opri curând ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, aşa că o mică diversiune, cu maşina, nu e mare lucru.

    La bar, un cuplu în vârstă, un moş şi-o babă, bine ameţiţi, joacă păcănele. Se mişcă aidoma unor păpuşi al căror mecanism s-a stricat, aplecându-se periculos de mult unul spre celălalt, pentru a se redresa în ultima clipă. Privindu-i, îmi închipui cum arătau acum 50 de ani, când erau în floarea vârstei şi precis nu pierdeau vremea la bar, ziua în amiaza mare. Ce feste ne joacă viaţa, din nişte tineri falnici, ne transformă în moşi jalnici, a căror singură distracţie se rezumă la jocurile mecanice dintr-un bar uitat de lume şi la alcoolul care are rol de anestezic, ne face să uităm de toate câte le-am pierdut şi, mai ales, ne ajută să trecem de ziua de azi, spre cea de mâine…  Încerc să le fac o poză, dar nu reuşeşte prea grozav.

    Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate, iar mâine, iar voi avea extragreutăţi de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună la care am participat şi eu, cu mâncarea tocmai achiziţionată.

    Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aş fi ajuns, dacă mai trebuia să mărşăluiesc încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când e ora la care toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, gândindu-ne la o zi caldă, în care ne doream un duş rece. Brrr! Ce bine ar fi să fii şi tu aici, precis ai spune un banc şi ne-am încălzi râzând…Din păcate nu sunt pături, aşa că trebuie să ne mulţumim doar cu sacul de dormit. Sper ca Mihaela, românca ce avea drept rucsac o chestie pătrăţoasă şi nici urmă de sac de dormit, să se fi dotat între timp cum trebuie, altfel, n-o văd bine, nu cred că rezistă unei asemenea nopţi şi într-un albergue ca acesta, fără sac de dormit.

Noapte bună, îţi urează peregrina Dafina”

    Toată lumea doarme, iar luna, ieşită de după un nor somnoros, le luminează feţele obosite şi mulţumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulţumiţi cu toţii, au ajuns cu un pas mai aproape de ţelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranţă, la capătul lui, vor fi cu toţii pelerini.

    Unii dintre ei se gândesc la personajul ce-i vizitase spre seară, dându-le pliante cu o variantă nouă de Camino, care promitea să-i ducă prin locuri foarte pitoreşti şi să nu lungească drumul prea mult. După o zi petrecută prin ploaie, fiecare ar dori ca mâine să fie mai uşor, să aibă soare, să găsească un bar cu cafea bună… Noapte bună!

Goana după fericire

Vă dăruiesc un fragment dintr-o carte la care am început să scriu cu ceva timp în urmă, cu întrebarea dacă merită să continui…     

CAPITOLUL I                                               

    Goana după fericire

    Mi se pare mie, sau e deja dimineață? Mda…, o lumină lăptoasă se prelinge printre draperiile groase de catifea vișinie, pe care, dacă le tragi ca lumea, ai putea crede că e noapte deplină, chiar dacă soarele umple cerul cu razele-i vesele,  iar toată lumea e deja la muncă, sau unde l-o fi chemat viața pe fiecare în acest moment de-a dreptul solemn, al zilei. De ce solemn, uite că nu știu, așa mi se pare mie, cu ochii cârpiți de somn, sau mai mult de lipsa acestuia; am ajuns acasă la ore mici, adică aproape de 4 dimineața.  Ceasul arată că sunt deja o leneșă, limbile lui maiestuoase se află la distanțe egale de ora 12, exact acolo unde-mi zicea instructorul auto (cu destui ani în urmă) să-mi țin mâinile pe volan, adică la 10,10.

    Mai respir de câteva ori prelung, inspirație pe 6 timpi și expirație pe 8, apoi, nimic nu mă mai poate reține în pat, ba chiar sar ca arsă, când îmi dau seama că astăzi am mai multe puncte pe agenda de lucru decât într-o zi obișnuită. Baia e la fel că întotdeauna, doar coșul de rufe geme sub povara ce o poartă de câteva zile, de când nu am mai aruncat nimic în mașina de spălat. Pun repede rufele cele mai urgente la spălat, până deseară se vor și usca, cu siguranță, dar, ca măsură de prevedere, las o bulină portocalie pe ușa băii, semn că Maria, colega mea de apartament să arunce o privire la mașina de spălat și să facă cele necesare…

    Oglinda îmi arată un chip palid, ofilit și obosit, cearcăne mari se întind ca niște insule sub ochii de un verde spălăcit, (ca de broască, așa-mi zicea tata, când eram mică.) El credea că mă alintă, dar nici nu-mi mai aduc aminte de câte ori am plâns privindu-mă în oglindă și încercând, fără succes, să găsesc ceva frumos la fața mea, cu ochi de broscuță și cu o gură ”cât o șură”, asta-mi spunea mama… Nici nu mă mir că acum merg la psiholog, cu asemenea părinți. Oare ce-o fi fost în capul lor?

    Un pic de ruj pe buze și rimel pe gene, câteva pișcături pe obraji, în loc de fard și fond de ten, o cămașă albastră, lălâie, peste blugii cu găuri în genunchi și o eșarfă liliachie, asortată cu cerceii luați de la târgul de artizanat, mă fac să par mai tânără cu câțiva ani decât scrie în cartea mea de identitate. Da, aș putea pleca acum, beau o cafea pe drum, apoi ajung la job-ul meu de toate zilele și pe care-l detest (era să zic din suflet, dar cred că sufletul nu detestă nimic, așa că…) punct. Ba nu, punct și virgulă, îl detest tot atât de mult, cât mă detestă și el pe mine. Iar nu-i bine, am folosit un cuvânt de prea multe ori, eu, cea obsedată de vorbire și scriere corectă, măcar că nimeni nu-mi cere niciodată părerea, cu toate că, ironia sorții, lucrez tocmai în domeniu, adică la o firmă de publicitate. Păi da, la o firmă de publicitate, dar ca inginer IT, nu produc eu reclamele astea tâmpite, pe care le văd sau aud zilnic, de fiecare dată stând cu urechile ciulite, poate, poate s-o fi schimbat ceva, iar exprimarea actorilor (de cele mai multe ori de duzină) va fi una corectă. Speranțe deșarte, nici gând să se schimbe ceva, poate atunci când o zbura porcul… sau când o face răchita micșunele, sau…

”Atenție, se-nchid ușile!” vocea care de obicei mă trezește zilnic e din nou la datorie, ne avertizează că e o nouă zi, că pentru unii ușile se închid, iar pentru alții, se deschid…

    Zilele trecute, o nebună a aruncat o tânără sub metrou. Așa, pur și simplu, i s-a năzărit  că fata i-a făcut nu-știu- ce, sau că s-a culcat cu bărbatul ei, așa că zvîrrr, i-a dat un brânci, fata  s-a dezechilibrat exact în fața trenului ce venea cu viteză și… gata! O viață făcută zob într-o secundă, o viață ce, (vuia media) fusese una grea, până cu nu prea mult timp în urmă, când, în sfârșit, ieșise biata fată la un făgaș, era studentă, sau terminase facultatea, mă rog, avea o pâine în mână, cum s-ar zice. Poate apucase și ea la câțiva stropi de fericire, fericirea aceea după care alergăm cu toții, dar care, ca și reflectarea unei oglinzi pe perete într-o zi luminoasă, te face să alergi hăbăuc după ea, fără s-o poți prinde vreodată…

     Cred că fericirea e lucrul cel mai dorit de toți, că doar asta ne urăm cu diverse prilejuri, fie aniversări, începuturi de an sau onomastici: ”Sănătate și fericire!”, ”Mult noroc și fericire!” etc., etc., etc. Însă ea, fericirea, e o parșivă ce-ți trece cu o viteză supersonică prin fața ochilor uimiți, o zărești abia, dar când să întinzi mâna să-ți iei și tu o bucată, o bucățică, o fărâmiță de fericire, ia-o de unde nu-i, a plecat de parcă nici n-ar fi fost, n-a mai rămas nici măcar umbra ei, lipită pe undeva, printre vechile haine din șifonier, pe care nu le mai porți de multă vreme, dar nici să le donezi nu te înduri, dacă într-o bună zi o să ți se facă dor de vreuna dintre ele, vei vrea s-o porți, dar, după căutări deșarte, îți amintești că ai pus-o în container, ca să se bucure de ea o altă fată, pentru care e nouă nouță, încă nu are nicio poveste, cum are, de pildă, bluza mea cea galbenă, cu care eram îmbrăcată când Tudor mi-a spus că ar fi bine să ne mai întâlnim și cu alte persoane…

  • Rahat!

   Nu, nu sunt nebună (încă), tocmai am călcat într-un rahat de câine, la coborârea (de fapt urcarea) de la metrou. Mă curăț cum pot prin iarba de afară, dar simt că mirosul îl duc cu mine, mă va însoți toată ziua, sau măcar până când voi reuși să-mi spăl pantofii. De aruncat, nu-i pot arunca, abia dacă-i port a treia oară. Nenorocit ghinion, tocmai azi, când mă întâlnesc cu o fostă colegă din liceu, iar după masă mergem la un foarte interesant workshop. Cred că Bucureștiul, sau o mare parte a lui, nu va reuși încă multă vreme de acum înainte să facă parte din lumea civilizată, în  care stăpânii strâng excrementele patrupedelor lor în punguțe de plastic și le pun în locuri special amenajate. Da, o fi fost un câine comunitar cel ce mi-a lăsat cadoul, n-am de unde să știu, cert este că acum, peste parfumul meu de iasomie, s-a instalat un iz care-i face pe trecători să întoarcă, contrariați, capul după mine, iată că reușesc să atrag și eu privirile, chiar dacă nu într-un mod inteligent sau seducător.

