Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

LOVE STORY pe Camino de Santiago

Pentru cei ce n-au uitat că eu mă mai ocup şi cu ale scrisului…

Takahito Icishii

    Coboară amândoi scările, femeia cu ace în tălpi şi genunchi,  străbat cei 200 de metri care-i mai despărţeau de staţia de autobuz, apoi… se pun pe aşteptat. Dafina aşteaptă aşezată pe trotuar, picioarele ei s-au dat bătute după această zi grea. Ţinând seama de informaţiile luate de la localnicii care se înmulţiseră şi ei în staţie, semn că ora venirii autobuzului este aproape, nu mai au mult de stat. O călătorie scurtă, care costă câţiva bani mărunţi, nu-şi mai bate capul câţi, apoi coboară într-un oraş staţiune, cu mare hărmălaie, mare! Da, aţi ghicit, era vremea pentru fiesta, nu se ştie după ce reguli ancestrale, în Spania s-ar părea că nu este vreun weekend fără fiesta, ba într-o localitate, ba în alta. E o sărbătoare la care participă toată suflarea, dintr-un motiv foarte logic: cei care n-ar participa, oricum n-ar putea dormi, gălăgia se întinde mai ceva decât ciuperca atomică, cuprinzând împrejurimile până foarte departe. Cei doi pelerini stau pe o bancă, aiuriţi de muzica la maximum, ţipetele şi foiala participanţilor,    s-ar părea că este şi un carnaval, o mulţime de copii şi adolescenţi costumaţi care mai de care în personaje din filme sau în animale se perindă prin faţa pelerinilor obosiţi şi amărâţi, parcă ar vrea să le facă în ciudă, lucru total neadevărat. Pisici, multe pisici printre participanţii la carnaval, s-ar părea că e costumul preferat. Asiaticul sună undeva, vorbeşte foarte puţin şi pare mulţumit de rezultatul convorbirii.

    Abia acum fac cunoştinţă:

  • Dafina, vin din România… îi întinde mâna, moment în care-şi aduce aminte că o doamnă nu întinde niciodată mâna unui bărbat, dar, ce naiba, suntem pe Camino, nu într-un salon.
  • Takahito Icishii… Din Japonia. Văzând privirea mirată a Dafinei, mai adaugă: Taka, pentru prieteni.
  • Mă bucur să te cunosc, încă n-am făcut cunoştinţă cu nimeni din Japonia, zâmbeşte Dafina, cucerită de politeţea şi felul de a fi al japonezului. Ai sunat la cazare? Vine cineva să ne ia?
  • Da, vine, dar mai durează… Trebuie să aşteptăm aici…

    Bucuroşi că măcar nu mai au de mers pe jos, cei doi mai schimbă câteva impresii, apoi aşteaptă pur şi simplu, cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o nu ai prea multe subiecte de conversaţie, mai ales când eşti dărâmat de oboseală.

   După vreo jumătate de oră, iată că apare o femeie cu o maşinuţă roşie, dar cel mai interesant lucru este că vine direct la ei, parcă ar fi fost teleghidată. Cum îi găsise în mulţimea de oameni, pentru Dafina a rămas un mister nedezlegat până în ziua de azi. Japonezul nu se miră, femeia le face semn să urce în maşină, iar după un scurt timp în care au străbătut un drum pieptiş, presărat cu curbe strânse, printre fâneţe şi pâlcuri de copaci, iată-i în faţa unui albergue cât se poate de montan. Pădurea foşneşte la doi paşi, iar atmosfera este una de cabană la munte.

    „Ce specială e geografia aici, acum eram la mare, pentru ca, în câteva minute, să ajungem la munte.” Seara se lasă dintr-o dată, aducând cu ea răcoarea pădurii, iar un vânticel rece o face să se scuture involuntar şi să se grăbească să intre înăuntru, în holul lângă uşa căruia tronează un suport plin cu toiege de pelerin de toate formele şi mărimile, fiecare personalizat după imaginaţia celui ce l-a construit. Îşi lasă şi ea băţul găsit în pădure, care pe lângă celelalte, cizelate, pare că aparţine unui om de grotă. Dafina zâmbeşte la comparaţia ce-i trece prin cap, apoi se grăbeşte să plătească cei cinci euro pentru cazare şi încă trei pentru transport, după care se îndreaptă, sleită de puteri, spre patul ce i-a fost indicat. În afară de un duş, nu se mai simte în stare să facă altceva în această seară, nici nu-i mai este foame, vrea doar să doarmă, să doarmă o mie de ani… Iar trebuie să se caţere în patul de la etaj, aşa că recapitulează în minte dacă mai are lucruri de luat din rucsacul ce stă cuminte, rezemat de perete, apoi urcă în pat şi se străduieşte să plece în lumea somnului, cu toată rumoarea din cameră. Este foarte devreme, abia s-a înnoptat, dar oboseala o face să nu-şi dorească nimic altceva, decât odihnă.

     Când era gata să aţipească, o mână o bate pe umăr… Dacă cineva din familie i-ar fi făcut asta, ar fi avut parte de cuvinte nu prea frumoase, dar acum, printre străini, trebuie să se cenzureze, nu se poate comporta la fel ca acasă. Se întoarce pe jumătate, prilej cu care vede mâna  lui Takahito, care o invită la masă. (nu mâna, ci posesorul ei). Conştientă de faptul că dacă i-a sărit somnul va putea adormi doar peste nu se ştie cât timp, totuşi nu îndrăzneşte să-l certe, dar îl refuză atât de hotărât, încât bărbatul se grăbeşte să se îndepărteze, probabil gura ei spune ce spune, dar mutra e mai mult decât elocventă.

