Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

Atenție… masculină – proză

    Cele două prietene stau pe șezlonguri alăturate, privind la mulțimea celor ce se bălăcesc fără griji în bazinele cu ape termale,  un pic uleioase și de o culoare asemănătoare motorinei, dar foarte căutate datorită capacităților lor tămăduitoare. 

    Soții lor sunt undeva într-unul dintre bazine, iar ca de obicei, discuția lor alunecând spre politică, au uitat cu desăvârșire că e recomandat să nu stai mai mult de 20 de minute în apă.

– Ce bine e ca uneori să nu te grăbești spre nimic, să stai doar așa, observând oamenii…

– Da, uite acolo doi bătrânei, se țin de mână, chiar și în apă. Precis au o poveste frumoasă în spate. Sunt sigură că nu mai ții de mână pe cineva pentru care nu mai simți nimic, după vreo… 50 de ani de conviețuire.

– Ce păcat că viața ne brăzdează fețele, ne crește burțile, iar gravitația lucrează și ea în defavoarea noastră.

– Ce-ar fi să nu ne gândim acum la partea aceasta mai puțin frumoasă a vârstei, haide să dăm o raită prin stațiune, poate vedem ceva drăguț, să ne facem și noi un cadou de Ziua Îndrăgostiților?

– Bună idee, haide! Cele două femei părăsesc șezlongurile, având grijă să pună semn cărților pe care le citesc, îndreptându-se spre zona cu magazine. Iarna nu e prea multă vânzoleală pe aici, majoritatea magazinelor și restaurantelor sunt închise, iată însă că mai este deschis unul, cu tot felul de  mărunţişuri, dar şi cu costume de baie la mare reducere.

Mai în glumă, mai în serios, prietenele îşi aleg câte un costum de baie pe care-l probează şi de care sunt foarte mulţumite.

– Le luăm?

– Sigur că da, merităm şi noi o mică atenţie, nu-i aşa?

Ajunse din nou la şezlongurile care erau în continuare goale, uneia îi vine o idee:

– Ce-ar fi să ne îmbrăcăm cu costumele de baie noi, să vedem dacă soţii noştri îşi dau seama?

– Bine zici, să ne distrăm un pic!

Doamnele, îmbrăcate cu noile costume de baie, aşteaptă răbdătoare sosirea soţilor, care probabil au mai făcut o haltă şi la o bere, că prea mult întârzie.

– Auzi, oare dacă ne acoperim capetele, o să creadă că suntem altele?

– Sunt convinsă că nu, ba chiar am o vagă presimţire că nici măcar nu vor observa că ne-am schimbat costumele.

– Crezi?

– Cam… da!

Iată-i în sfârşit pe mult – aşteptaţii consorţi, veseli nevoie mare, clar că au făcut şi o incursiune la bar. Unul dintre ei se aşează obosit pe şezlong, în timp ce celălalt vrea să fie amabil:

– Ce faceţi fetelor, aţi fost la saună?

„Fetele ” se privesc amuzate, una dintre ele cu un aer de ” ce ţi-am spus!” lăţit pe întreaga figură, după care izbucnesc amândouă în râs.

– Ai văzut? Cred că-i cam dor ochii…

– Da, ne dor ochii, am stat prea mult în apă, aprobă unul dintre bărbaţi, arborând o mină serioasă.

Fetele râd, ce pot face, e mai bine decât să plângă…

– Mda, cu adevărat femeile vin de pe Venus, iar bărbaţii, de pe Marte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Terapia Bowen, jos pălăria

De multe ori rezultatele terapiei pe care o practic din 2009 m-au umplut de mirare, văzând cum acţionează în mod oarecum miraculos, readucându-le oamenilor starea de sănătate.

Zilele acestea am avut prilejul să constat binefacerile terapiei Bowen chiar pe pielea mea, mai precis, pe spinarea mea. În weekend am fost la un ştrand cu ape termale, dar, fiind destul de cald am mai ieşit şi pe afară, pentru o plimbare în şlapi şi halat. S-ar părea că vremea a fost înşelătoare, fiindcă peste două zile, m-am trezit cu o durere în zona lombară că abia mai puteam respira. Urcatul scărilor mergea cum mergea, dar coborâtul era un adevărat chin.

Sunt o persoană foarte activă, am fost foarte rar bolnavă, aşa că starea în care mă aflam era una extrem de neplăcută şi neobişnuită pentru mine.