    Asta-mi amintește de povestea unui cuplu trecut de prima tinerețe, în care bărbatul, cocoșel încă, îi spune  soției că e cam trecută, nimeni nu se mai uită la ea, el de ce ar mai face-o? Probabil chestia aceea cu ”…până când moartea ne va despărți” îi era necunoscută omului, sau era într-o criză a vârstei mijlocii, aceea care parcă le ordonă bărbaților să-și demonstreze lor înșile că mai sunt ”pe felie”, că prezintă încă interes pentru sexul opus (sau slab, sau frumos, sau, …). Bineînțeles că niciunei fete de douăzeci de ani nu i se aprind călcâiele după un bărbat care-i poate fi tată, sau chiar bunic, iar dacă acest lucru se întâmplă totuși, nu ține mai mult decât fluturarea din aripi a fluturelui. Dar să revin la poveste, femeia i-a propus să-i demonstreze soțului ei că poate fi încă atrăgătoare pentru cei din jur, așa că, nu are decât să o urmeze la câțiva metri în spate și să vadă reacțiile trecătorilor, atunci când ajung în preajma ei. Zis și făcut, femeia își alege un bulevard aglomerat la ora după-amiezii și pleacă la plimbare, îmbrăcată la patru ace, cu tocuri înalte și fardată exact atât cât trebuie, pentru a nu arăta provocator. Spre mirarea soțului, majoritatea bărbaților care trec pe lângă ea îi zâmbesc, sau chiar întorc capul în urma femeii ce merge mândră, fără grabă, ca într-o plimbare de plăcere, printre magazinele de firmă ce-ți fac cu ochiul, din spatele vitrinelor tixite de marfă.

    Uimit de succesul soției, acesta grăbește pasul, pentru a-și cere scuze și a o invita la restaurant. În momentul în care a privit-o cu ochii unui bărbat străin, și-a dat seama că are o soție încă atrăgătoare și dezirabilă, care, cu iuțeala fulgerului își  schimbă mimica în momentul în care mai mult îl simte decât îl vede lângă ea, pentru a nu-i descoperi micul truc, adică mica strâmbătură urmată de un zâmbet larg, pe care le oferea fiecărui trecător de gen masculin.

   Cu zâmbetul întins ca magiunul pe pâinea caldă a copilăriei pe toată fața ei de femeie ce se luptă cu viața de când se știe și de fiecare dată când crede că va ieși învingătoare, ea, (viața) îi trage din nou un ghiont, Isabela grăbește pasul, aproape alergând ca să prindă semaforul pe verde, are oroare de constrângeri, chiar și așteptarea după lumina verde a semaforului i se pare una.

   La amintirea lui Tudor și a propunerii lui, chipul i se întunecă subit, devenind ca cerul vestitor de furtună într-o zi frumoasă de vară, în care nu ai avea niciun motiv să fii supărat, atâta doar că nimic nu mai merge așa cum era de așteptat. Cu aceste gânduri, pășește afară din liftul ce o lasă la etajul  al cincilea al clădirii în care-și petrece cea mai mare parte din timp. 

  • De ce ești atât de tristă? Iar ți s-au înecat corăbiile? Ruxandra, secretara de platou, vine spre ea cu o mină veselă, tocmai a mai aflat o mică bârfă, pe care abia așteaptă s-o împărtășească și altcuiva. Cum Isabela e o bună ascultătoare, va fi prima care va afla ultimele noutăți, glumițe spuse fără răutate, dar cu mult umor de fata ce se visează regizoare, într-o bună zi. Dar tu chiar ești supărată, iar ai probleme cu Tudor?
  • O să fac eu față cumva și la asta, n-o fi Tudor ultimul bărbat de pe pământ, ce dacă am 36 de ani, iar mama se uită de fiecare dată cu speranță la mine când trec pe la ea, poate-poate-i dau vestea măreață, aceea pe care o așteaptă de vreo 15 ani, și anume că iată, mi-am găsit alesul, fac marele pas, etc. etc., dar eu, nimic…

 Mai departe, conversația Isabelei se continuă doar în gând, Ruxandra și-a dat seama că nu e cea mai bună ascultătoare, așa că a pornit s-o vâneze pe fata de la garderobă, care tocmai duce un costum unuia dintre actorii ce așteaptă la cabine.

 Sau tata… Știu că-n adâncul sufletului e un om bun, atâta doar că nu poate sau nu știe s-o arate, în afară de critici nu aud nimic de la el, e supărat pe toată lumea, iar pe mama, a terorizat-o toată viața cu gelozia lui îngrozitoare. Când eram copil, nici nu mi-am dat seama de asta, știam că e violent când bea, dar mama reușea să ascundă cât putea de bine purtarea lui  față de mine, aveam impresia că, în general, suntem o familie cât de cât normală, se pare însă că m-am înșelat amarnic își încheie ea gândul, intrând în micul birou în care-și duce veacul.

    Și totuși, de multă vreme, simte că între ea și părinți există mai mult decât o legătură de sânge, vede că nimeni dintre colegii ei nu e atât de legat de părinți, cu toată frica pe care i-o inspiră tatăl și încăpățânarea cu care mama a rezistat unei vieți îngrozitoare, cu mii de umilințe și de agresiuni fizice din partea bărbatului care, după ce o bătea, îi declara dragoste eternă, uitând cu desăvârșire comportamentul lui de acum o jumătate de oră. Relația lor e ca un fel de triunghi ale cărui laturi nu sunt niciodată egale, ceva îi spune că faptul că se întoarce mereu și mereu în casa părintească mai des decât oricare dintre colegii ei plecați din orașul natal , e ca un fel de blestem, parcă e mereu atrasă de drama părinților, fiind totodată actor și spectator, însă un spectator ce întotdeauna are batista pregătită pentru a primi lacrimile ce nu întârzie să izvorască, la fiecare nouă vizită. Mă întreb dacă voi primi răspunsurile pe care le aștept, sunt foarte încântată că voi merge la acel workshop după masă, se mai gândește ea, înainte de a-și începe munca.

Ciprian

Știu că e greu să stai în casă, să vezi/auzi doar vești cutremurătoare, așa că ai cadou de la mine încă un fragment din cartea mea, Love story pe Camino de Santiago.

Capitolul al VI-lea

    ”Dragă Dafina,

Ai plecat doar de câteva zile, dar şuetele noastre şi serile petrecute împreună îmi lipsesc foarte mult. Am fost să-l văd pe Petrică, motanul tău înfiorător de gras, să ştii că, atunci când te întorci, va trebui să-l duci la psiholog, cred că a intrat în depresie. E atât de trist, că-ţi vine să-i plângi de milă. Cred că-l voi lua la mine, e foarte singur toată ziua, vecina ta, tanti Ileana, nu face altceva decât să-i dea de mâncare, iar el era obişnuit cu mângâieri, conversaţie şi tot tacâmul. Nu-ţi face griji, îl readuc eu pe linia de plutire.

    De fapt, despre altceva voiam să-ţi vorbesc, probabil ţi se va părea deplasat, dar am primit o vizită foarte specială şi anume, a lui Ciprian… Ştiu că nu vă vorbiţi, că între voi totul s-a terminat, dar atunci, de ce a venit să mă întrebe de tine? Părea trist şi îngândurat, dar n-am avut curajul să-i pun vreo întrebare. Au trecut vremurile acelea când eram prieteni la cataramă, râdeam şi ne prosteam tot timpul…

    Să mă ierţi, am pus una dintre pozele pe care mi le-ai trimis pe facebook, aşa a aflat că eşti plecată într-o călătorie plină de aventuri.

    Nu i-am dat prea multe detalii, dar dacă mai vine, ce să-i spun? Oricum, e tatăl copiilor tăi, n-o să poţi să-l eviţi toată viaţa, va fi acolo măcar la evenimente, trebuie să te obişnuieşti cu asta.  Ştiu că el a fost cel care a plecat, că ai suferit ca un câine, bla, bla… (Oare de ce se spune că suferi ca un câine? Sunt convinsă că suferinţa umană e mult mai profundă…)

    Mă rog, aştept un semn şi un sfat de la tine. Pupici, S.”

”Dragă Sorana,

Foarte interesant, când am primit emailul tău, tocmai mă gândeam la fostul meu soţ. Telepatia funcţionează foarte bine între noi două, s-ar părea. Nu e niciun secret locul în care mă aflu, aşa că poţi să-i spui, dacă te mai întreabă. Mai ciudat este faptul că după doi ani, acum, când am plecat şi eu de acasă, s-a trezit să-i pese de mine… sau mă rog, probabil mai mult de ceea ce fac.

    Crezi că au apărut probleme în Paradis? Cam devreme… Dar, nu e treaba mea, să le fie de bine şi să fie fericiţi!

    Cât despre Petrică, de la început m-am gândit că ar fi mai bine să-l iei la tine, dar mi s-a părut că-ţi cer prea mult. Ia-l, te implor, nu vreau să umblu cu el pe la doctori, când mă întorc acasă!

    Într-o altă ordine de idei… a apărut un japonez, care… vrea să se însoare. Nu-mi dau seama, dar cred că-mi face curte. E destul de plăcut să ai parte de atenţia cuiva, după atâta timp de … abstinenţă, ca să zic aşa.

Te ţin la curent!

Prietena ta, pentru totdeauna…şi un pic în plus”

                                       Dafina

    ”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Sper că ați reușit să vă desprindeți un pic de cotidian.

Manuela Sanda Băcăoanu, o scriitoare în devenire

Ziua a douăzeci și șasea– 17.08.2012 Portomarin – Casanova – 31 kilometri

Deoarece totul a devenit foarte trist pe aici, m-am gândit să vă abat puțin gândurile și să vă duc un pic pe Camino de Santiago, între Pământ și Cer, între paginile primei mele cărți.

Mă trezesc plină de energie, și mă grăbesc să-mi adun rufele puse la uscat, pe marginea patului. Astă noapte am fost trezită de venirea celor ce lipseau din dormitor, o ceată de tineri care probabil fac turism, nu pelerinaj. Au stat până târziu pe afară, pe la terase, sau mai știu eu pe unde, dar uite că acum sunt treji și gata de drum. Tinerețe, tinerețe…

Părăsesc adăpostul fără să știu încotro trebuie să merg, de obicei mă orientez de cu seară în ce direcție trebuie să o iau dimineața, dar ieri nu am văzut nicio săgeată și eram prea ostenită ca să mai fac cercetări. Noroc că odată cu mine mai pleacă și alții, așa că o să-i urmez, și gata. Nu știu de ce, mi se pare că acest oraș ar trebui să aibă gust de portocală, probabil datorită faptului că numele lui seamănă cu numele portocalei.

Sunt de-a dreptul decepționată, atunci când constat că trebuie să ne întoarcem la podul pe care am intrat ieri în oraș. De obicei, Camino traversează localitatea, nu mergi până la albergue și pe urmă te întorci pe același drum. Posibil să nu mai fie o altă ieșire în direcția noastră de mers, așa că mă resemnez să fac ceea ce face toată lumea, lucru cam greu pentru mine în general.

E foarte plăcut acum de dimineață, o atmosferă destul de umedă, dar nu e nici cald, nici frig, tocmai bine pentru a călători. Iată că am ajuns la podul pe care l-am trecut și ieri, de astă dată îl parcurg în sens invers, dar mi se pare total deosebit, parcă ar fi un alt pod și o altă apă. Asta mă duce cu gândul la diversele moduri în care privim o problemă, și la diferitele „adevăruri” despre același subiect. Dacă un simplu pod poate arăta diferit la alte ore ale zilei și parcurs în sensuri diferite, atunci cum să nu fie diferite percepțiile oamenilor

despre același subiect, fiecare crezând că el are dreptate, și totodată exprimându-și foarte sincer părerea.

E prea devreme pentru filozofie, așa că mă mulțumesc să-i observ pe cei care trec pe lângă mine, oameni pe care nu i-am mai întâlnit deloc și care se pare că se cunosc, discută lucruri banale, doar așa, ca să treacă vremea. Am intrat în pădure, e foarte plăcut drumul, nu urcă prea abrupt și nici nu coboară, azi am parte de un Camino cuminte, cel puțin până la această oră.

Totul se derulează conform programului, chiar mi se pare că va fi o zi banală, dar „Nu zice hop, până nu ai sărit gardul!”, spune o veche vorbă românească.

Cum mergeam eu așa prin pădure, fără niciun chef aș putea spune, iată că rugămintea de a mă „distra”, de a mă scoate din monotonie mi-a fost ascultată, iar pe lângă mine trece un grup de coreeni mai mici și mai mari. Nimic deosebit până în acest punct, pe Camino am văzut foarte mulți coreeni, drept că cei de azi îi depășesc numeric, sunt 19 la număr. Am putut să-i număr fiindcă merg în șir indian, ba mai bat și pas de cadență. Trebuie să le spun să nu facă asta pe pod, s-ar putea să intre în vibrație și să se prăbușească. (Cel puțin așa susținea teoria micilor vibrații a lui Nicu Constantinescu, după câte-mi aduc aminte.)

Mi se pare amuzant pentru un privitor din exterior, dar nu știu ce m-aș face dacă aș fi nevoită să merg în cadență zeci de kilometri în fiecare zi, fără a putea să măresc sau să încetinesc pasul atunci când am chef. Grupa de copii și adolescenți se află sub oblăduirea unui „el” și a unei „ea”, care au transformat pelerinajul în marșul forțat al unor soldăței roboți. Cei mai tineri dintre ei au cam 11-12 ani, iar cei mai mari, probabil sunt la liceu. Săracii de ei, nu pot ieși din rând nici pentru o „pană de pelerin”, la adăpostul tufișurilor. Sunt curioasă ce amintiri vor purta acestui marș pe un drum care trebuie să fie al libertății, noi toți am venit aici pentru a fi mai liberi, pentru a ne descătușa de lanțurile cotidianului și pentru a trăi puțin doar pentru noi înșine,  fără alte obligații ce ne sufocă în viața de zi cu zi, chiar dacă nu ne dăm seama uneori.

Săracii roboței, mi-e milă mai ales de cei mai mici, nu au timp să privească în părți, sunt atenți la picioare, să nu se împiedice și să păstreze ritmul. O perioadă merg în spatele lor, dar apoi rămân în urmă, mai bine să nu mai văd ce Camino chinuit sunt obligați să străbată. Îmi vine acum iar în minte întâmplarea cu podul, poate pe ei nu-i deranjează, poate așa au fost crescuți, în disciplină, deci li se pare că e normal ceea ce li se întâmplă. Prefer această variantă, celei în care sunt niște bieți soldăței roboței, care-și plâng de milă. S-ar putea ca eu să fiu singura care face asta, așa că, să-l lăsăm pe fiecare cu soarta lui, mai ales dacă e mulțumit de ea.

Multă lume a trecut azi pe lângă mine, dar acum parcă s-au mai rărit. Aa, uite-i, sunt cu toții pe o terasă, se răcoresc cu un suc. Uite-i și pe micii coreeni, stau cuminți și beau suc, sau mănâncă înghețată. Văd că au și momente „dulci”, nu doar amare, pe parcursul călătoriei lor.

Îi las să  se bucure de  momentul de  respiro și plec mai departe, cu gândul la întâmplarea care cu câteva zile în urmă m-a adus aproape de poarta spre tărâmul celălalt, și mai ales mă sâcâie în continuare întrebarea: de ce „O Cebreiro” a fost cuvântul care parcă m-a îmbolnăvit și care m-a chinuit o noapte întreagă? Profit de faptul că am rămas din nou singură pe drum și mă retrag în pădure, unde un buștean imens, doborât la pământ de mai mult timp după cum arată, mi se pare locul ideal pentru a face un popas și o meditație. Sunt cam 10 ani de când practic meditația, așa că am devenit oarecum expertă. Am găsit răspunsul multor întrebări în timpul meditațiilor, și chiar dacă pe moment părea neverosimil, întotdeauna s-a adeverit. Poate celor cărora meditațiile le sunt total necunoscute  să  li  se  pară cam dubioasă această practică, dar vă asigur că nu e vorba de nimic supranatural. Învățații lumii au descoperit cu mii de ani în urmă că toate răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să descoperim calea care duce la ele. Se spune că întreaga cunoaștere este stocată în așa zisa Bibliotecă Universală, nu avem decât să punem întrebarea potrivită, iar răspunsul va apărea la momentul oportun. În ultimul timp, tot mai mulți oameni și-au dat seama de acest lucru, așa că sper să nu vi se pară că vorbesc prostii.

Mă așez comod pe buștean, și mă gândesc cu intensitate la Iisus, e prietenul meu cel mai bun, și întotdeauna mă ajută, atunci când dau de greu. Ca de obicei, îmi apare îmbrăcat în straie albe, și e undeva la marginea deșertului. Îl întreb care este semnificația acestui  cuvânt,  „O  Cebreiro”,  știu că e numele unei așezări, dar de ce a fost atât de puternic impregnat în mintea mea, încât l-am pronunțat fără încetare o noapte întreagă, iar la venirea zorilor eram deja bolnavă? Răspunsul a venit după câteva minute, total neașteptat.

  • Pe la anul 1400 ai fost soldat, și ți-ai pierdut viața într-o luptă ce s-a dat în aceste locuri. Dacă în acea zi ai fi ajuns până la O Cebreiro, s-ar fi putut ca din nou să mori, energia locului te chema și totodată îți dădea de știre să te ferești. Faptul că ai plecat, te-a salvat.

Doamne, de aceea voiam eu cu tot dinadinsul să părăsesc acel albergue, unde o după masă întreagă am fost „între zi și noapte”. Acum totul se luminează, mulțumesc îngerului meu păzitor care m-a ajutat să ies din impas și să fiu destul de convingătoare pentru ca ambulanța să vină, să mă ia de acolo, din acel loc unde energiile prezente se învălătuceau cu cele din vechime, iar sufletul meu era în mare impas.

Când credeam că am primit toate informațiile de care aveam nevoie, chipul lui Iisus dispare, iar în locul lui îi văd pe mama și pe tatăl meu, probabil în vremurile în care eu eram un soldat ucis în luptă. Mama mea e îmbrăcată în negru și foarte supărată, iar tatăl meu are o figură de om neevoluat spiritual, violent, mi se pare că arată ca un criminal, de fapt îmi dau seama că e dus cu o căruță, pentru a fi decapitat. Nu mai văd scena decapitării, doar cum e urcat pe un podium, iar mulțimea urlă ceva. Viziunea se oprește aici, dar eu încep să tremur, și trebuie să beau apă ca să-mi revin.

Tatăl meu a avut ani de zile dureri la ceafă, migrene ce-l țineau zile întregi țintuit în pat, dar nimeni nu știa care este cauza. Doar eu l-am putut ajuta, aplicându-i proceduri ale terapiei Bowen. Acum îmi dau seama că durerea lui venea din altă viață, atunci când a fost decapitat.

Mă simt un pic mai bine, dar mai trebuie să stau ca să- mi revin, după șocul celor aflate. Nu mi-am putut da seama ce legătură am avut în acea viață cu părinții mei actuali, dar sigur am fost rude, altfel nu mi-ar fi apărut în viziunea ce m-a lovit ca un ciocan în moalele capului.

Pădurea este la fel de ospitalieră, păsările au același ciripit, dar eu nu mai sunt aceeași. Acum am răspunsuri, totuși nu pot spune că mă simt mai bine. Pentru a accepta tot ce am aflat am nevoie de ceva timp, așa că părăsesc bușteanul și plec la drum, poate noile impresii de călătorie vor estompa puțin veștile ce mi-au parvenit pe calea meditației.

Toată lumea merge azi până la Palas de Rei, (palatul regelui cred că se traduce), dar eu sper să ajung mai departe, cu toate că picioarele mele încă mai simt oboseala zilei de ieri, când am parcurs 47 de kilometri.

Ies din pădure și o iau pe lângă șosea, așa cum indică dragile de săgeți galbene. Mă întreb oare cum mă voi mai orienta după ce părăsesc Camino, fără ele? Mi-a intrat atât de mult în obișnuință să caut scoica sau săgețile, încât mă voi simți cumva incompletă fără ele.

E iarăși foarte cald, dar nu vă spun ceva nou. Totuși, în această căldură, parcă răzbate un iz de toamnă, cu toată melancolia ei, câteva frunze galbene căzute pe marginea drumului îmi amintesc de rotirea anotimpurilor și de faptul că nu doar sfârșitul călătoriei mele e aproape, ci și sfârșitul acestei veri minunate, cea mai minunată din întreaga mea existență.

Un grup de pelerini gălăgioși mă ajung din urmă, am mai menționat cred că pe ultimii 100 de kilometri multă lume vine să facă mai mult turism decât pelerinaj, profitând de prețurile mici din albergue, își petrec câteva zile pe Camino, iar la sfârșit primesc o diplomă de pelerin la fel cu cea primită de cei ce fac tot drumul, nu doar o părticică. Acuma să nu fiu rea, bineînțeles că și ei merită acea diplomă, mai ales dacă nu pot, dintr-un motiv sau altul, să parcurgă întreg Camino.

Drumul începe să urce destul de puternic, parcă simt că oboseala ce s-a acumulat în ultimele săptămâni începe să-și facă de cap. S-a acumulat peste tot în corp, dar parcă cel mai mult în picioare, ele săracele au fost cel mai mult

„întrebuințate”.

Sună telefonul, iar de la celălalt capăt (al firului era să zic) dar cred că mai bine al continentului, vocea soțului meu mă scoate din starea nu tocmai bună în care alunecasem, fără să-mi dau seama. S-ar părea că cei dragi au o conexiune specială cu noi, iar atunci când ai mai mare nevoie de o încurajare, sunt acolo, și simți că nu ești singur pe lume. Îmi povestește că sunt la Lupșa cu toată gașca, fac bulion și pun murături. În acea clipă, simt că mi-ar plăcea și mie mai mult să fiu la Lupșa și să fac bulion, decât singură pe coclauri, cu durerea asta de picioare care a apărut de nu știu unde și pe care credeam că am depășit-o cu zile în urmă. Îmi spune că sunt obosiți, dar mi-aș dori și eu o oboseală de acel fel, care până mâine trece ca și când nu ar fi fost. Îmi vine să-i spun că oricât ar fi ei de obosiți, eu sunt mult mai obosită, dar las asta doar la nivel de gând, ce rost are să-l mai încarc și pe el cu greutățile mele?

Drumul devine din nou destul de ușor de parcurs, așa că trec și eu la sentimente mai pozitive. Doar n-o să mă dau bătută acum la finiș, numai așa, că am eu hachițe.

Dintr-o dată se aude un zgomot, ca un bâzâit la început, apoi devine din ce  în  ce  mai  puternic,  și-mi  dau  seama că trec pe lângă un adăpost de câini, ce scot niște sunete

ireproductibile, presimțindu-și probabil sfârșitul, ce se apropie cu pași repezi. În exterior nu se vede nimic, sunt niște clădiri care nu-ți spun ce drame se consumă înăuntru, dacă nu ai auzi urletele jalnice ale locatarilor. Trec pe partea cealaltă a drumului, de parcă așa se aude mai puțin intens, parcă dintr-un sentiment de vinovăție a noastră, a tuturor oamenilor, care am permis ca rasa câinească să se înmulțească în asemenea hal, încât nu mai putem să o stăpânim. Pe vremuri, nu auzeai de câini fără stăpân, care să trăiască de capul lor pe străzi. Acum e ceva cu totul obișnuit și nimeni nu se mai miră, iar autoritățile fac și ele ce pot. Depășesc locul cu multă milă pentru cei ce-l locuiesc, dar din păcate cu sentimentul neputinței de a face ceva pentru bietele suflete.

S-ar părea că mă apropii de Palas de Rei, cel puțin așa pare peisajul, parcă am intrat într-un parc imens, cu copaci bine tunși și frezați, ca să arate cât mai fotogenic. Pe partea dreaptă văd un albergue, și mai mulți tineri care deja s-au cazat. Uite și ceva cu totul inedit, un centru de informare pentru pelerini, primul pe care-l găsesc deschis de când sunt pe Camino. O fată amabilă îmi spune că pot găsi cazare aici sau în oraș, (până unde mai sunt 4 kilometri). Îi spun că aș vrea să merg până la Casanova, e un albergue mic, cu 20 de locuri, iar numele de Casanova îmi sună bine. Fata e reticentă, zice că s-ar putea ca locurile să fie ocupate până ajung eu, mai ales că de aici mai am 11 kilometri, iar apoi nu mai este niciun albergue municipal pe următorii 15 kilometri. Îi mulțumesc frumos, și plec spre oraș. Ultima parte a drumului până în oraș a fost destul de grea, cu toate că am mers mult prin pădure, totuși era foarte cald. Se simte deja apropierea oceanului, umezeala crescută face ca și temperatura să fie percepută ca mai ridicată.

Ajung în oraș fără niciun chef, aici e un albergue destul de plin după cum se vede, așa că eu merg mai departe. Nu am remarcat nimic special în acest orășel, am urmat doar săgețile galbene, care după câteva cotituri pe diverse străduțe,

te scot direct în câmp. Înainte de a ieși chiar afară din oraș, simt nevoia să mă odihnesc pe o bordură, la umbră. E deja ora 3,30 după masă, iar soarele strălucește cât poate el de tare, trimițându-și săgețile arzătoare asupra noastră.

Cum stau eu așa pe marginea străzii, iată că pe lângă mine trec două fete înalte și blonde, vorbind nemțește. Chiar dacă nu ar fi vorbit, aș fi știut ce nație sunt, după alură și culoare: rasa ariană. Îmi aduc aminte de sfatul fetei de la centrul de informare: să mă grăbesc, fiindcă s-ar putea să nu mai găsesc loc, așa că mă ridic rapid de pe jos, precis și cele două fete merg la Casanova. Bine că grosul pelerinilor a rămas aici.

Arată foarte bine amândouă, ca scoase din cutie, dar una dintre ele, mai subțirică, îmi atrage atenția fiindcă poartă o bluză de un alb imaculat și o pereche de pantaloni scurți roz. Cu siguranță nu sunt de mult pe Camino, altfel cum ar fi reușit să spele atât de bine hainele cu apă rece? Or fi având ele vreun săpun nemțesc special, sau vreun pitic ce face serviciul de spălător zilnic?

Eu, cu ale mele, dar nemțoaicele se îndepărtează văzând cu ochii. Îmi dau seama că nu le pot întrece, ar fi culmea, ele cu picioare de doi metri, iar eu cu întreaga înălțime de1 m  62.

Mă rog lui Iisus și Sfântului Iacob să găsesc loc în albergue, și lăsând această grijă în seama lor, încep să mă bucur din nou de frumusețea peisajului, care acum e un drum de țară, mărginit în ambele părți de veșnicele garduri din piatră. Aceste garduri au mai multe proprietăți: nu putrezesc din cauza ploii, nu se degradează în niciun fel, pentru construirea lor nu a murit niciun copac, iar materia primă a fost gratuită, sunt pietre pe aici câte vrei. În multe locuri, am observat că pietrele au fost adunate de pe teren și aglomerate la marginea acestuia, pentru a-l face bun pentru agricultură.

Cum drumul nu dă semne că ar vrea să se termine, mă opresc să iau masa, cocoțată pe gard. Mai am ceva brânză și o roșie, meniul casei. Tocmai când voiam să strâng masa, apar

două personaje pe care nu știu în ce categorie să le încadrez: două portugheze, probabil ceva mai tinere decât mine, cu rucsăcei minusculi în spate și sporovăind în gura mare. Le- aș putea asemăna cu două căprițe ce sar ba pe un gard ca să rupă o frunză, ba pe altul fiindcă au văzut un fir de iarbă mai gustos. Portughezele mele nu culegeau frunze și iarbă, ci flori. Mă salută politicoase și binedispuse, apoi își văd de ale lor, fără nicio grabă sau stres.

Deodată, mă pălește spiritul de competiție și-mi dau seama că două nemțoaice plus două portugheze fac deja 4, deci mult mai puține locuri în albergue rămase pentru mine, fără să-i mai socotim pe pelerinii ce s-au cazat deja.

Sar repede de pe gard și măresc pasul, în ideea că le voi întrece pe cele două îndrăgostite de culesul florilor, dar parcă e un făcut, când văd că le voi întrece, merg și ele mai repede, iar cu băgăjelele minuscule ce le au pe spate, pot merge mult mai rapid decât mine.

Aproape că-mi dau duhul încercând să țin pasul cu ele, ajungem la o cotitură unde atunci când plouă apa staționează, pentru că sunt puse niște pietre imense pe care să poată trece drumeții. Parcă am fi la concursurile acelea la care trebuie să străbați printre niște mașinării ce oricum în final te aruncă într-o apă tulbure, de ți-e milă și să-i privești pe cei ce încearcă în van să treacă mai departe, parcă ar fi niște Don Quijote moderni ce se luptă cu morile de vânt. Aproape că ne-am împins care pe care să trecem mai repede peste pietre, la un moment dat îmi venea să râd, dar intrasem în horă, trebuia să joc. Habar nu am ce era în capul lor, dar așa s-au petrecut lucrurile.

Totuși, cele două portugheze reușesc din nou să mă depășească, acum nu mai culeg flori și nici nu mai stau la taifas. Sunt foarte mirată de această schimbare de tactică. Au un avans bun înaintea mea, așa că mă străduiesc să le ajung din nou din urmă. Aaa, uite-le la poarta unei pensiuni, verifică

Manuela Sanda Băcăoanu

tariful, am impresia. Când să ajung și eu în preajma lor, le aud zicând doar atât:

  • Casanova?

– Casanova!

De parcă ar fi dorit ca eu să aud neapărat că ele merg la Casanova.  Mai urc un  deal în spatele lor,  iar când să ajung în vârf, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am pur și simplu o revelație. Păi eu am formulat o rugăciune pentru un pat la albergue Casanova, oare de ce nu am încredere că voi primi ceea ce am cerut? Pot să mai treacă încă o sută de portugheze, eu nu mă mai grăbesc. Ultimul kilometru l-am parcurs senină, fără nicio frustrare și fără să mă mai gândesc la eventualii competitori. A mai apărut un bărbat, cred că cel ce-și lingea rănile la Portomarin, dar și el mergea în dorul lelii și nici eu nu am grăbit pasul.