Din jurnalul lui Takahito:

   Astăzi, am întâlnit o Femeie. Nu ştiu dacă ea este femeia visurilor mele, dar seamănă tare mult.

   Când am văzut-o prima dată, era atât de obosită, încât mi-era teamă că va cădea pe drum. Nu ştiam dacă e cazul s-o ajut, sau s-o las să izbândească singură. Am ales varianta a doua, iar ea a reuşit, a trecut peste epuizare şi am ajuns să ne cazăm în acelaşi adăpost.

    Din păcate, a refuzat invitaţia mea la masă, pe motiv că vrea să doarmă. O cred, dar numai pe jumătate. Suspectez că nu are prea mulţi bani. E din România, iar acolo, după câte am aflat, oamenii sunt destul de săraci. Nici eu nu sunt bogat, dar îmi permiteam să-i ofer o masă. Nu ştiu dacă se cade s-o mai invit, sau nu…

Voi vedea mâine, ce se mai întâmplă…

    Noaptea a trecut repede pentru femeia ce nu mai apucase să se odihnească suficient de când părăsise oraşul natal. E încă întuneric când sună deşteptătorul telefonului cuiva, e ora 6, iar cu toată lenea, Dafina se dă jos din patul ce-o găzduise o noapte şi care fusese destul de comod pentru a-i oferi un somn bun.

    Pe Camino, dimineaţa n-ai prea multe lucruri de făcut: spălat, îmbrăcat şi plecat la drum, nu e timp de mic-dejun, sau alte tabieturi. La 6,30, Dafina părăseşte albergue încă adormit, fără nicio remuşcare pentru faptul că nu-şi ia rămas bun de la japonez. Doar n-o să-l trezească, pentru atâta lucru. Dacă va vrea Camino, se vor mai întâlni, iar dacă nu… asta este, aici întâlneşti oameni noi în fiecare zi, nu trebuie să te legi prea tare de niciunul, cu toţii sunt ca valurile care sărută ţărmul, apoi dispar din nou, în anonimatul şi imensitatea oceanului.

    Drumul de azi va fi prin munţi, iar la o sută de metri se află pădurea încă adormită, la liziera căreia, pe măsură ce se destramă ceaţa şi se luminează de ziuă, o cireadă de vaci imense apar dintr-o dată, colorând peisajul dimineţii. Dafina se mişcă destul de repede prin pustiul verde, gândindu-se că poate era mai bine să aştepte, ca să plece împreună cu alţi pelerini… Deodată, din spate se aud voci, iar un grup de bărbaţi se apropie rapid, printre ei iată-l şi pe japonezul nostru, un pic somnoros, dar vesel. Nu se arată supărat fiindcă nu l-a aşteptat. O salută cu toţii pe Dafina, care se odihneşte pe o bancă improvizată lângă un gard, apoi pleacă mai departe, sunt veseli şi sprinţari, ca nişte păsăroi plecaţi în căutarea perechilor de o vară.

    Toată ziua a mers de una singură, prin nişte locuri în care, dacă ţi se întâmplă ceva, nu ai cum să te salvezi. Nu prea era nici semnal la telefon, iar pe vreo 20 de kilometri a întâlnit doar două case, dintre care una nelocuită. ”Brr, sper să ajung într-o zonă mai civilizată… S-ar părea că aceasta este varianta mai neumblată, majoritatea pelerinilor aleg drumul pe coastă, dar cum noi am dormit deja în zona de munte, era prea departe să mă mai întorc pe ţărmul oceanului… Lasă, că ajung eu, sper că nu mai este mult…”, se gândeşte Dafina, moment în care urmează o coborâre extrem de abruptă, iar ea observă doi pelerini, fată şi băiat, ce se aflau cu faţa spre ea, dar, ciudat, se îndepărtau, în loc să se apropie. I-au trebuit câteva minute pentru a-şi da seama că, de fapt, cei doi mergeau cu spatele, coborârea era mai uşoară aşa, mai ales că drumul era asfaltat în această porţiune. Încearcă şi ea metoda, i se pare bună, dar nu o poţi folosi pentru mult timp. Mai cu spatele, mai cu faţa, Dafina reuşeşte să coboare panta, iar prima localitate apare zâmbitoare, în depărtare…

    Nici nu trebuie să întrebe unde este albergue, şirul de rucsaci puşi la coadă pentru a ţine rândul stăpânilor îi arată exact unde trebuie să ajungă. Mai este o jumătate de oră până începe cazarea, iar fata noastră se simte fericită, a fost printre primii 30 de pelerini, ceilalţi au trebuit să plece în următorul sat, la mai bine de 5 kilometri. Ciudat, după ce s-au ocupat toate paturile a observat că au mai rămas locuri, dar, până seara  s-au ocupat şi acelea. Erau paturi rezervate la telefon, s-a dumirit ea. Nu e drept, de ce poţi face asta? Ar trebui ca fiecare să primească locul în funcţie de momentul sosirii, ce pelerinaj mai e şi acela în care poţi face rezervare, ca la hotel? S-ar părea că turismul va învinge în cele din urmă, iar pelerinii vor fi doar nişte turişti ce merg câţiva kilometri pe jos, având cazarea asigurată, ba şi masa…

    L-a văzut pe Takahito, el era cu mult în faţa ei, dar tot aici s-a cazat… După programul administrativ, o gaşcă de fete sprinţare, spaniole după limba ce o vorbeau, se întreceau în giumbuşlucuri, făcând tot felul de acrobaţii. Mai ales una dintre ele, brunetă cu ochi albaştri, frumoasă foc, era cea mai gureşă dintre toate. Dafinei i se pare că n-a auzit bine, când din gura sirenei cu ochi albaştri ies fără voie câteva cuvinte în limba română. Oare cum de ştie româneşte? După ce hazul şi voia bună se mai potolesc, Dafina merge la fată şi o întreabă:

  • Eşti cumva din România? Te-am auzit vorbind româneşte…

    Fata râde bucuroasă:

  • Da, sunt din Galaţi. Ce mă bucur că mai este cineva din România, aici!
  • Şi cum de vorbeşti spaniola atât de bine?
  • Am făcut un master la Madrid, acesta este secretul. De fapt, lucrez pe o navă de croazieră, am terminat comerţ, dar acolo am ajuns… Acum, sunt între două ”croaziere”. În octombrie are fratele meu nuntă, aşa că n-am mai plecat, iar în concediul fără plată m-am gândit să fac ceva special, zâmbeşte ea, iar perlele dinţilor perfect aliniaţi îţi iau ochii. Creolă atât cât trebuie pentru a fi apetisantă, fata asta are pe vino-ncoa în cantităţi industriale, ar spune Sorana, dacă ar vedea-o. Cum n-ar avea, la 25 de ani?
  • Ce noroc pe tine, ai descoperit Camino atât de tânără… Pe lângă faptul că n-ai probleme cu picioarele… Eu am avut şi cu umerii, se trezeşte Dafina plângându-se, măcar că nu acesta este felul ei de a fi. Şi cum e să lucrezi pe un vas de croazieră? Cred că e foarte frumos, nu? Vezi atâtea locuri şi întâlneşti tot timpul oameni noi…
  • E extrem de obositor. Lucrăm aproape non-stop. Şi nu faci doar munca pentru care te-ai angajat, faci orice ţi se spune, de la cameristă, la bucătărie, la curăţenie… În timpul escalelor, noi avem treabă, rareori putem coborî. După două luni de croazieră, ajung acasă atât de obosită, încât îmi doresc doar să pot dormi deajuns. De fiecare dată îmi promit să găsesc altceva de lucru, dar, la următoarea ofertă, îmi spun: numai acum, apoi, rămân acasă. Am încercat ca vânzătoare, dar munceam mult, pe bani puţini. De pe vas, măcar ştiu că vin cu ceva bani în buzunar.

    Între timp, ca din întâmplare, se apropie Takahito. Făcuse deja cunoştinţă cu românca cea tinerică, pe numele ei Mihaela, cred că toată lumea voia să-i vorbească unei fete atât de spumoase… Dafina trecuse de vârsta geloziilor pe fetele mai tinere, ştia că are atu-urile ei şi îşi dăduse seama că viaţa nu trebuie să fie o competiţie continuă.

  • Bună, ce faci? Ţi-ai mai revenit? Ieri, erai foarte obosită, i se adresează el Dafinei, aşa, ca unei vechi cunoştinţe.
  • Da, sunt destul de bine, dar nici drumul de azi n-a fost prea uşor. Bine că n-a fost prea lung.

    Apoi, cuvintele se opresc, doar privirile le mai rămân agăţate cumva, una de cealaltă, iar aerul din încăpere parcă e, dintr-o dată, mai rarefiat. Mihaela îi priveşte, apoi se scuză, trebuie să plece urgent, pentru a mai face nişte cumpărături. Crede că ar fi bine să-şi cumpere un rucsac adevărat, cel pe care-l cară ea în spate e cel puţin hilar, seamănă cu o cutie de livrat pizza. Colac peste pupăză, nu are nici sac de dormit. Fata asta a plecat pe Camino cum ar fi plecat în croazieră, habar nu are de toate lucrurile de care ai neapărată nevoie aici. Dar veselia ei suplineşte toate aceste neajunsuri, aşa că se îndepărtează ţopăind şi fredonând un cântecel.”

Sper că v-a plăcut fragmentul, de asemenea mai sper ca în curând cartea să pornească spre editură.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

GENERAŢIA psd

E o perioadă tristă, în care românii îşi aruncă lături unii în capetele celorlalţi, doar fiindcă au avut opinii diferite la vot. S-ar părea că după o campanie electorală aproape inexistentă, liniştită şi fără niciun pic de sare şi piper, oamenii simt nevoia să strige unii la alţii, să vorbească toţi deodată, iar, precum cocoşul de munte, fiecare să se audă doar pe sine.

Trăim într-o îară în care o generaţie încă bine reprezentată a crescut sub faldurile drapelului partidului unic, căruia ştiau că trebuie să-i dea ascultare fără preget, că dacă nu… dacă nu, Casa Poporului sau Canalul erau vacanţele în care se ştia când plecau, dar nu se ştia dacă sau cînd se vor mai întoarce. Aceşti oameni sunt părinţii şi bunicii noştri, cei obişnuiţi cu un „tătuc”, sau, acum, o „mămucă” dispusă să-i pupe pe frunte şi să le dea asigurări că totul va fi bine, dacă votează în continuare cu acest partid ce stă să se destrame, a cărui căruţă zdrăngăne în mod periculos şi enervant pentru timpurile în care trăim.

Nu vreau să fac niciun fel de analiză politică, sunt alţii care se ocupă cu acest subiect, chiar dacă majoritatea sunt nişte analişti de mâna a treia. De fapt, sunt persoane plătite pentru a forma anumite opinii, oamenii ajungând să creadă că ideile ce li s-au inoculat sunt ale lor, personale. Vreau să povestesc o întâmplare de acum vreo trei săptămâni, care ilustrează într-un mod foarte plastic tipul alegătorului psd, a aşa-zisei GENERAŢII psd.