La birou a fost cum a fost, dar după masă trebuia să merg acasă la pacienţii care nu au posibilitatea să vină la cabinet. Soţul meu mă „încuraja” să stau acasă, în pat, dar eu am stat în pat doar cât să-mi fac o şedinţă  Bowen, apoi am plecat la datorie. Nu-mi place să-i dezamăgesc pe cei care cred în mine.

Spatele era deja mai bine, aşa că am reuşit să mai fac şi vreo 10 mii de paşi pe jos…

A doua zi dimineaţa, am constatat că problema mea s-a rezolvat în proporţie de 80%, nu-mi venea să cred cât de bine a funcţionat tratamentul!

Sfatul meu pentru tine, cititorule, este să apelezi cu încredere la această terapie,         FUNCŢIONEAZĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu

Călătorie cu peripeţii – fragment de carte

E iarăşi o zi de luni, tocmai a fost Ziua Îndrăgostiților, așa că… o bucățică de Love story, chiar dacă de pe Camino de Santiago, nu strică nimănui. Iată un nou fragment din cartea mea,  în curs de apariție:

Călătorie cu peripeţii

   După cum hotărâse, Ciprian era pregătit să ia avionul de a doua zi, pentru a merge pe urmele Dafinei. Nu ar fi fost niciodată  pe  lista lui de „locuri de vizitat”, dacă nu şi-ar fi dat seama că ar fi cea mai bună armă în lupta pentru recucerirea iubirii lui de o viaţă. Nu prea avea habar ce trebuie să conţină rucsacul unui pelerin, aşa că, cu riscul de a fi deconspirat, a sunat-o pe Sorana, cea care le ştie pe toate. Interesant, aceasta pare mai amabilă decât a fost în ultimii ani, iar faptul că „un prieten” vrea să plece pe Camino n-a făcut-o deloc suspicioasă şi nu a pus nicio întrebare în plus. Ciudat, foarte ciudat, doar dacă Voica…

    „ Ce să-mi mai bat capul cu asta acum, tot ce sper este ca nimeni să nu-i fi povestit Dafinei despre călătoria mea, fiindcă atunci se duce pe apa sâmbetei toată surpriza şi s-ar putea ca în loc de o pisicuţă, să mă întâlnesc cu o leoaică.”

   Cu lista completă recitată ca pe apă de Sorana (care participase pas cu pas la umplerea rucsacului Dafinei) la telefon, Ciprian se îndreaptă încrezător spre cel mai mare magazin de articole sportive din oraş, în ideea că-i dă lista vânzătoarei, iar la sfârşit, va mai trebui doar să achite cu cardul mormanul de cumpărături pe care i-l va pune în coş. Dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg. După vreo 15 minute lungi, în care Ciprian are timp să caşte gura la cumpărătorii ce se îndreaptă spre casa de marcat cu tot felul de ustensile de a căror utilitate nu are habar, vânzătoarea se întoarce cu un cărucior aproape gol, invitându-l să participe şi el la alegerea cumpărăturilor, nu poate ea să hotărască în locul lui. De fapt, nu i s-a mai întâmplat niciodată ca cineva  s-o roage să aleagă lucruri necesare unei anumite activităţi, de aceea la prima vedere i s-a părut simplu şi a acceptat provocarea.

  • Să ştiţi că trebuie să mă ajutaţi, avem o mare varietate la fiecare dintre produsele pe care le aveţi pe listă, aşa că nu pot eu să aleg în locul dumneavoastră. Puţin surprins de cererea femeii, măcar că nici el nu mai ceruse niciodată altcuiva să aleagă în locul lui şi un pic agasat de timpul pierdut deja, Ciprian o urmează la fiecare raft, la început ascultând sfaturile ei, apoi, aruncând plictisit în cărucior primul articol văzut, ghidându-se doar după culoare şi mărime.

    După o altă jumătate de oră se îndreaptă ostenit spre casă, gândindu-se că nu va mai lua niciodată în râs oboseala femeilor, care se întorc vlăguite după o tură de shopping.

    Ajuns la domiciliul care pentru el nu mai înseamnă acasă, încearcă să înghesuie în rucsac toate lucrurile cumpărate, fără nicio noimă, doar să se vadă cu bagajul gata. Spre stupoarea lui, jumătate din ele nu încap, iar asta îl enervează de-a binelea. „ Ah, am uitat să las deoparte hainele cu care mă îmbrac pe drum!” se bucură ca un copil, care a găsit dezlegarea unei probleme de clasa a treia. După ce mai face o dată ordine între lucrurile neapărat de avut pe Camino, îşi dă seama că tot mai rămân câteva pe dinafară, aşa că, neavând încotro, o sună din nou pe Sorana.

