Vampirii energetici

Probabil că noțiunea de ”vampiri energetici” vă este cunoscută, dar vreau și eu să spun câteva cuvinte despre acest subiect.

Vampirii energetici sunt oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu se mai pot încărca cu energia Universului, așa că o fură de la semenii lor. De obicei sunt persoane extrem de negativiste, care văd doar partea urâtă a lucrurilor și a întâmplărilor. Nu se pot bucura de nimic cu adevărat, le tot ninge și le plouă, strică cea mai reușită petrecere cu mutrele lor acre, au diverse boli, mai mult sau mai puțin închipuite, și nu pot suporta să vadă oameni fericiți, oameni care se simt bine unii cu alții.

Vă sună cunoscut? Ați întâlnit persoane în prezența cărora nu vă simțiți confortabil, care au ca și unic subiect de discuție propriile boli, sau nu se pot abține de la a-i bârfi pe alții? Persoane care, orice ați spune, ei spun pe dos, chiar dacă e limpede ca lumina zilei că nu au dreptate?

Se lansează în subiecte pe care nu le cunosc și fac considerații idioate, doar de dragul de a ne enerva, ba chiar știu mai bine decât noi lucruri care ne privesc personal, și pe care nu au de unde să le cunoască?

După un timp petrecut cu un astfel de om, te simți sleit de energie și dornic de un somn bun, ba chiar îți vine să plângi de ușurare, atunci când ai scăpat de compania lui. Dacă ați trecut prin așa ceva, puteți fi siguri că ați avut de-a face cu un vampir energetic. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că sunt în stare să spună lucruri care ne rănesc adânc, tot acest scenariu având un singur scop, și anume acela de a ne fura energia.

Atunci când suntem supărați, vulnerabili, când ne enervăm, le cedăm fără să vrem din energia noastră. Nu știu cum au reușit aceste persoane să-și dea seama de modul în care ne pot vampiriza, cred că o fac în mod inconștient, dar rezultatul poate fi devastator în ceea ce ne  privește.

De multe ori, chiar dacă avem idee despre ceea ce înseamnă un vampir energetic, pe moment nu ne dăm seama că suntem storși de energie și ne lăsăm pradă furiei, care are ca efect doar transferul de energie de la noi, spre vampirul care devine brusc plin de viață,  comportându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce putem face, pentru a ne păzi de aceste adevărate atacuri? Cel mai bine este ca, atunci când nu ne simțim bine în prezența cuiva, pur și simplu să căutăm un pretext pentru a ne îndepărta, chiar dacă se ține scai de noi. E clar că are un scop, pe care vrea cu tot dinadinsul să-l ducă la îndeplinire.

Dacă nu putem pleca din diverse motive, atunci măcar să ne străduim să ne păstrăm calmul, să nu ne enervăm sau să ne supărăm. Dacă părem indiferenți, va pleca spre o altă pradă, din păcate așa funcționează acest soi de oameni.

Vă doresc să aveți parte de prieteni adevărați și să vă feriți de vampirii energetici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Streaptease la Peon

Să spun… să nu spun… Dar dacă spun, ce am de pierdut? Iar dacă nu spun, ce am de câștigat?

Am scris titlul acestui articol în urmă cu vreun an, dar n-am mai adăugat niciun cuvânt. Totuși, el m-a așteptat cuminte la secțiunea ”Ciorne”, știa că într-o bună zi va ieși la iveală, iar acea zi, s-ar părea că e… astăzi.

Întâmplarea pe care vreau să v-o istorisesc este din 2015, de pe Camino del Norte. După cum am mai amintit, am făcut acest pelerinaj de una singură, abia pe ultimii kilometri m-am întâlnit cu Ștefan, el îmi dăduse un avans de o săptămână la plecarea din țară.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem în acea zi, cert este că a fost una extrem de dificilă, cu foarte mulți kilometri, cu un munte de urcat și coborât în a doua parte a zilei, când toți ceilalți pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanță mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deșteaptă foc, plecasem mai departe, țin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieșirea din oraș, apoi am pornit, plină de elan, pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenție de o pisică ce avea un ochi verde și unul căprui…

Știu că trebuia să fiu atentă la o intersecție, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanții își pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simțeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuș, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă.

În timp ce mă târam eu așa pe marginea șoselei, cu gândul la un duș cald și un pat moale, iată că mă ajung doi bicicliști, care ”o lasă mai încet” și mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt și ei osteniți, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obișnuiește să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc e cumva…

Bicicliștii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în fața mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se mențină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc și ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am unul… Făcând aceste considerații, iată că, în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic și cochet, iată și biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în ușa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcțiile bisericești, așa că nu mă pronunț.

Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuș într-n fel de birou (iar nu știu cum se numește), unde, pe o bancă erau niște pături și izoprene.

A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toți cei prezenți s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

După terminarea slujbei, preotul mă instruiește cum să închid ușa noaptea și apoi la plecare, îmi arată unde este dușul și pleacă spre casă, e sâmbătă seara și e invitat la o familie la masă.

Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulțumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv niște haine bisericești de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuțeală, pentru a merge la dușul care era pe hol, la numai doi pași de ușa ”dormitorului” meu și unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele… După ce am ieșit, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeț roșu, care se tot aprindea deasupra ușii, abia la duș mi-am dat seama că acela aparținea unei camere de filmat, aflată în funcție… O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duș, nu mai voiam să dau unul și după, așa că, înainte de a intra în cameră, am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spuneți, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

Mâncat și culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe față și cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb și acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic prețios nu părea să se afle în încăpere, iar ușa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfășura, da, ați ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce știu cum decurge, cu siguranță mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvența cu care-mi schimbam și poziția pentru a-mi toci și alte părți ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva țipa din răsputeri:”Haideți, haideți, dansați, dansați!” și altele la fel. De câteva ori a trebuit să mai merg și la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireașa de pe tort a acelei nopți. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” și înapoi, în pătuț.

Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu știu dacă am ațipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veșnicie, cred că m-am rătăcit.

Cam aceasta a fost aventura mea de la Peon… Nu vă sfătuiesc să înnoptați acolo, iar dacă totuși o faceți, aveți grijă la camera de filmat.

IMG_1176

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Lupșenii și Marea Unire

Hmm! Marea Unire!  La început de decembrie, aceste cuvinte sunt foarte  mult folosite, oamenii le aud pe toate canalele media, fiecare înțelegându-le în felul lui.

Știm cu toții că nu e o zi ca oricare alta, că în urmă cu 99 de ani, oameni plini de curaj și de hotărâre, au reușit să îndeplinească visul românilor de pretutindeni (sau aproape), adică acela de a trăi cu toții în aceeași țară, o țară care devenea ”DODOLOAȚĂ”, așa cum am învățat din manualul de istorie, sau de limba română.

Dacă răscolim însă puțin prin cufărul istoriei, s-ar putea să aflăm mai mult decât niște fapte seci, pline de importanță de altfel, niște declarații pompoase, și (tot istoria ne-a arătat acest lucru), neduse în totalitate la îndeplinire.

Vă invit să fiți martorii unui mic scenariu, fără de care n-am putea intra în atmosfera anului 1918,.. Să ne închipuim că privim pe fereastra unei case din comuna Lupșa, de pe Valea Arieșului, unde Ionel, nepoțelul preferat al unei femei trecută de prima tinerețe, dar ai cărei ochi sunt încă jucăuși și plini de iubire când își privește nepotul, nu cu mult mai mare decât ghiozdanul pe care-l cară în fiecare zi la școală, parcă încărcat cu pietre, nu cu tot felul de manuale alternative și caiete speciale, care-i fac pe bieții copii să se încovoaie sub greutatea lor, dar nu-i fac nici mai deștepți, nici mai învățați decât erau copiii de acum… 99 de ani. (Nu punem la socoteală tehnologia, altfel, comparația nu ar fi corectă).

Ssst! Nu faceți nicio mișcare, respirați ușor și priviți cu mare grijă prin mica fantă pe care perdeaua a lăsat-o la colțul ferestrei, în bucătăria Mariei, haideți să o botezăm așa pe bunica lui Ionel…

E seară, focul arde vesel în soba de teracotă, iar bunica, așa, ca o bunică adevărată, împletește ciorăpei nepoților. Ionel șade cuminte la masă, cu o carte în față, pare foarte atent la ceea ce citește, dar deodată își îndreaptă privirea spre bunică, cu o întrebare:

– Bunico, ce știi tu despre Marea Unire? Că nu prea înțeleg ce scrie aici, în carte.

– Păi, stai să mă gândesc… Da, știu unele lucruri, pe care mi le-a povestit bunica mea, care era doar o fetiță pe vremea aceea.

– Îmi povestești? Îmi povestești? Se entuziasmează brusc băiatul, dornic să schimbe literele seci ale cărții cu o poveste adevărată, o poveste ce-a fost trăită chiar de o stră-străbunică, despre a cărei existență află abia acum, pentru întâia dată.

– Da, ți-oi spune, dar, mai întâi, ca să stăm liniștiți și să nu ne întrerupem povestea, adu tu un braț de lemne, uite, focul e pe terminate.

Zburând, nu altceva, pleacă băiatul în șopron, de unde se întoarce cu un braț imens de lemne, s-ar părea că antrenamentul zilnic cu ghiozdanul supraponderal i-a folosit totuși la ceva.

– Buuun!  Maria își lasă mâinile în poală, ca pentru o mai ușoară aducere aminte, privește undeva spre colțul din stânga sus al camerei, parcă ar accesa o memorie externă, își mai drege odată vocea și începe lin, așa cum știe doar ea să povestească…

Da… Era anul 1918… Aici în Lupșa, ca de altfel pe toată Valea Arieșului, era mare vânzoleală, soldații începuseră să se întoarcă de la război, unii cu  armele la ei, aducând acasă și un pic din nebunia războiului, așa că băgaseră spaima în oameni, amenințându-i pentru nimicuri, sau făcându-și singuri dreptate, pentru răfuieli vechi, care erau demult uitate.

Aceasta n-a durat însă mai mult de câteva zile, au fost prinși, dezarmați și judecați în fața primăriei și condamnați la moarte, lucru care nu a fost însă dus la bun sfârșit, vinovații cerându-și iertare și luându-și angajamentul că vor deveni buni cetățeni ai comunei, au fost iertați.

Pentru ca asemenea acte de ”vitejie” să nu mai aibă loc, în piața din fața primăriei au fost ridicate niște furci, cu promisiunea că orice nelegiuire se va solda direct cu moartea, fără judecată, dar, din fericire, nu au fost folosite.

Îmi povestea bunica, foarte mândră, că și aici, la noi în sat, s-a înființat o ”gardă națională”, care păstra ordinea, iar membrii ei îndeplineau și îndatoririle șefului de gară, deoarece acesta fugise, în urma înfrângerii puterilor centrale (Germania, Austria și Ungaria).

Toată comuna era într-o fierbere, oamenii se mai adunau la cârciumă sau pe la câte unii acasă, toți își dădeau cu părerea, dar nimeni nu știa cu adevărat ce ar trebui făcut, așteptând (așa ca și acum) ca cineva să-i îndrume, să le arate calea.

Basarabia și Bucovina  reușiseră unirea cu țara mamă, trebuia să facă și românii din Transilvania ceva, pentru a le urma exemplul.

La aflarea veștii că Ungaria a pierdut războiul și nu ne mai aflăm sub dominație străină, câteva femei inimoase din Lupșa, au dorit să-și îndeplinească un vis vechi, și anume acela de a vedea steagul românesc fluturând  pe turnul bisericii. Din pricină că nu mai exista nici un steag tricolor, ele au adunat lână, au tors-o, au țesut-o, au  vopsit-o și au croit un minunat stindard  național, în numai trei zile.

Uite așa, la Lupșa a fost arborat pentru prima dată pe Valea Arieșului tricolorul, pe turnul bisericii. Același steag a însoțit delegația lupșenilor la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar acum, el se odihnește la Muzeul Național de Istorie, de la București.

Uite, am aici niște fotografii, cu drapelul și cu delegații care au fost la împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire, la Alba Iulia.

SECJ_0003

  • Vai, bunico, istoria e mult mai frumoasă povestită de tine, din carte, n-am înțeles mare lucru.
  • Da, istoria e povestea neamului, păcat că acum vă forțează s-o învățați doar ca pe niște idei principale, scrise cu liniuță și cu punct și virgulă, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe alta.

Spunând  acestea, Maria se apropie de fereastră, aranjează mai bine draperia, care se închide acum, ca o cortină peste vremuri apuse, readucându-ne în prezent, la grijile cotidiene, după ce am respirat puțin aerul veacului trecut.

Îi mulțumesc din suflet doamnei profesoare Monica Rotaru din Lupșa, care mi-a furnizat câteva date în legătură cu cele ce v-am povestit.

scrisoare

La mulți ani, de Ziua Marii Uniri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Am scris acest articol pentru revista Iancule Mare, a Societății Cultural patriotice „Avram Iancu”

 

 

Trăind în lumea „pe repede înainte”

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, după cum suna şi titlul unui film din copilăria mea. Păi dacă atunci era nebună, acum e de-a dreptul demenţială (parcă dement e mai mult decât nebun, cel puţin, mie aşa îmi sună).

Chiar azi dimineaţă, în autobuz (veneam cu autobuzul fiindcă aveam de cărat un bagaj greu, altfel circul pe jos, în această lume a maşinilor şi maşinăriilor), cineva se plângea că „săptămânile se rezumă doar la luni-vineri, luni-vineri” (am încheiat citatul), ca într-un carusel înnebunitor, în care, din păcate, se cam uită priorităţile şi ne complacem în a face lucruri fără importanţă, dar care ne umplu ziua până la refuz.

Urmarea este că suntem extrem de obosiţi, fără a putea spune la sfârşitul zilei că nu am trăit degeaba, că suntem mulţumiţi de noi înşine în ziua ce tocmai s-a încheiat.

Nu mai avem timp să citim, indiferent ce, simţurile noastre sunt tot timpul agresate de mii de imagini şi sunete, pe care n-am cerut să le privim/ auzim, dar ne bombardează în fiecare clipă.

Rezultatul este faptul că şi atunci când citim ceva, nu mai înţelegem nimic, aşa că ne lăsăm păgubaşi, dăm „like”-uri la poze, că pe alea, har Domnului, le mai pricepem, într-o oarecare măsură.

Imediat ce sunt mai mult de trei fraze de citit ne simţim neputincioşi, aşa că… trecem mai departe, uite, aici sunt poze, ca nişte  copii de nici trei ani, cărora ştiinţa cititului le este total necunoscută…

Trist dar adevărat, aceasta este lumea în care trăim, veşnic grăbită, veşnic obosită şi doritoare de senzaţii tari: tutun, alcool, droguri, jocuri, cam acestea sunt înlocuitoarele culturii şi distracţiilor nevinovate de pe vremuri…

Am fost în acest weekend la Braşov, la o întâlnire cu „Prietenii Camino”, o întâlnire care, credeam eu, va fi una de suflet, de poveşti la gura sobei… N-a fost să fie, a fost tot cu vin, muzică la maxim şi cu neînţelegeri, tipic româneşti.

Singura persoană care a avut lucruri importante de comunicat, d-l profesor Nicolae Ion, a fost grăbită de către organizatori, „Haideţi, că trebuie să plecăm pe Tâmpa!”. De parcă Tâmpa se muta cumva de acolo, de unde stă de milioane de ani…

M-am întors cu un gust amar acasă, dar probabil eu oi fi cea neadaptată, am văzut că tuturor le-a plăcut la nebunie întâlnirea.

Nu pun nicio poză acestui articol, aşa că sunt sigură că nu va fi citit de prea multă lume. N-are poze, nu-i interesant!

Cititul e o muncă grea, ce ştiu eu?

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

”Când soarele răsare la apus” – fragment de carte

Celor care ieri au fost la lansarea cărților mele la Brașov, le sunt datoare cu un fragment de carte mai sugestiv.

Lectură plăcută!

CAPITOLUL al IX –lea

Muntele

 

Cele două prietene părăsesc casa, privind de sus satul ce de dimineaţă nu se vedea, fiind ascuns în ceaţa care-l învelea ca o plapumă moale şi pufoasă. Case răzleţe, mai noi sau mai vechi, unele renovate modern,  dar peste tot, curăţenie şi ordine. Pe coama dealului, două case ce par părăsite, le atrag atenţia.

  • Haide să mergem până acolo, se avântă Laurenţia, iar Cătălina e cu totul de acord.

Când se apropie mai mult însă, observă că de pe coşul uneia din case iese fum, iar o femeie îmbrăcată cu  mai multe straturi de haine şi cu două căciuli tricotate, le priveşte cu atenţie, fără a scoate un cuvânt.

  • Bună ziua! strigă Laurenţia, nu ştiu de ce i se pare că femeia ar fi surdă. Ce mai faceţi, aici locuiţi? continuă ea, de parcă nu demult ar fi întrerupt un dialog interesant cu ființa ce le priveşte bănuitoare, gata să o ia la goană, sau să intre în casă şi să le trântească uşa în nas. Arată ca un animal hăituit, ce e gata în orice moment să o ia la  sănătoasa pentru a-şi  scăpa pielea, atunci când un  vânător îi ameninţă viaţa. De sub laţele de păr în dezordine,  ochii, neobişnuit de albaştri şi tineri, privesc spre cele două fete ca şi cum nu e prima dată când le văd , ca şi cum ar fi  două vechi cunoştinţe care însă n-au mai trecut de multă vreme prin aceste locuri…
  • Eu sunt Laurenţia, iar ea este Cătălina, continuă tânăra, suntem în excursie, credeţi că mai este mult până vine seara, că mai vrem să ajungem pe versantul celălalt şi apoi să ne întoarcem în sat, la mătuşa Varvara.

Ochii femeii parcă se luminează…

  • Varvara, da… mai trăieşte? Eu nu prea cobor de aici. Nu am de ce. Mai vin oamenii şi-mi aduc una-alta. Eu sunt Ana. Da’ lumea zice că-s nebună. Cu aceste cuvinte, femeia face stânga împrejur şi dispare pe uşa casei care e de mirare că mai stă în picioare.
  • Ce-a fost asta? Întreabă Cătălina, ca trezită din somn. Parcă trăiesc un vis urât, care nu se mai termină. De azi dimineaţă sunt ca într-un film suprarealist, nu mai ştiu care este adevărul şi care ficţiunea, am avut un frate despre care nu am ştiut niciodată nimic, acum, femeia asta care mi se pare cunoscută, dar a cărei minte e vraişte… M-am săturat! Mâine, la prima oră, plecăm acasă. Lacrimile stau să picure din colţul ochilor, dar parcă o forţă mai presus decât gravitaţia le reţine agăţate în genele ce bat repede ca să-şi scuture povara. Şi, colac peste pupăză, aici e ca în rai, iar eu mă simt mai aproape de iad. S-ar putea să fie un soi de purgatoriu, nu-mi dau seama. Uite, vezi, brazii aceia trei, care stau parcă îmbrăţişaţi şi-şi întind umbrele peste tufele alea de păducel? Şi iarba asta mătăsoasă, chiar şi grămăjoarele de pământ  ivite în urma muncii cine ştie cărei cârtiţe, soarele care stă gata să cadă după deal şi norul acela ce seamănă cu un măgăruş, toate mă fac să plâng, în loc să fiu vrăjită de atâta frumuseţe ce se află pretutindeni, şi pentru care nu trebuie să plătesc niciun ban. Dumnezeu le-a pus pe toate aici, pe această planetă perfectă, iar noi, nici măcar nu suntem în stare să le vedem, dar să le admirăm!
  • Ei, haide, te înţeleg, nu în fiecare zi afli atâtea veşti rele, hai mai bine să urcăm pe cărarea asta până în vârf, să vedem ce o fi de partea cealaltă. Nu eşti curioasă să ştii dacă este un alt sat, sau o pădure, sau mai ştiu eu ce…?
  • Bine, hai să ne grăbim, imediat apune soarele şi n-aş vrea să ne prindă pe aici, probabil Varvara îşi face deja griji pentru noi, două orăşence ce au plecat singure pe munte, ea nu ştie că noi suntem vechi cercetaşe, am mai făcut asta de zeci de ori. E drept că nu în ultima vreme… Chiar, oare de ce nu am mai plecat în excursii, cum o făceam cu ani în urmă?
  • Cred că măritişul ne-a făcut să ne blazăm. E mai uşor să stai acasă şi să manevrezi telecomanda, decât să urci un munte ca ăsta, nu crezi? zice Laurenţia, gâfâind ca o locomotivă cu aburi. Da, chiar trebuie să ne mai antrenăm, uite, parcă aş avea 60 de ani.
  • Nu spune asta, femeile de aici, la 60 de ani, urcă dealul înainte ca noi să ne facem planul pe care parte să îl „atacăm”. Să ştii că aerul acesta îmi face bine, parcă plămânii mei surâd fericiţi, demult nu au mai avut parte de o asemenea „delicatesă”.
  • Cred că o iei razna, dar astăzi te iert, nu e una dintre cele mai norocoase zile ale tale. Mă bucur că am venit cu tine, nu ştiu cum aş fi reacţionat eu la o asemenea veste, dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut să te am alături.
  • Da, vezi ce egoistă sunt, nici măcar nu ţi-am mulţumit că ai venit până aici cu mine şi că mă susţii tot timpul, dar mai ales fiindcă eşti de acord cu orice trăznaie îmi trece prin cap. A propos, îţi mai aminteşti de vremea liceului, când, într-o dimineaţă, am uns clanţa uşii camerei noastre de la cămin cu cremă de ghete, ca să se murdărească pedagoga când venea dimineaţa, ca să ne trezească?
  • Haha! Da, şi am avut grijă să o murdărim pe dinafară, ca să dăm vina pe fetele din camera 10. Hihi!
  • Da, şi cum scutura mâna scârbită, într-adevăr era o cremă puturoasă, că mirosul ei „îţi  muta nasul”! De atunci, n-a mai călcat în veci pe la noi prin cameră, cu invariabilul „Deşteptarea!” şi cu binecunoscutul răspuns al Elenei, colega noastră: „Suntem deştepte!”. Ce o fi vrut să însemne asta, că ne-am trezit, sau că ne dă inteligenţa afară din casă? Niciodată nu am întrebat-o pe Elena la ce se gândea când răspundea astfel. Oare ce mai face? N-am văzut-o de când am terminat liceul, n-a fost nici anul trecut, la întâlnirea de 10 ani…

Tot povestind, fetele se trezesc în vârful vârfului, mai sus de aici nu ai unde să ajungi, poate doar dacă te-ai urca în cel mai înalt dintre brazi. Privind de jur împrejur, doar munţi, acoperiți de păduri colorate de la verde pal la un ruginiu ce-ţi aminteşte de „pădurea de aramă” din basmele româneşti, o adevărată toamnă de basm în faţa ochilor lor uimiţi, atâta frumuseţe ţi se înfige în suflet şi parcă doare puţin. În partea dreaptă, un pârâu sare din piatră în piatră, parcă s-ar lua la întrecere cu el însuşi, într-o veşnică alergare spre poalele muntelui, pentru a deveni una cu râul din vale şi a străbate ţara împreună, spre Marea cea Mare…

  • Nici nu-mi mai pare rău dacă mor, am apucat să trăiesc clipa asta, nu ştiu dacă într-o viaţă de 80 de ani voi mai trăi alta la fel de intensă. Te rog să nu-i spui asta lui Marius, zâmbeşte Cătălina.
  • Adică să nu-i spun că, clipa cea mai intensă ai trăit-o aici, cu mine, şi nu cu el?
  • De fapt nu cu tine, cu natura, cu viaţa asta care palpită de pretutindeni, cu iepuraşul acela care tocmai s-a ascuns în tufiş şi cu păsările ce îngână un cântec mititel, păsări ce n-au plecat nicăieri, stau aici şi îndură greul iernii, împreună cu

Cătălina ia seama că e destul de târziu, aşa că schimbă registrul vocii:

  • Oricât ar fi de frumos, cred că ar trebui să ne grăbim, suntem cam departe şi nu mai este mult până când soarele apune. Ştii ceva, nu am idee de ce, dar în acest moment, am impresia că soarele de fapt răsare, parcă… „Soarele răsare la apus” ar fi un titlu de film interesant, nu? Uite, toată marea aceea roşie în care se scaldă, mie mi se pare că de acolo se ridică, nu merge la culcare. Cred că iar vorbesc prostii, uite acolo o cărare, s-ar putea să ajungem jos mai repede decât pe unde am urcat.
  • Bine, haide. Eu sunt primaaa! Se lasă Laurenţia la vale, ca un copil fără nicio grijă, o Laurenţie de acum 20 de ani. Face paşi mari, tufele de zmeur o lovesc peste faţă, dar nu-i pasă, e fericită, o fericire ce vine de pretutindeni şi de nicăieri, de fapt e fericirea pe care o purtăm cu toţii în suflet, dar căreia nu-i dăm voie să ţâşnească la suprafaţă, de parcă ne-ar fi frică de durerea ce o produce penetrând straturile sufletului nostru amorţit, dezobişnuit  de a fi îmbăiat în valurile ce vin şi cresc şi sunt tot mai puternice, care te fac să strigi în gura mare: „Sunt fericiiit!” Iar dacă, din întâmplare cineva e prin preajmă, ne străduim să ne retragem cât mai repede sub carapacea care ne face „oameni normali”, adică la fel cu vecina, cu colegul de serviciu sau de apartament, chiar dacă ne dăm seama că suntem cu totul şi cu totul altfel. În timp ce coboară vijelios pe cărarea destul de abruptă, Laurenţia se miră de gândurile ce-i trec prin cap, nu s-a mai surprins demult  cu o asemenea stare de fericire şi nu ştie de ce trebuie neapărat să disece firul în patru, ar putea să fie fericită şi atât.

Paşii Cătălinei nu se mai aud, aşa că stă s-o aştepte. După două minute lungi, Laurenţia se întoarce pe cărare, ceva nu este în regulă. Mai merge 50 de metri, și o găsește pe Cătălina, care stă pe jos şi strânge din dinţi.

  • Ce-ai păţit?
  • Sunt bine, doar că, cred că mi-am luxat glezna. Mă doare îngrozitor, am căzut de durere şi nu pot pune piciorul pe pământ. Ce ne facem?
  • Nu-ţi face griji, te ajut eu, uite, de aici se vede casa femeii aceleia ciudate, să ajungem măcar până acolo.
  • De ce oare tot timpul eu trebuie să fiu cea ajutată? Tu eşti puternică, eu sunt bolnavă şi împiedicată. Ce n-aş da, ca măcar odată, eu să fiu cea care te salvează pe tine.
  • Scuipă-ţi în sân, fato, ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti…
  • Dar eu chiar îmi doresc să-ţi fiu de ajutor, de când mă ştiu, tu ai fost cea care m-a salvat pe mine, cea care a stat cu mine la infirmerie când aveam varicelă în clasa a X-a, două săptămâni întregi.
  • Şi ce bine ne-am distrat, ai uitat? Atâta doar că eu mergeam la şcoală, pe când tu, huzureai toată ziua.
  • Ce mai huzur, plină de bube şi cu febră!
  • Bine, bine, uite, ţi-am făcut un băţ, ţine-te cu cealaltă mână de mine şi să mergem… Nu te las eu singură pe munte.

Şontâcăind pe cărarea abruptă, ţinându-se de toate tufele, cele două tinere coboară anevoie, iar casa femeii abia se mai zăreşte, soarele e deja de cealaltă parte a muntelui.

Satul se vede vag în depărtare, parcă ar fi o turmă de licurici ieşiţi la păscut în noapte.    S-a lăsat şi frigul, dar cele două prietene nu simt nimic, Laurenţia opintindu-se din greu pentru a prelua cât mai mult din greutatea Cătălinei, iar aceasta, aproape de capătul puterilor, trebuie să facă pauze dese, drumul i se pare nesfârşit, iar cu ţopăiala ei într-un picior, parcă nu va mai ajunge în veci la casa cu  o mică luminiţă la fereastră şi cu fuiorul subţire de fum ce leagă hornul de cer.

  • Gata, nu mai pot! Trebuie să mă opresc. Lasă-mă aici, mă găseşti mâine dimineaţă, se smiorcăie rănita.
  • Să ştii că-i o idee bună. Merg până la casa femeii, şi o rog să mă ajute. Tu odihneşte-te până atunci şi să-mi răspunzi de câte ori te strig, ca să ştiu în ce direcţie eşti. Nu-ţi fie frică, voi veni imediat înapoi. Singură, cobor mult mai repede.
  • Bine, du-te… Sper că nu sunt lupi pe aici…
  • Taci, probabil lumea din sat ne caută deja, o să fie bine, să vezi!
  • Paa! Nu sunt fricoasă, voi fi exact în acest loc când te întorci, nici măcar nu mă pot mişca.

Laurenţia o ia la goană înspre casa ce în curând va dispărea în întuneric, dacă nu se grăbeşte. Crengile troznesc sub paşii ei grăbiţi, frunzele strivite scot un fel de „Aaah!”, de parcă trecerea ei tumultuoasă le-ar produce durere, dar Laurenţia are un singur ţel, şi anume acela de a-şi salva prietena cea mai bună şi poate singura adevărată. Brusc, casa a dispărut, nu ştie dacă direcţia pe care merge e cea bună, dar continuă, nu are de ales. Din minut în minut o strigă pe Cătălina, al cărei răspuns e tot mai slab, pe măsură ce se îndepărtează de ea. „Dă Doamne să găsesc casa şi s-o mai aud pe Cătălina!” se roagă Laurenţia cu ochii în lacrimi, ea, cea care nu plânge niciodată, cea mai curajoasă dintre ele două, de astă dată cu nervii la pământ şi epuizată fizic, de cât şi-a cărat prietena prin pădure.

Nu-i vine să-şi creadă ochilor, după un copac uriaş , iată luminiţa de la fereastra femeii. Laurenţia năvăleşte  ca un buldozer în uşa căsuţei care parcă se deschide singură, iar Ana apare nu prea mirată în prag.

  • Vă aşteptam. Unde-i fata cealaltă?
  • Repede, să mergem după ea, şi-a luxat o gleznă şi am lăsat-o pe cărare. Sper să o mai găsim. Ai o lanternă?
  • Da, stai să iau şi o faşă, să-i leg piciorul, zice Ana, în timp ce sfârtecă mâneca unei cămăşi. Din ce parte ai venit?
  • Păi… de-acolo, arată Laurenţia o direcţie imprecisă. Doamne, nu mai ştiu exact de unde am venit. E noapte, nu se mai vede nimic. Cătălinaaa! strigă ea disperată, dar numai vuietul pădurii îi răspunde .

Continuă să strige, un strigăt ce numai o mamă îl poate scoate pentru puiul ei aflat în primejdie, întotdeauna a simţit că e un fel de mamă pentru Cătălina, fetiţa ce a fost văduvită de dragostea mamei adevărate încă de când avea doar câţiva anişori.

  • Daaa! Un răspuns de departe, dar care le arată încotro s-o apuce.

Bucuroasă nevoie mare, Laurenţia urcă muntele, de parcă ar fi dimineaţă, iar ea ar fi odihnită şi gata de o nouă excursie. Ana se ţine după ea, nici nu au nevoie de lanternă, ochii li s-au obişnuit cu întunericul. Cătălina e exact în locul în care o lăsase, doar că acum, când e noapte, arată cu totul altfel. Întâlnirea lor e de-a dreptul impresionantă, fiecare se bucură peste măsură, una că n-a rămas singură noaptea în pădure, iar cealaltă că a fost în stare să aducă ajutoare şi să-şi găsească partenera de joacă din copilărie, prietena pe care a ajutat-o de nenumărate ori de-a lungul timpului, veghind asupra ei ca un adevărat înger păzitor.

Peste puţin timp, cele trei femei sunt din nou la căsuţă, Cătălina cu glezna pusă la loc de Ana cea pricepută, şi care nu pare nebună deloc. Cartofi copți cu moare de varză e cea mai apetisantă cină la care puteau spera cele două tinere, ce stau una lângă alta, ca doi pui de rândunică în cuibul de la marginea streaşinei.

  • Te mai doare?
  • Foarte puţin, dar când mi-a pus glezna la loc, era să fac pe mine de durere. M-a uns cu untură de porc, ai văzut? O căută pe cealaltă salvatoare a ei cu privirea, trimiţându-i un zâmbet mare cât roata carului, cât recunoştinţa ei pe care nu mai ştie în ce fel s-o manifeste. Ana îşi face de lucru cu spălatul vaselor, apoi zice:
  • Ar fi bine ca la noapte să dormiţi aici, piciorul tău nu e gata de drum. Sunteţi prea obosite să mergeţi până în sat, chiar dacă în curând o să vină cineva după voi. După cuptor este loc destul, şi e cald. Eu o să dorm aici după uşă, pe laviţa asta.

Fără prea mari remuşcări că iau locul cel bun de dormit al Anei, cele două prietene se înţeleg dintr-o privire, şi sunt de acord să rămână aici peste noapte. În aceeaşi clipă, nişte bubuituri în uşă le fac să tresară.

  • Femeie, eşti acasă? Deschide uşa! Se aude o voce groasă şi autoritară de afară.
  • Da’ ce ai, de strigi aşa? Nu vezi că am musafiri? Răspunde Ana, brusc ţâfnoasă, în timp ce lasă vederii fetelor un soi de uriaş rural, cu mustăţi şi pălărie de postav. Dând cu ochii de cele două tinere ce stau ca două mirese pe lădoi, după masă, uriaşul devine instantaneu politicos:
  • Bună seara, bine că sunteţi tefere. Varvara m-a trimis să vă caut, vă mai caută şi alţi vecini. Da’ de ce n-aţi coborât mai devreme de pe munte? Că acuma se face seară mai devreme, e toamnă…
  • Prietena mea şi-a luxat glezna, așa că am coborât foarte încet. Noroc cu Ana, care m-a ajutat să o aduc până aici şi a şi doftoricit-o. Am hotărât să dormim aici în noaptea asta, e mai bine să coborâm mâine dimineaţă, pe lumină. Vă rog să-i spuneţi mătuşii Varvara că suntem bine şi că ne pare rău că i-am provocat neplăceri. Aşa îşi încheie Laurenţia speach-ul oficial pentru care se ridicase în picioare, după care se aşează din nou pe lădoi.
  • Da, cred şi io că-i mai bine să dormiţi aici, zice şi Victor, pentru care perspectiva coborârii în sat având după el două orăşence, dintre care una cu glezna luxată, nu era deloc roz. No, atunci io plec, noapte bună, mai zice el, uitându-se în treacăt şi la Ana, care parcă era musafir în propria casă, redevenise timidă şi aproape invizibilă, aşa cum era de obicei. Nu mai zice nimic despre orăşenii ce n-ar trebui să urce singuri pe munte, cu toate că rotiţele creierului lui de pădurean se cam învârt şi-i dau ghes s-o spună. Trage uşa după el, dispărând în noaptea neagră, silueta lui uriaşă se mai zăreşte numai un pic, luminată la colţul ferestrei de luna galbenă, cocoţată în vârful unui brad.

După plecarea lui Victor, fetele se cuibăresc îmbrăţişate după cuptor, n-au mai dormit împreună de o grămadă de  timp, poate de pe vremea când, într-o excursie fiind, tot Laurenţia fusese salvatoarea, Cătălina venea în fugă, urmărită de doi câini de la o stână. Prezenţa de spirit a Laurenţiei fusese şi atunci binevenită, se aplecase jos după un lemn, gest care i-a făcut pe cei doi câini să bată în retragere. Cătălina parcă simte şi acum bătăile nărăvaşe ale inimii ei mititele, şi marea bucurie când a văzut că cei doi câini au fost alungaţi.

Laurenţia respiră uşor şi egal, semn că a adormit, dar Cătălina nu poate lipi genele, toată această zi i-a dat emoţii cât pentru o viaţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a primit vestea bolii   ce-i macină tinereţea, cât de îngrozitor şi de nedrept i s-a părut tot ce i se întâmplă, câte nopţi a stat trează până în zori, făcând planuri  cum să lase ea scrisori fetiţelor pentru fiecare aniversare a lor, până la 18 ani… Acum, se străduieşte să se facă bine, urmează tot felul de tratamente naturiste, dar nu i se mai pare atât de înspăimântătoare plecarea „dincolo” mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, sau decât ar fi normal.

De când a aflat că a avut un frate mai mare ce n-a apucat să meargă nici măcar la şcoală, parcă nu-i mai este atât de greu să se gândească la propria plecare, parcă are pe cineva care s-o aştepte „acolo”, în locul acela dintre vieţi. Nici prin cap nu-i trece că suntem prizonierii unei singure vieţi, pe care dacă n-o trăim după toate preceptele, ne aşteaptă iadul. Ar fi prea trist şi fără sens, atunci unde pleacă cei ce sunt doar nişte copii, ce n-au apucat să guste nicio picătură din viaţă, fie ea dulce sau amară?

Oare ce vom mai afla mâine? Varvara ne-a promis încă o poveste, fu ultimul gând al Cătălinei, înainte ca somnul să o cuprindă şi pe ea în braţele lui voluptoase…

Ziua Arieșului – Epilog

Cred că deja v-am plictisit în exces cu acest subiect, dar nu puteam să nu spun și eu un cuvânt de… la revedere. Cu siguranță nu ADIO, fiindcă abia am făcut un pas mititel spre lumea pe care mi-o doresc și pe care sunt sigură că și voi v-o doriți, dar nu aveți curajul nici să visați la ea, darmite să munciți din greu, pentru a o materializa.

Ziua Arieșului a existat cu adevărat, iar acum, privind în urmă, cea mai uimită sunt eu. Sunt uimită că o idee născută într-o seară și plecată de pe tastatura laptopului meu, a reușit să prindă viață, și încă într-un timp record. Oau! Înseamnă că pot ORICE,  așa cum și fiecare dintre voi poate ORICE!

Mai este însă un mic amănunt, am muncit pe brânci pentru ca această dorință a mea să devină realitate, am asudat și cu mintea și cu trupul, dar, ce mai contează, AM REUȘIT! Noi cu toții, într-un final, am reușit.

Nici nu mă mai plâng de faptul că am scris articole seara târziu ca să vă mențin atenția trează, că, împreună cu d-l Constantin Sicoe, președintele filialei Cluj a Societății Avram Iancu am bătut la ușa fiecărei primării, de la Turda la Arieșeni, că am făcut aproape singură curat la Căminul Cultural din Lupșa, care numai a cămin cultural nu arăta cu două zile înainte de eveniment, că am plantat flori și copăcei în față, ca să arate frumos și lumea să știe (era să zic creadă) că în Lupșa oamenii sunt gospodari…

Am făcut și eu cât m-am priceput și cât m-au ajutat puterile , dar fără voi, cei care ați dat cu adevărat viață ideii mele, n-aș fi reușit nimic. Vă mulțumesc fiecăruia în parte, de la Câmpia Turzii la Arieșeni, pentru fiecare gest, mai mare sau mai mic, făcut pentru curățarea Arieșului. Nu le pot uita pe vajnicele femei din Lupșa, care au copt sute de plăcinte, doar așa, de dragul comunei noastre, care vrea și ea să fie băgată în seamă, măcar din când în când…

M-a felicitat multă lume pentru inițiativă, dar, o vorbă aruncată în vânt, nu are cum să dea roade. Fără munca din spatele ei, rămâne doar… o vorbă aruncată pe aripile vântului, care face vreo două ocoluri prin praful drumului, apoi zboară, fără să prindă vreodată viață. Așa că, dacă vreți să felicitați pe cineva care a avut o inițiativă, cred că mai degrabă determinarea și munca ce au dus la materializarea ei sunt de lăudat, idei are toată lumea, dar voință și determinare, doar câțiva. De aceea se tot cer afară (nu la pipi, afară din țară!) că aici e greu, e rău, că avem conducători…etc.

M-am săturat de toți acești plângăcioși, așa că închei și eu aici, într-o notă cât de cât veselă, sperând că cea de-a doua ediție a Zilei Arieșului să ne găsească pe mai mulți pe baricade și doar babele și moșii să mai stea pe după garduri, la o bârfă mică.

Vă cuprind și vă sărut, voluntari, localnici și iubitori de natură și frumos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Ziua fără niciun nor – de la Buru la Aiud pe jos-32 de km

Duminică, prima zi de octombrie, ceață…

După 12 minute (fix) de așteptare în stația din Lupșa, timp în care încep să mă zgribulesc, apare autobuzul de Cluj, de fapt un microbuz, care afișează și temperatura: 0 grade Celsius. Brrr! Noroc că m-am îmbrăcat ca o varză, adică multistrat. Sunt pregătită pentru orice temperatură, de la 0 la 20, că mai mult nu cred să ”avem în termometre” azi, după exprimarea celor de la meteo; de parcă temperatura e în termometru, nu în mediul ambiant. Mda, nu mă pot abține să nu înțep, dar sper ca cineva să învețe câte ceva din înțepăturile mele…

Să revenim însă la oile noastre, adică la proiectul meu de azi, acela de a merge pe jos de la Buru la Aiud, doar pentru a arăta lumii cât de frumoasă este această zonă și că ea merită să fie inclusă în Camino de Santiago, proiectul care este în atenția Asociației Prietenilor Camino din România.

De fapt, drumul pelerinilor ar fi invers, de la Aiud la Buru și apoi pe Valea Arieșului, dar mie mi-a fost mai ușor să-l parcurg așa, datorită mijloacelor de transport la îndemână.

La ora 10, odată cu ultimele fuioare de ceață ce se destramă pe Arieș, dând impresia că acesta fierbe iar din el ies aburi, cobor la Buru, trec podul și o iau pe valea unui pârâu, despre care un localnic îmi spune că se numește Valea Trascăului.

Drumul este foarte bun, asfaltat ca-n palmă, o brumă groasă acoperă iarba de pe malul pârâului, dar soarele e din ce în ce mai puternic, astfel că, după 5-6 kilometri, nici urmă de brumă, iar eu ajung la ultimul strat de haine de care mă mai pot debarasa.

Toată natura palpită, păsările cântă cu foc (cele care au mai rămas pe aici), pădurea începe să se îmbrace în culori de toamnă, în aer e atâta pace, încât simți că nu poate fi o altă zi, decât duminică.

Din depărtare, se aude la început ca un vuiet ce se lovește de versanții printre care  urc pe o pantă destul de lină, apoi tot mai aproape, vocea tunătoare a unui preot, care ține o predică la mănăstirea pe care o las pe stânga drumului, impunătoare și plină de lume îmi închipui, după numărul mașinilor din parcare.

După încă 300 de metri, altă mănăstire, de data aceasta tăcută. O măicuță îmi explică misterul, la prima mănăstire este hram, toată lumea este acolo…

Locuri de cazare sunt foarte multe în această zonă, la fel și o mulțime de cabane și vile particulare.

Ajung în prima localitate: Râmetea. Zău că parcă aș fi pe Camino, e foarte asemănătoare cu cele spaniole, iar cine vrea să mă contrazică, nu are decât. Eu rămân la impresia mea. E o localitate locuită de unguri și de români, bisericile fiind peste drum una de alta, fiecare vrând să fie mai ceva decât cealaltă. Trotuarul este proaspăt măturat, două izvoare captate pentru uzul trecătorilor, frumos, frumos.

Muzeul etnografic și un minibazar cu suveniruri, întregesc peisajul în mod firesc.

Părăsesc Râmetea cu avânt, îmi place foarte mult acest Camino prin România, iar spiritul Camino simt că e aici, cu mine.

Pe partea stângă, un masiv muntos extrem de pitoresc mă însoțește și va fi cu mine până dincolo de Colțești, următoarea localitate.

O șosea străjuită de nuci mă așteaptă, nuci din care mă înfrupt și eu din greu, sunt o mulțime căzute pe șosea.

Colțești e din nou o localitate cu două biserici, pe stânga se mai văd munții, iar în dreapta, printre case, Cetatea Colțești se vede nu prea departe, dar, din păcate, timpul nu-mi permite să o vizitez.

Nucii de pe marginea drumului se termină, iar în depărtare, se zăresc Cheile Vălișoarei… Trebuie să ajung întâi la Vălișoara, aș scurta un pic traseul, dar nu văd niciun drum peste câmp, așa că urmez asfaltul… Un câine ciobănesc, mare și bătrân, mă privește o clipă, apoi se urnește din șosea, plecând aiurea, printre tufișuri.

Vălișoara e și ea o localitate frumoasă, cu o mulțime de case de vacanță, la ieșirea spre chei. Un măr darnic îmi lasă și mie două mere nu prea coapte, dar cu gust adevărat, apoi, intru în chei…

Am mai trecut pe aici cu mașina, dar nu se compară senzația de acum, cu aceea din fuga mașinii. Parcă m-am întors în copilărie, iar basmele au înviat din nou, am ajuns pe tărâmul uriașilor, pe care-i aștept să apară dintr-o clipă în alta, aruncând sau rostogolind stânci uriașe unul spre celălalt. Pentru a-mi confirma că am ajuns într-o poveste, pe dreapta, sus pe munte, apare „Castelul Cavalerilor”, misterios și plin de povești cu zâne și feți frumoși…

E deja destul de târziu după masă, soarele în curând va dispărea după coama muntelui, totuși reușesc să mai fac câteva fotografii…

Gata, am ieșit din chei, drumul coboară acum, mă simt ușoară ca o pasăre în zbor, în depărtare se vede o altă localitate, iar orizontul se deschide, e soare, niciun nor nu murdărește fața minunatului cer de toamnă.

Mai trec prin câteva localități în care oamenii au ieșit pe la porți, pentru a se mai bucura de soarele unei după-amieze călduțe de toamnă.

În continuare, voi lăsa doar pozele să vorbească despre călătoria mea.

Iar dacă cineva îndrăznește să spună că în Spania e mai frumos… are de-a face cu mine:

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

PS Se cam observă diferența între prima și ultima poză, nu?