Ca de obicei în weekend, eram în plină acţiune, marcând cu săgeţi galbene Camino de Santiago prin Apuseni. Cei ce mi-au mai citit articolele ştiu despre ce este vorba, nu mă voi repeta acum. Era duminică, destul de cald, iar eu mă aflam la ieşirea din Arieşeni, venind dinspre Gârda de Sus. Mai voiam să marchez până în Vârtop, acolo îmi propusesem să-mi închei ziua de muncă voluntară. Stăteam pe o bancă, iar după ce mi-am terminat sandvişul pus de acasă, m-am gândit să deschid o altă cutie de vopsea, cea pe care o aveam mai era bună doar pentru 2-3 săgeţi. După ce închei operaţiunea de schimbare a cutiilor, dau cu ochii jur-împrejur, ca să găsesc un tomberon, unde să arunc cutia aproape goală. Nu se vede nici urmă de aşa ceva, dar tocmai în acel moment, un bărbat cam la 75 de ani mă interpelează, întrebând ce fac pe acolo. Îi explic, apoi îl întreb dacă nu este vreun tomberon de gunoi prin preajmă, ca să arunc cutia.

„Nu este, dar o iau eu”. Îi mulţumesc, gândindu-mă că uite, un om de treabă mi-a ieşit înainte. „Dar să-mi pui şi mie nişte vopsea, să dau pe gard…” Simt că mă ia cu călduri, adică să-i dau din vopseaua pe care am cumpărat-o din banii mei şi am cărat-o în spate 15 km? ” Văzând că refuz, chiar după ce m-a asigurat că ” nu voia cutia plină”, asta chiar m-a umplut de nervi, a zis că ” atunci, n-o mai iau,” punând-o jos, de parcă brusc, ar fi început să-l ardă!, moment în care nu m-am putut abţine şi l-am făcut cu ou şi cu oţet, pe el şi pe toţi profitorii din lume.

Mă îndepărtez tristă, purtând cutia într-o mână şi pensula, şablonul şi cutia plină în mâna cealaltă, iată, acesta este profilul alegătorului psd, omul care musai trebuie să câştige ceva din orice gest, fie cât de mic, nu face nimic doar din bunăvoinţă şi pentru că e bine crescut. Şi da, dacă putem fura, nu contează că e o amărâtă de vopsea sau o întreagă pădure, o facem fără mustrări de conştiinţă, că NOI SUNTEM ROMÂNI!!!

Credea probabil că şi mie-mi convine, dacă se termină voseaua, plec mai repede acasă, fur şi eu de la şeful meu, sau de la cine m-o fi trimis acolo.

Greşit, bade! M-am dus de capul meu, pe banii şi timpul meu liber, nu m-a trimis nimeni, doar dorinţa mea de a face ceva pentru ţara aceasta, pentru ca străinii să vină aici şi să vadă cât e de frumoasă, iar locuitorii s-o ducă mai bine. Dar cine, din GENERAŢIA psd poate pricepe aşa ceva? Aluatul din care sunt plămădiţi ei e cu totul altul, aşa că…

Am fost foarte furioasă în acea zi, de aceea n-am scris atunci. Sunt furioasă şi acum, văzând cum acest soi de oameni e încă într-un număr atât de mare, încât ne poate ţine încă prizonieri, ani întregi.

Turul doi e aproape, unii dintre noi vom vota din nou răul cel mai mic, dar… nu avem încotro.

Să auzim de bine, (că de văzut, nu prea se vede nimic bun pentru România)!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Ziua în care m-am rătăcit

E o zi minunată de august, vara e încă în deplinătatea puterilor, e cald, aproape prea cald la ora 9 şi câteva minute, când cobor din trenul ce mă aduce de la Cluj. Ştiu că pentru a ajunge la marginea Aiudului, localitatea din care începe Camino prin Apuseni, am de făcut vreo 4-5 km, aşa că mă interesez dacă nu cumva este vreun autobuz. Prin Aiud am marcat deja, săgeţile Sf. Iacob se află la toate intersecţiile, dar acum vreau ca până la Măgina să urmez un drum mărginaş, nu cel asfaltat şi parcurs de maşini.

Spre norocul meu, găsesc o maşină care se îndreaptă exact pe direcţia dorită, aşa că, în câteva minute, iată-mă anulând săgeata care duce pe şosea şi marcând una care duce spre stânga, spre drumul pe care-l bănui dincolo de un pârâu. Cineva mi-a spus să nu mă aventurez pe acolo, fiindcă e plin de câini. Cu toate acestea, mă avânt la drum şi încep să marchez cu spor, în ciuda mai multor persoane care se îndoiesc că acea potecă mă va duce la Măgina… Hmm!

Ba chiar acolo m-a dus, pe un câmp plantat cu varză şi alte legume… Un drum plăcut, fără dificultăţi şi, mai ales, fără câini.

De aici cunoşteam deja traseul, pe la Mănăstirea Măgina, apoi peste deal, direct în comuna Livezile. Cum anul trecut, când am mai trecut eu pe aici, nu reuşisem să mă întâlnesc cu primarul şi să-i expun mai pe larg proiectul cu Camino de Santiago prin Apuseni, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc acum norocul… Noroc sau ghinion? Se va vedea în cele ce urmează…

Da, primarul din Livezile era la primărie, am avut o convorbire amicală, la sfârşitul căreia, parcă michiduţă m-a îndemnat să întreb dacă nu cumva ar fi un drum care să ajungă în Vălişoara sau în Cheile Vălişoarei, dar care să nu fie pe şosea.

– Uite, acolo sus pe creastă se poate merge, ajungeţi la Schit, apoi, mai întrebaţi. Cred că puteţi coborî în Poiana Aiudului.

– Păi, Poiana Aiudului este prea aproape, pot merge până la Vălişoara?

– Da, sigur, mai întrebaţi, mă concediază el cu un gest, semn că întrevederea a luat sfârşit.

Plec încântată la drum, ca proasta satului, care crede că pe vârful muntelui e ca pe Corso, întâlneşti la tot pasul oameni pe care să-i poţi întreba pe ce stradă s-o iei. Dacă aş fi fost la prima mea călătorie prin munţi, aş mai fi avut ceva circumstanţe atenuante, dar aşa…

Prima acţiune, desfiinţez săgeata care arată că drumul merge pe şosea, pictez două (DOUĂ) săgeţi spre stânga, apoi plec în ritm alert, azi voi marca un drum pe care nu l-am mai parcurs, mă aliniez şi eu la lumea modernă, în care toate sunt doi sau trei în unul, pentru economie şi rapiditate.

Până la Schit e floare la ureche, fiindcă sunt marcaje, un drum care, ce-i drept, îţi cam dă palpitaţii fiindcă urcă pe un versant abrupt, drept pentru care mă opresc de vreo două ori, ca să beau apă şi să-mi reglez respiraţia. Temperatura este de acum foarte ridicată, gradele sunt peste 30, cu toată pădurea, e cam greu de urcat… Iată că ajung la faimosul schit, unde trei măicuţe tinere îmi ies în întâmpinare, avertizate de lătratul a trei câini de rasă, doi ca Lassie, iar unul negru şi flocos.

La întrebarea mea, dacă ar fi un drum care duce la Vălişoara, răspunsul lor este negativ, în sensul că n-au habar, ele nu se plimbă prin munţi. Una îmi spune totuşi că ştie că este un drum care duce la Mănăstirea Râmeţ. Nu este direcţia pe care doresc s-o apuc, sper să găsesc drumul cel bun, care mă va duce spre Cheile Vălişoarei, una dntre cele mai pitoreşti zone din Apuseni.

Părăsesc schitul cu speranţa că drumul cel bun mi se va arăta cumva, n-am idee cum, dar marchez conştiincios în continuare, dacă asta am început să fac, să duc lucrul până la capăt.

Oau!!! Ies din pădure, mai urc pe o păşune montană cu iarbă moale, lungă şi deasă câteva sute de metri, apoi, ajung în Rai. De jur împrejurul meu se întinde o panoramă ce-ţi taie răsuflarea, munţii verzi, împodobiţi de păduri, porumbişti ce încep a îngălbeni, iar pierzându-se în ceaţa depărtării, Aiudul, cu acoperişuri gri şi roşii ce abia se mai zăresc.

„Parcă nici n-am mers prea mult”, mă gândesc, văzând că punctul din care am plecat este încă vizibil. Mai urc un pic şi dau de o cruce, iar de acolo se văd deja şi Cheile Vălişoarei, aidoma unui castel din vremuri de mult apuse, în care cavalerii se adăpostesc între două războaie. Chiar la poalele muntelui se vede Poiana Aiudului, localitate frumoasă, cu oameni gospodari. Nicio cărare însă nu coboară spre sat, aşa că urmez poteca pe care am apucat, dar care, din nefericire, o ia spre sud-vest, nu spre vest, aşa cum ar trebui, pentru a ajunge acolo unde-mi doresc.

Merg şi marchez, marchez şi merg, preţ de încă vreo patru kilometri, neîncetând să mă minunez de frumuseţea ce mă înconjoară. Apoi, îmi dau seama definitiv că drumul acesta nu mă va duce niciodată în Vălişoara. ” Cât de cretină am putut să fiu, încât să cred că voi mai întâlni pe cineva pe vârful muntelui, dispus să mă îndrume?”

Îl sun pe soţul meu, care-mi confirmă ceea ce bănuiam deja, dacă voi mai merge pe acest drum, nu se ştie unde voi ajunge, dar numai în Vălişoara nu! Ah, am uitat să spun, semnal la telefon ai doar din când în când, iar internet, ioc!

Mă întorc pe unde am venit, învinsă şi frustrată, furioasă că am muncit aâta degeaba, dar nu este altă soluţie. Peste vreun kilometru, iaca un om cu caprele:

– Veniţi de la Rîmeţ? mă întreabă el, după ce ne salutăm politicos.

– Nu, vin din Livezile, voiam să ajung la Vălişoara, dar cred că nu acesta este drumul.

– Nu, nu, trebuie să vă întoarceţi vreo 3 km, apoi o puteşi lua pe deal în jos, acolo mai sunt ele drumuri şi ajungeţi în Poiana Aiudului…

Ca să n-o mai lungesc, am făcut ce mi-a spus omul, dar nici urmă de cărare, doar o pădure se întinde între mine şi satul ce se ghiceşte cam la doi km mai jos. Mda, dar pădurea e înconjurată de spini, nu contează, soarele începe să se rostogolească spre orizont, aşa că o iau prin pădure în jos, cu picioarele zdravăn ” muşcate” de măcieşii pe care nu i-am putut nicicum evita.

E în continuare cald, pădurea e al naibii de abruptă, fac mai multe „etape” pe fund, de la un copac la celălalt, Când credeam că spre dreapta e salvarea mea, mă afund din nou în nişte tufişuri ţepoase, din care mă întorc şi mai rănită, exact de unde am pornit. Mai am două degete de apă caldă ca ceaiul, iar o sfârşeală mă cuprinde, mă gândesc că dacă mă întind un pic, o să mă simt mai bine. Ce ironie, sunt la un pas de civilizaţie şi s-ar putea să-mi las oasele pe aici, iar nimeni să nu mă mai găsească în pădurea asta sălbatică şi ţepoasă.

Îmi mai fac un pic de curaj, cobor din copac în copac, genunchii îmi sunt ţepeni, iar după ce trec de ultima centură de ţepi şi ies în sfârşit pe o păşune, plină cu gogoloaie de fân, ce parcă-mi zâmbesc în lumina asfinţitului.

” Oau, am reuşit!” mă bucur înainte de vreme. Abia apoi văd că zona e înconjurată de gard electric, iar omul cu caprele îmi spusese că voi ieşi într-un loc în care cineva creşte o sută de bivoli. Deci am venit bine, nu trebuia să găsesc nicio cărare, până… aici. iată una, în depărtare se aud maşinile, picioarele mele sunt parcă ale omului de tinichea, dar nu mai este mult, nu mai trebuie să fie mult… Cobor acum pe un drum de maşină, de tractor, de ce-o fi şi… iată, şoseaua, de care mă mai desparte doar… un râu. Fără pod, fără punte, utilajele agricole trec direct prin apă. Aşa fac şi eu, desculţă prin piatra mărunt concasată, care înţeapă a naibii, dar… şoseaua şi izvorul, mă întorc 0 sută de metri ca să iau apă, ştiu că aici este un izvor. O piatră kilometrică mă face să râd, plânsul nu-şi are rostul acum, când am ieşit la liman: LIVEZILE 1 KM. Deci toată zbaterea mea de câteva ore a fost ca să… ce?

Beau apă, multă apă şi mănânc un pachet de covrigei. Telefonul mai are 1% baterie, îi trimit mesaj soţului meu să vină să mă ia de undeva de pe drum, apoi pornesc spre Poiana Aiudului, marcând bineînţeles, că doar n-o să pierd vremea.

Ajung la un bar în care şi anul trecut am pus telefonul la încărcat, dar este cam singurul deja-vu de azi, Apoi, lângă partea dreaptă a podului, „găsesc” semnal, pentru a-i da mai multe date soţului meu care deja a pornit în căutarea mea, iar tocmai când noaptea se instala pentru cele câteva ore ce-i sunt consacrate, apare şi maşina salvatoare, urc rapid, mai merge înainte fiindcă aici şoseaua e strâmtă şi sunt curbe, nu poate să întoarcă. Ajunsesem până în chei, se vedea deja Castelul Cavalerilor când ne-am întâlnit.

Tocmai mă gândeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, a fost o zi lungă, dar de acum gata, mergem la Lupşa, e weekend, totul e bine când se termină cu bine…. Opreşte maşina la intrarea în Poiana Aiudului pentru ca eu să-mi aranjez „sculele” de vopsit, moment în care aceasta (maşina) moare subit. Nicio lumină, nicio semnalizare, uşa de la portbagaj blocată, geamul de la şofer deschis.

Mda, asta ar putea fi subiectul altei povestiri, dar am obosit deja. Era firul de minus de la baterie, desprins de la şasiu. Un vecin din Cluj, om de bine şi de meserie a fost salvarea noastră.

La ora unu din noapte, ajungeam şi noi la Lupşa, după o zi pe care n-aş vrea s-o mai trăiesc vreodată.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă

Până când, bă, până când?!!!

Zilele trecute, am făcut o călătorie scurtă, cu un tren de rută lungă. Las la o parte gândul că avea doar două vagoane supraetajate, care pe vremuri se întâlneau doar la trenuri de scurt parcurs şi încerc să urc în vagonul a cărei uşă era parţial blocată de doi tineri bine „bronzaţi”, cu accent moldovenesc, care vorbeau în gura mare, părându-li-se că sunt singurii pasageri, sau măcar cei mai importanţi.

Caut un loc liber la clasa I, care se află la parterul unuia dintre cele două vagoane, dar nu mă aşez bine, că cei doi apar şi ei, noroc că la celălalt capăt al vagonului… (mă gândesc, nu ştiu de ce). În următoarea secundă însă, o râgâială din toată fiinţa zgâlţâie geamurile vagonului, iar eu nu mă pot abţine:

– Aţi venit din cocină? Niciun răspuns, dar cei doi se hlizesc şi încep să fredoneze o manea. Mă rog în sinea mea să înceteze cât mai curând, dar… speranţe deşarte… Din telefonul mastodontic al unuia dintre ei, cel care se mândrea cu o podoabă capilară vopsită într-un galben strident, începe să se reverse o muzică rap dintre cele mai palpitante, din acelea care te fac să-ţi crească tensiunea, să blestemi ziua în care te-ai făcut ceferist şi momentul în care ai hotărât să urci în acest vagon. Şansele de a-i întâlni pe cei doi puteau fi reduse cu 50 la sută, dacă aş fi urcat în vagonul celălalt.

După un timp (ce-i drept, nu prea îndelungat), în care valurile de supermuzică se revărsau ca duhoarea peste noi toţi, simt că nu mai rezist, aşa că mă îndrept spre sursa ei, telefonul aşezat parcă simbolic pe cutia pentru gunoi de lângă proprietarul ce mormăie entuziasmat versurile fără cap şi fără coadă, ale unui „artist” de mahala.

– Vă rog să opriţi muzica, este o lipsă de respect faţă de ceilalţi călători să daţi volumul atât de tare.

– Dar unde scrie că n-am voie să ascult muzică?

– Dar unde scrie că ai? Că despre cei 7 ani de acasă, nici nu are rost să te întreb.

În timp ce omul opreşte audiţia, mai apare un domn care-i spune să-şi ia căşti dacă vrea să asculte muzică în public, iar liniştea se aşterne peste întreaga comunitate, doar zgomotul roţilor de tren se mai aude, liniştitor şi paşnic.

Bineînţeles că atunci când a venit conductorul, cei doi şi-au luat băgăjelul şi au plecat la clasa a doua.

Am fost la început furioasă, apoi tristă, gândindu-mă că nu eram singurul pasager deranjat de muzica necivilizatului, dar singura care am luat cu adevărat atitudine. În ochii celorlalţi, vedeam aprobarea pentru ceea ce făceam, dar şi frica, o mare frică de… „dacă ne vede cineva, dacă ne face ceva, dacă….” acea frică pe care românii au trăit-o zeci de ani şi care-i face ca şi în ziua de azi să fie capete plecate, lăsându-i pe alţii să le conducă vieţile, pe cei ce votează în funcţie de cât de roşie este găleata pe care au primit-o plocon înainte de alegeri. Ce dacă-i goală şi aşa va rămâne: „Măcar ăştia ne-au dat ceva, maică!”

Dacă mai există vreo speranţă pentru România, ea nu stă în ascultătorii de rap cărora nu le pasă de cei din jur, nici a fricoşilor care nu crâcnesc, lăsându-i pe primii să-şi facă de cap… Deci, pe ce mâini rămâne ţara asta? Sunt curioasă, fiindcă eu sunt optimistă de felul meu, dar întâmplarea aceasta m-a cam dat peste cap.

Să fiţi înţelepţi şi buni!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă.

Walking Month – Povestea nereuşitei mele

Iată că ultima zi a mersului pe jos s-a scurs precum nisipul din clepsidră, iar acum suntem din nou liberi (noi, cei angrenaţi în competiţie) să ne trezim mai târziu, să facem doar paşii necesari pentru a ne deplasa de ici-colea, fără obsesia urmăririi constante a brăţării numărătoare de paşi pentru a vedea dacă ne-am îndeplinit targetul, iar dacă nu, să mai facem un efort. În caz că l-am îndeplinit, dar parcă mai avem un pic de vlagă, să mai facem nişte paşi în plus, cine ştie, poate-poate vom ajunge printre primii la final…

Am pornit la drum fără iluzia că voi fi printre câştigători, fiindcă din start nu îndeplineam una dintre condiţii, aceea de a avea o echipă formată din patru membri. Am pornit cu o echipă de numai trei membri, deoarece în România, sau, mă rog, printre cunoscuţii mei, n-am găsit încă trei oameni care să vrea să doneze, dar şi să-şi asume un angajament. Unii voiau să meargă pe jos, dar să nu dea bani, (că cine ştie ce fac ĂŞTIA cu ei), alţii voiau să doneze, dar erau prea leneşi pentru a face şi nişte paşi în plus, faţă de obişnuinţele lor zilnice.

Mă rog, ca la casa săracului, când e făină nu-i slănină, când e ulei, nu-i orez, sau, la un moment dat, lipsesc toate. (aceasta fiind cea mai frecventă situaţie).

Am înjghebat deci o echipă şchioapă (ca o masă cu trei picioare, căreia cu greu îi găseşti echilibrul), care aşa a rămas până la sfârşit.

Dar nu mai contează rezultatele finale, pot spune doar că din totalul de 1.500.427 de paşi ai echipei, ai mei au fost 683.098.

Eu mă număr printre oamenii care iau lucrurile în serios, indiferent despre ce este vorba. Dacă mă pui să stivuiesc lemne, voi face o stivă cât se poate de artistică, iar dacă trebuie să merg pe jos, voi merge până cad în nas. Pentru mine, această lună de competiţie a fost despre propriile mele limite, am învăţat să merg în fiecare zi până la capăt, din prima până în ultima zi a concursului.

Am fost de patru ori pe Camino de Santiago, dar acum mi s-a părut mai greu decât acolo, fiindcă a fost un „Camino după orele de program”, suplimentar, după o zi plină de lucru, cu două job-uri şi mai voind să fiu şi mamă, bunică, soţie, printre ele… Pe Camino, singurul tău scop este să mergi cât poţi de mult, cât te duc picioarele. La Walking Month de asemenea trebuie să mergi cât poţi de mult, dar după ce ţi-ai îndeplinit celelalte atribuţii zilnice. Nu mă plâng, îi admir pe cei care au făcut milioane de paşi, probabil timpul, vârsta şi condiţia fizică au fost mai mult de partea lor, decât de partea mea.

În această lună am urcat doar o dată într-un autobuz de oraş, am învăţat că traversarea pe la trecerea de pietoni şi nu prin locul în care ajungi mai repede pe partea cealaltă a străzii este aducătoare de paşi (şi de siguranţă personală), am văzut locuri din Cluj pe care nici nu bănuiam că există, îmbogăţindu-mi sufletul cu imagini minunate.

Abia aştept competiţia de anul viitor, dar până atunci, vă doresc mulţi paşi, că sunt izvor de sănătate! Am lăsat pe drum vreo patru kilograme şi mă simt foarte bine în pielea mea de acum, aşa că voi continua antrenamentul.

WALKING MONTH 2020 (DOUĂZECI DOUĂZECI), PĂZEA!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Clujul pe tălpi

Walking Month – primii 300.000 de paşi

Am avut o perioadă mai aglomerată, dar acum simt că este momentul să mai scriu câte ceva, scrisul este la un moment dat ca un blestem, vrei – nu vrei, musai să scrii!

Particip la walking month, un fel de competiţie caritabilă, ideea este să faci cât mai mulţi paşi . Anul acesta, la ediţia a V-a a acestei competiţii-eveniment, mergem pe jos şi am cotizat pentru o ambulanţă pentru satele din Transilvania. Cei interesaţi se pot informa pe internet, scopul acestor rânduri nu este acela de a face reclamă, sau de a mă lăuda. Ceea ce vreau să spun este că mi-am propus să fac minimum 20.000 de paşi pe zi, iar cu mici excepţii, am reuşit. Cert este că în primele 15 zile am ajuns la 300.000 de paşi, toţi citadini, n-am avut ocazia să fac nicio ieşire în natură, unde, cu siguranţă numărul lor ar fi fost mult mai mare

Mi se pare uimitor faptul că în aceste două săptămâni, fiind eu o încăpăţânată şi dorind neapărat să fac norma zilnică de paşi, am văzut locuri din Cluj care nici măcar nu bănuiam că există, străzi aristocratice, o lume despre care nu ştiam nimic.

M-am plimbat la diverse ore din zi şi din noapte (nu foarte târziu, totuşi), iar impresia generală a fost că foarte puţini oameni mai merg pe jos. Unii nu mai pot, alţii din comoditate, sau pur şi simplu, din obişnuinţă. Este şi acesta un lucru care ne-a îndepărtat unii de alţii, fiecare în maşina şi cu gândurile lui, sau în autobuz, manevrând asiduu gadget-uri din ce în ce mai sofisticate. Când treci pe jos pe o străduţă îngustă şi întâlneşti un localnic care te salută, crezând că eşti de prin vecini (cine în afară de mine mai merge pe jos din Grigorescu în Zorilor, sau din Mănăştur în Mărăşti?) te simţi cumva mai aproape, comunitatea nu mai e atât de largă încât membrii ei insignifianţi se pot compara cu furnicile dintr-un muşuroi, devine personalizată, eşti tu, eu, doamna cu coc şi pardesiu gri ce tocmai traversează strada…

Voi continua probabil să fac mulţi paşi şi după terminarea concursului, care, de fapt, în primul rând este un apel către toţi doritorii pentru schimbarea modului de a trăi, pentru a face ceva simplu, dar foarte util pentru propria sănătate. Oricum, după 300.000 de paşi, 3 kg în minus şi un tonus excelent, merită să continui acest stil de viaţă.

Să aveţi o zi cu soare şi cu mulţi paşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă

Camino, Câine, Căldură mare…

Duminică aveam în plan să marcăm Camino de la Lupşa, la Roşia Montană… adică eu aveam asta în minte, soţul meu nu prea avea chef, ce-i drept, eram frânţi de oboseală după munca non-stop de sâmbătă, aşa că am decretat duminica aceasta „zi de odihnă”.

Dar cum nu suntem noi obişnuiţi să stăm pur şi simplu, am plecat totuşi într-o scurtă plimbare. Eu, fără pălărie, apă sau telefon, dar am luat cu mine un spray de vopsea galbenă, că cine ştie…

Câinele nostru era în culmea fericirii, în ultima vreme nu l-am mai luat la plimbare, fiindcă plecam departe, cu maşina, iar el nu putea veni.

Dacă tot am luat sprayul, am făcut o săgeată la ieşirea din curte, apoi, mai departe, am trecut podul peste Arieş, am ajuns la Hădărău şi ne-am îndreptat spre Dealul Muşchii (sună haios, dar aşa-i zice), ajungând chiar în vârf. Voit sau nu, era tocmai traseul pe care mi-l propusesem eu de dimineaţă, dar mult mai scurt, bineînţeles.

„Eu cobor la Muşca şi mai marchez cât mă ţine vopseaua, iar tu vii cu maşina după mine, pe şosea” (de-a roata, sunt vreo 6 km.)

Chino (câinele) vrea să vină cu mine, dar îl alung, Ştefan a spus că nu-l ia şi pe el în maşină. Când ajung aproape jos de cealaltă parte a dealului, ce să vezi, apare şi Chino, voios nevoie mare. Acum, ce mă fac? N-am telefon, apă şi pălărie, dar am în schimb un câine de cel puţin 25 de kg care dă din coadă bucuros, stârnindu-i pe toţi confraţii lui de prin curţile oamenilor cu propria prezenţă, aşa că am fost urmăriţi de un cor de lătrături aprige pe toată durata plimbării noastre prin Muşca… Am ajuns până la şcoală, dar vopseaua şi-a dat obştescul sfârşit, aşa că ne-am întors spre podul de la Muşca, pe asfalt, în speranţa că poate Ştefan totuşi vine după noi, sau, dacă nu, ce mai înseamnă pentru noi încă 6 km?

Săgeţile pe care le-am pictat nu arată grozav, va trebui să le refac cu pensula, cumpărasem vopsea la cutie, dar am plecat într-o scurtă plimbare, aşa că…

Pe scurt, după trei km, apare şi Ştefan cu maşina, iar după opinteli şi păcăleli, am reuşit să-l urc şi pe Chino. Am stat amândoi pe bancheta din spate, el era îngrozitor de speriat, a vrut să meargă în faţă, să sară, să plece undeva, ca să scape din cutia umblătoare în care noi dispărem în fiecare săptămână. Probabil se gândea că acum va dispărea şi el, dacă l-am momit să urce. Noroc că a fost o călătorie scurtă, la sfârşitul căreia, când i-am deschis uşa, nu-i venea să creadă că poate coborî.

Nu mai vorbesc despre mormanul de păr ce l-a lăsat în maşină şi care a căzut în grija mea.

Important este că am ajuns acasă cu bine şi, chiar mai important, că primii trei km ai Camino-ului prin Munţii Apuseni au fost marcaţi.

 

Mai sunt vreo 230 de km… floare la ureche!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi