Articol reprezentativ

Apollo de Jurilovca

Dacă ați trecut azi cu mașina prin Lupșa și ați văzut o ”doamnă” cu mătură, roabă și lopată curățând marginea drumului, să știți că eu eram.

Dar să revenim la vacanță, v-am rămas datoare cu a doua parte a zilei, după ce ne-am întors de la Gura Portiței și mi-am pierdut/găsit eșarfa…

Când am ajuns și eu la pensiune, toată lumea era dușată (cred) și adunată pe terasă, la masă, savurând specialități pescărești, porcești sau puiești, fiecare după gustul și dorința sa. Nu doream să merg acolo ca să le stric pofta de mâncare, așa că am hotărât să mănânc de una singură, ce mai aveam prin traistă.

Am uitat să vă spun, încă din prima zi m-am împrietenit cu un băiețel pe nume Andrei, întâlnirea noastră derulându-se cam așa:

El vine la mine, cu intenția vădită să intre în vorbă. Eu, de pe leagăn: Cum te cheamă? Andrei! Andrei Dob… vine prompt răspunsul. Și câți ani ai? Trei degețele ridicate mi-au confirmat ceea ce deja bănuiam. Pot să te dau eu în leagăn? Da, poți, mă bucur eu că am găsit un cavaler desăvârșit. Dar de unde ești? De la familia Dob… Aaa, e prea greu să-mi spui? Da, e prea greu. Auzind discuția, bunicul completează: Din București, Andrei. Din București repetă și băiețelul, apoi vine să-l iau în brațe și ne dăm amândoi, fericiți, în leagăn.

Asta a fost ieri. Apoi, seara am înfulecat amândoi niște cireșe foarte gustoase, pecetluind și mai mult prietenia noastră.

Azi dimineață ne-am întâlnit fugar, noi ne pregăteam de drum, iar el își mai găsise și alți prieteni,dintre cei care făceau parte din personalul pensiunii.

Ei, după ce mi-am pus și eu burta la cale, ce aș mai putea face? Nimic mai plăcut decât să citesc o carte, pe cearceaf, în fața camerei noastre. Din fericire, e cea mai ferită, chiar în capătul curții. Soțul meu îmi aduce o cafea, iar după-masa devine din ce în ce mai plăcută. Cum stăteam eu pe burtă foarte atentă la ceea ce citeam, o atingere pe gambe m-a făcut să cred că a venit Andrei, pentru conversație și cireșe. Andrei, tu ești? apuc să zic, până când, întorcându-mă, mi-a stat inima în loc. Un câine cât o casă mă mirosea, apoi, fără nicio invitație, s-a trântit lângă mine, pe cearceaf. Ei, acum urmează țipetele mele: Ștefan, Ștefan! Nu ca să mă apere îl strigam, ci ca să-mi facă o poză. Noroc că a venit la timp, fiindcă am decăzut destul de repede din grațiile lui Apollo, cum am aflat mai târziu că se numește câinele, care s-a dus să exploreze alte orizonturi. Apollo are și o soție, pe nume Hera, așa că la pensiunea Heracleea, te simți oarecum ca în Olimpul Antic, înconjurat de atâtea zeități.

Am mai făcut și o plimbare solitară, care mi-a plăcut foarte mult. Era să iau cu mine doi căței singuri pe lume și tare prietenoși, dar eram la vreo 3 km de pensiune și nu aveam în ce să-i pun, iar lăbuțele lor nu erau în stare să facă atâta drum.

Ei, cam asta ar fi… Urmează Marea cea Mare…

Nu știu ce pot povesti ceilalți, fiindcă lipiți de masă i-am lăsat și tot acolo i-am găsit, doar cu ceva mai mult alcool în cap.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Gura Portiței

Acum câteva minute, am văzut la TV că NAVROM nu mai circulă în deltă din lipsă de combustibil, iar oamenii vor fi nevoiți să plătească în loc de 9 lei un bilet de la Tulcea până nu știu unde, 50 de lei. Acum o săptămână, aș fi zis vai, săracii de ei, dar acum, când am fost acolo și chiar am intrat și pozat vaporul Navrom, mi se pare că unor prieteni apropiați li s-a întâmplat un mare necaz. Exact imaginea aceasta au dat-o la TV:

Ei, dar cum nu sunt în poziția de a putea face ceva concret pentru acei oameni izolați de lume, să vă povestesc cum a decurs ce-a de-a doua zi de vacanță…

Dimineața ne-am trezit destul de târziu, asta din pricină că cerul era acoperit de nori total neprietenoși, ploaia plutea în aer, dar… n-a căzut peste noi. Pe la ora 10, după un mic dejun ”din traistă” împreună cu toată gașca (noi am completat proviziile de la Profi), soarele și-a reintrat în drepturi, iar noi am pornit spre port, luându-ne după cei care se pare că știau drumul. Aveam rezervată barca pensiunii, pentru a merge la Gura Portiței. După mai multe întortochieri pe străzile extrem de curate, asfaltate și pline de flori din Jurilovca, unii cu mașina, alții pe jos, Ștefan cu prietenul lui, iar eu coada, căscând gura în stânga și-n dreapta, am ajuns într-un final în port, care mi-a lăsat din nou o impresie foarte bună. Clădirile acoperite cu stuf, curățenie, ce mai, un loc în care-ți face plăcere să revii.

Ne înghesuim cu toții în barca de 12 locuri, noi fiind 15 cu barcagiu cu tot, iar în grup erau cel puțin trei persoane trecute bine de 100 de kilograme. Domnii ”cu greutate” s-au așezat în poziții cheie ca să nu se răstoarne barca și… la drum.

Pentru cei care nu știu, (nici eu nu știam până săptămâna trecută), Gura Portiței este o limbă de pământ între lacul Golovița și Marea Neagră. Drumul până acolo a fost condimentat doar cu un viraj brusc și neașteptat, care ne-a udat din cap până-n picioare pe noi, cei ce ședeam în spate și a produs multe țipete pe mai multe voci feminine, în general.

Și-am ajuns… Gura Portiței e un fel de Mamaia de acum 50 de ani, cu niște căsuțe destul de sărăcăcioase, dar are și elemente de prezent, sunt construcții noi, cu tot confortul și cu prețuri ”neprețuite”, ca să zic așa. După plimbarea cu barca, ce a durat vreo 25 de minute, coboram din nou pe pământ stabil. Eu era să uit să-mi dezbrac vesta de salvare pe care mi-o pusesem din precauție, înotul meu fiind departe de cel al copilului minune al României.

La întrebarea barcagiului despre cât vrem să rămânem aici, unul dintre membrii grupului a strigat ( am crezut că în glumă, dar el vorbea serios) 15 minute. Poftim? Am făcut 900 de kilometri ca să stau 15 minute la Gura Portiței? Au urmat negocieri, s-a hotărât că rămânem aici trei ore, care în final s-au făcut două, că unii dintre noi s-au plictisit de statul la terasă. I-am și spus lui Ștefan că nu mai merg în veci cu oameni de vârsta noastră, fiindcă sunt cu 20 de ani mai bătrâni decât noi.

Am explorat cât am putut împrejurimile, o plajă sălbatică se întindea spre sud și una plină de scoici spre nord, iar la ora 13, eram prezenți la barcă, fiindcă așa hotărâse majoritatea ( de aia sunt eu individualistă, n-am nevoie de turmă ca să merg în vacanță).

Stupoare, la barcă era doar barcagiul, ceilalți erau la terasă și nici nu dădeau semne că s-ar grăbi. Bine că noi ne-am stricat plimbarea, de dragul lor.

Ne-am întors pe canalul Leahu spre lacul Sinoe, unde am văzut cormorani (nu știu dacă ai lui Daia) și pelicani (ăștia nu știu ai cui erau). Măcar atât pot spune că am văzut și eu în această excursie în deltă, care n-a fost tocmai acolo, după cum povesteam ieri.

Drumul spre ”casă” a fost mai lung, fiindcă a trebuit să ne întoarcem din nou pe lacul Golovița; după emulația cu pelicanii (care, fie vorba între noi, erau destul de departe încât să nu-i deranjăm), am ajuns cu bine în cochetul port din Jurilovca.

Ștefan și cu mine am hotărât că nu mai facem fâț la stânga, fâț la dreapta, am luat-o drept înainte din port și mare ne-a fost mirarea când strada cu pensiunea noastră era destul de aproape, la dreapta. Oricum, mult mai aproape decât fusese dimineață. Ei, și din vișin în vișin ( în fața caselor toți au vișini, iar acestea erau tocmai coapte), aproape că ajungeam la pensiune, când constat cu stupoare că nu mai am eșarfa ce-o pusesem în toarta rucsacului. Cum știu prea bine că istoria se repetă dacă nu-i înveți lecțiile, mă gândeam că n-ar fi tocmai potrivit să pățesc la fel ca pe Camino Portughez, când mi-am pierdut eșarfa galbenă.

Cert este că era ora 15, cald ”domle”, cald, iar eu am luat-o înapoi spre port, ca să-mi caut eșarfa. Am ajuns la banca pe care stătusem la venire, nimic. Când, ce să vezi, am găsit-o după o mașină, o bătuse vântul. Mda, s-ar părea că unele lecții le-am învățat, trebuie doar să mai repet din când în când. M-am întors la pensiune, pregătită pentru o după-masă plicticoasă, credeam eu. Dar… n-a fost deloc așa.

VA URMA

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Biscuiți vegani, fără grăsimi

Această rețetă am inventat-o azi, e numai bună pentru o duminică în care soarele nu și-a prea arătat fața.

Am măsurat toate ingredientel, ca să vă pot spune și vouă, contrar obiceiului de a le amesteca pe toate, după bunul simț.

Așadar: 1,5 căni de făină 650, 1 cană făină de migdale, 3 linguri cacao crudă, 1/2 cană semințe de floarea soarelui, 3 linguri de curmale deshidratate tăiate 3 linguri semințe de in măcinate, 1/2 cană zahăr brun, 1,5 căni apă.

Am amestecat cu lingura toate ingredientele, apoi am adăugat apa, obținând un aluat moale, pe care l-am putut pune în tavă, sub formă de biscuiți. I-am copt 25 de minute, la 190 de grade.

Acum, ce aș schimba: mi se par prea dulci, erau de ajuns curmalele, nu mai trebuia să adaug zahărul. cacaoa și inul erau de ajuns câte 2 linguri, nu trei. Au ieșit extrem de consistenți și concentrați. Buni pentru desertul de la micul dejun.

Poftă bună!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

EL DÍA 1 – 23.07.2012-

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Dragi cititori,”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago este tradusă și în limba spaniolă, mă aflu la un moment de cotitură, când nu știu cum să fac ca această carte să ajungă acolo unde-i este locul, adică în țara Drumului Sfântului Iacob și la cititorii de limbă spaniolă. Dacă cineva dintre d-vs. mă poate ajuta, vă rog să-mi trimiteți un mesaj. De asemenea, aștept părerea d-vs. în ceea ce privește calitatea traducerii, pentru care-i mulțumesc doamnei Nicoleta Elena Lită Paraschiv, care mi-a devenit o adevărată prietenă, cu toate că ne-am întâlnit doar pe Facebook și încă n-am reușit să ne vedem față în față.

EL DÍA 1 – 23.07.2012

SAINT JEAN PIED DE PORT – ESPINAL : 33.5 km.

            He puesto el teléfono para que suene a las 6, pero no hace falta que suene el timbre, llevo horas despierta, no paro de mirar el reloj a las 2, a las 3, a las 5 para ver si no es mi hora de levantarme. Ángelo duerme como un ángel, no hace ningún gesto cuando me dirijo con precaución hacia el baño del pasillo, para no molestar a otros peregrinos que puedan estar alojados en otras habitaciones.

Cuando vuelvo, me encuentro con un Angelo algo adormilado pero bien dispuesto, que ha descansado durante la noche, listo para la gran aventura que nos espera a la vuelta de la esquina.

            Abro la ventanilla y lo que veo es un pintoresco pueblecito de montaña, con calles estrechas, casas de arquitectura peculiar, ventanas y balcones llenos de flores, como si estuviéramos en un cuento de hadas. No hay rastro de la pequeña ciudad  la que imaginaba, pero tengo que admitir que la realidad venció a la imaginación en este caso.

Todavía no ha salido el sol, es ese momento del día, en el que todo es alegría, promesa y esperanza. No hace ni frío ni calor, y por encima de la niebla que envuelve las montañas, el cielo es ciertamente claro y sonriente.

            Anoche no vimos mucho, y ahora tenemos prisa por subir a los Pirineos, así que no podré visitar con tranquilidad el pequeño pueblo, que ha acogido a cientos de miles de peregrinos a lo largo de los años, cada uno con sus propias expectativas y esperanzas, cada uno con sus propias razones que le llevaron a este camino de conocimiento de sí mismo y de Dios.

            Nos apresuramos a meter en las mochilas nuestros artículos de aseo personal y otras cosas que sacamos la noche anterior, y salimos de la casa que nos acogió durante la noche sin mirar atrás, con la sensación de que lo mejor acaba de empezar. Yo todavía tengo algo de comida de la que puse en mi casa, pero Angelo no tiene nada, así que tenemos que esperar a que abran las tiendas para poder comprar.

Ya está abierta una tienda de recuerdos y artículos necesarios para los peregrinos, y admiro unos bastones de madera, muy rústicos, no pregunto cuánto cuestan, paso a otras estanterías, pero pienso que pueden ser útiles en el camino, según me han contado otros peregrinos.

            Hay un banco delante donde me siento a esperar a Ángelo, que, para mi sorpresa, viene con un bastón que me regala. Estoy muy contenta, mientras pienso que aquí, en el Camino, sólo tienes que querer algo, y si ese algo te es útil, seguro que lo recibirás En ningún otro lugar el camino del pensamiento a la materialización es más corto que aquí… eso dicen. Mi bastón tiene una cabeza de carnero incrustada, así no lo confundiré con otros en el Camino.

            Aparece en nuestro camino una iglesia que está abierta, aunque sea muy temprano. Nos detenemos para tomar un descanso y encender una vela. Nadie vende las velas, el dinero se pone en una especie de urna. No creo que nadie se atreva a engañar en la Casa de Dios.

Pongo toda mi esperanza en la ayuda del Señor y de Santiago y me voy con el corazón ligero y mi pesada mochila colgando de la espalda. El bastón recibido de Ángelo demuestra su utilidad desde los primeros pasos, el sol ya está alto en el cielo y nos acercamos rápidamente a la salida de Saint Jean Pied de Port, que ya es bastante empinada, hemos comenzado el ascenso de los Pirineos…

            Delante de nosotros, un grupo muy alegre de unos cuantos adultos y varios niños suben alegremente la pendiente, y a la luz de la mañana, sus voces cristalinas suenan como unos tintineos de cascabeles. También hay niños bastante pequeños, menores de 10 años, tengo curiosidad por saber si van en peregrinación o si es sólo una excursión de un día, tras la cual vuelven a sus despreocupadas vacaciones. Alguien pone el tono, y los niños empiezan a cantar a pleno pulmón, sin sentir el peso de la subida. Es como si fuera más fácil para mí, también, cuando estoy cerca de ellos.

            En algún momento, reducen la velocidad y tenemos que adelantarlos. Ángelo parece un poco cansado, yo tampoco diría que estoy muy descansada, pero al menos durmió a pierna suelta anoche, no como yo, que voy por mi tercera noche sin dormir.

En teoría, debería estar más cansada, pero esta hermosa mañana, con el sol sonriéndonos y abrazándonos con sus cálidos rayos, parece darme un empujón, y mi cansancio se desvanece, al igual que la niebla hace un rato, dejándonos admirar los Pirineos en todo su esplendor. Subimos por una senda y luego sólo aparece un caminito que serpentea hasta la cima.

Tenemos que parar de vez en cuando para beber agua y picar algo. La comida que me queda de casa la comparto con Ángelo. Tengo la impresión de que pensó que se encontraría algo para comer en todas partes, y por eso no llevó suficientes provisiones. Al menos por hoy estoy asegurada, así que no hay por qué preocuparme.

            Nos cruzamos con una carretera, donde hay un manantial, junto al cual se detienen varios coches para coger agua y admirar la vista. Una abeja que también se ha acercado al agua me da escalofríos, pero se aleja sin causarme ninguna molestia.

            En efecto, hay mucho que admirar. Las montañas se extienden por kilómetros en todas las direcciones, cubiertas en su mayoría de vegetación enana. Hay muchos pastos y rebaños de ovejas muy pintorescos, como en el fotógrafo. Aquí también hay una parada de descanso, la primera que aparece en la guía que me prestó Edita pocos días antes de partir y que apenas consulté. Me parece mucho más emocionante no hacer planes, dejarme llevar por el Camino y por Dios, que sabe lo que es mejor para mí.

            Nos detenemos en un área de descanso, Ángelo compra un gran bocadillo, yo solo le pido a la camarera que me ponga el sello de la credencial (el pasaporte del peregrino que me da derecho a alojarme en el albergue municipal, más barato que en los privados), el segundo sello que adorna mi certificado de peregrino, el primero es el de Saint Jean. Descansamos en la terraza que deja ver todo el entorno, luego nos ponemos de nuevo en marcha, nos queda un largo camino hasta Roncesvalles, al otro lado de la ladera.

            Ahora subimos por un camino sinuoso, y después de una curva, ¡sorpresa!: un pequeño punto de venta de zumos, chocolate y otras golosinas que cualquier peregrino principiante puede querer…

El vendedor también hace una estadística, pregunta a todos los peregrinos de qué país son, y luego dibuja una raya al lado del país. Todos los países se escriben en vertical y los guiones en horizontal. No sé si el recuento es diario o semanal, porque hay muchos guiones, no creo que hoy hayan pasado ya tantos peregrinos, además salimos bastante temprano.