Albergue Casanova apare  brusc după  o cotitură, localitatea Casanova nici nu există, doar acest adăpost din pădurea fermecată, în care am reușit și eu să mă bat în van cu morile de vânt.

Intru cu mari emoții, la parter e un fel de hol mare, în care hospitalera stă la o măsuță și așteaptă pelerinii. E un lucru bun că mai așteaptă, înseamnă că mai sunt locuri. După ce achit taxa de 6 euro, mă trimite sus, ca să văd în care cameră doresc să locuiesc. Sunt doar două camere, dar dintr- una se aud multe voci, așa că deschid ușa celeilalte, în care le văd pe blondele nemțoaice. Una se odihnește, iar cealaltă trebăluiește prin rucsac. Nu-mi vine să-mi cred ochilor, doar ele și cu mine suntem în camera de 10 paturi, iar eu am alergat nebunește, gata să dau ortul popii.

Ce-i mai interesant, portughezele nu sunt nicăieri, iar peste un timp mai apare doar bărbatul ce-l văzusem mai devreme pe drum.

Nu știu dacă cele două femei au fost aievea sau doar doi îngeri trimiși să-mi încerce credința, oricum întâmplarea cu ele a fost extrem de stranie. Se mai poate și să nu fi avut

credencial și atunci nu se puteau caza la adăposturi de stat, doar la cele private. Aceasta a rămas o mare întrebare pentru mine , al cărei răspuns nu ştiu dacă-l voi afla vreodată.. Adevărul este că am primit o lecţie pe care am învăţat-o cu prisosinţă, aşa că sper să nu se mai repete niciodată.

Mă întorc la parter ca să spun în ce cameră mă cazez, iar după o scurtă convorbire cu hospitalera, care nu se descurca deloc cu cartea mea de identitate și nu știa care este orașul meu de reședință, am ajuns la un deplin acord că acesta este „Cluh”, și toată lumea a fost mulțumită. Ea nu știe altă limbă decât spaniola, iar eu nu știu cum să o întreb dacă au trecut pe aici două portugheze, așa că existența lor rămâne în continuare o enigmă pentru mine.

După veșnicul program administrativ, cobor la bucătărie, savurând deja (cu creierul, bineînțeles) supa în plic pe care voiam să o pregătesc. Aici găsesc un cuplu din Slovenia cred, cu fețele lungi. Este mașină de gătit, dar nu este veselă. Doar câteva căni se înșiră cuminți în dulapul din bucătăria care de altfel arată foarte bine. Probabil cei de aici s-au gândit că pelerinii doresc doar ceai sau cafea, nu mai au și alte preferințe culinare. Mă simt fericită că am farfuria de metal în care îmi fac salate, acum o voi folosi pe post de cratiță. Sunt singura care poate mânca ceva gătit, ceilalți se rezumă la ce mai au prin rucsaci.

Cu burta plină, urc în dormitor pentru binemeritata odihnă, dar nu apuc să pun bine capul pe pernă, că jos încep vociferări, râsete și vorbe nu tocmai inteligibile. Se pare că doi băieți care au ceva bere la bord, au venit aici și vorbesc cu cineva care deja este cazat. Mă rog la toți îngerii să nu fie cazați în camera noastră, dar s-ar părea că m-am speriat degeaba, fiindcă îi aud plecând. Cu toate că încă nu e chiar noapte deplină, îmi pun capul pe pernă, adormind fără să-mi mai pese dacă va mai fi cazat cineva în camera noastră. Până la urmă suntem 5 persoane în camera de 10 paturi, foarte convenabil, cel puțin din punctul de vedere al sforăiturilor. Înainte de a adormi, totuși ar fi bine să-mi notez:

Învățătura zilei: Dacă credința în Dumnezeu este doar de fațadă și nu totală și completă, grijile și emoțiile ne copleșesc tot timpul. Doar atunci când avem încredere că suntem ajutați ori de câte ori cerem acest lucru, viața noastră devine mult mai ușoară și mai ferită de stres.

Încetișor, întunericul pătrunde pe fereastra lângă care se găsește patul meu, trimițându-mă în lumea fermecată a viselor. Mulțumesc pentru această zi minunată, ziua în care am învățat că credința în Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât toate fricile și angoasele noastre. Dacă ai încredere, totul se rezolvă.

Celor care încă nu ați plecat pe Camino de Santiago vă doresc să puteți pleca cât mai curând, iar celor care ați fost, vă doresc ce-mi doresc și mie: GHICIȚI CE!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o peregrina în veci nevindecată

Călătorie cu peripeţii – fragment de carte

E iarăşi o zi de luni, tocmai a fost Ziua Îndrăgostiților, așa că… o bucățică de Love story, chiar dacă de pe Camino de Santiago, nu strică nimănui. Iată un nou fragment din cartea mea,  în curs de apariție:

Călătorie cu peripeţii

   După cum hotărâse, Ciprian era pregătit să ia avionul de a doua zi, pentru a merge pe urmele Dafinei. Nu ar fi fost niciodată  pe  lista lui de „locuri de vizitat”, dacă nu şi-ar fi dat seama că ar fi cea mai bună armă în lupta pentru recucerirea iubirii lui de o viaţă. Nu prea avea habar ce trebuie să conţină rucsacul unui pelerin, aşa că, cu riscul de a fi deconspirat, a sunat-o pe Sorana, cea care le ştie pe toate. Interesant, aceasta pare mai amabilă decât a fost în ultimii ani, iar faptul că „un prieten” vrea să plece pe Camino n-a făcut-o deloc suspicioasă şi nu a pus nicio întrebare în plus. Ciudat, foarte ciudat, doar dacă Voica…

    „ Ce să-mi mai bat capul cu asta acum, tot ce sper este ca nimeni să nu-i fi povestit Dafinei despre călătoria mea, fiindcă atunci se duce pe apa sâmbetei toată surpriza şi s-ar putea ca în loc de o pisicuţă, să mă întâlnesc cu o leoaică.”

   Cu lista completă recitată ca pe apă de Sorana (care participase pas cu pas la umplerea rucsacului Dafinei) la telefon, Ciprian se îndreaptă încrezător spre cel mai mare magazin de articole sportive din oraş, în ideea că-i dă lista vânzătoarei, iar la sfârşit, va mai trebui doar să achite cu cardul mormanul de cumpărături pe care i-l va pune în coş. Dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg. După vreo 15 minute lungi, în care Ciprian are timp să caşte gura la cumpărătorii ce se îndreaptă spre casa de marcat cu tot felul de ustensile de a căror utilitate nu are habar, vânzătoarea se întoarce cu un cărucior aproape gol, invitându-l să participe şi el la alegerea cumpărăturilor, nu poate ea să hotărască în locul lui. De fapt, nu i s-a mai întâmplat niciodată ca cineva  s-o roage să aleagă lucruri necesare unei anumite activităţi, de aceea la prima vedere i s-a părut simplu şi a acceptat provocarea.

  • Să ştiţi că trebuie să mă ajutaţi, avem o mare varietate la fiecare dintre produsele pe care le aveţi pe listă, aşa că nu pot eu să aleg în locul dumneavoastră. Puţin surprins de cererea femeii, măcar că nici el nu mai ceruse niciodată altcuiva să aleagă în locul lui şi un pic agasat de timpul pierdut deja, Ciprian o urmează la fiecare raft, la început ascultând sfaturile ei, apoi, aruncând plictisit în cărucior primul articol văzut, ghidându-se doar după culoare şi mărime.

    După o altă jumătate de oră se îndreaptă ostenit spre casă, gândindu-se că nu va mai lua niciodată în râs oboseala femeilor, care se întorc vlăguite după o tură de shopping.

    Ajuns la domiciliul care pentru el nu mai înseamnă acasă, încearcă să înghesuie în rucsac toate lucrurile cumpărate, fără nicio noimă, doar să se vadă cu bagajul gata. Spre stupoarea lui, jumătate din ele nu încap, iar asta îl enervează de-a binelea. „ Ah, am uitat să las deoparte hainele cu care mă îmbrac pe drum!” se bucură ca un copil, care a găsit dezlegarea unei probleme de clasa a treia. După ce mai face o dată ordine între lucrurile neapărat de avut pe Camino, îşi dă seama că tot mai rămân câteva pe dinafară, aşa că, neavând încotro, o sună din nou pe Sorana.

  • Alo! Te rog să mă ierţi că te tot bat la cap, dar prietenului meu nu-i încap lucrurile în rucsac… cunoşti vreo metodă ca să le facă mai mici?
  • Mda… spune-i „prietenului” tău că hainele se împătură, apoi se rulează. Şi mai spune-i că Dafina a trecut deja de Ribadeo, ba chiar şi de Vilela, în caz că-l interesează.

    Tonul ironic al Soranei îl face pe Ciprian să roşească, se gândeşte că e mai bine să fie cinstit cu prietena Dafinei, mai ales că s-a prins de figură, ar fi aiurea să joace un rol pe care nu l-a repetat deloc.

  • Bine, recunosc, eu sunt cel care va pleca. Dar te implor să nu-i spui Dafinei, ştii că-i plac surprizele.
  • Sper ca aceasta să fie una plăcută, nu mai ştiu în ce ape vă scăldaţi voi doi.
  • Cred că începem să ne apropiem din nou, sau, cel puţin, eu sper asta. Oricum, peste două zile voi afla cum stau, când o voi ajunge din urmă. Mulţumesc pentru informaţii…
  • N-am făcut-o pentru tine, stai liniştit. Încă nu m-ai convins că meriţi, dar efortul de a ajunge pe Camino mi se pare lăudabil, aşa că… să fii sănătos! Şi, drum bun! Ai grijă la băşici, sper că nu pleci cu încălţăminte nepurtată.
  • Ba, chiar aşa fac, dar n-am de ales. Nimic din ce am deja nu se potriveşte.
  • Atunci, mai ia nişte plasturi, ac şi aţă şi un unguent cu antibiotic. Ia uite, am devenit expertă. Aş putea să-mi fac un site cu sfaturi pentru pelerini.
  • Dar ce legătura are acul şi aţa cu băşicile?
  • Una foarte importantă: după ce faci o băşică, treci prin ea acul cu aţa, pe care o laşi acolo, ca să dreneze lichidul. Ungi cu unguentul, pansezi şi… gata. Aştepţi să se vindece, lucru care nu se întâmplă instantaneu, după câte am auzit.
  • Au! Dacă ştiam ce perspective am, mă mai gândeam de două ori înainte de a pleca. Dar acum, e prea târziu pentru a mai da înapoi. Te salut, o să te sun şi de pe drum, ca să-mi mai spui pe unde e Dafina.
  • Bine, bine, parcă începi din nou să-mi devii simpatic, aşa neştiutor dar plin de elan cum te simt, eşti din nou ca acum 30 de ani.