  • Alo! Te rog să mă ierţi că te tot bat la cap, dar prietenului meu nu-i încap lucrurile în rucsac… cunoşti vreo metodă ca să le facă mai mici?
  • Mda… spune-i „prietenului” tău că hainele se împătură, apoi se rulează. Şi mai spune-i că Dafina a trecut deja de Ribadeo, ba chiar şi de Vilela, în caz că-l interesează.

    Tonul ironic al Soranei îl face pe Ciprian să roşească, se gândeşte că e mai bine să fie cinstit cu prietena Dafinei, mai ales că s-a prins de figură, ar fi aiurea să joace un rol pe care nu l-a repetat deloc.

  • Bine, recunosc, eu sunt cel care va pleca. Dar te implor să nu-i spui Dafinei, ştii că-i plac surprizele.
  • Sper ca aceasta să fie una plăcută, nu mai ştiu în ce ape vă scăldaţi voi doi.
  • Cred că începem să ne apropiem din nou, sau, cel puţin, eu sper asta. Oricum, peste două zile voi afla cum stau, când o voi ajunge din urmă. Mulţumesc pentru informaţii…
  • N-am făcut-o pentru tine, stai liniştit. Încă nu m-ai convins că meriţi, dar efortul de a ajunge pe Camino mi se pare lăudabil, aşa că… să fii sănătos! Şi, drum bun! Ai grijă la băşici, sper că nu pleci cu încălţăminte nepurtată.
  • Ba, chiar aşa fac, dar n-am de ales. Nimic din ce am deja nu se potriveşte.
  • Atunci, mai ia nişte plasturi, ac şi aţă şi un unguent cu antibiotic. Ia uite, am devenit expertă. Aş putea să-mi fac un site cu sfaturi pentru pelerini.
  • Dar ce legătura are acul şi aţa cu băşicile?
  • Una foarte importantă: după ce faci o băşică, treci prin ea acul cu aţa, pe care o laşi acolo, ca să dreneze lichidul. Ungi cu unguentul, pansezi şi… gata. Aştepţi să se vindece, lucru care nu se întâmplă instantaneu, după câte am auzit.
  • Au! Dacă ştiam ce perspective am, mă mai gândeam de două ori înainte de a pleca. Dar acum, e prea târziu pentru a mai da înapoi. Te salut, o să te sun şi de pe drum, ca să-mi mai spui pe unde e Dafina.
  • Bine, bine, parcă începi din nou să-mi devii simpatic, aşa neştiutor dar plin de elan cum te simt, eşti din nou ca acum 30 de ani.

    După convorbirea care a avut darul de a-l linişti pe de o parte şi al nelinişti pe alta, Ciprian nu mai are de făcut mare lucru, doar o noapte îl mai desparte de plecarea într-o aventură în care are impresia că s-a cam aruncat cu capul înainte, dar hotărârea a fost luată, orice greutăţi l-ar aştepta acolo, este hotărât să le învingă. Dacă Dafina a fost în stare să facă atâta amar de drum, de una singură, voi putea să fac şi eu o sută două de kilometri pe jos… Hmm! Pe jos! Numai când mă gândesc la asta, simt cum încep să mă doară picioarele…

    Ceasul deşteptător, inamicul tuturor celor ce sunt nevoiţi să-şi înceapă ziua foarte devreme, sună vesel, e ora 3,30; e o adevărată crimă să trezeşti pe cineva în toiul nopţii, dar avionul nu aşteaptă, aşa că, având încă somnul atârnat în gene, Ciprian se îmbracă mai rapid decât pe vremea când era soldat, apoi cheamă un taxi, pentru a merge la aeroport. Înşfacă rucsacul plin de elan, însă brusc, îşi dă seama că nu i-a ajustat mărimea după a lui, e reglat pentru cineva mult mai mic, dar acum nu mai are timp de pierdut, aşa că-l pune pe umăr ca pe o geantă de voiaj şi coboară scările grăbit, farurile taximetrului luminează deja în faţa casei.

  • La aeroport, vă rog!
  • Bună dimineaţa, îl salută şoferul, politicos.
  • Mda… bună dimineaţa, răspunde nu prea convins Ciprian.
  • Puteaţi să lăsaţi bagajul în portbagaj, nu trebuie să-l ţineţi în braţe, mai adaugă şoferul, timid. E obişnuit cu tot felul de clienţi, unii mai ciudaţi decât alţii, iar la ora aceasta din noapte nu are chef de o dispută în urma căreia cu siguranţă n-ar ieşi câştigător.
  • Da, ştiu, dar am o problemă cu rucsacul, l-am cumpărat ieri şi nu l-am reglat corespunzător, voiam să mă ocup de asta până la aeroport, dacă nu vă supăraţi.
  • Nu mă supăr, ba chiar o să vă ajut când ajungem. Trebuie reglat când îl purtaţi în spate, nu aşa, în braţe. Am şi eu rucsac, am făcut chiar o mare călătorie, acum doi ani.
  • Să nu-mi spuneţi că aţi fost pe Camino de Santiago!
  • Ba da, chiar acolo. Dar, de unde ştiţi?
  • Pentru că şi eu tot acolo vreau să merg, iar o asemenea coincidenţă mi se pare de-a dreptul surprinzătoare, care ar fi şansele să întâlnesc în mijlocul nopţii pe cineva care a fost pe Camino şi care să mă ajute cu rucsacul?
  • Aţi văzut? Încă n-aţi pornit bine de acasă, iar miracolele apar… Pentru mine, totul a fost ca un zbor, când în furtună, când pe cel mai senin cer. Ei, a fost minunat. Iar viaţa mea s-a schimbat radical după ce m-am întors. Am reuşit s-o iau de la capăt, după multe urcuşuri şi coborâşuri. Mă bucur că ne-am întâlnit. Sunt sigur că şi pentru dumneavoastră va fi la fel.
  • Sper să ai dreptate, sunt şi eu într-un impas, pe care vreau să-l rezolv tocmai mergând acolo.
  • Aveţi credenţial?
  • Ce să am?
  • Paşaport de pelerin, nu v-a spus nimeni că aveţi nevoie, ca să puneţi ştampile şi să dovediţi că nu sunteţi un simplu turist?
  • Păi… nu! Sorana o fi uitat de asta…(mai adaugă pentru sine).
  • Azi e ziua dumneavoastră nocoroasă, am eu unul. L-am adus pentru cineva care voia să plece, dar s-a răzgândit. Sper că mai e valabil, de doi ani îl port în torpedou. Îl completaţi cu datele d-vs. şi-l daţi la primul albergue unde dormiţi, ca să-l ştampileze şi să vă înregistreze.
  • Albergue?
  • Dar văd că nu ştiţi nimic despre Camino, nu v-aţi documentat defel?
  • Nu prea… Adevărul este că m-am hotărât aşa, în două zile. De fapt, plec acolo după femeia pe care o iubesc, fosta mea soţie… Mă rog, o poveste lungă.
  • O, ce romantic! Acum doi ani, habar nu aveam pentru cine va fi acest credenţial. Acum, că e pentru o cauză atât de nobilă, vi-l fac cadou. Să fiţi sănătos, dar vreau să vă rog doar un lucru mic, aveţi aici cartea mea de vizită, vă rog să mă sunaţi la întoarere, sunt foarte curios cum se va sfârşi o poveste de dragoste atât de palpitantă ca cea pe care tocmai o trăiţi. Sau, de fapt, cum va reîncepe… Ia uite, din vorbă în vorbă, am ajuns.

       Şoferul se ţine de cuvânt, îi arată lui Ciprian cum se reglează curelele rucsacului pentru ca greutatea să fie preluată şi de către şolduri , ca să nu atârne doar pe umeri, iar apoi, cei doi bărbaţi s-au despărţit cu o îmbrăţişare, nu se ştie care dintre ei a fost iniţiatorul gestului, dar li s-a părut amândurora foarte firesc.

    Ciprian se îndreaptă grăbit spre ghişeu, deja coada este destul de mare, dar e încă devreme. Simte că Universul i-a trimis un prieten, iar întâlnirea lor n-a fost singulară.

    „De multe ori întâlnim oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar ne sunt mai apropiaţi decât cei lângă care ne ducem traiul de zi cu zi. Comunicarea e uşoară, iar cuvintele nu sunt greu de pronunţat, parcă se înşiră singure în fraze, ca mărgelele pe aţă. Cu toate că vedem acea persoană pentru prima dată, o simţim aproape şi ne place să petrecem timp împreună. Aceştia sunt oamenii pe care ar trebui să ni-i facem prieteni, nu cei care ne periază, spunându-ne ceea ce vrem să auzim, iar în momentul în care am întors spatele, se transformă în vipere ce-şi varsă veninul, invidioşi pe succesul sau poziţia noastră în societate. Măi, dar ce filozof am devenit, înainte de a păşi pe prima treaptă a avionului, când nici măcar n-am atins pământul Spaniei!” se gândeşte el, zâmbind aşa, lumii întregi. Călătoria nu mai pare atât de grea acum, când are credenţial şi a mai aflat unele lucruri folositoare pentru drum.

    După aşteptarea de rigoare şi trecerea prin zona de control, în sfârşit se aşază comod la geam, călătoreşte pentru-a nu ştiu câta oară cu avionul, dar parcă niciodată n-a avut aşa emoţii. Gândul că o va întâlni pe Dafina după atâta timp în care a încercat s-o uite, dar, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, n-a reuşit nicio clipă să şi-o scoată din minte, nici măcar atunci când Denisa îl credea doar al ei, acaparându-l cu mâinile şi picioarele şi încercând să-l ţină doar pentru ea. Nu degeaba spunea cineva că aproape în fiecare pat sunt câte trei persoane…

    Avionul decolează lin, iar după ce însoţitoarea de bord le dă voie să-şi desfacă centurile de siguranţă, în exact clipa următoare, o mână de puşti de cinci ani îi ciufuleşte părul, întrebând cu o voce nevinovată:

  • Ce faci, nenea?
  • Bine, tu? Îi întoarce Ciprian întrebarea, încă bine dispus, dar agasat de întreruperea şirului gândurilor ce i se aglomerau sub frunte. Asta ar mai trebui acum, să devină baby-sitter pentru băieţelul ce-l priveşte galeş, în timp ce mama lui picoteşte obosită, pe scaunul alăturat.
  • Şi eu sunt bine, mergem în Spania, la tati. Vrei să-mi citeşti? Am o cărticică, dar încă nu ştiu să citesc ca lumea, mă enervează unele litere… Eu sunt Ionuţ.
  • Bună, Ionuţ! Zâmbeşte Ciprian, simţindu-se oarecum ca la alcoolicii anonimi. Nu e prima dată când o mămică sfârşită doarme lângă copilul pe care, vrând nevrând, va trebui să-l distreze până la Zaragozza.

Ghidul pelerinului – Etapa a II-a – Rîmetea – Vidolm

Felicitări, dragă pelerinule, iată-te ajuns în ziua a doua sau a treia a pelerinajului tău, depinde cum ţi-ai împărţit etapele şi unde ai ales să dormi.

Etapele specificate în acest ghid sunt doar informative, eu îţi voi arăta unde sunt locuri de dormit şi unde este mai bine să înnoptezi din anumite puncte de vedere, tu vei fi însă cel care vei alege cum să decurgă drumul tău.

Iată un site unde poţi vedea posibilităţile de cazare din Rîmetea: https://travelminit.ro/ro/cazare/rimetea?tm_campaign=CRO%C2%B7LOC%C2%B7ACM%C2%B7SOT%C2%B7LRO%C2%B7STD%C2%B7DYS&tm_manmt=MBR&tm_mt=b&tm_ap=&tm_acloc=21244&tm_kw=&tm_device=c&gclid=EAIaIQobChMIqOTavN7L5wIVVeN3Ch0lZwFiEAAYASAAEgIU1PD_BwE

Nu uita să te aprovizionezi cu hrană şi apă, la Vidolm este doar un magazin ambulant, care funcţionează o zi pe săptămână. Apă vei găsi şi în Vidolm, la Izvorul Dacilor.

Dacă ai ales să dormi în noaptea precedentă la cabana Albamont, care este dincolo de Rîmetea, va trebui să te întorci până în centrul localităţii şi să urmezi săgeţile, care te vor duce pe versantul opus celui pe care ai venit până aici.

Drumul pe şosea de la Rîmetea la Vidolm are 18 km, dar varianta peste munte este mult mai scurtă şi de un pitoresc desăvârşit. Pe măsură ce urci pe drumeagul care trece prin grădini şi livezi, ajungi într-o zonă în care parapantiştii îşi arată iscusinţa, plutind lin pe cerul albastru ca peruzeaua. Asta, dacă ai noroc să treci pe aici într-o zi însorită, de vară. Drumeagul ajunge în pădure, de departe se aud tălăngile oilor, care, în mod necesar, sunt păzite de câini ciobăneşti. Este bine să te asiguri că ai un băţ cu care să te aperi, sau o bucată de pâine pe care să le-o poţi arunca, în caz că ciobanul nu este prin apropiere.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu atacată de câini, dar, „paza bună, trece primejdia rea”, spune o veche vorbă românească.

Camino urcă în continuare, cam o oră şi jumătate, apoi, te trezeşti pe o şa, o trecătoare, iar de cealaltă parte a muntelui te plimbi ca pe o alee dintr-un parc secular, printre foioase şi conifere, o zonă misterioasă, în care ciripitul unei păsări, sau o creangă ce scârţâie, sunt singurele zgomote pe care le vei auzi.

Trebuie să fii foarte atent, deoarece , la un moment dat, săgeţile galbene îţi vor indica s-o iei spre dreapta, ieşi din pădure şi străbaţi coborând destul de vertiginos o fâneaţă necosită, cu tufişuri, care te va duce la un alt drum, ţinând direcţia spre vest cam la 300 de metri.

Când ajungi la drum o iei la stânga, apoi, după alte câteva sute de metri, la dreapta, pe o altă fâneaţă, drumul nefiind prea folosit în ultimii ani.

După ce ai ajuns la un pârâu nu te mai poţi rătăci, îi urmezi cursul, iar el te va duce direct în satul Vidolm, care are un nu-ştiu-ce foarte deosebit faţă de alte sate din Munţii Apuseni.

Chiar la intrarea în sat, vei avea posibilitatea să te cazezi, aici: https://www.google.com/travel/hotels/Vidolm/entity/CgoI8a_jw_Dg2LBfEAE?g2lb=2502548%2C4254308%2C4258168%2C4260007%2C4270442%2C4274032%2C4291318%2C4305595%2C4306835%2C4308216%2C4314846%2C4317915

Tot drumul de la Rîmetea până la Vidolm durează cam 3 ore, poţi merge mai departe, sau poţi rămâne aici.

Dacă ai destul timp, mai poţi vizita împrejurimile.

https://sites.google.com/site/romanianatura39/home/carpatii-apuseni/trascau/zade-la-vidolm-muntii-trascau

Dacă nu, ia-o din loc!

Urmând şoseaua ce trece prin centrul satului, azi te vei bucura de o întâlnire de neuitat, vei intra pe Valea Arieşului, râul care te va însoţi sporadic până la Arieşeni.

Până la următoarea întâlnire, eu iţi urez „Buen Camino!”

Manuela Sanda Băcăoanu

Când soarele răsare la apus… vă mai amintiţi de cartea mea?

Pentru cei ce vor să-şi aducă aminte de cea de- a doua carte a mea, sau pentru cei care încă n-au citit-o, un mic fragment…

CAPITOLUL al X – lea

 Varvara

  • Mi se pare mie, sau e dimineaţă? se întinde Laurenţia, privind spre geamul aburit.

    Nimeni nu-i răspunde, aşa că, după ce o priveşte cu drag pe Cătălina ce doarme ca un prunc lângă ea, o caută cu privirea pe Ana, care nu se vede pe nicăieri. Cred că e foarte devreme, mai zice Laurenţia doar pentru ea, închizând ochii pentru a se mai bucura câteva minute de căldura aşternutului şi de mirosul de poame ce e din ce în ce mai pregnant în încăpere. Oare ce miroase atât de bine? Se mai gândeşte ea, înainte ca uşa să se deschidă cu fereală, pentru a nu face zgomot, iar Ana să apară cu un braţ de vreascuri pentru foc.

    Stând aşa, cu ochii închişi, fata recapitulează toate întâmplările zilei de care doar o noapte le desparte, face tot felul de presupuneri, fiind  foarte curioasă să afle ce se va mai întâmpla. De când au plecat de acasă, parcă au nimerit într-un tărâm al poveştilor, unde orice este cu putinţă, şi nimic nu este ieşit din comun.

   Lăsând la o parte povestea tristă a fratelui Cătălinei, de pildă, această femeie pe nume Ana, care localnicilor li se pare nebună, e clar că nebunia ei e doar o mască, sub care se ascunde un suflet echilibrat şi frumos. De ce oare este ea nevoită să trăiască aici, de una singură? Oare ar răspunde la întrebări, sau s-ar retrage din nou sub carapacea aşa-zisei nebunii? Ce e foarte ciudat, că nu le-a întrebat cine sunt şi de unde vin, parcă avea toate aceste informaţii, parcă, la fel ca şi Varvara, le-ar fi aşteptat de când lumea.

     În acest timp, Cătălina deschide ochii şi-şi priveşte prietena cu drag, crezând că aceasta încă mai doarme. Laurenţia nu rezistă însă privirii Cătălinei şi izbucneşte în râs, un râs sănătos, de pe vremea când nimic nu le întuneca viaţa simplă de eleve de liceu şi apoi de studente studioase.

  • Bună dimineaţa, Soare! zice Laurenţia, ca pe vremuri.
  • Bună dimineaţa, Lună, răspunde şi Cătălina, intrând în jocul ei. Vai, ce bine am dormit, ca la cinci stele. Da’ ce bine miroase! Oare ce este? Bună dimineaţa, Ana! Am dormit foarte bine în patul tău. Îmi pare rău că a trebuit să te chinui pe laviţa aia.
  • Nu-i niciun bai, eu sunt obişnuită, dorm oriunde. V-am uscat nişte poame, (mere tăiate felii subțiri) de  asta miroase aşa frumos. M-am gândit că voi, acolo la oraş, nu mâncaţi slănină şi ceapă la micul dejun, aşa că…
  • Mâncăm orice, sare Laurenţia, dar aducându-şi aminte de dieta Cătălinei, care e strict vegană, (fără proteine animale) , vrea să o dreagă: e foarte bine că ai făcut poame, le putem mânca cu… mămăligă? Asta în loc de cerealele de la micul dejun, priveşte ea şugubăţ spre prietena ce pare a nu fi fost atentă la dialogul dintre ele.

După un mic dejun gustos, fetele au chef de vorbă, nu se grăbesc să plece în sat.

  • Dar tu, Ana, cum de locuieşti aici, singură cuc? Vara mai merge, însă iarna, nu prea cred că lupii cei prietenoşi îţi cântă colinde la geam. Abia dacă ai un bec, bun şi acela, dar eşti chiar ruptă de lume. Îţi place traiul acesta, sau eşti nevoită să-ţi duci viaţa aşa, singură, într-un  vârf de munte?
  • Păi mai am şi un radio, mai aud şi eu noutăţile, şi mai vin oameni din când în când… răspunde Ana, care nu prea vrea să se lase trasă de limbă. Şi da, îmi place aici, nu am niciodată un program pe care să-l respect, fac tot timpul doar ce-mi place, doar uneori ceea ce sunt nevoită să fac, încheie ea cea mai lungă frază pe care a spus-o de când s-au întâlnit.
  • Mai am o curiozitate, nu se lasă Laurenţia, am observat că nu vorbeşti ca şi oamenii de pe aici, pare că ai mai multă şcoală şi ai trăit şi în alte locuri, decât laşi să se vadă. Şi ce-i cu grămada asta de haine în care te înfofoleşti, sunt sigură că o faci doar ca să alimentezi ideea sătenilor cum că ai fi nebună, fiindcă mie nu-mi pari nebună deloc, ba chiar eşti mai cu picioarele pe pământ decât mulţi dintre cei pe care-i cunosc şi care se dau deştepţi şi înţelepţi. Ai şi cunoştinţe medicale, glezna Cătălinei, care nu mai e umflată deloc, dovedeşte asta. Deci? Ce ai de declarat în apărarea ta? Încheie Laurenţia dând-o pe glumă, pentru a n-o speria prea tare pe femeia ce o priveşte pe jumătate mirată şi pe jumătate amuzată.

    Ana zâmbeşte, aproape că-i vine să râdă în hohote, iată că o femeiuşcă de la oraş a dibuit-o, iar toţi consătenii ei sunt convinşi că trăieşte într-o lume de năluci, o lume în care ei nu au avut şi nu vor avea niciodată acces.

  • Mi-eşti simpatică, altfel n-aş sta de vorbă cu tine. Pentru curiozitatea ta, pot să-ţi spun că eu şi Cătălina suntem rude, eu fiindu-i un fel de mătuşă mai îndepărtată. Iar povestea mea e prea lungă pentru câteva minute, câte mai aveţi voi până să plecaţi spre sat.
  • Dar cine ţi-a spus că mai stăm doar câteva minute? Avem timp berechet, că doar Varvara nu cred să mai aibă prea multe de povestit, zice Laurenţia, uitându-se la Cătălina, pentru confirmarea spuselor ei.
  • Sigur că da, mai putem să stăm, ar trebui totuşi să sunăm acasă, n-am vorbit cu ei de ieri dimineaţă şi or fi speriaţi că nu mai ştiu nimic de noi, iar aici nu este semnal.
  • Ba este, uite, acolo între cei doi brazi, este semnal cât vrei, spune Ana, scoţând un telefon de sub şorţ, ca să dovedească veridicitatea spuselor sale.

Fetele sar ca arse şi aleargă spre locul indicat, fără măcar să se mai îmbrace cu hainele de exterior, în casă era cald şi bine, nu şi-au dat seama că la munte temperatura e mult mai scăzută decât în oraşul lor, la acest sfârşit de toamnă.

Vorbesc întretăiat, abia aşteaptă să le spună celor de acasă câte toate li s-au întâmplat într-o singură zi, în timp ce Ana le aduce scurtele matlasate, fiindcă au început să tremure. Cei doi brazi sunt un fel de cabină telefonică, toţi turiştii care trec pe aici folosesc acest loc pentru a vorbi, aşa că iarba e bătătorită, iar dacă ar fi şi o băncuţă, locul ar fi ideal de stat la şuetă, doar temperatura să fie un pic mai blândă.

  • Gata, i-am pus la curent cu noutăţile, vin fetele în fugă spre casă, avem acum timp şi pentru povestea ta, mi se pare că e foarte interesantă, nu o slăbeşte Laurenţia pe Ana, care tocmai pune lemne pe foc.

By Romania Camino pilgrim guide introduction

Dear Pilgrim,

I am very glad you are reading these words. It probably means that you started your journey, or at least you plan to start your journey on St. Jacob’s Way, here, in Romania. I would like to congratulate you on your choice and I promise I will be by your side at every step, with advice and ideas, to make this journey unforgettable. 

This guide will describe every stage of the trip through Apuseni Mountains. The trip will start at Aiud, Alba County. It will cross the mountains along Aries Valley, following the river upstream all the way to its source, in Arieseni. There will be some small side-trips to historical locations, which may remind you of Western European towns. From Arieseni we will cross to the other side of the mountains to Chiscau, the site of the famous Bear’s Cave. We will continue to Beius and Baile Felix, a resort where you could have some rest and enjoy the thermal springs (???). This will help replenish your energy to continue towards the beautiful city of Oradea and further, crossing the border into Hungary.

The good news is that keeping in touch with friends and loved ones is easy. As soon as you arrive in Romania, in the first town you could buy a prepaid SIM card for your cell phone. At present, for 5 euros you can get unlimited calls within the network (very useful to make lodging reservations), 1000 minutes anywhere in Romania (???) (+ international calls and SMS) and 5 GB of data. 

You will enjoy an itinerary full of history and the views are uniquely beautiful. You will pass through mountain villages where the welcoming locals will offer you traditional food, with a rich flavour which can only be found here.

Be warned, this path through Apuseni and Tara Motilor is not a very easy one. You are expected to be in pretty good physical shape and also to wear adequate boots. Walking in sandals is not an option, the way it is done in Spain or Portugal. In choosing the itinerary, I tried my best so the harder mountain stretches alternate with easier ones, on the road, which are just as beautiful. This way you won’t be tempted to give up because of fatigue and miss this wonderful project.

At times, you will have to buy two days worth of food and also to carry extra water. My advice would be to carry as little personal belongings as possible so your backpack would not be excessively heavy.

Camino through Apuseni Mountains will be a real adventure, so I wish you „Buen Camino!”. Have a wonderful journey and enjoy everything the Universe will send your way, in order to help you become a better version of yourself, in this life.

I will describe here all the stages of the trip, with all the necessary information. Stay tuned!

Manuela Sanda Bacaoanu

Un munte de mulțumiri

    Dragii mei, azi a fost pentru mine o zi specială, ziua în care, în urmă cu din ce în ce mai mulți ani, am venit pe lume.

    Deoarece am primit sute de mesaje de felicitare, vreau să vă mulțumesc tuturor că v-ați oprit o clipă din activitățile zilnice și mi-ați lăsat un gând frumos, că ați avut starea necesară pentru a transmite urările voastre de bine.

    Vreau să vă mulțumesc și celor care m-ați sunat, oameni dragi, fără de care viața ar fi mult mai seacă și mai lipsită de sare și piper.

   Știu că se află printre voi persoane care s-au gândit la mine, dar au uitat să lase un semn, vă mulțumesc și vouă din suflet, fiindcă mi se întâmplă și mie adesea să nu sun sau să nu las un mesaj celor dragi, asta neînsemnând însă că nu-mi pasă de ei.

   Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care nu mă cunoașteți personal și care nu v-ați gândit deloc la mine azi, doar fiindcă existați și s-ar putea ca într-o bună zi să ne întâlnim.

    Vă mulțumesc așadar tuturor din adâncul inimii, iar celor pe care nu v-am felicitat de ziua voastră vă cer iertare și promit ca în viitor să nu mai am asemenea scăpări. 

    Vă doresc tuturor ca tot ceea ce mi-ați urat, în gând sau prin alt fel de comunicare, să primiți însutit și să vă bucurați de sănătate perfectă, să vă atingeți țelurile și să nu uitați niciodată că ceea ce trimitem Universului, aceea se întoarce înapoi, la noi.

   Să aveți o zi, o lună, un an minunat!

Manuela Sanda Băcăoanu