Estoy orgullosa de decir que soy de Rumanía, pero me parece que soy el único guión añadido a la derecha de mi país. Le pregunto al vendedor que hace las estadísticas, cuántos rumanos pasan por aquí, y me dice que no más de uno a la semana.

            Con la esperanza de encontrarme con un rumano en el Camino (aunque estadísticamente no es posible, según él vendedor), sigo adelante, ahora se ve la cima de la montaña, en un rato estaremos en España…

            Aquí estamos, justo en la cima, un viento no muy amigable refresca nuestras camisetas sudadas, mientras pasamos por una especie de puerta de piedra natural. Lo que veo al otro lado de la ladera, me asombra y deleita.         Es como si no fuera la misma montaña. En el lado francés la vegetación era más bien escasa, sólo rocas y ovejas poblaban la montaña más arriba, y aquí, en España, los bosques se extienden hasta donde alcanza la vista, hasta al horizonte un verde de varias tonalidades agrada a la vista.

            Unas pocas nubes surcan el cielo, todo es majestuoso e imperturbable. Varios peregrinos se han detenido ante una pequeña estatua de la Virgen María que, estamos seguros, vela por nosotros.

Tenemos una reunión (Ángelo y yo), donde debatimos cuál sería el mejor camino de bajada, ya que tenemos dos opciones: una más empinada y otra de unos 2-3 kilómetros más larga.

Yo optaría por la opción más fácil y larga, ya que mis rodillas están bastante descontentas, a pesar de que esta mañana me puse tobilleras y rodilleras por pura precaución, pero Ángelo tiene prisa por llegar a Roncesvalles, dice que está cansado y hambriento.

            ¿Ha estado comiendo todo el día y tiene hambre? No es de extrañar que sea bastante rotundo. Su Camino sólo llegará hasta León (300 km antes de Santiago de Compostela), eso es todo lo que le permiten sus vacaciones. Quizás lo vuelva a hacer el año que viene…

            Normalmente en una discusión me gusta tener la última palabra, pero me doy cuenta de que eso no es lo más importante del mundo, de hecho es más importante que los que te rodean sean felices, así que elegimos la opción más dura.

 Después de pasar por la Fuente de Roldán, muy famosa en el Camino, donde nos descalzamos y refrescamos nuestros pies cansados, un gesto que miles de otros peregrinos han hecho antes que nosotros, sigue un tramo de carretera que parece un parque. A ambos lados hay árboles centenarios, y en los bordes de la carretera, hermosas flores de montaña, de color púrpura y rojo, como nunca había visto en Rumanía.

            Fascinada por el paisaje, me felicito por haber elegido esta ruta, que ni siquiera parece tan difícil. Pero… se acabó el parque y la diversión, nuestro camino se convierte en senda, y el sendero comienza a descender de forma pronunciada por el bosque, sin piedad para mis rodillas y tobillos, que piden ayuda a gritos. Caminamos así durante al menos dos horas, pero no hay señales de que nos acerquemos a ningún asentamiento humano, hacemos una pausa para recuperarnos, todo se vuelve más y más duro. Ángelo empieza a refunfuñar que ya no tiene 20 años, que la vida a los 40 es mucho más dura. Me hace gracia oírlo decir, ojalá tuviera todavía 40 años, pero hace tiempo que he superado ese umbral…

            Vagamos por el bosque, no hay muchos otros peregrinos alrededor, suerte de las flechas amarillas que marcan el Camino, si no pensaríamos que estamos perdidos. Miro el reloj de mi teléfono, me doy cuenta de que son las seis de la tarde, llevamos unas diez horas de camino y no hemos llegado.

En una parte menos empinada del camino, algo muy interesante, el Camino pasa entre árboles gemelos, hay que tener cuidado y levantar los pies para no tropezar. Ángelo está detrás de mí y justo camina entre los dos árboles sin prestarles atención, está demasiado alterado y cansado. Le digo que se detenga, le hago una foto con su cámara, será un bonito recuerdo.

            – Sabes, Angelo, ¡un millón de peregrinos pueden haber pasado entre esos dos árboles!

– ¿Qué? De ninguna manera. No ha habido tantos peregrinos en el Camino. Tengo que demostrarle matemáticamente que es muy posible, y su frente parece haberse iluminado. ¡Vaya! Pasar por un lugar donde han pasado un millón de almas, cada una con su sueño y su esperanza…

Ayer y esta mañana hablamos en francés, o él en italiano y yo le respondo en francés, ahora hablo en inglés y él me responde en italiano. Nos llevamos muy bien, como si lleváramos mucho tiempo viajando juntos y, si lo piensas, no han pasado ni 24 horas desde que intercambiamos las primeras palabras.

Creo que aquí, en el Camino, todo es más fácil, las diferencias entre las personas desaparecen, y se dan cuenta más fácilmente de que todos formamos parte del alma universal de la humanidad, que „Todos somos Uno”, como dice Donald Walsh (autor de „Conversaciones con Dios”).

Justo cuando la esperanza de estar alguna vez entre los humanos empieza a abandonarnos, de la nada aparece un edificio que me da escalofríos, una especie de prisión enorme con ventanas pequeñas y pintada de blanco.

No sé por qué tenía esta impresión, pero era muy fuerte y no podía cambiarla. !!!Así que esto es Roncesvalles!!! Esperaba un pueblo con gente, casas y todo eso, pero aqúi hay un albergue de miedo, y cerca un bar donde solo se sirve el menú del peregrino, por lo que he oído, siempre con carne, y la comida en su mayoría recalentada.

            ¡Ah! Qué voy a hacer, he compartido mi comida con Ángelo, sólo me quedan unas cuantas nueces y miel de mi tierra… Hm… Ángelo se derrumba literalmente en el banco de enfrente del restaurante, y yo doy unos pasos más, esperando que aún quede algo en el famoso Roncesvalles. ¿Por qué nadie me dijo que aquí „el nada” está en su casa?

Todos los peregrinos con los que he hablado hasta ahora han salido de Pamplona o de León, nadie que conozca ha pasado por Roncesvalles. Lo que leí en el libro de Ramona Venturini no debe haber quedado lo suficientemente bien en mi memoria, así que ahora hay que soportar las consecuencias de todo esto.

            Cuando estaba haciendo estos cálculos, dos jóvenes, un chico y una chica, salieron del bosque. Parecen bastantes exhaustos también, aunque no tienen más de veinte años, me saludan y me dicen que me han visto en la montaña. Así que ya eran „viejos conocidos” desde ahora, me dicen que son de Bulgaria y que se llaman Gala y Dobri.

No se quedan en Roncesvalles, porque el alojamiento aquí cuesta 10 euros y Gala tiene un presupuesto limitado. Van a la siguiente ciudad, donde hay un supermercado, para poder comprar comida… Fue como conocer a unos parientes cercanos, me alegré mucho de que vinieran. Tampoco comen carne en absoluto, me alegro de haber conocido a gente que se parece a mí.

Les dije que quería ir con ellos, pero ahí está Ángelo, mi compañero de viaje desde el primer día. No podía abandonarlo, así que voy a preguntarle si viene con nosotros. Está demasiado destrozado para dar un paso más, nos separamos con la idea de que nos veremos mañana, así que me alejo enérgicamente con los dos búlgaros. El Camino es ahora un callejón al lado de la carretera, bordeado de árboles jóvenes.

El camino se hace más recto y, para mi sorpresa, como si no hubiera hecho ya casi 30 kilómetros, mis piernas me escuchan como si estuvieran muy descansadas, casi como ahora empiezan el camino. Son 4 kilómetros hasta el siguiente pueblo, que recorremos contándonos de todo. Les pregunto cómo llegaron al Camino, y me dicen que hicieron autoestop desde Bulgaria, durmiendo en el campo dos veces.

Ahora mi viaje de 6 trenes parece un juego de niños, así que sólo menciono mi viaje de pasada.

Pero estoy haciendo una nota mental

La lección del día: No presumas de tus propias aventuras, siempre habrá alguien que haya vivido cosas más extraordinarias que tú, pero que no presuma de ellas. Actúa con naturalidad, tu vida nunca será una copia de otra vida, por mucho que lo desees.

Gala y Dobri son dos jóvenes excelentes. Vinieron al Camino para cumplir el sueño de Gala, Dobri sólo se había enterado en la primavera, pero estaba listo para ir. Creo que la chica es unos años mayor, pero ambos son encantadores.

 Por fin llegamos a Burguete, y después de demostrar mis conocimientos de español en el supermercado, en el sentido de que sé pedir aceite de oliva, pepinos, tomates y otras verduras en español, nos sentamos en una mesa de piedra cercana para festejar y hacer planes. Son más de las 8, el sol se acerca a la puesta y aún no sabemos dónde pasaremos la noche.

            Después de llenar nuestras barrigas de golosinas, los dos deciden acompañarme durante otros 4 kilómetros, porque aquí no hay ningún lugar donde se pueda dormir. Dicen que sólo vienen a acompañarme, porque están preparados para el frío, tienen ropa gruesa, isopreno y sacos de dormir gruesos, no como el mío, que elegí que fuera muy fino para que no fuera difícil de llevar, y ahora sólo puedo usarlo por encima de los 10 grados.

 Nos pusimos en marcha con mucho ánimo, charlando sobre todo, sobre nuestros países, sintiéndonos muy unidos, nosotros los del antiguo campo comunista. Los dos jóvenes eran probablemente muy jóvenes en 1989, pero habían escuchado historias de sus padres.

            En algún momento, como tenía que explicar algo, me dejé llevar y empecé a hablar en rumano. Sólo cuando Dobri me mira sorprendido me doy cuenta de que no ha entendido nada, así que se lo repito en inglés. Todavía no me he acostumbrado a hablar en un idioma que no sea mi lengua materna, pero estoy segura de que en los próximos días conseguiré solucionar esta carencia.

Una mujer española nos da información sobre cómo volver al Camino, en el sentido de que „camina hasta el coche rojo y desde allí gira a la derecha”, pero todo esto dicho con muchas más palabras que Dobri incluso me preguntó:

– ¿Entendiste todo lo que dijo?

– Por supuesto que no, sólo lo que era importante.

El desnivel desciende casi bruscamente después de atravesar un bosque y llegar a una carretera asfaltada. Es como si nuestras piernas volvieran a pesar, exigiendo su merecido descanso, después de habernos pasado de un país a otro y de haber estado tan agotadas todo el día. Por fin llegamos al asentamiento que buscábamos, Espinal de nombre, que la guía recoge como albergue. Albergue no es, sólo este albergue, que cuesta 11 euros por noche, sin desayuno.

Me despido de Gala y Dobri, se quedan a dormir cerca de la iglesia, donde les guió la persona del albergue.

            Ya es de noche, una noche bastante fría teniendo en cuenta que las montañas están cerca. Pienso con el corazón encogido en los dos jóvenes que pasarán la noche bajo las estrellas, con una temperatura no muy agradable. Pero esa es su elección, están preparados física y mentalmente para estas pruebas.

El agua caliente de la ducha borra mis oscuros pensamientos, y tras lavar mi ropa también en la ducha, porque en el lavabo sólo corre agua fría, me dirijo a la cama que me espera. Es una habitación grande, sólo hay 12 camas, 6 en un lado y 6 en el otro. En el lado izquierdo hay 3 hombres, probablemente ciclistas, que ya están dormidos, así que me dirijo al grupo de camas de la derecha. Cuando me duermo, aparece otra persona, una mujer asiática rellenita que también viaja sola. Nos saludamos, luego me doy la vuelta por el otro lado, ya son las 11 de la noche, muy tarde para un devoto peregrino que se levanta antes del amanecer… ¡Buenas noches!

¡Buenas noches!

Cam asta a fost prima zi pe camino, așa cum sună în limba spaniolă…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Negrileasa – invazia narciselor și nebunia oamenilor

Ieri pe la amiază, ne-am gândit să mergem și noi la Negrileasa, la sărbătoarea narciselor., împreună cu vecina Mariana. Eu aveam doar amintiri vagi cu acest eveniment, cred că am fost o singură dată, când eram prin clasa a treia.

Apoi, îmi aduc aminte că o perioadă nu s-a mai ținut, deoarece narcisele nu au mai înflorit. Înghețaseră sau nu știu ce li se întâmplase.

S-ar părea însă că acum asistăm la un soi de invazie a narciselor, acestea împrăștiindu-se pe mai multe dealuri, ba au coborât până în sat, în spatele caselor oamenilor.

Este nemaipomenit să vezi coame întregi de munți împodobite cu suavele și mirositoarele narcise. Ei, dar ca să ajungi acolo, e musai să ai parte și de un pic (mai multă) adrenalină. Am mers noi cu mașina până la Bucium (nu mai știu care dintre ele), când la o intersecție, poliția ne îndruma spre dreapta, pe drumul de urcare. Am înțeles că erau variante diferite pentru urcare și coborâre. O luăm cuminți în direcția indicată, abia acum observând că avem în față un lung șir de mașini, care… dintr-o dată, se opresc. Și stăm.

Cum mie nu-mi place să stau și să nu știu ce se întâmplă, o iau pe jos pe lângă mașinile care stau aliniate una în spatele celeilalte. Bună idee să se coboare prin altă parte, deoarece aici nici nu este loc pentru două mașini. Merg ce merg, depășesc vreo 60 de mașini, apoi mi se revelează misterul: urma o pantă foarte abruptă, asfaltul se terminase de ceva vreme, iar mașinile trebuia să păstreze 10 m între ele, ca nu cumva uneia să-i vina-n minte s-o ia la vale și să se pupe cu cea din urma ei. Nu c-ar fi făcut-o cu voia, dar mai mureau motoarele, mai patinau pe pietrișul drumului… Hmm… ce-i de făcut?

Urc toată panta, să văd cum e… E cam rău. Mașina noastră n-a fost în viața ei pe un asemenea drum, e domnișoară de oraș, nu capră de munte. Dau să-l sun pe Ștefan, să întoarcă el cum o ști, că aici nu-i de noi. Haha! Nu este semnal! Hai fuga la vale, că Ștefan o fi spumegând. Încep să număr mașinile de a coadă, iar a 17-a, era a noastră. Da, Ștefan era nervos nevoie mare, dar acum intrasem într-o horă pe care trebuia s-o jucăm, nu mai aveam de ales.

Cu încurajări pentru șofer și mașină, iaca trecem de panta buclucașă cu bine, iar după încă un kilometru și jumătate de curbe și pante (dar nu atât de grele), iată-ne în plină nebunie. Un platou imens, plin de mașini. Am înțeles că unii erau acolo încă de vineri.

Târg ca la Găina, scenă de unde vin valuri de muzici populare, lume ce mișună în toate părțile… Gata, cred că nu mai este nicio narcisă, zic eu, cu miile astea de oameni care le culeg și le calcă în picioare de trei zile. Totuși, ne îndreptăm (Mariana și eu) spre drumul de pe care, culmea, oamenii mai vin cu buchete de narcise. Ștefan rămâne pe lângă mașină, a parcat-o într-un loc în care i-a blocat pe alții.

În câteva minute, minune! Am ajuns într-o lume fantastică, tot muntele e acoperit de flori. Uimirea mea e nemăsurată, cum mai pot fi atât de multe, când de trei zile lumea le tot culege?

Am văzut și un brad care înflorește roșu, incredibil de frumos, dar avea doar câteva flori deschise. Am și certat-o pe o doamnă care a rupt o creangă ”de amintire”. Dacă toți ar lua câte o creangă din brazi, unde am ajunge?

Am cules câteva narcise, între timp Ștefan a găsit un loc de parcare în care nu mai incomoda pe nimeni, așa că a venit și el.

Frumusețea munților împodobiți cu flori, sublimul cerului albastru pe care se hârjonesc câțiva nori albi și pufoși, peisajul grandios vizibil pe zeci de kilometri ne-au făcut să ne destindem și să uităm de nodul din stomac de la urcare.

Coborârea a fost fără peripeții, iar ziua minunată.

Vă las să vă bucurați sufletele cu frumusețea inegalabilă a României.

Cam… așa a fost duminica noastră. Azi sunt frântă, am săpat cartofii. Fără emoții, dar cu mult consum de energie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Mulțumesc din inimă lupșenilor!

Dragii mei lupșeni, vă mulțumesc din suflet pentru că ați făcut posibil evenimentul de ieri, care pentru mine a fost plin de emoție și încântare. Vă mulțumesc că v-ați făcut timp să fiți alături de mine, în prima și timida încercare de a vă arăta și o altă parte a mea, aceea scriitoricească.

Voiam să vă arăt că pot mai mult decât să lucrez în grădină, sau să îngrijesc o casă. Sper să fi reușit acest lucru, aștept părerea dumneavoastră după ce-mi citiți cărțile.

De asemenea, vreau să adresez mulțumiri scriitoarei Silvia Grigore, care, din cauza depărtării a reușit să fie doar online alături de mine, dar prin cuvinte frumoase a electrizat sala.

Scriitorul Remus Octavian Câmpean a făcut efortul de a veni din Cluj pentru a pune umărul la promovarea cărților mele, lucru deosebit în zilele noastre, când oamenii au devenit mai comozi, mai cu statul acasă sau mai pentru ei. Îi mulțumesc din suflet pentru tot ajutorul și sper în colaborări viitoare.

Domnul Mircea Goia ne-a făcut surpriza să deschidă întâlnirea cu sunetul toacei și cu un colac de întâmpinare împodobit cu steaguri tricolore, lucru care a făcut ca totul să devină mai festiv, mai important, aproape măreț. Eu am fost impresionată până la lacrimi.

Doamna profesoară Monica Rotaru a vorbit foarte frumos despre mine și cărțile mele, așa cum numai domnia-sa știe să meșteșugească arta cuvântului.

Nu în ultimul rând, vreau să-i mulțumesc minunatei mele prietene din facultate, Emilia Oprișoni, care a venit din Gilău, fiicelor mele Dalia Arina și Laura Mălina și soțului meu Ștefan, care sunt mereu alături de mine.

Abia aștept să aud părerea dumneavoastră despre eveniment dar, mai ales, despre cărți.

Cred că, din nefericire, n-a apărut toată lumea în poză. Oricum, cei care au fost acolo, vor rămâne pe veci în sufletul meu.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Lansare de carte la Lupșa

Deoarece afișul oficial de la editură întârzie, mă gândesc să vă anunț eu, prin mijloace proprii, că am marea plăcere de a vă invita la prima întâlnire cu cititorii și lansare de carte, ce va avea loc la Lupșa.

Se va întâmpla sâmbătă, 21 mai, la ora 13, la Școala Generală Dr. Petru Șpan, din comuna Lupșa.

Moderator: Remus Octavian Câmpean (ROC)

Invitată online: Silvia Grigore

Toți cei care vor dori să spună câteva cuvinte despre cărțile mele, sunt invitați s-o facă. (Numai să nu spună de rău).

Vă aștept cu drag și cu nerăbdare, să-mi fiți alături!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Salată Felix

Deoarece la Felix am mâncat (nu am servit) o salată de varză cu morcovi foarte bună, m-am gândit să dau acest nume salatei pe care am făcut-o eu acasă, mult îmbunătățită.

Felix 1

Varză proaspătă (am găsit din aceea crudă, foarte bună, un pic aerată, nu din aceea cu care-și poți provoca o fractură, dacă o scapi pe picior). morcov, roșii cherry, o lingură de in măcinat, oțet balsamic, piper, o cutie de năut fiert, o bucățică de tofu tăiat cubulețe.

Varza și morcovul mărunțite prin metoda pe care o avem la îndemână: răzătoare, blender, cuțit, etc.

Am amestecat toate ingredientele, nu am adăugat sare deoarece tofu este sărat.

Am ornat salata cu ciuperci champignon maro, prăjite în tigaie, fără pic de ulei.

Bună de tot!

Felix 2

Venind la Lupșa, am îmbunătățit și mai mult rețeta.

Frunze de rucola, spanac, varză verde, morcov, măsline verzi, o lingură de in, oțet de pe ardeii iuți puși la murat în toamnă, o frunză de leuștean, o lingură de semințe de floarea soarelui. La aceasta nu i-am mai făcut poză, am mâncat-o prea repede. Măslinele se pot pune tăiate sau mărunțite. O bunătate!

Cu puțină imaginație, poți folosi cam tot ce ai prin frigider sau, în cazul fericit, prin grădină, pentru a mânca sănătos și a da cu flit bătrâneții și problemelor ei.

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Lupșa și ispita… civilizației

Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.

Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.

Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:

Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.

Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.

Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.

O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.

Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!

Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.

Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).

Să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

La Felix

Săptămâna trecută am fost la Felix pentru o zi. A fost prima noastră ieșire din ultimii doi ani, dar ne-am promis să nu mai lăsăm să treacă încă doi, pentru o altă zi de vacanță.

Am făcut un drum mai lung de la Cluj la Lupșa, în sensul că am ocolit pe la Băile Felix. O să întrebați de ce n-am stat mai mult. Păi, în primul rând pentru că Masha era deja singură de două zile, apoi, pentru că eu nu pot sta prea mult în același loc, ca să fac aceleași lucruri. De aceea e frumos pe Camino de Santiago, acolo ești în fiecare zi în altă localitate, vezi lucruri noi, trăiești sentimente diferite și te cazezi în alt albergue.

Pot spune că a fost o zi perfectă, ștrandul aproape gol, fără înghesuială în bazine sau la masă. Soarele a fost toată ziua filtrat de nori, așa că nu m-am ferit deloc, umbrela fiind doar pentru Ștefan. Dar, ce să vezi, seara eram bronzată.

Ce pot spune, după o zi în care faci alte lucruri decât în mod obișnuit, te simți încărcat cu energie și poți începe o nouă săptămână cu forțe noi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Lupșa înflorindă

Ieri, a fost 1 Mai.Pentru a sărbători cum se cuvine această zi, ne-am zis: hai să facem o excursie.! (Ceea ce, între noi fie vorba, nu este ceva ce facem doar de 1 Mai…)

Zis și făcut! Ziua se anunța superbă și-a fost tot așa până am ajuns la releul de la Hădărău, când a început să se înnoreze. Nori răzleți însă, chiar fotogenici, aș putea spune. După ce am căutat un pic drumul ce duce după Mărgaia și bineînțeles că l-am și găsit, dar destul de puțin umblat, tufișurile îl vor ascunde în scurt timp, am început urcarea…

Eu nu mă pot minuna de-ajuns cât de bine arată Lupșa de aici, se vede de la un capăt la celălalt, de la Valea Lupșii la Hădărău. Pomii înfloriți îi dau un aer de sărbătoare, iar în fundal, maiestuos, Muntele Mare, ca un bătrân înțelept, cu fruntea acoperită încă de zăpadă, ne privește prietenos.

Doamne, în ce locuri frumoase trăim! Oare suntem în stare să ne dăm seama de acest lucru?

Urcăm mai sus și, ce să vezi, Vârful Curcubăta se zărește în depărtare, purtând albeața zăpezii pe creștet. Suntem pe culme, în dreapta e satul Curmătură, cu cele câteva case presărate printre pomii înfloriți.

După o porțiune de drum mai accesibilă, iată că apare o urcare ”de zile mari” prin pădurea care se trezește la viață, cu păsărele care ciripesc vesele în dimineața de Întâi de Mai.

Iar o porțiune ”de parc”, cu drum prin iarba de un verde crud, aproape bacovian, apoi iată, șura pe care o știu aici de ani de zile, încă e în picioare și poate chiar folosită. Aici sunt două drumuri, unul urcă, iar celălalt, spre dreapta, trece pe sub șură. Îi zic lui Ștefan să mergem spre dreapta, dar el urcă, așa că mă iau după el, cu toate că am un sentiment de deja-vu, parcă am mai mers o dată pe acolo și n-a fost cea mai bună alegere…

Mergem și mergem, Masha e în culmea fericirii, am luat-o și pe ea, considerând că drumul nu va fi foarte lung. Scopul nostru este să ajungem pe Valea Șesii, apoi, să ne întoarcem pe drum și pe calea ferată transformată în potecă, înapoi acasă.

Suntem cam în întârziere, Ștefan trebuie să plece la Cluj, așa că el o ia de-a dreptul, să coborâm prin pădure. Eu că nu, or fi hățișuri, am o experiență nu tocmai plăcută de acum câțiva ani, când am hălăduit singură prin pădurea din apropiere de Cheile Vălișoarei, dar m-am rătăcit. (Ziua în care m-am rătăcit).

De gura mea, revenim din nou la drumul care, surpriză, se termină brusc, într-un hățiș. Ei, abia acum îmi amintesc că și acum vreo 10 ani, am pățit la fel. Gata, nu mai avem de ales, la vale prin pădure, noroc că e destul de rară și fără plante cu țepi, care să ne agațe și să ne oprească din drum.

Eu mai fac poze, mă bucur de soarele eliberat într-un final de norii care s-au îndreptat spre alte zări, pădurea de fag e încântătoare, frunzele foșnesc sub tălpile mele, dar… n-am idee încotro a luat-o Ștefan. Tot făcând poze și tot coborând, l-am pierdut din vizor. Ștefaaan! strig de mai multe ori, din toți bojocii, dar, nimic. Culmea, apare Masha, care era cu el (probabil îl considera câinele alfa din haita noastră, fiind mereu primul), dar cumva din spatele meu. No! Mai fac câțiva pași în direcția mea de deplasare, când aud: Manuelaaa! Era fix de-acolo de unde venise Masha. Bun! Întoarcere cu 90 de grade și revizuirea traseului. Acolo unde mergeam eu, ajungeam într-o râpă, care dădea în Arieș. Nu era tocmai cea mai fericită variantă.

Ei și după ce era să calc un șarpe gri, care tocmai traversa prin fața mea la marginea unui pârâu din care, în sfârșit, Masha-și poate reface proviziile de apă, urmând pârâul, ajungem pe un drum… UN DRUM! Numai cine nu s-a rătăcit niciodată, nu înțelege bucuria de a găsi, în sfârșit, un drum, după mersul ”din copac în copac” și alunecatul pe frunze veștede.

Poate dacă luam varianta prin dreapta de la acea șură, veneam exact pe drumul acesta, dar… mai aveam nevoie de o aventură și de puțină adrenalină, că doar e 1 Mai, nu-i așa?

Apoi, nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Ah, ba da, am întâlnit un măgăruș, ale cărui răgete ne-au petrecut pe o porțiune de drum.Ștefan a luat-o mai repede la picior după ce am ajuns în Valea Șesii, iar eu cu Masha, mai domol. Ba am mai dus-o și în brațe, că începuse să șchiopăteze. Să cari 12 kilograme de câine nu e de colea, dar mi-a tare dragă, așa că, șontâc-șontâc, am ajuns și noi acasă, la timp pentru a ne lua rămas-bun de la Ștefan.

Eh, cam asta am făcut noi, de 1 Mai.

S-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Prima Sărbătoare de Paști, fără mama

Pare că totul e la fel ca-n alți ani: primăvara, florile, oamenii… dar de fapt, nimic nu mai e la fel. Nu mai poate fi la fel, când ai rămas cu atâtea cuvinte nespuse, atâtea întrebări nepuse, la care nu-ți va mai da nimeni răspuns sau nu va fi răspunsul pe care-l aștepți.

Mi se pare mie sau timpul s-a oprit în loc? S-a oprit într-o dimineață senină de noiembrie, când mama mea a plecat pur și simplu în Cer, nemaiputând să îndure suferințele trupești pe care le ducea, cu stoicism, de luni de zile.

Și cât și-ar mai fi dorit să mai trăiască! Și cât mi-aș fi dorit să mai trăiască! Nu este zi în care să nu mă întreb oare cu ce am greșit, de ce a trebuit să plece înainte de a-și încheia cu adevărat socotelile cu această viață?

Ultimele ei luni au fost teribile, dar, printre lacrimi, mai reușeam să și râdem, o întrebam despre copilărie, iar amintirile de demult o făceau parcă să treacă mai ușor peste prezentul atât de dureros și la propriu și la figurat.

Și-a plecat! Dumnezeu a luat-o, fiindcă n-a putut s-o facă bine.

Voi, cei care ați trecut prin această experiență, cum ați făcut față? Pentru mine este neînchipuit de greu, chiar dacă la suprafață arăt și mă comport ”normal”, în inimă am un cuțit înfipt. Dacă-l scot sau dacă-l las acolo, e la fel de periculos.

Să fac singură pregătiri de Paști, să nu-i pot oferi cel mai frumos ou, să nu mai mergem împreună la Înviere, să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni, iar când plec, să încui ușa cu cheia…

Pe cine mai sun de la Sălciua, să-i spun să pună apa de mămăligă, că suntem aproape, mamă…! Cui să-i spun că am mai scris o carte, cine să mă privească din primul rând, cu dragoste infinită?

Pe cine mai întreb de care fasole trebuie să semănăm, când trebuie să plătesc lemnele și dacă a venit factura la curent?

Cel mai trist este când îți dai seama că din toată viața unui om rămâne praful și pulberea, niște saci cu haine și AMINTIRILE. Da, amintirile sunt singurele importante, ele ne țin pe linia de plutire și ne ajută să trecem mai departe prin această viață căreia, uneori, nu-i mai găsim rostul.

Să mă iertați dacă v-am întristat, dar cei care ați trecut prin experiența pierderii mamei mă veți înțelege acum, iar ceilalți, într-o zi… să sperăm, cât mai îndepărtată.

Și totuși… DE CE MOR MAMELE?

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

O posibilă variantă de Camino : Valea Șesei- Curmătură – Lupșa

De multă vreme voiam să fac acest drum în sensul pe care l-am arătat în titlu, fiindcă invers l-am parcurs de cel puțin două ori, pentru a vedea dacă se pretează la a fi marcat ca o variantă a variantei de Camino prin Apuseni.

S-ar părea că astăzi a fost ziua Z a acestui drum. Prognoza nu era grozavă, dar cum pe la 11 soarele a strălucit de câteva ori vesel și binevoitor, ne-am gândit… de ce, nu? Avem pelerine, că doar suntem pelerini cu state vechi, așa că, am purces la drum…

Partea care mă interesa era de la coborârea de la Mănăstirea Muncel, pe Valea Șesei, Lacul de acumulare a reziduurilor de la Curmătură și întoarcerea la Lupșa…

La 11 și 2 minute părăseam casa și pe Masha, ea nu poate face drumuri foarte lungi, având o lăbuță defectă, în urma unui accident din copilărie (a ei copilărie).

Primii doi kilometri au fost banali, fac drumul acesta foarte des, pe fosta cale ferată a mocăniței, transformată în drum și fâneață pe alocuri.

Ajungem la intersecția cu pricina, pornesc Wikiloc ca să fac hartă, dar parcă în același timp, apăsasem și întrerupătorul cu tunete. Ploaia era deocamdată în depărtare, așa că înalț o rugăciune spre cei abilitați cu vremea, dar între timp îmi pun și pelerina, primii stropi ne-au ajuns din urmă. Mă rog totuși să nu plouă prea tare, de o burnița de-a noastră, mocănească, nu ne pasă prea mult.

Și mergem, mergem, nu prea mult și ajungem în satul Mărgaia, cu câteva case, unele noi, altele din secole trecute, cu școală și biserică la ieșirea din sat, probabil pentru a fi folosite în comun cu următorul sat, Bârzani. Școala nu se mai folosește demult, iar biserica foarte rar, îmi închipui. Trecem și de cariera de piatră și…. hop, ajungem la Bârzani… Ei, aici timpul n-a fost aliatul locuitorilor. Prin 1975, când exploatarea miniera abia începea, aici era o colonie de câteva sute de muncitori, aveau magazin, era forfotă și viață multă. Acum, au rămas doar niște ruine a vechilor cămine de nefamiliști ( sau familiști), ori cum s-or fi numit atunci.

Valea Șesei, abundând de apă, sare veselă din piatră în piatră, făcând și o minusculă cascadă, la un moment dat. Natura nu s-a prea trezit încă la viață, totuși câmpul dă în verde-crud, iar câțiva pomi s-au îmbrăcat în floare.

Drumul începe să urce mai pieziș, suntem atenționați că intrăm pe proprietatea Cuprumin Abrud și nu-i voie să facem poze. Da, cred că nimeni nu face poze pe aici!

Apoi, în sfârșit, se vede marginea barajului, care, de când n-am mai fost noi prin zonă, a devenit și mai impresionantă. Probabil din motive de siguranță. Din pricină că am vrut să duc drumul chiar pe marginea lacului, am făcut câteva bâlbâieli cu harta, dar nu ireparabile. Ce-i drept, pentru a reveni la drumul principal, a trebuit să cobor o pantă de-a dreptul selenară. În fond, dacă urmezi drumul, vei vedea lacul de mai sus, vei avea o perspectivă și mai bună asupra lui.

Dacă ar fi un lac natural, ar fi atât de frumos… dar cum e un lac plin cu mâl, reziduuri de la Uzina de preparare a minereului, nu mai pare atât de prietenos…

Mai picurând, mai ieșind câte o geană de soare, iată-ne în Curmătură. Ne simțeam ca acasă, măcar că mai aveam aproape 4 kilometri până jos.

Una peste alta a fost o zi frumoasă, la 14,42 am intrat în curte, iar la 14,45, a început o ploaie torențială. Continui să cred că acolo sus, cineva îi iubește și pe păcătoșii care a doua zi de Paști hoinăresc printre minunățiile lăsate de Dumnezeu, preferând natura înghesuielii din biserică. Vorbesc despre mine, Ștefan e catolic și a sărbătorit Paștele săptămâna trecută.

Ei și-acum, distracția…

După 13 km contabilizați și mai bine de doi (pe blat), aproape 25.000 de pași și multă voie bună, iată că s-a mai terminat o zi pe Camino prin Apuseni. Rămân la ideea inițială: aceasta va fi o variantă a variantei… bla, bla, bla.

Trebuie să fac o observație, pozele nu sunt tocmai în ordinea cronologică, iar pe drumul de la Curmătură la Lupșa este de neratat muzeul în miniatură al lui Emil Roșca.

Buen Camino, pe drumurile voastre!

Peregrina Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Paste cu tofu și leurdă

Rețeta aceasta se face într-un timp foarte scurt și este extrem de gustoasă.

Fierbem pastele (de preferință fără ouă) atât cât trebuie. Într-o tigaie în care am adăugat câteva picături de ulei ( nu linguri, nu ml. Am auzit la radio că sunt familii care consumă 7-8 litri de ulei pe lună. Nu le judec, dar vai de arterele lor! Atât pot să spun.) Adăugăm tofu tăiat cubulețe mici, apoi pastele și la urmă leurdă proaspătă, tăiată nu foarte mărunt.

Separat, facem un sos din semințe de floarea soarelui, pe care le blenduim ( nu știu dacă acest verb a ajuns în dicționarul limbii române) cu puțină sare, un cățel de usturoi lămâie și apă, până ajunge la consistența unei smântâni groase.

Se servesc pastele calde sau reci, cu sosul deasupra. O bunătate!

Poftă bună!

Acest sos mai poate fi folosit ca smântână, pentru ciorbele de post.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Tradiție și creativitate

În primăvara trecută, am început să cos o față de masă, așa, ca să mă familiarizez din nou cu această activitate pe care n-o mai practicasem de vreo… zeci de ani. Nu mai spunem câți.

Evenimentele neplăcute din viața mea de anul trecut m-au făcut s-o las baltă într-un fund de dulap, dar acum vreo lună, căutând ceva, am dat peste fața mea de masă, care era abia începută. Cum nu-mi place să las lucrurile neterminate, am reînceput să cos, de data aceasta cu multă pasiune.

N-am avut niciun model, pur și simplu am creat cu acul ceea ce se vede. La un moment dat, mă pasiona atât de tare, încât mă prindea 12-1 noaptea, cu acul în mână.

Este foarte plăcut să vezi că din mâinile tale iese un lucru frumos, un unicat. Știu că în zilele noastre ”nu se mai poartă” așa ceva, dar credeți-mă, o masă acoperită cu o asemenea cusătură, dă o notă de veselie și autenticitate încăperii.

Ei, cred că m-am lăudat destul. Vă las cu muncile voastre, știu că se apropie Paștile, iar toate gospodinele sunt ”pe ultima sută” cu pregătirile.

Să fiți sănătoși, îmbrăcați în lumina divină!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ce-aș mai fi vrut să vă spun…

Ca întotdeauna când suntem guvernați de emoția momentului, am mai uitat și eu unele dintre lucrurile pe care doream să le spun la Lansarea de carte de la Cluj.

Mai întâi de toate, să-i răspund d-lui Ion Cristofor, care a avut o mulțime de motive pentru care, spunea dânsul în glumă, mă invidiază. Sunt sigură că nu e așa, voia doar să scoată în evidență niște aspecte ale vieții mele.

La început, ceva pentru care nu mă invidiază: a spus că nu mă poate încadra în vreo categorie, printre prozatori. Cu alte cuvinte, nu stau în banca mea sau în sertarul meu, sunt precum broasca săltăreață. Vreau să spun că acest lucru l-am aflat și despre blogul meu, manuelasandablog, când am găsit un buton pe care scria: ”apăsați aici, pentru a găsi bloguri similare”. După căutări asidue, răspunsul a fost: ”Nu există bloguri similare”.Păi nici n-au cum, fiindcă al meu este o varză. De la rețete de mâncare, la proză, la acțiuni civice, la terapie Bowen și hipnoterapie… am despre toate păreri personale, de parcă aș fi un fel de ”știe-tot”. Bineînțeles că nu este așa, dar cum mă pasionează multe domenii, acest lucru se reflectă și în blogul meu.

Ei, și-acum să continuăm cu ”invidiile” d-lui Ion Cristofor. De exemplu, spunea că mă invidiază fiindcă sunt ”ascuțită” ca lupta de clasă. Această expresie era uzuală în urmă cu peste 30 de ani, sunt sigură că tinerii nu-i cunosc înțelesul. Voia să spună că am puține kilograme, dar pot să-i dau rețeta, care nu-i deloc un secret: un colecist nărăvaș, care m-a dus la o dietă vegană, iar pe lângă cei cel puțin 10.000 de pași zilnic combinați cu multă muncă fizică, mai adaug 25 de flotări, 50 de genuflexiuni și 50 de abdomene, în fiecare dimineață. Simplu, ca braga! (Asta iar nu vor înțelege-o tinerii, dar să mai răsfoiască niște cărți, poate se prind!)

Mai spunea d-l Cristofor că mă invidiază pentru faptul că, cu toate că am terminat amândoi Liceul Energetic, eu am reușit să devin inginer, iar dânsul a rămas doar în aria scrisului, terminând Litere. Sincer, aici invidia ar trebui să fie invers, fiindcă toată viața mi-am căutat împlinirea în altceva, simțind că ingineria nu era ceea ce trebuia să fac, de la bun început. Fericiți cei ce fac din pasiunea lor o meserie!

Nu în ultimul rând, de fapt, cu asta voiam să încep, nepoțica mea cea mare avea șase luni la precedenta lansare de la Cluj. A participat și ea, adusă fiind de mama ei. Acum, la cinci ani și șase luni, când a avut de ales între lansare de carte și înot, a preferat înotul. Sper să nu mai treacă iar vreo cinci ani, până când voi mai avea parte de un eveniment atât de frumos, la Cluj.

Iar acum, un scurt anunț publicitar: cei care doriți să-mi citiți cărțile, le găsiți pe site-ul Editurii Eikon sau la mine, dacă-mi trimiteți mesaj privat, pe facebook. Mai răspund și la telefon: 0741243651.

Vă doresc spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

La mulți ani, frumoase flori!

Când eram în liceu, împreună cu două dintre colegele de clasă și împrumutând o verighetă, ”ne-am ghicit” care, câți copii va avea. Nu mai țin minte ce le-a ieșit colegelor mele (eventual, dacă citesc aceste rânduri, mi-ar putea confirma sau infirma dacă a fost corect), dar mie, ori de câte ori am întrebat verigheta, mi se arătau trei fete.

Aveam 17 ani, trei fete mi se părea numărul perfect, așa că, încă de atunci, le-am ales numele: Dalia-Arina, Mara-Adelina și Laura-Mălina. Eram mulțumită că voi avea trei fete și abia așteptam să le aduc pe lume.

Când am împlinit 25 de ani, a apărut în viața mea Dalia-Arina. N-am avut niciun dubiu că este ea, arăta exact ca o… Dalia-Arina. Vreau să spun că arinii sunt copacii care mărginesc Arieșul, probabil de aceea am ales acest nume. Iar Dalia este verișoara mea, sora pe care n-am avut-o și care a devenit nașa Arinei.. Laurul știe toată lumea că e copacul învingătorilor, iar mălinul nu este altul decât liliacul, florile al căror parfum îl prefer.

Din nefericire, după doi ani, în urma unui efort, cea de-a doua fiică a mea m-a părăsit, la doar 10 săptămâni de sarcină. Nu știu, poate nu era momentul să intre în viața mea atunci, dar sunt sigură că a făcut-o mai târziu. Era pe vremea lui Ceaușescu, când fiecare avort era cercetat. Am fost chemată la miliție, ca să dau declarație în ce condiții am pierdut sarcina. Când ofițerul care mă chestiona a văzut cât de dărâmată sunt, m-a lăsat să plec. faptul că dusesem în brațe o mochetă grea de la magazin până acasă, care era adevărul curat, i s-a părut un motiv mulțumitor.

Au mai trecut doi ani până să apară cea de-a treia fiică, însă acum aveam un dubiu: nu știam dacă este Mara-Adelina sau Laura-Mălina? Cum în mintea mea Laura-Mălina era mereu cea mai tânără, m-am gândit că Mara-Adelina este cea care m-a părăsit. Poate a făcut-o din pricină că nu-i dădusem nume de floare? Cine știe?

Peste ani, a apărut ginerele meu Florin și nepoțica Olivia ( olive – măslina).

Azi, fiind Floriile, mă gândesc să le urez tuturor un „La mulți ani” din inimă, să fie mereu frumoși și sănătoși și să-și aducă din când în când aminte și de mine.

La mulți ani vouă, tuturor celor care purtați nume de floare, de copaci, de orice plante, voi sunteți mai conectați cu natura, cu frumosul, decât noi, ceilalți, care nu le reflectăm prin numele noastre.

O zi de Florii luminoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Și-a fost lansare de carte…

Dragii mei dragi, cei care ați fost alături de mine la Muzeul de Artă în număr incredibil de mare, cei care v-ați gândit la mine sau cei care abia acum v-ați amintit că… a fost încă o lansare de carte, vă iubesc pe toți și vă mulțumesc că ați reușit să vă faceți timp pentru a petrece două ore în compania mea. Au fost două ore de neuitat, dar, din nou am plecat cu regretul că, ”luată de val”, am uitat să vă rog să facem o poză împreună, așa mulți și frumoși cum am fost cu toții.

Sunt încă sub imperiul emoțiilor, parcă acum mai emoționată decât atunci când vă vorbeam. De fapt, am simțit tot timpul că nu trebuie să-mi fac griji, că sunteți acolo pentru a mă susține, nu pentru a mă critica.

Acum, când cea de-a patra carte a mea a luat drumul lumii, mă simt mai împlinită și totodată plină de bucuria de a fi dus la bun sfârșit încă un proiect.

Încă o dată vreau să vă mulțumesc că mi-ați fost aproape, mi-ați adus munți de flori și mi-ați făcut ziua nemaipomenit de frumoasă.

În mod special mă îndrept spre domnii Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon, care a făcut posibilă apariția noii mele cărți, Ion Cristofor, poet renumit care a avut amabilitatea să se oprească asupra scrierii mele și să spună cuvinte de laudă ( că de aia e lansare de carte, nu critică literară) și Remus Octavian Câmpean (ROC), poet și prozator clujean, care de asemenea mi-a fost alături, cu cuvinte spuse din inimă referitor la cărțile mele. ROC este autorul prefeței pentru” Love Story pe Camino de Santiago”, care fiind născută pe vremea pandemiei, a profitat de ocazie și a ieșit și ea oficial în lume, abia azi.

Iar fiindcă se spune că cei din urmă vor fi cei dintâi, nu vreau s-o uit pe buna mea prietenă virtuală Silvia Grigore, care a scris prefața pentru ”Pășind prin spinii trandafirilor” și căreia îi sunt profund recunoscătoare.

Tot ce-mi doresc este acum să petreceți momente de desfătare citindu-mi cartea și să uitați pentru o clipă de monstrul războiului care ne înconjoară și ne poate cuprinde oricând în tentaculele lui scârboase.

Aștept cu nerăbdare să-mi spuneți ce părere aveți despre cel mai tânăr copil literar al meu.

Vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă doresc lectură plăcută!

Șșșșt! Liniște! Aici, se citește…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Lansare de carte 14.04.2022

Dragii mei, am bucuria de a vă face o invitație de suflet, la lansarea celei de a patra cărți (împreună cu cea de-a treia, care n-a avut parte de un asemenea eveniment, din pricina pandemiei).

Ne vom vedea joi, 14 aprilie, la ora 17, la Muzeul de Artă din Piața Unirii, în Cluj Napoca. Am specificat și orașul, ca nu cumva cineva să ajungă într-o altă Piață a Unirii. dintr-un alt oraș.

Chiar ”peste drum” se va desfășura și Târgul de Carte Gaudeamus, așa că iubitorilor de literatură le va fi ușor să ajungă de la un eveniment la celălalt.

După cum spuneam, vă aștept cu mult drag, a trecut mult timp de când n-am mai fost împreună.

Așa că… după cum spune cântecul, NE VEDEM JOI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

O nouă carte despre Camino

Doamna Veronica Panait mi-a făcut surpriza, bucuria și onoarea de a-mi trimite cartea domniei sale despre Camino de Santiago, ”Drumul meu de suflet la Camino de Santiago”, știind că sunt pasionată de acest subiect.

Drept să spun, cu toate că autoarea spune cu multă modestie că nu se pricepe la scris, pot afirma cu certitudine că este una dintre cărțile despre călătoria pe Camino de Santiago care emană mult suflet, autenticitate și sinceritate.

Mi-a plăcut foarte mult, drept pentru care v-o recomand din inimă!

Cartea începe timid, cu Camino Francez din 2016, apoi continuă cu întâmplările de pe Camino Primitivo, din 2018. Se poate observa un salt calitativ nu numai al pelerinului care este Veronica Panait, ci și al scrisului, care devine și mai atrăgător decât în prima parte. Felicitări, sunteți o scriitoare adevărată, chiar dacă nu vreți să recunoașteți acest lucru!

Mă bucur că am avut ocazia să vă lecturez cartea, stând până la ore târzii din noapte, doar fiindcă n-o puteam lăsa din mână.

Până acum am folosit formule de politețe doar pentru a scoate în relief respectul pe care ți-l port, dar știu că noi cu toții una suntem și nu avem nevoie de aceste… politețuri. Așa că, dragă Veronica, aștept cu nerăbdare următoarele tale scrieri, prima încercare este o reușită!

Cu mult respect,

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Misiune îndeplinită

Raportez că azi am fost la 7 magazine de pe raza comunei Lupșa, unde am înființat cutii pentru donații de alimente neperisabile, pentru Ucraina. Dacă doriți să donați, sunteți bineveniți în Lupșa, Mușca și Valea Lupșii.

Ca să nu fie niște cutii goale și triste, am lăsat câte ceva în fiecare dintre ele, ocazie cu care am constatat că am ajuns acasă cu portmoneul gol, dar cu bucuria de a fi început o acțiune care în sfârșit înseamnă ceva.

Bunica mea avea o vorbă, atunci când îmi dădea bani, ca să plec la liceu: ”Din puțin, cu voie bună!” Să facem și noi același lucru, să dăm fiecare câte puțin, fiindcă mai este o veche vorbă românească, care spune că ”Cine dă, lui își dă!”

Să auzim de bine și să fim de ajutor!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ajutor pentru Ucraina

Dragii mei, se pare că grupul nostru, al celor care vrem să ne implicăm în ajutorarea refugiaților din Ucraina, cât și a celor rămași în țară și care trebuie să facă față condițiilor vitrege ale războiului, este în continuă creștere. De aceea, m-am gândit că doar intenția nu este de ajuns, așa că trebuie să facem ceva concret. Ce putem face fiecare dintre noi și să-i mobilizăm și pe vecinii, prietenii, rudele noastre s-o facă? Mă gândesc că ar fi util ca la fiecare magazin alimentar, sau dacă sunt mai multe grupate, la unul dintre ele, să se înființeze niște cutii sau spații în care oamenii pot dona alimente neperisabile: conserve, biscuiți, fructe uscate, apă și alte obiecte de folosință, cum ar fi scutece pentru copii și materiale sanitare.

Propun ca în fiecare localitate să fie câțiva responsabili cu această acțiune, iar în momentul în care cantitatea este destul de mare, cineva să vină pe traseu, să strângă produsele și să le ducă eventual la Turda, unde este o organizație bine pusă la punct. Asta în prima fază, până când nu sunt încă refugiați în zona noastră. În momentul în care vor apărea, propun să ajutăm familiile care-și vor pune casa la dispoziția lor, pentru a avea cu ce să-i hrănească.

Eu voi vorbi cu cei care au magazine în Lupșa, să vedem cum ne organizăm. Aș vrea să știu dacă doriți să fiți și voi parte activă a acestei acțiuni umanitare. Aștept idei și oameni care chiar vor să dea o mână de ajutor.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Azi, am avut o bucurie

O să spuneți: ce bucurie, că 8 Martie a trecut și a-propos, ai tăcut mâlc, nicio felicitare pentru femei, nicio floare, hmm, ești o persoană destul de jalnică, știai? Pe de altă parte, ce bucurie poți avea când războiul e la doi pași și nu se știe niciodată când face o săritură, fix în curtea ta?

Da, aveți dreptate, n-am scris nimic de 8 Martie că e banal și scrie toată lumea, iar aceasta mi se pare o zi în care bărbații ne elogiază, nu… noi, pe noi. Am felicitat în particular femeile din viața mea, o parte dintre ele, fiindcă sunt destul de multe, iar cele care n-au primit un rând, pot considera că le felicit acum.

Despre altceva voiam să vorbesc, azi mi-au făcut o bucurie gunoierii, lăsându-mi pe containerul de gunoi doi saci pentru reciclare selectivă. Yeee! De când aștept ca acest lucru să se întâmple la Lupșa. Acum, să vedem cum va funcționa. Dacă se adună și se depozitează separat, dacă acest lucru se face în zile diferite, dacă oamenii vor conștientiza importanța reciclării și mai sunt încă mulți de dacă, dar începutul fiind făcut, rămâne ca lucrurile să se aranjeze pe parcurs.

Felicit Primăria Lupșa și pe al ei primar, d-l. Radu Penciu pentru acest mare pas înainte pe calea civilizării zonei noastre, care este la propriu înecată în gunoaie. Să sperăm că vom ieși la liman.

Dragi femei și bărbați, vă doresc multă sănătate, spor la toate și conștiință civică trează!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Cum ne organizăm, pentru a primi refugiați?

Bunica îmi povestea că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Lupșa au ajuns refugiați din Moldova de dincolo de Prut. Atunci, mi se părea că acele întâmplări au rămas undeva în istorie, că sunt groaznice și irepetabile.

Ei bine, prezentul ne demonstrează că istoria se repetă, dar acum, cu mai multă cruzime și forță, iar refugiații, vrând-nevrând, sunt la ușa noastră. Dacă ne-am imagina ca fiind în locul lor, sunt convinsă că fiecare dintre noi și-ar dori să găsească o mână întinsă și o față prietenoasă, care să ne poată da speranța zilei de mâine.

Cum noi suntem în poziția fericită de a ajuta și nu de a fi ajutați, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în această acțiune. Este mare lucru să găsești o cameră care te așteaptă și o masă caldă, după zile întregi de zbucium și de nesomn.

Refugiații vor veni și pe Valea Arieșului, deci trebuie să ne organizăm și să-i primim cum se cuvine. Vom forma un grup pe Facebooc, ”Valea Arieșului pentru Ucraina”, unde vă puteți înscrie, puteți să postați noutăți și ne putem ajuta reciproc în această perioadă grea pentru toată lumea, dar, mai ales, pentru cei nevoiți să-și părăsească locuințele doar cu minimul necesar.

Cei care nu pot oferi cazare, pot ajuta în alte moduri: cu produse din gospodărie, cu alte alimente, cu muncă voluntară, dacă va fi cazul.

Să fim recunoscători că noi suntem cei care ajută, nu cei ajutați și să aducem zâmbetul pe fețele copiilor prea devreme dezrădăcinați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Mărțișoare pentru Ucraina

Dragii noștri vecini,

Chiar dacă de-a lungul istoriei n-am fost întotdeauna cei mai buni prieteni, dorim să vă arătăm toată compasiunea și prețuirea noastră, în aceste momente în care voi luptați la propriu pentru viața și țara voastră. Suntem cu inima alături de voi, dar nu numai atât, facem și noi ce putem pentru a vă ajuta.

Această primăvară ar fi trebuit să fie a bucuriei, a sfârșitului unei pandemii care ne-a dat peste cap tuturor viața. S-ar părea însă că mai avem de tras, voi, mai mult decât noi toți ceilalți, care doar asistăm neajutorați la coșmarul care, sperăm cu toții se va sfârși cât mai curând.

Ne doare inima să vă vedem orașele distruse, copiii adăpostiți în subsoluri și bătrânii tremurând în frig. Este prea mult pentru secolul XXI, este o prea mare întoarcere în timp. S-ar părea că balaurul sovietic n-a murit niciodată, era doar ațipit, pentru a-și recăpăta forțele. Este anacronic și inuman ca, în zilele noastre, să-ți dorești să mai subjugi alte țări, istoria a demonstrat cu prisosință că niciun imperiu n-a avut trai îndelungat. Trebuie să fii nebun ca să mai ordoni atacul asupra unei țări suverane, să ai orgolii nemăsurate și un suflet negru. După câte știm noi, nebunii stau la ospiciu, nu în fruntea unei țări.

Dar să trecem la sentimente mai optimiste, suntem siguri că veți trece cu bine peste această grea încercare, aveți un ADN de învingători, așa că suntem cu totul alături de voi și vă dorim o întoarcere cât mai grabnică acasă. Până atunci însă, vă asigurăm că vom face tot ce ne stă în putință pentru a vă simți bine pe teritoriul țării noastre, ca niște rude apropiate care au venit într-o vizită inopinată, dar sunt primite cu brațele deschise.

Tuturor copiilor ucraineni plecați de acasă sau rămași acolo, din diverse motive, dorim să le oferim mărțișoare românești, mici figurine care simbolizează venirea primăverii, noi începuturi, prosperitate și sănătate. Dragi copii, vă dorim ca din aceste zile să rămâneți și cu amintiri frumoase, despre cei care v-au oferit un adăpost și un ceai cald, în România.

Trăim cu speranța că Răul va fi înfrânt din nou și va primi locul pe care-l merită, la lada de gunoi a istoriei.

UCRAINA, ACEASTA ESTE PRIMĂVARA ÎN CARE VEI RĂMÂNE ÎN ISTORIE CA UN DAVID MODERN, LUPTÂND ÎMPOTRIVA UNUI GOLIAT URÂT DE ÎNTREGUL MAPAMOND!

Suntem alături de voi!

Poporul Român

Articol reprezentativ

Lupșa în viitor

Acum câteva zile, am primit din partea Primăriei Lupșa un chestionar, cu privire la părerea cetățenilor în ceea ce privește dezvoltarea comunei noastre.

Deoarece mie nu mi-a ajuns spațiul din chestionar pentru a formula toate ideile pe care le am în legătură cu viitorul comunei, m-am gândit să le expun aici:

LUPȘA ÎN VIITOR

    Localitatea  Lupșa este o localitate cu un mare potențial economic, cu oameni harnici, dornici să se implice în viața comunei și s-o facă una dintre cele mai frumoase de pe Valea Arieșului.

    În continuare, îmi permit să-mi exprim ideile despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

  1. Cea mai mare problemă, în prezent, este dezastrul ecologic de pe albia Arieșului și a afluenților acestuia, de pe teritoriul comunei Lupșa. Este nevoie de o acțiune care să se bazeze pe voluntariat pentru a face o curățenie generală, dar și de o mână de fier, care să dea amenzi usturătoare tuturor celor care nu respectă legea și aruncă gunoaie în apropierea albiilor de râu. De asemenea, trebuie amenajat un loc în care oamenii pot transporta moloz și alte resturi din gospodărie, care nu se pot pune în containerele de gunoi menajer. Sunt de părere că Primăria ar trebui să ofere acest serviciu, contra cost. Ai moloz? Foarte bine, noi te scăpăm de el, dar plătești. Nu trebuie să fie un preț prea mare, dar oamenii vor ști că nu mai au voie să arunce la întâmplare și, mai ales, că vor primi amendă dacă fac acest lucru. De asemenea, montarea unor plase la intrarea și ieșirea Arieșului de pe teritoriul comunei, ar face ca nimeni să nu mai poată spune că ”vin din aval!” se va vedea exact care sunt gunoaiele noastre.
  2. Alimentarea cu apă potabilă este iarăși un subiect foarte important, care trenează de zeci de ani. Eu sunt de părere că ar trebui să se construiască o rețea nouă, după standarde europene, iar rețeaua veche să se păstreze, pentru apă menajeră. Este important ca oamenii să fie implicați în această lucrare, prin voluntariat sau prin participare cu o sumă de bani.
  3. Canalizarea merge mână în mână cu amenajarea trotuarelor, care nu va fi  o lucrare ușoară, mai ales că spațiul dintre șosea și case este destul de strâmt.
  4. Amenajarea drumurilor laterale este iarăși importantă. Sunt comune care au dus asfaltul până la ultima casă din sat. Trebuie avut însă în vedere și cum se face asfaltarea, deoarece am văzut în multe locuri porțiuni de drum asfaltat foarte strâmte, cu toate că spațiul permitea mai mult. Știm cu toții că se fac afaceri cu asfaltul care ”prisosește”, din pricină că nu sunt respectate normele și proiectele.
  5. Se vorbește despre Lupșa ca despre o localitate cu potențial turistic foarte mare. De la potențial și până la a deveni în realitate o comună turistică, este însă un drum de parcurs. În primul rând, curățenia. Vorbeam despre curățenie pe albiile de râu, dar aceasta trebuie să fie peste tot, pe marginea drumurilor și în curțile oamenilor. Iar dacă ar începe cu centrul comunei, ar fi ideal. Aceasta ar necesita următoarele lucrări, care nu sunt neapărat foarte costisitoare, cer mai mult mână de muncă:

– amenajarea părculețului cu monumentul eroilor;

– amenajarea zonei din jurul Muzeului Etnografic, cu arbuști și flori în față și parcări civilizate în spate ;

– curățarea și vopsirea podului peste Valea Caselor;

– vopsirea gardului bisericii;

– curățarea și vopsirea podului peste Arieș, spre Hădărău;

– redeschiderea spre vizitare a Muzeului Etnografic;

– curățarea tuturor șanțurilor prin muncă de voluntariat;

– amenajarea spațiului denumit ”Locul Târgului”, ca loc de agrement al comunei, construirea unei scene, a unor locuri pentru grătar și a unor chioșcuri în care locuitorii pot lua masa și se pot adăposti de eventualele ploi. Aici, s-ar putea desfășura diverse activități culturale și de divertisment.

– redeschiderea Bibliotecii Comunale, care pe vremuri număra mii de titluri. Cei care doresc, ar putea să facă donații de carte către bibliotecă.

6.      Amenajarea unei pârtii de schi pe Munceluș ar fi foarte utilă pentru a aduce Lupșa în circuitul turistic al Apusenilor. Aceasta este o lucrare importantă, care necesită investiții mari, dar poate s-ar putea atrage un investitor care s-o realizeze.

7. Primăria ar putea încheia parteneriate cu cetățenii care doresc să ofere cazare sau produse agricole pelerinilor care vor veni să facă traseul ”Camino de Santiago” pe care l-am marcat deja pe teritoriul comunei. De asemenea, pentru buna desfășurare a acestei activități turistice, la care preconizez că vor participa sute sau chiar mii de pelerini din țară și din afara ei, este necesară implicarea primăriei, pentru amenajarea unor locuri de popas și a unor izvoare de pe teritoriul comunei. De asemenea, pe lângă marcaje, mai sunt necesare plăcuțe și hărți care să ușureze orientarea pelerinilor. Să nu uităm că aceștia vor aduce prosperitate comunei, prin faptul că vor dormi,  vor mânca aici și vor face reclamă acestor locuri.

8. Pentru a conserva și a duce mai departe tradiția populară, propun înființarea unei asociații care să confecționeze mici obiecte artizanale ce pot fi vândute ca și amintiri, într-un spațiu care va fi special amenajat sau în incinta muzeului.

9. Pe lângă Zilele Comunei și ieșirea anuală la Morminte, propun înființarea unui Festival al Portului Popular, a cărui primă ediție ar fi avut loc în anul 2021, dacă n-ar fi fost pandemia. L-am amânat pentru luna iunie, 2022. Sperăm să-l putem organiza în condiții de pace și liniște.

10. Pentru ca obiceiurile și portul popular să fie duse mai departe, ar fi frumos să reînviem tradiția șezătorilor, pentru ca persoanele care deja au o vârstă destul de înaintată să poată preda ștafeta celor tineri, învățându-i diverse meșteșuguri și pentru a redobândi abilitatea de a conviețui împreună, nu fiecare separat, așa cum ne-a obligat nu numai pandemia ci și tehnologia modernă. Șezătorile ar putea deveni o atracție turistică dacă s-ar organiza periodic, iar acest lucru ar fi popularizat.

11. În măsura în care situația juridică a Căminului Cultural se rezolvă, este necesară reabilitarea clădirii acestuia și dotarea cu mobilier adecvat. Pentru a nu-i uita pe seniorii comunei, s-ar putea organiza un Club al Pensionarilor, în care persoanele care doresc, să-și poată petrece timpul în mod plăcut: jucând șah, citind o carte, ascultând muzică, pictând, învățând o limbă străină sau citind povești copiilor de la grădiniță și din clasele mici, după un orar stabilit de comun acord cu școala.

12. Am observat că o porțiune din gardul școlii din Lupșa este deteriorat, acea zonă fiind oarecum sălbăticită, plină de tufișuri și buruieni. Sunt de părere că în acel spațiu s-ar putea amenaja o zonă sportivă, dotată cu diverse aparate de sport. Aceasta ar putea rămâne în curtea școlii sau să fie scoasă înafara ei. De asemenea, ulița de dincolo de gard trebuie reabilitată, deoarece intri în noroi până la glezne când treci pe acolo. 

    Pornind de la zicătoarea că ”Omul sfințește locul!”, am schițat câteva idei pentru o Lupșa care să arate cât de cât că face parte din Europa.

   Sunt de părere că toate aceste lucruri se pot realiza în timp, cu hărnicie și curaj. Promit să spun ”Prezent!” de câte ori voi fi solicitată pentru oricare dintre acțiunile de voluntariat ce se vor organiza și cu idei noi, dacă este cazul. Colaborând cu toții, vom putea să facem din Lupșa „Colțul de Rai” în care fiecare va dori să se întoarcă, ca turist sau de ce nu, ca locuitor al comunei.

                                                                Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

De ce se repetă istoria?

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Supă de linte cu găluște cu in

Azi am fost foarte harnică, am gătit trei feluri de mâncare. Sper să vi le pot prezenta pe toate, deoarece, când să mă așez și eu să savurez ce gătisem, mi-am verificat emailul și am băgat de seamă că cea de-a patra carte tocmai a sosit de la editură, ca să-i mai arunc un ochi. Așa că fuga-fuguța, să-i dăm bătaie!

Această supă se face foarte repede, nu necesită multe ingrediente, dar este deosebit de gustoasă și de sățioasă.

Am tăiat mărunt o jumătate de ceapă mare, am dat un morcov pe răzătoarea mare și le-am aruncat în oala cu apă. Când a început să fiarbă, am adăugat linte roșie, un pic de sare și piper. Trebuia să pun și un pic de cimbru, dar am uitat.

Separat, am făcut găluștele, iarăși foarte simplu: într-un castron am pus grișul, peste care am adăugat in măcinat, proporția fiind cam 1 lingură de in la 4 de griș. Am adăugat apă și am obținut un amestec un pic mai subțire decât la găluștele cu ou, pe care l-am lăsat să se odihnească un pic, până a devenit de aceeași consistență. Din păcate nu am măsurat, eu gătesc cam ”la ochi”. Când apa fierbea, am pus găluștele, le-am lăsat să fiarbă vreo 15 min, apoi am adăugat o cană de apă rece, iar după ce au mai dat un clocot, am oprit focul și le-am lăsat sub capac, să mai schimbe impresii, unele cu altele..

Am găsit doar niște frunzișoare anemice de pătrunjel în grădină, pe care l-am adăugat după ce găluștele au făcut bâldâbâc, în supă.

Să aveți poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Clipa

Da, știu, azi e Sfântul Valentin, cu toții ne amintim că iubim, ar trebui să iubim, sau măcar să ne prefacem că iubim pe cineva, altfel nu suntem cool, nu suntem ”în rândul lumii”. N-am înțeles niciodată de ce se sărbătorește această zi, probabil e doar o chestiune de marketing, o bună ocazie ca vânzările să crească, măcar pe un anumit segment de piață.

În urmă cu un număr de ani, pe vremea când Valentine”s Day era total necunoscută în România, pe atunci nu știam nici măcar de Dragobete, a venit pe lume fiica mea cea mare. La mulți ani, Arina! Soțul ei e norocos, împușcă doi iepuri deodată. Chiar dacă uită de ziua ei, nu poate uita de Valentin, că e pe toate gardurile.

Dar voiam să vorbesc despre altceva acum, despre importanța fiecărei clipe, despre trăiri autentice și nu prefabricate, despre momentul în care simți că o altă ființă are destulă încredere în tine, încât să se apropie și să-ți miroasă mâna. Asta mi s-a întâmplat mie ieri, când am pornit, împreună cu Ștefan, într-o plimbare până la Fagul Împăratului. Am mai scris despre acest fag special, acum vreau să povestesc despre ascensiunea noastră pe un drum cu gheață ca sticla, iar când eram aproape în vârf, despre apariția neașteptată a unei căprioare pui, foarte prietenoasă și dornică să ne însoțească. Am crezut că a fost o întâlnire de moment, dar ne-a urmat câteva sute de metri, până în vârful dealului, unde este monumentul închinat Fagului.

Probabil era proaspăt părăsită de mama ei și-și căuta alți prieteni. I-am oferit o bucată de banană, dar a mirosit-o și m-a privit parcă spunându-mi: ” Nu știu ce-i asta, dar mulțumesc pentru ofertă!”, apoi a urcat în pădure, dar s-a întors din nou, s-ar părea că-i plăcea să fie în preajma noastră.

Ajunși în vârf, am hotărât să facem un ocol pe la Baia de Arieș, cu toate că erau vreo 7 km în plus, decât să mai coborâm pe gheața pentru care nu eram deloc pregătiți. Cu o sanie, ar fi fost floare la ureche.

Una peste alta, au fost câteva ore petrecute împreună, în natură, fără mofturi și fără pretenții. Cam așa ar trebui să fie viața, să nu aștepți un an întreg, o singură zi în care să arăți că iubești pe cineva.

Pe drumul cu gheață, e de la sine înțeles că n-am făcut poze, abia stăteam în picioare.

Să aveți o zi așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Arieșeni

Povestea va fi scurtă, dacă am pus pozele întâi, nu multă lume ajunge până aici. Azi a fost o zi de vacanță, de fapt, câteva ore de vacanță. Ne-am hotărât într-un minut, azi dimineață, să dăm o fugă până la Arieșeni. De la Lupșa, sunt vreo 60 de km până în Vârtop, unde sunt pârtiile de schi.

Ce pot spune este că într-o zi perfectă de iarnă, destul de caldă, cu grade pozitive la soare, nu mă așteptam să găsim imenșii munți de zăpadă printre care sute de oameni se simțeau minunat, pe toate chipurile se vedeau zâmbete și destindere, doar coada de la telecabină îți încerca oarecum nervii. Dar oamenii sunt în vacanță, au timp să aștepte, soarele e sus, iar plăcerea coborârii pe schiuri merită așteptarea.

Aș fi dorit să facem și noi o tură sus-jos cu telescaunul, noi ne-am dus acolo doar să căscăm gura, dar cred că pe puțin 200 de oameni își doreau același lucru și erau cu toții înaintea noastră. Ne-am mai fâțâit un pic pe acolo, am luat un Kurtos și ne-am îndreptat spre mașină. Ne-am făcut damblaua, dar mai avem treabă și acasă.

Când ne-am întors, dăm la TV peste ”caravana libertății”. Dacă ar fi după mine, aș ridica toate restricțiile, să nu mai aibă auriștii ce comenta. Și pe urmă, scapă cine poate! Dacă te protejezi, foarte bine! Dacă nu, ești pe cont propriu, frate! Au murit destui idioți în această pandemie, ce mai contează câțiva? Vorbesc despre cei care s-au infectat cu voia, pentru a demonstra…ce?

Hai, Biden!

Să aveți un sfârșit de săptămână plin de bucurie.

Articol reprezentativ

O mică plimbare…mare

Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.

Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.

Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.

Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.

Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.

„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.

La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.

Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.

Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.

O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.

Ei, și-acum câteva fotografii.

Să aveți drumuri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Cum combatem constipația și alte simptome digestive neplăcute, cu ajutorul hranei

Se știe de când lumea și mai ales acum, în era informației, că ”ești ceea ce mănânci”. Cu toate acestea, mai circulă zicători ca aceasta, care spune că ” cea mai bună legumă este carnea”. O fi pentru unii, nu comentez, dar”fiecare medalie are reversul ei”, după cum tot din bătrâni se știe.

Nu vreau să fac acum o dizertație despre ”mâncatul sănătos”, fiindcă sunt puțini ochii ce vor să vadă, urechile ce vor să asculte și, mai ales, mințile ce-și vor schimba percepția asupra hranei.

Pot însă să vă împărtășesc din experiența personală, iar dacă doriți să-mi urmați exemplul, veți avea doar de câștigat.

De ani de zile ni se tot spune că pentru o alimentație sănătoasă, avem nevoie de fibre. Ce or fi acelea? Unii au impresia că trebuie să ne mutăm în staul și să mâncăm fân, alții spun că e o prostie… Mă rog, fiecare cu convingerile lui, care s-au format într-o viață întreagă.

De unde putem lua însă fibrele? Din fructe și legume proaspete, din frunze verzi (spanac, rucola, salată) și din cerealele de toate tipurile, dar nu acelea super procesate, cu diverse adaosuri, inclusiv de zahăr. Putem cumpăra cereale de la magazinele specializate: fulgi de ovăz presați la rece, mei, quinoa, chia, orez brun, sorg, in. Lista poate continua, dar dacă le folosiți doar pe acestea în alimentație, ajunge cu prisosință. Am uitat să menționez regina cerealelor în România, porumbul. Nu-i așa că mămăliga reglează tranzitul intestinal?

De obicei, cerealele se consumă împreună cu fructe, în rețete dulci. Dacă dați click aici, găsiți una dintre ele. Dar eu parcă nu mă simt sătulă după un mic dejun doar dulce, așa că am început să folosesc cerealele în loc de pâine și funcționează foarte bine.

Să vedem ce este pe această farfurie… o bucată de omletă din făină de năut a cărei rețetă am dat-o zilele trecute, dar acum pot spune că am mai îmbunătățit-o, am călit ceapă și cozi de ciuperci pleurotus (fără ulei), peste care am turnat amestecul pentru omletă. A ieșit nemaipomenit de bună!

Mai este o bucată de avocado, denumit untul vegetal, care are multe grăsimi foarte benefice în orice perioadă a anului, dar, mai ales acum, în anotimpul rece. Este bine să mâncăm avocado de două ori pe săptămână, mai are și proprietatea de a extrage metalele grele din corp. (Nu mă întrebați cum face asta, dar așa am citit).

Iar la urmă, dar nu cel din urmă, înlocuitorul de pâine, fulgi de ovăz opăriți cu o lingură de legume deshidratate.

Consumând măcar la o masă pe zi una dintre cerealele pe care le-am enumerat mai sus, veți observa că tranzitul intestinal se îmbunătățește radical, dispar gazele, balonarea și durerile intestinale. Dar să nu uităm, vorbim despre un regim vegan, deci, fără proteine animale. (nici pește, că nu crește în copac).

Poate pentru unii va fi greu să treacă brusc la un asemenea regim, așa că am adăugat o felie de plăcintă cu mere care conține foarte puțin ulei și foarte puțin zahăr brun (doar în mere am adăugat zahăr), alături de o cană de cacao crud, în care am adăugat un deget de lapte de orez.

O călătorie de mii de pași, începe cu primul. Fă primul tău pas spre o alimentație sănătoasă, chiar azi!

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Pozitivă, de ziua mea

Pentru început, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat cuvinte frumoase în această zi, care s-ar părea că este și a mea. Să fiți sănătoși și să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie, să avem cu toții un viitor mai puțin cețos decât cel care se arată azi.

Întotdeauna m-am considerat o persoană pozitivă, am reușit de-a lungul anilor să trec cu bine peste toate încercările care mi-au ieșit în cale. Din păcate, în ultimii doi ani, pozitivitatea a devenit ceva negativ, iar negativitatea a luat locul pozitivului. Asta, bineînțeles, când vorbim despre testele pentru covid.

Oricât de pozitivă (în adevăratul sens al cuvântului) aș fi, totuși, în ultima vreme am avut atâtea evenimente nu tocmai plăcute, încât aș putea spune ca regretata Anda Călugăreanu: ”Calmul tău englezesc, mă cam scoate din calmul meu englezesc!”

Dar, să încep cu începutul… Acum vreo trei săptămâni eram în curte, cu câteva cepe în brațe, pe care le aduceam la bucătărie… O spuză de zăpadă acoperea pavajul, dar părea inofensivă precum o pisicuță dornică de mângâieri. Ei, dar o singură secundă poate fi fatală și anume aceea în care am alunecat brusc și m-am trezit ”în fund pe smoc”, vorba unei povești din copilărie. Din pricina instinctului de conservare însă, care nu doarme niciodată, nici măcar atunci când traiectoria pe care o luăm este una ”cu mare viteză spre pământ”, am întins mâna dreaptă ca să mă prind de ceva, să atenuez căderea, dar n-am făcut altceva decât să-mi julesc degetele de marginea scărilor de la beci. M-am ridicat urgent, constatând că nu aveam alte neajunsuri și mi-am zis că tot e bine, că n-am căzut prea rău.

În următoarea săptămână, tocmai voiam să plec la Cluj, dar am urcat până la mansardă, ca să văd ce fac plantele de acolo… Urcatul a fost un succes, dar coborârea nu prea. Pe o scară destul de abruptă am venit pe fund vreo 8 trepte, exact ca în filmele de desene animate. Totul s-a desfășurat în vreo 5 secunde, parcă priveam un film în care altcineva era protagonist. Ajungând la baza scării, după un inventar sumar, am constatat că nici de data asta nu mi-am rupt/fracturat nimic, singurul impediment fiind o durere sub fesa stângă. Am mulțumit tuturor îngerilor mei păzitori și tuturor entităților care au concurat la sfârșitul cu happy-end al acestui al doilea eveniment, apoi, am plecat la Cluj…

Când credeam că am pătimit tot ce era de pătimit pentru perioada în curs, iată că soțul meu are un test covid pozitiv. Nu e grav, stați liniștiți, doar o răceală ușoară, probabil cele 3 vaccinuri au un cuvânt de spus în această ecuație. Asta se întâmpla luni.

Marți, am rugat un prieten să monteze o ușă la un dulap, lucrare pe care Ștefan nu mai apucase s-o termine. Ceasul rău, pisica neagră sau ce alte chestii ar mai fi putut interveni, au făcut ca ditamai ușa glisantă cu oglindă să ne facă ”pa!” din mers și să se întindă cât era de lungă/lată pe parchet, distrugând în cursa ei o măsuță foarte veche, la care țin foarte mult, cu taburetul aferent și ceasul electronic care-mi dă (dădea) de veste ce oră o fi, când mă trezesc în toiul nopții. Ne privim interziși, secunda fatidică ne putea prinde pe traiectoria ușii, bine că n-a fost așa. Am sunat la magazinul de la care am cumpărat dulapul și voi primi altă ușă, de data aceasta nu mai vreau cu oglindă. Chiar cu câteva minute înainte de a se prăbuși, m-am privit în oglinda aia din trei bucăți, gândindu-mă de ce oare oi fi ales modelul ăsta de dulap, cu o oglindă care-ți desparte capul de trup și-ți face picioarele scurte? Ca să vezi, după 5 minute, ușa era pe burtă!

Când credeam că toate ceasurile rele au trecut, miercuri m-am trezit răgușită, iar testul covid a confirmat, sunt pozitivă. Sunt pozitivă de când mă știu, dar acum, sunt un fel de negativ-pozitivă.

Ei, cum nimic nu-i veșnic pe lumea aceasta, aștept să treacă ce ceasuri or mai veni: pozitve, negative sau în combinație, nu mai contează.

Happy birthday, to me!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Sonetul de absolvire

Făceam ordine printre niște hârtii vechi și, ce să vezi, într-un sertar dau peste sonetele primite acum o sută de ani, la absolvirea liceului. Din când în când, mai dădeam peste ele întâmplător, dar întotdeauna eram grăbită, așa că în cel mai bun caz le scuturam un pic de praf și le puneam la loc.

Azi aveam treabă, ca de obicei, dar am zis: ”Hai să citesc măcar unul dintre zecile de sonete ce stau cuminți de mai bine de 40 de ani, așteptând ca cineva să le mai scoată la lumină.

Întâmplarea a făcut să dau peste sonetul primit de la un coleg care a fost cu noi doar în primii doi ani de liceu, alegând să facă ”treapta a doua” în altă parte.

Cuvintele erau simple și adevărate:” Amintirile ne vor aduce întotdeauna clipe minunate, chiar dacă trecutul n-a fost de fiecare dată foarte frumos!” După mai bine de 40 de ani, pot spune cu mâna pe inimă că este foarte adevărat, nu știu prin ce mecanism, chiar amintirile neplăcute devin cu timpul mai calme și mai calde…

Majoritatea colegilor căutau citate celebre pe care să le scrie prietenilor. Eu știu că am scris exact ceea ce am simțit în momentul acela. Poate dacă aș fi scris și eu citate, ar fi fost și sonetele mele mai inspirate…

Îmi amintesc cu mare drag de perioada absolvirii, de minunata energie care ne umplea inimile de entuziasm și bucurie. Privind în urmă, n-aș spune că aș alege aceeași cale în viață, dar probabil aceasta pe care am călătorit până acum era cea mai bună alegere pentru mine, aducându-mi exact lecțiile de care aveam nevoie.

Din întâmplare (sau nu) colegul al cărui sonet l-am citit s-a semnat Puiu, iar asta m-a dus cu gândul la cea mai nouă carte a mea, care este în curs de apariție. Colegul Puiu nu are nicio legătură cu Puiu din carte, dar m-a surprins plăcut. Poate e un semn, poate cartea vă va plăcea, nu știu. Cert este că am trăit o după masă plăcută, cu emoții de absolventă și cu multe visuri. (Unele s-au îndeplinit, iar altele s-au schimbat pe parcursul vieții).

Am mai citit câteva sonete, toate cu fraze înțelepte și mobilizatoare. Oare eu ce-oi fi scris? Din păcate, nu mi-am notat…

Cei care ați primit sonet de la mine, poate mă scoateți din ceață. Mi-ar plăcea foarte mult să știu cum gândeam la 19 ani.

Vă mai amintiți de anii de liceu?

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Să mai vorbim despre EMINESCU…

Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!

De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună. 

Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. 

Stelele-n cer 

Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn; 

Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./
Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./

Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./

Nu e păcat?/
Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? 

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

Un frumos omagiu

Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini. 

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. 

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Eminescu și creștinismul

Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)

Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru. 

…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:

Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…

NotăPuțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. 

Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).

Crăiasă alegându-te, 
Ingenunchem rugându-te, 
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire, 
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară, 
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie! 
Noi, ce din mila sfântului

Umbră făcem pământului, 
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri, 
Regina peste îngeri, 
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară, 
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie!”

Sper că v-au mângâiat sufletul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Budincă de sorg cu mere

Aceasta este o rețetă extrem de simplă, dar delicioasă și foarte sănătoasă. Un desert care ne acoperă nevoia de dulce, fără a avea și părțile negative ale dulciurilor procesate, din comerț.

Avem nevoie bineînțeles (observați cum se scrie ” bineînțeles”, cu ”Δ, nu cu ”â”, cum scriu unele persoane care se cred mai cu moț. Bineânțeles că nu la cititorii mei mă refer! Vă rog s-o luați ca pe-o glumă. Sau ca pe-o lecție de gramatică utilă, chiar dacă nu recunoașteți asta cu voce tare) de sorg.

Sorgul este o cereală care până nu demult se folosea doar în hrana animalelor, cu precădere a cailor. Asta a fost până într-o zi când cineva, nu știu cine, a introdus-o în hrana oamenilor și bine a făcut. Este o cereală lipsită de gluten, deci poate fi mâncată și de către cei care au boala celiacă (intoleranță la gluten).

În România nu se prea găsește deocamdată, (eu am cumpărat online) însă am auzit că în America e un soi de delicatesă. restaurantele de lux se laudă cu folosirea sorgului în meniu.

Am bătut apa-n piuă destul, așa că, să vă spun rețeta:

Se fierbe sorgul ( eu am pus cam 5-6 linguri) în apă cam de 3 ori cât volumul lui, iar când este aproape fiert, se adaugă merele, tăiate cubulețe (sau ce alte forme preferați) nu foarte mici. Se adaugă scorțișoară după gust. Se lasă să se răcească, iar când e doar călduță budinca, se poate orna cu o linguriță de miere.

E perfectă pentru o după-masă geroasă de iarnă, la gura sobei.

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Mic dejun gustos

Iată un mic dejun care, pe lângă faptul că e foarte sănătos, e și foarte gustos și ușor de pregătit: ciuperci pleurotus la tigaie (fără ulei), humus (o pastă din năut, a cărei rețetă o voi da în zilele următoare), salată de frunze verzi (rucola, salată verde) cu ceapă roșie și un ardei iute, pentru completarea gusturilor și culorilor din farfurie.

Dacă vrem să ne și ”îndulcim” puțin, putem prepara o gustoasă cacao (cu cacao neprăjită), în care adăugăm un deget de lapte vegetal ( ovăz, soia, orez), alături de o felie de pâine cu unt de arahide și gem din producție proprie: căpșuni, aronia, piersici roșii, prune, sau amestecuri din aceste fructe.

Poftă bună!

Manuela Sanda Băcăanu

Articol reprezentativ

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Deoarece traducerea în spaniolă a primei mele cărți devine din ce în ce mai adevărată, vă las aici un fragment, spre delectarea celor care cunosc limba lui Cervantes. Dacă aveți observații, sunt foarte bine venite.

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

El Camino francés, 2012

Antes del Diario

¡Es bueno encontrarte, querido lector! Me alegro de que vamos a pasar algún tiempo juntos, de que vas a estar ahí para mí y tu corazón va a latir más rápido, te vas a divertir o vas a llorar conmigo, vas a sentir la peor parte de las subidas y los horrores de los descensos llenos de baches, vas a tomarme de la mano y tratar de quitarme la carga de los hombros en las próximas páginas, que espero que sean lo suficientemente interesantes, para que no dejes el libro durante días en el borde de un sillón, abierto en la página „x”, donde te has quedado dormido y no te has molestado ni siquiera en volver a ponerlo en la biblioteca.

Desde que era adolescente, quise escribir un libro, pero siempre me estaba topando de la falta de un tema real y emocionante que me pusiera a trabajar. Cuando, por fin, conseguí el tema, surgieron dudas y tal vez un poco de pereza, o no sé cómo catalogar la sensación que me estaba intentando inmediatamente después de que terminara la peregrinación. Tal vez el trágico final de mi gran aventura me mantuvo alejada de la mesa de trabajo durante tanto tiempo, la sensación de derrota e inutilidad de todo mi viaje, que me siguió por un tiempo, todo esto se derritió, y un día, me puse a trabajar.

Y, esto es lo que escribí…

Este Diario „ha madurado” en mí durante un año y medio, hasta que me armé de valor para empezar a ponerlo en papel. De hecho, supe desde el principio que había experimentado cosas absolutamente maravillosas y dignas de ser escritas, pero como no tenía experiencia en la escritura, y mi agenda diaria estaba extremadamente ocupada, seguí posponiendo hasta que no pude más. Todos los acontecimientos y palabras estaban en mi corazón, pidiendo el derecho a la vida, el derecho a salir a la luz para expresar todo lo que sentí durante los 28 días de peregrinación y después de eso, hasta mi retorno a casa.

Solo había escrito unas pocas páginas, pero ya tenía curiosidad por saber si le gustaría a los que lo leían, si me traería fama y reconocimiento…

Ahora, cuando lo he terminado, me doy cuenta de que el mayor regalo que me he dado escribiéndolo es que he podido revivir casi con la misma intensidad todos los momentos importantes de mi peregrinación y darme cuenta de ciertas cosas, que, por el momento, de alguna manera se han quedado escondidas en la niebla. Quiero decir, en este momento de mi existencia, soy completamente indiferente si voy a ser criticada o aclamada, si voy a tener 50, 500 o 5000 lectores, lo más importante es que he logrado verter todo lo guardado en mi corazón y pararme ante ustedes con mis palmas mirando al cielo, en el más puro gesto de sinceridad.

Puedo decir con la mano en el corazón que no inventé nada, no he inflado la verdad, todo sucedió exactamente como lo dije. Si en algunos lugares parece un poco fuera de los patrones de normalidad, los que han estado en el Camino de Santiago saben que lo normal aquí en la vida cotidiana no coincide con lo normal allí. Ese camino está lleno de magia, buenas hadas y ángeles, y si no crees, todo lo que tienes que hacer es tomar algunas cosas en una mochila e ir a la carretera.

Tuve muy pocas notas tomadas en el acto, pero aumenté la imagen de los mapas de la guía por los que agradezco sinceramente a Edita, y, para mi asombro, cuando miré de nuevo el mapa, recordé en detalles los acontecimientos que se desarrollaban en ese tramo de carretera. Incluso cuando regresé, no podría enumerar las localidades por las que había pasado, pero ahora, es como se ponen en la cuerda de mi mente las perlas hechas de tallo de saúco, coloreadas con acuarelas, que estaba haciendo en primer grado. Era como ver una película conmigo en el papel principal, ser a la vez actriz y espectadora, el hechizo de lo que sucedió allí siendo igual de poderoso, incluso después de tanto tiempo.

Estoy segura ahora de que si has estado en Camino una vez, nunca lo vas a dejar, y tu vida dará un giro feliz, sin esfuerzos ni tropiezos. Solo tienes que ceder tu voluntad a los acontecimientos, dejarte ir al azar, para recibirlo todo con serenidad y no culpar a nadie de lo que te está pasando, aunque de momento pienses que es algo negativo, porque tú mismo eres el artesano de tu vida, a pesar de que  aún no seas consciente de ello. Puede ser necesario que aprendas una cierta lección, o simplemente que te vuelvas más fuerte y más consciente de quién eres y quién quieres llegar a ser.

Por lo tanto, te deseo una lectura agradable, esperando que estas líneas te hagan al menos pensar, si no subir en el tren o el avión, para llegar a los maravillosos lugares donde la conciencia está más viva y la vida abre nuevas perspectivas, ayudándote a convertirte en la mejor versión de ti mismo a partir de esta experiencia.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iarnă aurie

Probabil, nimeni nu se gândește la o iarnă aurie, de obicei toamna este aurie, culorile ei fermecate dându-ți impresia că te scalzi într-o comoară, mai ales într-o după masă divină, când soarele coboară leneș spre asfințit, căldura e domoală, iar lumina filtrată printre ultimele frunze ce împodobesc copacii e într-adevăr aurie.

Pentru o zi geroasă de ianuarie, s-ar potrivi mai bine niște culori reci, un alb infinit sau un albastru ireal, dar mie, ziua de azi, mi s-a părut aurie. Cu tot frigul, am ieșit la o plimbare, era un soare prea auriu pentru a nu mă bucura de el. Zăpada scârțâia vesel sub pașii mei, o haită de câini pitici, apărută ca din senin a vrut să mă înconjoare, dar când am schimbat tactica, înlocuind defensiva cu atacul, au dispărut care pe unde, în iarna aurie din care se materializaseră pentru o clipă.

Niciun nor nu păta cerul, toată lumea era în casă, la căldură, doar eu hălăduiam pe afară. Atâta doar că atunci când am plecat de acasă, am lăsat-o doar pe Masha paznic. N-am mai avut cui să-i spun: ” Mamă, plec la plimbare vreo oră…” Și asta mă doare groaznic de tare.

Tristețea nu vine și pleacă, așa ca haita de câini pitici, ea e mereu acolo, prezentă, trebuie doar s-o mai ascund, să nu-i dau voie să iasă prea mult la suprafață.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Foamea e cel mai bun bucătar

Privind la copiii din ziua de azi, care mănâncă doar ce, când și cât vor, mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eu aveam vreo 8 ani, iar fratele meu, 2.

Era o minunată zi de sfârșit de august, soarele nu mai era atât de dogoritor, dar întreaga natură era încă în putere, așa, ca un om sănătos, pe la 45-50 de ani.

Încă de dimineață, mătușa (sora bunicii) ne promisese că ne duce undeva, dar ca să fim cuminți toată ziua și să nu facem vreo boacănă, ne lăsase în suspans asupra locului în care vom merge.

În sfârșit, pe la 12, ne zice să ne pregătim, că plecăm. Când ești copil, o excursie la nici un kilometru, la o fâneață care era a mătușii, e o aventură grozavă. Ea avea ceva de lucru acolo, iar noi, ne puteam zbengui în voie. Ce bine-i să fii copil, nicio grijă nu-ți împovărează umerii! Din prevedere, mătușa a luat o bucată mare de pâine neagră, parcă acum îi simt mirosul și gustul dulce, inconfundabil. Pe vremea aceea, în pâinea neagră se puneau cu adevărat tărâțe, nu ca acum, când, cu cât e mai neagră, îți poți închipui doar că are mai mult colorant. A mai luat mătușa și un borcan cu pastă de măceșe, ca să ne ”îndulcim” cât are ea treabă la câmp.

Când am ajuns acolo, după un drum de vreo 15 minute, brusc ni s-a făcut foame. Eram asemeni călătorilor care pleacă undeva cu trenul, dar nici n-au urcat bine, că se apucă de mâncat. Cred că e ceva psihologic, mâncarea te liniștește, te leagă cumva de ”acasă”, n-am idee de ce ți se face atât de repede foame, când pleci la drum.

Mătușa adusese și o pătură pe care a întins-o pe iarba cosită și ne-am pus pe ospăț. Am rugat-o să ne curețe pâinea de coajă, s-ar părea că și copiii de acum o jumătate de veac aveau răsfățurile lor. Mătușa s-a conformat, am mâncat până ne pleznea burta, apoi ne-am ocupat cu joaca.

Din întâmplare, ceea ce avea de făcut mătușa acolo a durat mai mult decât se aștepta, dar nici nu voia să lase lucrul neterminat, așa că, după vreo 2-3 ore, văzând că nu suntem gata de plecare spre casă, ne-am dus la ea spăsiți, iar eu am întrebat-o dacă a aruncat cumva cojile de la pâine. Cum să le arunce, doar e păcat să arunci pâinea, (mătușa știa asta, doar fusese morăriță, moștenind moara de la mama ei, străbunica noastră.)

Fericiți că mai aveam cojile, le-am mâncat până la ultima și cu ultimul strop de pastă de măceșe din borcan. Parcă erau chiar mai bune decât fusese pâinea fără coajă!

Ei, apoi am mers acasă, unde mătușa a povestit cu mare haz întâmplarea, care a rămas în istoria vorbită a familiei.

Mătușa nu mai este de mult, dar această amintire a rămas una dragă inimii mele.

Din păcate, mai sunt și în zilele noastre copii care se culcă flămânzi și nu cred că amintirea acestor zile va fi una fericită, pentru ei.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Mâncare de cartofi dulci cu năut

Azi am făcut o mâncare în premieră de al cărei gust încă mi se bucură papilele gustative, așa că vreau să v-o împărtășesc.

Este extrem de simplu de gătit, dar, de obicei, mâncărurile simple sunt cele mai gustoase.

Vrând să gătesc ceva cu cartofi de-ai noștri, autohtoni, am constatat că aceștia lipseau la apel, dar aveam cartofi dulci, de care lumea se cam sperie. Pe lângă faptul că sunt mai scumpi, au și ceva care te duce cu gândul la America și la mâncăruri sofisticate. Dar stai, că doar și umilul cartof pe care-l gătește toată lumea, în o mie de feluri, vine tot din America, deci, nu înțeleg reticența!

Cu toate că se cheamă cartof dulce și chiar este dulce, într-un mod foarte interesant, este hipoglicemic, deci poate fi consumat cu succes și fără probleme de către persoanele care suferă de diabet.

Găsind eu doar cartofi dulci, m-am gândit cam în ce combinație s-ar potrivi și… iată ce a ieșit:

Mâncare de cartofi dulci, cu năut

Ingrediente:

cartofi dulci – 4-5

o jumătate de ceapă mare, galbenă

năut – o conservă de 200 grame

mei – (n-am idee) vreo 100 de grame

sare (cu măsură), piper, legume deshidratate (nu vegeta, care conține sare și E610, care este cancerigen)

Mod de preparare:

Am tăiat ceapa mărunțel (nu foarte, că nu prea-mi iese) și am pus-o în tigaia wok, amestecând încontinuu, până a prins un pic de culoare. (Fără ulei) Adică s-a caramelizat, cum zic chefii.

Am curățat cartofii, i-am tăiat rondele și i-am pus peste ceapă, adăugând puțină apă. Am pus celelalte ingrediente și am lăsat să fiarbă la foc mic, până când cartofii erau numai buni de mâncat, moment în care am adăugat conserva de năut și am stins focul.

Separat am fiert meiul, proporția de apă adăugată fiind 2 la 1. Adică dublu apă, față de cantitatea de mei.

Le-am servit împreună și zău că nu arătau rău pe farfurie!

Ca să nu mai vorbim despre gust! Avem aici de toate, vitamine și proteine, numai bune pentru o zi friguroasă de iarnă.

Poftă bună!

Cartofi dulci și conservă de năut găsiți la supermarket, iar mei, la magazinele naturiste. Ceapa am luat-o din beci, e din producție proprie. Am încercat să cultiv și cartofi dulci, dar nu știu din ce motiv, au făcut doar niște frunze foarte decorative, iar în pământ, nimic.

Iarnă faină vă doresc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Omletă din făină de năut

După cum spuneam zilele trecute, vă voi da mai multe rețete de mâncare sănătoasă, fiindcă nu e de-ajuns să-ți dorești să fii sănătos, trebuie să și faci ceva pentru asta. Mergând pe stradă, întâlnesc atâția oameni supraponderali sau chiar obezi, care n-au absolut nicio problemă cu greutatea lor, ”se simt bine în pielea lor” cum ar veni, neștiind că surplusul de greutate le poate cauza boli incurabile sau chiar o moarte prematură.

Nu vreau să dovedesc nimănui nimic, fiecare se trezește atunci când își dorește cu adevărat. Dar o burtă care te precede cu o jumătate de metru, pe lângă faptul că este total inestetică (și nu trebuie să dați vina pe vârstă, nu vârsta e de vină), este și un semnal de alarmă că ceva nu faceți bine, că aveți nevoie de o schimbare în modul de viață. O dietă de scurtă durată, chiar dacă vă ajută să dați jos un număr de kilograme, nu este soluția ideală, mai ales dacă după ce ați scăpat de kilogramele în plus, vă reîntoarceți la vechiul mod de viață.

Dar să nu vă mai bat la cap, iată rețeta:

Omletă din făină de năut

Sincer, n-am măsurat niciodată nimic, așa că nu pot să vă dau niște cantități foarte exacte, însă… mergând și făcând. Experiența-și spune cuvântul după câteva încercări, așa că:

Ingrediente:

  • făină de năut – să zicem, 150 de grame
  • nucă măcinată – cât luăm cu pumnul
  • in măcinat – 1 lingură
  • sare – foarte puțină, spre deloc
  • piper – după gust
  • apă – cât cuprinde

Chestia asta cu ”cât cuprinde” m-a enervat întotdeauna în rețetele clasice, dar am ajuns s-o folosesc și eu.

Mod de preparare:

Se pune făina de năut , nuca măcinată și semințele de in (tot măcinate) într-un bol, apoi se adaugă apa, până devine de consistența unei omlete pe care o preparăm din ouă. (Sau ca un scrob pentru clătite, mai gros). Amestecăm bine pentru a scăpa de cocoloși, adăugăm sare și piper. Pentru o culoare mai galbenă, putem adăuga un pic de praf de turmeric. (foarte puțin, fiindcă are un gust puternic). Între timp, am încălzit o tigaie care nu necesită ulei pentru prăjire și dăm drumul omletei, care sfârâie prietenos.

O coacem pe ambele părți și… GATA!

Cred că timpul de preparare nu e mai mare decât cel pe care l-am folosit pentru a scrie rețeta. O puteți mânca împreună cu murături, ceapă sau ce vă mai trece prin cap. Observați că nu am scris ”o puteți servi” atunci când servești, se presupune că-l servești pe altul. Iar omleta asta e atât de bună, încât e mai bine s-o mâncăm noi (împreună cu familia, prietenii,,,)

Poftă mare!

Ingredientele se găsesc la magazine naturiste, se pot comanda și online. O omletă din făină de năut nu costă mai mult decât una făcută din ouă, dar calitatea nutritivă este net superioară. Ouăle au marele defect că participă la înfundarea arterelor, pe când năutul este prietenul nostru, având la fel de multe proteine.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu

P.S.

După ce am scris rețeta, mi s-a făcut așa o poftă de omletă, încât am făcut una, la marea repezeală. Vreau să spun că, cu fiecare încercare, e tot mai gustoasă! Încercați, nu vă va părea rău! Puteți adăuga și alte ingrediente.Limita e cerul!

Tot eu…

Articol reprezentativ

Iarna pe uliță

Găsesc titlul poeziei marelui Coșbuc extrem de inspirat. (Sper să nu se supere, dacă i-l plagiez un pic. Oricum, aceasta nu este o lucrare de doctorat, așa că nu cred că are prea multă importanță.

De asemenea, îi mulțumesc d-lui Aurel Șerban care mi-a atras atenția că e vorba de Coșbuc și nu de Alecsandri, cum scrisesem inițial. Așa se întâmplă când mâna e mai iute decât mintea.

De ieri, a venit iarna și pe ulița noastră, așa că, în fața unui ceai fierbinte și a focului din vatră, m-au năpădit amintiri vechi, din secolul trecut. Protagonistul întâmplării pe care o voi povesti este fratele meu, care la acea vreme nu cred că avea mai mult de șase ani.

Era o iarnă grea, cu nămeți înalți, ger și multă veselie pe pârtiile de săniuțe, din satul nostru. Eu nu avusesem niciodată atâta libertate cât avea el, nu știu dacă și-o lua singur, sau avea acceptul părinților. Faptul că era băiat, probabil îi dădea mai multă credibilitate, era de așteptat că o să se descurce mai bine decât mototoala de soră-sa mai mare la schi, patinaj și săniuș.

Totuși, întâmplarea pe care tocmai mi-am amintit-o l-a scos oarecum din grațiile părinților, ba i-a adus și o ceartă și o pedeapsă pe măsură. După cum spuneam, era o zi geroasă de iarnă, așa cum în ultimii ani nu s-au mai prea văzut pe la noi. În acele vremuri, mașinile erau foarte puține, pericolul de a ajunge sub roțile uneia fiind aproape zero, chiar dacă te dădeai cu sania pe șosea, d-apoi pe un drum lăturalnic!

Era după prânz, un soare cu dinți lumina vesel satul, fără a aduce vreun prejudiciu zăpezii căzută din greu, cu câteva zile în urmă. Fratele meu s-a îmbrăcat corespunzător standardelor pentru a putea ieși din casă fără mustrări din partea bunicii, a luat sania de ață și… dus a fost! A luat drumul Hădărăului, satul de peste Arieș. După ce iese din Hădărău, drumul urcă destul de abrupt, făcând multe ocoluri și fiind o adevărată încercare pentru ceata de copii ce se bucurau de iarna bogată în zăpadă și în senzații tari.

După mai multe ture pe pârtia improvizată, când să se întoarcă acasă, fratele meu a făcut exact lucrul care-i era total interzis, fiind foarte periculos, adică s-a așezat pe burtă pe sanie și a continuat coborârea prin Hădărău, unde a prins o așa viteză, încât nu mai prea putea să stăpânească sania. Ceasul rău i-a adus în față o sanie trasă de boi. Neputând să oprească sau să se strecoare pe lângă ea, Gelu a hotărât ad-hoc să facă o cascadorie, așa că, sub privirile uimite ale stăpânului saniei, a trecut într-o clipită pe sub burta unuia dintre boi înainte ca acesta să se dumirească ce se întâmplă și și-a continuat drumul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Să treci razant pe lângă o sanie trasă de boi e destul de periculos, dar să treci PE SUB BOU, este de-a dreptul nebunesc. Așa pare acum, după atâta timp. S-ar putea ca la 6 ani, să fie destul de normal…

Probabil povestea ar fi rămas doar în amintirea fratelui meu, dar, din nefericire, omul îl cunoștea, așa că a venit cu ”jalba-n proțap” ca să le povestească părinților întâmplarea care-l putea duce direct la spital, sau chiar mai rău pe copilul de 6 ani, prea cutezător pentru acea vârstă.

Nu-mi mai amintesc finalul, probabil o ceartă bună și pedeapsa de a nu merge câteva zile la săniuș, dar având-o pe bunica de partea lui, precis pedeapsa i-a fost redusă la aproape zero.

Ei, cam asta se întâmpla la săniuș, cu ani în urmă. Acum, pericolele sunt mult mai mari, adrenalina mai multă, dar copilăria sunt convinsă că are același farmec, indiferent de secolul în care ți-o petreci.

Vă doresc o iarnă fericită, asemeni celor din copilărie!

Manuela Sanda Băcăoanu

PS Vorbind cu fratele meu la telefon, am aflat un amănunt picant și anume că omul cu sania s-a luat după el, agitând furios biciul. Această parte a întâmplării o uitasem sau n-o știusem niciodată. Noroc că n-a fost destul de consecvent și nu l-a urmărit mult timp.

Cam… așa!

Articol reprezentativ

Ce ne facem, fetelor?

Da, chiar, ce ne facem, fetelor? Iarna și-a intrat oarecum în drepturi, zăpada umedă a acoperit întreaga natură, dar parca ai avea chef așa, de un ceai la gura sobei și de o carte bună… Mă rog, dacă va fi bună sau nu, doar voi puteți să-mi spuneți! Vă las în compania unui fragment, poate vă face cu ochiul.

”Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină și lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, dar era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată, pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe ieșite din comun, și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri, aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile, bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul pe bigudiuri, care mestecă sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă, o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o întotdeauna să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă, sau alte accesorii.

    Se întoarce mirată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte mult. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect, care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar, că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc amuzate.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare se îndreaptă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert. Să le lăsăm deocamdată în pace, avem alte personaje cu care va trebui să facem cunoștință.”

Și iacă-așa, a mai trecut o după-masă de iarnă…

Manuela Sanda Bcăoanu

Articol reprezentativ

Întregalde – pe urmele copilăriei

De-a lungul vieții, le-am povestit de multe ori apropiaților aventura primei mele tabere, la Întregalde, când tocmai terminasem clasa I. Cu toate că eram destul de mică, îmi amintesc perfect cum arăta școala, curtea și o mulțime de întâmplări de atunci, din ceața anului 1969.

Știu că era într-o vineri după masă când, după ce împreună cu mama îmi făcusem bagajul în micul geamantan din carton care imita pielea, am plecat în tabără împreună cu tatăl meu… Nu mai venea nimeni din Lupșa, dar asta nu mi se părea neapărat o nenorocire. Cred că, în afară de vacanțele la mătușa mea de la Abrud, nu mai fusesem niciodată plecată de acasă de una singură, pentru a trebui să am grijă de lucrurile mele și, mai ales, de mine însămi.

Am ajuns la destinație (nu pot spune în cât timp) dar nu a durat foarte mult. Însă când ajungem, stupoare… eram singura sosită în tabără, care, în mod oficial, se deschidea abia a doua zi (dar noi încă nu știam acest lucru). Asta m-a cam făcut să-mi piară cheful, dar bătând pe la ușile anexei din spatele școlii, iaca apare o femeie zâmbitoare, care ne anunță de cele de mai sus, spunându-ne că numai femeile de la bucătărie au sosit deja, iar dacă vreau, pot dormi în camera lor până mâine, ca să nu dorm singură, în ditamai dormitorul.

Cu lacrimi înghițite pe furiș l-am condus pe tatăl meu la ieșire, apoi m-am întors în dormitorul bucătăreselor… probabil de emoție și de oboseală am dormit buștean, așteptând ca a doua zi, tabăra să se populeze și cu alți copii.

Ca să n-o mai lungesc, eram vreo 80 de copii în tabără, eu fiind cea mai mică. Dormeam în dormitoare amenajate în sălile de clasă, în paturi de fier, cu saltele nu foarte moi, dar la vârsta aceea, n-ai probleme cu spatele sau cu dormitul în paturi străine. În fiecare zi aveam o mulțime de activități, făceam excursii (și năzbâtii), așa că seara, picam morți de oboseală.

Două întâmplări mi-au rămas în minte din acea perioadă. Într-o zi, la întoarcerea dintr-una din excursii, ne-am pomenit cu responsabila noastră de detașament (nu mai țin minte ce denumire avea atunci), o învățătoare drăguță, dar destul de bătrână după părerea mea (probabil avea vreo 35 de ani) la noi în dormitorul de 12 paturi, spunând că trebuie să ne facă percheziție la bagaje, deoarece un copil a fost văzut cu o floare de colț. Eram cu toții copii între 8 și 10-11 ani, de unde să știm noi că floarea de colț este un monument al naturii și că nu avem voie s-o culegem, mai ales că nu fusesem instruiți în acest sens. Aveam și eu o floare, dar nu știam dacă e sau nu floare de colț sau floarea reginei, cum am aflat pe urmă că se mai numește. Am arătat geamantanul, dar am omis rucsăcelul cu care fusesem în excursie. Oricum, floarea mea era fără rădăcină, deci nu mai puteam s-o salvez în vreun fel.

Ce să vezi, în bagajul unei colege de dormitor, iaca o floare identică celei pe care eu reușisem s-o ascund… Hmm! Mare tărăboi, fata e certată, dar dându-și seama învățătoarea că habar nu avea că distrusese un monument al naturii, a lăsat-o în pace și n-a mai raportat șefului de tabără.

La careul de seară ni s-a explicat pe larg că nu avem voie să culegem acele flori, arătându-ni-se și planșe, ca să pricepem mai bine. Mă întreb de ce nu făcuseră asta din prima, nu după ce unii dintre noi deveniserăm infractori, fără voie. Au reușit să bage spaima în noi, spunându-ne că, dacă se vor găsi asupra noastră asemenea plante, vom fi făcuți pachet și trimiși acasă, iar părinții vor plăti daunele.

Pe înserat, de una singură și în mare taină, am traversat drumul din fața școlii pentru a scăpa de proba incriminatoare, dându-i drumul pe râul ce curgea liniștit la vale.Spre surprinderea mea, mai mulți copii din tabără făceau exact același lucru. N-am vorbit unii cu alții, dar priveam tăcuți cum micile plăntuțe plutesc pe râu, asemeni unor mici ofrande aduse unei zeități necunoscute. Să nu uităm că eram în plină epocă a materialismului dialectic, în care prima materia și mintea. Despre suflet, nicio vorbă!

A doua întâmplare a fost una mai veselă, măcar că a dat naștere unui adevărat scandal. S-ar părea că între una dintre învățătoare și profesorul de sport se iscase o idilă, care se consuma pe deal, dincolo de râu, fix în fața ferestrelor dormitoarelor copiilor, aflați la somnul de după masă. Eu priveam din pat, aveam o perspectivă mai bună, dar colegele erau călare pe geamuri, chicotind și comentând piesa de teatru live, la care asista toată lumea. Nu făceau mare lucru, doar se giugiuleau, dar vă închipuiți ce incitant era pentru niște copii neștiutori.

Când hărmălaia era mai mare, apare iar șefa de detașament, cu o falcă-n cer și una în pământ, neștiind care este motivul gălăgiei neobișnuite de la acea oră. Fetele din ferestre au fost înșirate pe lângă perete, dar eu, mai mică și mai norocoasă, mi-am tras pătura peste cap și m-am prefăcut că dorm. După ce toate protagonistele au fost chestionate asupra a ceea ce au văzut și apoi instruite să-și țină gura, a trecut toată lumea cu bine și peste acest eveniment.

Chiar acum, peste ani, această întâmplare îmi aduce zâmbetul pe buze așa că ieri, trecând eu cu mașina prin zonă, și remarcând o imagine uluitoare a munților din depărtare, dincolo de Teiuș cu vreo 4 kilometri, iar apoi, văzând indicatorul: Galda de Jos 2 km, într-o fracțiune de secundă mi-am zis. ”De ce nu?” și am virat spre locurile copilăriei, pe unde nu mai călcasem de o jumătate de secol…

Nici măcar următorul indicator, care preciza: ”Întregalde 24 km”, nu m-a făcut să mă răzgândesc. Eram pe urmele copilăriei, o zi caldă și însorită de iarnă îmi umplea sufletul de bucurie, așa că… de ce, nu?

Bineînțeles că peisajul s-a schimbat radical de când n-am mai fost eu pe aici, dar trecând de Galda de Sus și de Poiana Gălzii, am intrat într-o zonă de basm, care m-a adus din nou pe tărâmul copilăriei. Drumul este asfaltat acum, o plăcere să conduci pe o vale plină de pensiuni, case de vacanță și centre de recreere. De zona stâncoasă, de chei, nu-mi mai aduceam aminte deloc, dar sunt încântată să străbat un tărâm al zmeilor, care-și duc viața în castele ale căror turnuri vor să străpungă cerul.

Când mă așteptam mai puțin, iată, pe partea dreaptă școala, exact așa cum mi-o aduceam aminte. Nu-mi vine să cred că nu s-a schimbat deloc. O școală mare, cu o curte imensă, iar în spate, curtea administrativă. Parcă m-am întors în timp, sunt iar fetița de 8 ani, care s-a trezit singură cu bucătăresele, în prima zi din prima ei tabără.

Am lăsat mașina la școală și m-am plimbat un pic, ocazie cu care am făcut și niște fotografii. De pe drum nu am prea multe, trebuia să tot opresc mașina, lucru imposibil acolo unde peisajele erau incredibile. De aceea sunt eu de părere că mersul pe jos este cel mai bun, poți vedea și trăi mult mai mult, decât din zborul mașinii.

Vechiul și noul laolaltă, clădiri părăsite alături de case noi, ca peste tot în această minunată și controversată țară.

Ei, și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Colesterolul și dieta

Energia începutului de an ne face pe majoritatea dintre noi să ne dorim anumite schimbări în viață, să arătăm mai bine, să fim mai sănătoși, să ne simțim bine în pielea noastră. Bineînțeles că cei mai mulți și-ar dori ca aceste lucruri să se petreacă de la sine, fără a depune vreun efort, sau a-și schimba modul de viață.

Ceea ce voi spune în continuare nu va plăcea multora, dar este purul adevăr. Nu poți face aceleași lucruri, dar să te aștepți la rezultate diferite. Teoretic, știm asta cu toții, însă punerea în practică este un pic mai grea.

Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat chiar mie. Consideram că sunt o persoană sănătoasă, deoarece tocmai se împliniseră 14 ani de când nu mai mâncam carne. (Nici pește, pentru cei care întreabă. După știința mea, nici peștele nu crește în copac!) Nu-mi mai făcusem analize de mulți ani, așa că am hotărât să-mi fac un set de analize. În primul rând, aveam o carență de vitamina D, pe care am rezolvat-o cam într-o lună, luând o doză de elefant, de 10.000 de unități pe zi.

Celelalte analize fiind bune, doar colesterolul m-a pus pe gânduri. Am rămas uimită văzând o valoare imensă a așa-zisului colesterol rău: 192. Colesterolul bun era 56, iar trigliceridele 126. Bunicele, după părerea mea.

Dar ce mă fac cu colesterolul rău, mai ales că de vreo lună trecusem la alimentație vegană (adică fără proteine de origine animală) însă nu renunțasem la cafea, ciocolată și înghețată.

Nu-mi rămânea de făcut decât să le scot și pe acestea de pe listă, înlocuindu-le cu bunătăți vegane. Se găsesc, nu vă faceți probleme. După 5 săptămâni, colesterolul rău devenise 131, cel bun 60, iar trigliceridele, 124.

Acum, de sărbători, am sărit un pic calul, dar peste vreo lună, repet analizele.

Pentru cei care vor să-și schimbe modul de viață dar nu știu cum, am eu toate răspunsurile (plus o diplomă de tehnician nutriționist). Vă voi da multe rețete gustoase și sănătoase, a căror pregătire durează pe sfert cât a mâncărurilor tradiționale. Multe dintre ele sunt invenție proprie, trebuie doar să-și pui imaginația la contribuție, iar limita este dincolo de orizont.

În 2022 vă doresc să fiți înconjurați de o familie iubitoare și sănătoasă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

2022, cu zâmbete și bucurii

Sunt conștientă de faptul că fericirea, dar și nefericirea cuiva îi plictisește pe ceilalți. De aceea, am hotărât să las în urmă încercările grele ale anului 2021 și să privesc cu optimism spre viitor. Bineînțeles că nu-mi voi uita niciodată mama, ea va păși alături de mine pe toate cărările pe care viața mi le va scoate în cale, dar voi încerca să țin treze doar amintirile frumoase, acelea care mă vor ajuta să fiu puternică și să merg mai departe.

Plecând de la acest gând, azi, fiind 01.01.2022, am hotărât să fac cam toate lucrurile care-mi sunt dragi, pentru ca tot anul să am spor la ele. Am citit, am scris, m-am relaxat, dar am făcut și o excursie pe Camino de Apuseni, împreună cu soțul meu. Am plecat de acasă pe soare, am pornit spre Hădărău, pe drumul marcat de mine acum doi ani, apoi, după ce ne-am luptat un pic cu noroaiele am ajuns în vârful dealului, de unde satul Mușca începe să se zărească printre crengile desfrunzite ale copacilor.

Pustiu peste tot, eram singurii călători (pelerini) la această oră a amiezii. (Pornisem de acasă pe la 12,10.). Nici câinii nu prea aveau chef să ne latre, erau probabil obosiți după o binemeritată noapte de revelion.

Era foarte cald, către 10 grade, dar o ploaie ușoară voia să ne facă să ne întoarcem din drum, eram doi pelerini care-și uitaseră pelerinele de ploaie acasă. Totuși, Sf. Iacob, călăuzitorul pelerinilor, ne-a ferit de o ploaie mare, după ce am înfruntat cei câțiva stropi sporadici, ne-a arătat și o umbră de curcubeu, semn că anul acesta va fi unul bun, așa cum sperăm cu toții.

Am coborât pe ulița abruptă și noroioasă ajungând din nou la asfalt, pe care l-am urmat până la podul peste Arieș, unde cu nostalgie am privit malurile pline de o nouă rundă de gunoaie, exact acolo unde anul trecut ne-am străduit să facem curat, împreună cu alți voluntari din comună. La fel e și la podul de la Lupșa, unde, împreună cu Ștefan, ne-am petrecut câteva ore adunând gunoaie în primăvara trecută.

Se vede că nu m-am mai antrenat de o vreme, piciorul meu drept dă semne disperate că vrea să se odihnească, o durere sub genunchi îmi amintește de Camino Francez din 2017, în care mi-a făcut cam aceeași figură.

Strâng din dinți și merg mai departe, în fond, n-o să mă dea pe mine gata 9-10 kilometri, câți am parcurs astăzi.

Ajungem la Mănăstirea Lupșa, construită în jurul unei bisericuțe monument istoric, din anul 1429 . Ce păcat că lângă o mănăstire prosperă, clădirea vechii școli stă să moară, se dărâmă încet, în timp ce nimeni n-o salvează. Mă gândesc cu drag că aici a fost câțiva ani învățătoare și mama mea, făcea zilnic 6 kilometri pe jos, pentru a fi alături de elevii ei. Poate această clădire ar merita să i se redea viața, chiar dacă i se schimbă destinația… nu sunt eu în măsură să iau asemenea hotărâri, dar poate cineva o va face.

Înca trei kilometri și am ajuns acasă, unde Masha ne așteaptă în extaz. Ce bine e, când are cine să te aștepte. Din păcate nu mai e mama, cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, dar îmi închipui că ne privește cu drag, din Cerul ei.

Pentru a avea o zi de 1 ianuarie completă, trebuie doar să vă mai urez tuturor celor care citiți aceste rânduri să aveți exact anul pe care vi-l doriți, să treceți ușor peste greutățile de orice fel și, mai ales, să fiți SĂNĂTOȘI ( care sănătate mi-o doresc și mie, cum se spunea în scrisorile de demult).

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Adio, 2021

Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?

Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.

Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.

Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.

Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).

N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.

Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Donație

Donez scaun pentru persoane cu dizabilități și pernă specială împotriva escarelor, pentru cei nevoiți să stea timp îndelungat în șezut.

Nu doresc nimănui să aibă nevoie de aceste accesorii, dar uneori pot îmbunătăți viața celor dragi. Se pot ridica din com. Lupșa, jud. Alba, sau, la cerere, le pot duce la Cluj.

Vă doresc un sfârșit de an liniștit!

Manuela Sanda Băcăoanu

Aproape în Delta Dunării

Tocmai am revenit dintr-o vacanță, prima din ultimii doi ani, care ar fi trebuit să fie de vis. Aveam planificate trei zile în deltă și trei zile la mare.

Ei, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, a fost cam așa…: ne-am urcat noi seara în tren la cușetă, pentru o noapte care ne va aduce mai aproape de țelul călătoriei noastre, adică Delta Dunării. Toată lumea dormea (cred) mai puțin eu, fiindcă eram în ultimul vagon, iar acesta mă zgâlțâia din răsputeri, trebuia să mă agăț de ceva, dar n-aveam de ce. Mă rog, a venit și dimineața, am ajuns pe la 7 la Medgidia, de unde trebuia să schimbăm trenul, spre Tulcea, dar trebuia să coborâm mai repede, la Ceamurlia sau Baia Dobrogea sau Babadag, de unde cineva din grupul nostru ( am uitat să vă spun că mergeam împreună cu un grup, din care eu cunoșteam doar o singură persoană) ne lua și ne ducea la Jurilovca, unde aveam cazare.

Pentru mine, Jurilovca sau orice altă localitate din zonă suna ca deltă, pentru cunoscători, nu prea.

Cert este că ajunși prin localitățile unde trebuia să coborâm, am hotărât să mergem până la Tulcea, oricum era pentru prima dată și cine știe când vom mai călca pe aici.. Zis și făcut, pe la 11,30 coboram din trenul de Tulcea (care nici nu vă mai spun că era unul întârziat, care stătea în Medgidia de vreo două ore când am ajuns noi, fiindcă un macaz buclucaș de la depou nu voia să se manevreze, pentru a ieși de acolo o locomotivă Diesel, care să tracteze trenul, fiindcă acea zonă nu este electrificată). Întârzierea lor, norocul nostru, fiindcă am câștigat o oră.

Ce mi-a plăcut în Dobrogea, mulțimea eolienelor și pământurile lucrate în totalitate. Nu știu dacă sunt asociații sau au fost vândute străinilor, dar peste tot erau lanuri de floarea soarelui, grâu și porumb. O frumusețe!

Cum vă spuneam, am ajuns la Tulcea… Din nefericire, orașul mi s-a părut destul de prăfuit, nemodernizat și cam rămas în urmă. Poate când se va termina faleza, care acum este un șantier pe câțiva kilometri, se va schimba și fața orașului. Am vizitat acvariul, care este foarte frumos și am văzut mai multe expoziții interesante, cu fauna și flora din deltă și nu numai, niște diorame foarte bine realizate.

Ca să n-o mai lungesc, pe la ora 16 am ajuns la Jurilovca, profitând de ”amabilitatea” unui angajat din Baia Dobrogea, pentru care acest drum nu era neobișnuit.Cu toată oboseala drumului și a zilei, pe la ora 18 am plecat într-o excursie de 12 km dus-întors împreună cu câțiva dintre membrii grupului, la capul Doloșman și cetatea Argamum. Foarte frumos. Pe drum, am mâncat o groază de dude, care tocmai se coceau și erau ”lângă drum și fără gard”, precum mărul lui Beniuc..

Ne-am întors aproape noaptea, acolo se înnoptează cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme decât la noi. Printre altele, am aflat și eu că Jurilovca nu este chiar în deltă, ci prin apropiere. Eram atât de obosită, încât nici n-am mai fost în stare să protestez, m-am dus direct a culcare. ( Nu pentru că Jurilovca nu e în deltă, ci pentru că pe noi nu ne-a dus capul că nu vom fi în deltă).

PS Pensiunea este foarte frumoasă, dacă ajungeți pe acolo, se numește Heracleea. Somn ușor, vă mai povestesc mâine…

Manuela Sanda Băcăoanu