    După convorbirea care a avut darul de a-l linişti pe de o parte şi al nelinişti pe alta, Ciprian nu mai are de făcut mare lucru, doar o noapte îl mai desparte de plecarea într-o aventură în care are impresia că s-a cam aruncat cu capul înainte, dar hotărârea a fost luată, orice greutăţi l-ar aştepta acolo, este hotărât să le învingă. Dacă Dafina a fost în stare să facă atâta amar de drum, de una singură, voi putea să fac şi eu o sută două de kilometri pe jos… Hmm! Pe jos! Numai când mă gândesc la asta, simt cum încep să mă doară picioarele…

    Ceasul deşteptător, inamicul tuturor celor ce sunt nevoiţi să-şi înceapă ziua foarte devreme, sună vesel, e ora 3,30; e o adevărată crimă să trezeşti pe cineva în toiul nopţii, dar avionul nu aşteaptă, aşa că, având încă somnul atârnat în gene, Ciprian se îmbracă mai rapid decât pe vremea când era soldat, apoi cheamă un taxi, pentru a merge la aeroport. Înşfacă rucsacul plin de elan, însă brusc, îşi dă seama că nu i-a ajustat mărimea după a lui, e reglat pentru cineva mult mai mic, dar acum nu mai are timp de pierdut, aşa că-l pune pe umăr ca pe o geantă de voiaj şi coboară scările grăbit, farurile taximetrului luminează deja în faţa casei.

  • La aeroport, vă rog!
  • Bună dimineaţa, îl salută şoferul, politicos.
  • Mda… bună dimineaţa, răspunde nu prea convins Ciprian.
  • Puteaţi să lăsaţi bagajul în portbagaj, nu trebuie să-l ţineţi în braţe, mai adaugă şoferul, timid. E obişnuit cu tot felul de clienţi, unii mai ciudaţi decât alţii, iar la ora aceasta din noapte nu are chef de o dispută în urma căreia cu siguranţă n-ar ieşi câştigător.
  • Da, ştiu, dar am o problemă cu rucsacul, l-am cumpărat ieri şi nu l-am reglat corespunzător, voiam să mă ocup de asta până la aeroport, dacă nu vă supăraţi.
  • Nu mă supăr, ba chiar o să vă ajut când ajungem. Trebuie reglat când îl purtaţi în spate, nu aşa, în braţe. Am şi eu rucsac, am făcut chiar o mare călătorie, acum doi ani.
  • Să nu-mi spuneţi că aţi fost pe Camino de Santiago!
  • Ba da, chiar acolo. Dar, de unde ştiţi?
  • Pentru că şi eu tot acolo vreau să merg, iar o asemenea coincidenţă mi se pare de-a dreptul surprinzătoare, care ar fi şansele să întâlnesc în mijlocul nopţii pe cineva care a fost pe Camino şi care să mă ajute cu rucsacul?
  • Aţi văzut? Încă n-aţi pornit bine de acasă, iar miracolele apar… Pentru mine, totul a fost ca un zbor, când în furtună, când pe cel mai senin cer. Ei, a fost minunat. Iar viaţa mea s-a schimbat radical după ce m-am întors. Am reuşit s-o iau de la capăt, după multe urcuşuri şi coborâşuri. Mă bucur că ne-am întâlnit. Sunt sigur că şi pentru dumneavoastră va fi la fel.
  • Sper să ai dreptate, sunt şi eu într-un impas, pe care vreau să-l rezolv tocmai mergând acolo.
  • Aveţi credenţial?
  • Ce să am?
  • Paşaport de pelerin, nu v-a spus nimeni că aveţi nevoie, ca să puneţi ştampile şi să dovediţi că nu sunteţi un simplu turist?
  • Păi… nu! Sorana o fi uitat de asta…(mai adaugă pentru sine).
  • Azi e ziua dumneavoastră nocoroasă, am eu unul. L-am adus pentru cineva care voia să plece, dar s-a răzgândit. Sper că mai e valabil, de doi ani îl port în torpedou. Îl completaţi cu datele d-vs. şi-l daţi la primul albergue unde dormiţi, ca să-l ştampileze şi să vă înregistreze.
  • Albergue?
  • Dar văd că nu ştiţi nimic despre Camino, nu v-aţi documentat defel?
  • Nu prea… Adevărul este că m-am hotărât aşa, în două zile. De fapt, plec acolo după femeia pe care o iubesc, fosta mea soţie… Mă rog, o poveste lungă.
  • O, ce romantic! Acum doi ani, habar nu aveam pentru cine va fi acest credenţial. Acum, că e pentru o cauză atât de nobilă, vi-l fac cadou. Să fiţi sănătos, dar vreau să vă rog doar un lucru mic, aveţi aici cartea mea de vizită, vă rog să mă sunaţi la întoarere, sunt foarte curios cum se va sfârşi o poveste de dragoste atât de palpitantă ca cea pe care tocmai o trăiţi. Sau, de fapt, cum va reîncepe… Ia uite, din vorbă în vorbă, am ajuns.

       Şoferul se ţine de cuvânt, îi arată lui Ciprian cum se reglează curelele rucsacului pentru ca greutatea să fie preluată şi de către şolduri , ca să nu atârne doar pe umeri, iar apoi, cei doi bărbaţi s-au despărţit cu o îmbrăţişare, nu se ştie care dintre ei a fost iniţiatorul gestului, dar li s-a părut amândurora foarte firesc.

    Ciprian se îndreaptă grăbit spre ghişeu, deja coada este destul de mare, dar e încă devreme. Simte că Universul i-a trimis un prieten, iar întâlnirea lor n-a fost singulară.

    „De multe ori întâlnim oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar ne sunt mai apropiaţi decât cei lângă care ne ducem traiul de zi cu zi. Comunicarea e uşoară, iar cuvintele nu sunt greu de pronunţat, parcă se înşiră singure în fraze, ca mărgelele pe aţă. Cu toate că vedem acea persoană pentru prima dată, o simţim aproape şi ne place să petrecem timp împreună. Aceştia sunt oamenii pe care ar trebui să ni-i facem prieteni, nu cei care ne periază, spunându-ne ceea ce vrem să auzim, iar în momentul în care am întors spatele, se transformă în vipere ce-şi varsă veninul, invidioşi pe succesul sau poziţia noastră în societate. Măi, dar ce filozof am devenit, înainte de a păşi pe prima treaptă a avionului, când nici măcar n-am atins pământul Spaniei!” se gândeşte el, zâmbind aşa, lumii întregi. Călătoria nu mai pare atât de grea acum, când are credenţial şi a mai aflat unele lucruri folositoare pentru drum.

    După aşteptarea de rigoare şi trecerea prin zona de control, în sfârşit se aşază comod la geam, călătoreşte pentru-a nu ştiu câta oară cu avionul, dar parcă niciodată n-a avut aşa emoţii. Gândul că o va întâlni pe Dafina după atâta timp în care a încercat s-o uite, dar, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, n-a reuşit nicio clipă să şi-o scoată din minte, nici măcar atunci când Denisa îl credea doar al ei, acaparându-l cu mâinile şi picioarele şi încercând să-l ţină doar pentru ea. Nu degeaba spunea cineva că aproape în fiecare pat sunt câte trei persoane…

    Avionul decolează lin, iar după ce însoţitoarea de bord le dă voie să-şi desfacă centurile de siguranţă, în exact clipa următoare, o mână de puşti de cinci ani îi ciufuleşte părul, întrebând cu o voce nevinovată:

  • Ce faci, nenea?
  • Bine, tu? Îi întoarce Ciprian întrebarea, încă bine dispus, dar agasat de întreruperea şirului gândurilor ce i se aglomerau sub frunte. Asta ar mai trebui acum, să devină baby-sitter pentru băieţelul ce-l priveşte galeş, în timp ce mama lui picoteşte obosită, pe scaunul alăturat.
  • Şi eu sunt bine, mergem în Spania, la tati. Vrei să-mi citeşti? Am o cărticică, dar încă nu ştiu să citesc ca lumea, mă enervează unele litere… Eu sunt Ionuţ.
  • Bună, Ionuţ! Zâmbeşte Ciprian, simţindu-se oarecum ca la alcoolicii anonimi. Nu e prima dată când o mămică sfârşită doarme lângă copilul pe care, vrând nevrând, va trebui să-l distreze până la Zaragozza.

Când soarele răsare la apus… vă mai amintiţi de cartea mea?

Pentru cei ce vor să-şi aducă aminte de cea de- a doua carte a mea, sau pentru cei care încă n-au citit-o, un mic fragment…

CAPITOLUL al X – lea

 Varvara

  • Mi se pare mie, sau e dimineaţă? se întinde Laurenţia, privind spre geamul aburit.

    Nimeni nu-i răspunde, aşa că, după ce o priveşte cu drag pe Cătălina ce doarme ca un prunc lângă ea, o caută cu privirea pe Ana, care nu se vede pe nicăieri. Cred că e foarte devreme, mai zice Laurenţia doar pentru ea, închizând ochii pentru a se mai bucura câteva minute de căldura aşternutului şi de mirosul de poame ce e din ce în ce mai pregnant în încăpere. Oare ce miroase atât de bine? Se mai gândeşte ea, înainte ca uşa să se deschidă cu fereală, pentru a nu face zgomot, iar Ana să apară cu un braţ de vreascuri pentru foc.

    Stând aşa, cu ochii închişi, fata recapitulează toate întâmplările zilei de care doar o noapte le desparte, face tot felul de presupuneri, fiind  foarte curioasă să afle ce se va mai întâmpla. De când au plecat de acasă, parcă au nimerit într-un tărâm al poveştilor, unde orice este cu putinţă, şi nimic nu este ieşit din comun.

   Lăsând la o parte povestea tristă a fratelui Cătălinei, de pildă, această femeie pe nume Ana, care localnicilor li se pare nebună, e clar că nebunia ei e doar o mască, sub care se ascunde un suflet echilibrat şi frumos. De ce oare este ea nevoită să trăiască aici, de una singură? Oare ar răspunde la întrebări, sau s-ar retrage din nou sub carapacea aşa-zisei nebunii? Ce e foarte ciudat, că nu le-a întrebat cine sunt şi de unde vin, parcă avea toate aceste informaţii, parcă, la fel ca şi Varvara, le-ar fi aşteptat de când lumea.

     În acest timp, Cătălina deschide ochii şi-şi priveşte prietena cu drag, crezând că aceasta încă mai doarme. Laurenţia nu rezistă însă privirii Cătălinei şi izbucneşte în râs, un râs sănătos, de pe vremea când nimic nu le întuneca viaţa simplă de eleve de liceu şi apoi de studente studioase.

  • Bună dimineaţa, Soare! zice Laurenţia, ca pe vremuri.
  • Bună dimineaţa, Lună, răspunde şi Cătălina, intrând în jocul ei. Vai, ce bine am dormit, ca la cinci stele. Da’ ce bine miroase! Oare ce este? Bună dimineaţa, Ana! Am dormit foarte bine în patul tău. Îmi pare rău că a trebuit să te chinui pe laviţa aia.
  • Nu-i niciun bai, eu sunt obişnuită, dorm oriunde. V-am uscat nişte poame, (mere tăiate felii subțiri) de  asta miroase aşa frumos. M-am gândit că voi, acolo la oraş, nu mâncaţi slănină şi ceapă la micul dejun, aşa că…
  • Mâncăm orice, sare Laurenţia, dar aducându-şi aminte de dieta Cătălinei, care e strict vegană, (fără proteine animale) , vrea să o dreagă: e foarte bine că ai făcut poame, le putem mânca cu… mămăligă? Asta în loc de cerealele de la micul dejun, priveşte ea şugubăţ spre prietena ce pare a nu fi fost atentă la dialogul dintre ele.

După un mic dejun gustos, fetele au chef de vorbă, nu se grăbesc să plece în sat.

  • Dar tu, Ana, cum de locuieşti aici, singură cuc? Vara mai merge, însă iarna, nu prea cred că lupii cei prietenoşi îţi cântă colinde la geam. Abia dacă ai un bec, bun şi acela, dar eşti chiar ruptă de lume. Îţi place traiul acesta, sau eşti nevoită să-ţi duci viaţa aşa, singură, într-un  vârf de munte?
  • Păi mai am şi un radio, mai aud şi eu noutăţile, şi mai vin oameni din când în când… răspunde Ana, care nu prea vrea să se lase trasă de limbă. Şi da, îmi place aici, nu am niciodată un program pe care să-l respect, fac tot timpul doar ce-mi place, doar uneori ceea ce sunt nevoită să fac, încheie ea cea mai lungă frază pe care a spus-o de când s-au întâlnit.
  • Mai am o curiozitate, nu se lasă Laurenţia, am observat că nu vorbeşti ca şi oamenii de pe aici, pare că ai mai multă şcoală şi ai trăit şi în alte locuri, decât laşi să se vadă. Şi ce-i cu grămada asta de haine în care te înfofoleşti, sunt sigură că o faci doar ca să alimentezi ideea sătenilor cum că ai fi nebună, fiindcă mie nu-mi pari nebună deloc, ba chiar eşti mai cu picioarele pe pământ decât mulţi dintre cei pe care-i cunosc şi care se dau deştepţi şi înţelepţi. Ai şi cunoştinţe medicale, glezna Cătălinei, care nu mai e umflată deloc, dovedeşte asta. Deci? Ce ai de declarat în apărarea ta? Încheie Laurenţia dând-o pe glumă, pentru a n-o speria prea tare pe femeia ce o priveşte pe jumătate mirată şi pe jumătate amuzată.

    Ana zâmbeşte, aproape că-i vine să râdă în hohote, iată că o femeiuşcă de la oraş a dibuit-o, iar toţi consătenii ei sunt convinşi că trăieşte într-o lume de năluci, o lume în care ei nu au avut şi nu vor avea niciodată acces.

  • Mi-eşti simpatică, altfel n-aş sta de vorbă cu tine. Pentru curiozitatea ta, pot să-ţi spun că eu şi Cătălina suntem rude, eu fiindu-i un fel de mătuşă mai îndepărtată. Iar povestea mea e prea lungă pentru câteva minute, câte mai aveţi voi până să plecaţi spre sat.
  • Dar cine ţi-a spus că mai stăm doar câteva minute? Avem timp berechet, că doar Varvara nu cred să mai aibă prea multe de povestit, zice Laurenţia, uitându-se la Cătălina, pentru confirmarea spuselor ei.
  • Sigur că da, mai putem să stăm, ar trebui totuşi să sunăm acasă, n-am vorbit cu ei de ieri dimineaţă şi or fi speriaţi că nu mai ştiu nimic de noi, iar aici nu este semnal.
  • Ba este, uite, acolo între cei doi brazi, este semnal cât vrei, spune Ana, scoţând un telefon de sub şorţ, ca să dovedească veridicitatea spuselor sale.

Fetele sar ca arse şi aleargă spre locul indicat, fără măcar să se mai îmbrace cu hainele de exterior, în casă era cald şi bine, nu şi-au dat seama că la munte temperatura e mult mai scăzută decât în oraşul lor, la acest sfârşit de toamnă.

Vorbesc întretăiat, abia aşteaptă să le spună celor de acasă câte toate li s-au întâmplat într-o singură zi, în timp ce Ana le aduce scurtele matlasate, fiindcă au început să tremure. Cei doi brazi sunt un fel de cabină telefonică, toţi turiştii care trec pe aici folosesc acest loc pentru a vorbi, aşa că iarba e bătătorită, iar dacă ar fi şi o băncuţă, locul ar fi ideal de stat la şuetă, doar temperatura să fie un pic mai blândă.

  • Gata, i-am pus la curent cu noutăţile, vin fetele în fugă spre casă, avem acum timp şi pentru povestea ta, mi se pare că e foarte interesantă, nu o slăbeşte Laurenţia pe Ana, care tocmai pune lemne pe foc.

Caruselul vieţilor – carte în lucru

Pentru ca în anul care a început să avem spor la toate, este bine să începem cu activităţile care ne sunt cele mai dragi. De aceea, eu am început să scriu o nouă carte, din care vă ofer un mic fragment.

CARUSELUL VIEŢILOR

Capitolul I

Poveste

  ” Se plimbă parcă fără vreun scop anume prin pădurea care se îndeseşte din ce în ce mai tare, devenind  dintr-o dată aproape de nestrăbătut. Cărarea se cufundă între tufişuri pline de spini, care parcă  întind  braţe aproape umane spre femeia ce merge înainte, fără să observe că lumina e din ce în ce mai difuză, un vaier se insinuează din ce în ce mai puternic, la început ca sunetul pădurii înainte de ploaie, sau iarna, după ninsoare şi când vremea devine umedă, apoi, ca plânsetul unui copilaş pe care mama a uitat să-l hrănească, iar acum, un adevărat urlet umple văile, prevestind deznădejde, frică şi moarte.   

     Casandra merge mai departe, parcă nimic din ceea ce o înconjoară nu ajunge până la organele ei de percepţie, are foarte mare nevoie să ajungă la copac. E un copac foarte special, pe care vine să-l îmbrăţişeze în fiecare an, atunci când ajunge pe meleagurile natale. Adevărul este că face în aşa fel, încât neapărat să ajungă aici, în satul căţărat pe crestele muntelui, care mai are doar cinci locuitori, cu toţii octogenari, iar în viitorul apropiat, s-ar putea să devină un sat fantomă, ai cărui locuitori s-au mutat cu toţii, fie la cimitir, fie în locuri în care viaţa e mai uşor de trăit.    

    Vânticelul care abia adia când ea plecase de la casa lui moş Vasile, la care trage întotdeauna când urcă în sat, devine dintr-o dată atât de puternic, încât copacii încep să se încline periculos, iar frunzele uscate de anul trecut, ce erau întinse la poalele lor într-un covor cuminte, o iau la sănătoasa, formând nişte vârtejuri arămii, mici tornade care arată de parcă un pictor impresionist şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi pictat un tablou ireal, iscat din creierul lui bolnav.

    O veveriţă speriată îi taie calea, iar o creangă luată de vânt e gata s-o lovească peste faţă. Cu toate vitregiile naturii, pe care pare că nici măcar nu le vede, Casandra înaintează hotărâtă, fără a-şi da seama că în curând soarele se va apropia de linia orizontului, iar întunericul va pune stăpânire peste întreaga fire. Merge şi caută cu înfrigurare, n-a mai fost pe aici de anul trecut, iar natura e din ce în ce mai sălbatică, cele câteva repere pe care şi le-a luat atunci, nu mai sunt de găsit. Ştie că trebuie să ajungă la un copac foarte gros, care cu ani în urmă a fost lovit de trăsnet şi a rămas aşa, în picioare, carbonizat şi mirat că tocmai lui i s-a întâmplat aşa o nenorocire. Stă de zeci de ani cu crengile înnegrite şi înţepenite spre cer, într-o rugă mută, aşteptând miracolul care-l va aduce din nou la  viaţă.

    ”Iată copacul carbonizat!, înseamnă că nu mai am mult de mers.” Se bucură eroina noastră, grăbind şi mai mult pasul. Imediat după copacul ars, urmează o poiană largă, în mijlocul căreia, un pin cu un trunchi gros, că nu-l poţi cuprinde cu braţele, domneşte peste toate împrejurimile. E, de departe, cel mai falnic şi mai bătrân copac, iar moş Vasile i-a spus că are puteri magice. Asta se întâmpla acum mulţi ani, când moş Vasile nu era moş, iar ea, era abia o fetiţă de 11 ani, nou venită în familia mătuşii ei, care, între timp, s-a mutat la cei mulţi.

   ”Uite-l, e aici! Ah, ce greu te-am găsit anul acesta, nu ştiu de ce, am crezut că te-au tăiat, că te-a doborât furtuna… mă bucur că eşti bine, sănătos şi la fel de falnic cum te ştiu de când eram doar o copiliţă”. Casandra nu rosteşte cuvintele cu voce tare, ştie că plantele au puterea de a citi gândurile, aşa că nu-şi face griji că n-a fost înţeleasă. Cu mulţi ani în urmă, a citit că s-au făcut mai multe experimente, printre care unul foarte frumos: o cântăreaţă de operă cânta într-o încăpere în care se aflau diferite plante, iar măsurându-li-se câmpul electric, acesta era mult mai puternic decât de obicei, semn că plantelor le plăcea. Apoi, a doua zi, femeia a venit din nou, dar de astă dată le-a cântat doar în gând. Câmpul electric al plantelor a crescut din nou, exact ca atunci când ea cânta cu voce tare.

    Casandra e foarte apropiată de lumea plantelor, încă de când era mică putea să le simtă vibraţia şi ştia dacă sunt sau nu fericite, înainte ca acest lucru să se manifeste în mod fizic, prin îngălbenirea frunzelor, sau apariţia unor dăunători. E un fel de barometru care ”citeşte” starea de fericire a plantelor, a făcut din pasiunea ei un job, are o mică firmă care se ocupă cu           aranjarea teraselor, curţilor, grădinilor oamenilor cu bani, dar care n-au timp, nici imaginaţie, pentru a-şi înfrumuseţa spaţiul în care locuiesc.

    În timp ce Casandra îmbrăţişează copacul care vibrează de plăcere, transmiţând întregii păduri starea lui de bine, să privim un pic la femeia care a bătut sute de kilometri pentru a ajunge la întâlnirea anuală cu pinul fermecat. E o femeie tânără şi frumoasă, care are 35 de ani, dar nu-i dai mai mult de 28. Părul negru albăstrui e prins într-un coc greu la spate, cu şuviţe rebele care au părăsit aranjamentul stilat ce şi-l făurise de dimineaţă, în timpul fugii bezmetice prin pădurea agitată care acum, în mod neaşteptat, s-a potolit brusc, revenind la liniştea şi serenitatea obişnuite. Doar cântecul câte unei păsări care-şi cheamă puii, sau vrea să dea de veste că e un intrus în pădure se mai aude sporadic, vântul s-a potolit ca prin minune, iar covorul de frunze s-a reaşezat la locul lui, mai pufos şi mai mirositor acum, după ce a fost răscolit de furia lui. E sfârşit de august, zilele sunt încă fierbinţi jos la oraş, dar aici, pe vârf de munte,  ceaţa şi ploile sunt la ele acasă, mai ales în prima parte a zilei.

     Casandra deschide ochii căprui, mari şi de fiecare dată miraţi atunci când se află aici, împreună cu prietenul ei de o viaţă. Trăsăturile fine, pielea albă şi talia de viespe, fac din ea una dintre cele mai frumoase femei care au trecut vreodată prin această pădure, de fapt, una dintre cele mai frumoase femei pe care le-ai putea întâlni pe stradă, oriunde pe acest Pământ. Nu şi-a dat seama niciodată de frumuseţea ei, deoarece în copilărie a fost un fel de ”răţuşca cea urâtă”, fiind fiica cea mai mică a unei familii cu patru copii, ceilalţi trei fiind băieţi. A avut o singură păpuşă, căreia nici măcar nu i-a dat un nume, era ”păpuşa” şi atât. Cei trei fraţi mai mari o luau cu ei peste tot: la fotbal, la înot, la  furat de cireşe din livada de la marginea micului orăşel în care locuiau. Familia lor nu era una bogată, dar îşi permiteau o vacanţă pe an alternativ, un an la munte, iar un an la mare.

   Mama lucra la fabrica de tricotaje, iar tatăl la fabrica de mobilă. Cam acestea două reprezentau singura industrie din oraş, aşa că mai toată lumea lucra într-una din cele două fabrici.

   Rochia albastră cu mânecă scurtă care-i acoperă genunchii, dar atunci când aleargă sau bate vântul lasă vederii nişte picioare perfecte, pare nepotrivită pentru o incursiune la munte, dar Casandra nu se îmbracă niciodată aşa cum s-ar aştepta ceilalţi s-o facă, a fost întotdeauna o nonconformistă. Totuşi, e încălţată cu nişte bocanci uşori, care, culmea, arată perfect chiar asortaţi la rochie şi la părul cu o coafură complicată, în care o panglică albastră, de aceeaşi nuanţă cu rochia, e meşteşugit împletită.

    Mâinile femeii înconjoară pinul, cum ar înconjura un iubit, cu multă dragoste şi grijă, de parcă s-ar teme să nu-l vatăme. Închide ochii din nou, aşteptând ca minunea ce se întâmplă în fiecare an, să se întâmple din nou. Simte vibraţia, dar… nimic.”

Să aveţi cel mai frumos an dintre toţi cei trăiţi până acum, în această viaţă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Fragment de carte- LOVE STORY pe Camino de Santiago

   Cu puțin noroc, în câteva zile voi termina această carte, din care vă dăruiesc un fragment, cu ocazia Crăciunului, vorba ceea: de Crăciun, fii mai bun… Întotdeauna m-am întrebat: De ce numai de Crăciun?    

”Abia trecuse de terasa unde Takahito rămăsese trist la masa pe care o aştepta o cafea, iar Dafinei începe deja să-i pară rău că nu s-a oprit, măcar să-i dea nişte explicaţii, să nu-l lase aşa, când omul îşi făcuse speranţe. Face câţiva paşi înapoi, vrea să se întoarcă, dar nu mai vede pe nimeni pe terasă, Takahito parcă s-a evaporat, fără urmă. Mai priveşte o dată spre locul în care doar doi pensionari mai stau la şuetă, tot fără succes, aşa că se întoarce la drumul ei, cu un gust amar în gură şi sentimente amestecate.

    Ce ciudat, tocmai în momentul în care declaraţia lui Takahito ar fi trebuit să-i apropie, soarta a vrut ca Ciprian să reintre pe scena vieţii ei, scenă pe care nu credea că el va mai avea vreodată un rol, nici măcar unul episodic. Dar dacă n-ar fi sunat, cum ar fi fost? Ar fi fost sentimentele ei diferite? Cu siguranţă nu, acelaşi ar fi fost răspunsul, dar purtarea ei ar fi fost una mult mai blândă, n-ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi spus ce avea pe suflet, în fond, nu i-a dat nicio clipă impresia că ar interesa-o altfel decât ca un companion de drum, dacă pentru el a fost mai mult, totul a fost doar în mintea lui. Nu-şi aduce aminte să fi fost prea familiară, nici în gesturi, nici în cuvinte. Nu i-a dat speranţe, el singur s-o fi amăgit. Dar acum, de ce se simte atât de vinovată? Poate că totuşi se vor întâlni deseară la albergue şi vor putea clarifica lucrurile…

   Nici n-a observat când a ajuns la un tunel, e doar pentru pietoni şi biciclişti, trece pe sub munte, are peste 200 de metri  şi scurtează mult drumul până la  Castro Urdiales, oraş staţiune, aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu.

    Dafina priveşte mereu în urmă, ca atunci când era mică şi mergea noaptea pe o stradă neiluminată, având tot timpul impresia că o urmăreşte cineva. Acum însă, privirea ei caută un om, speră ca Takahito să fi trecut peste refuzul ei şi s-o ajungă din urmă. Tocmai când iese din tunel, iar oraşul se vede foarte aproape, la o aruncătură de băţ, are impresia că-l vede la o sută de metri în spate. Se opreşte pentru a-l aştepta, dar când dă cu ochii de femeia ce stă zâmbind la capătul tunelului, japonezul face în prima fază o mutră surprinsă, apoi  rapid stânga-mprejur,  reacţie la care Dafina nu se aştepta deloc.

    Ar fi caraghios acum s-o ia şi ea la goană după el, poate că totuşi, până deseară, Takahito va ajunge la sentimente mai bune şi vor putea lămuri situaţia dintre ei.

    Pleacă hotărâtă să nu lase lucrurile încurcate, cel puţin în ceea ce o priveşte pe ea, moment în care începe să se simtă un pic mai bine. Castro Urdiales o întâmpină cu un mare supermarket, numai bun pentru împrospătarea proviziilor de mâncare, care erau pe terminate.

    Oceanul mai mult se simte undeva în depărtare, o ia pe o stradă lungă, ce pare să nu se mai sfârşească, dar care o duce către partea de staţiune a oraşului, cu hoteluri luxoase şi terase îmbietoare. În timp ce bea o cafea pe una dintre acestea, gândul îi fuge din nou la Takahito şi la modul urât în care-l părăsise, aşa, fără niciun cuvânt. Din nou se simte mizerabil şi din nou speră că deseară lucrurile se vor lămuri.

    Soarele călduţ îi zâmbeşte din spatele unui nor ieşit la prima lui plimbare, iar briza oceanului îi flutură pletele în vânt, se simte de parc-ar avea 16 ani şi e curtată de doi băieţi. Nici nu greşeşte prea mult, doar vârsta este alta, datele problemei s-ar părea că nu s-au schimbat prea mult de atunci.

    Părăseşte Castro Urdiales cu părere de rău, probabil albergue de aici,  lângă care se opreşte pentru a-i admira curtea şi a saluta pelerinii ce pornesc la drum, oferă  cazare mai bună decât cel din El Portaron, dar nu vrea să facă altfel decât au stabilit împreună, poate Takahito va veni şi el acolo.”

Dacă nu v-a plăcut… n-am ce face! Un sfârșit de an cu introspecții și cu planuri pentru anul ce vine. Sper ca în anul douăzeci-douăzeci să ne meargă mai bine, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu