Articol reprezentativ

Terapia Bowen la distanță – 14.05.2020

Azi la ora 20 va fi ultima ședință de terapie Bowen la distanță, pro-bono. Puteți participa toți cei care doriți.

În timpul acestei stări de urgență, am constatat că terapia Bowen funcționează la mii de kilometri, așa că acum, am pacienți din întreaga Europă. Aștept cu interes celelalte continente. (Glumeam).

De săptămâna viitoare, voi face ședințele de Bowen la distanță doar pentru cei care mă contactează, personalizat pentru fiecare persoană în parte, în funcție de ceea ce are nevoie fiecare.

Bucurati-vă de această ședință!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

ADIO, OPULENȚĂ!

Coronavirusul ăsta ne-a lovit urât. Dar, părerea mea sinceră, este că meritam; cu vârf și îndesat. Da, știu, stăm în casă, am făcut curat în dulapuri de cel puțin 5 (cinci) ori, am recitit cărți de care nici nu ne mai aduceam aminte, am luat la rând toți foștii colegi, de care ni s-a făcut cumplit de dor, nu ne mai vedem copiii și nepoții decât pe laptop, dar… toate astea vor trece.

Ar mai fi însă un lucru care ar fi bine să ne treacă și anume snobismul și fuga după opulență. Măi, da ce concedii, măi, da ce nunți, majorate, botezuri, înmormântări mai făceam, vă amintiți?

Parcă toată lumea era la întrecere cu toată lumea, care face cea mai cocoțată nuntă, ce cai verzi pe pereți să mai inventezi, domnule?, de la fântâna de ciocolată, la barul cu băuturi exotice, sau la cel cu fructe, dulciurile simandicoase și felurile de mâncare cât mai excentrice, până la artiștii care-ți cer câștigul tău pe-o lună pentru o oră de ”prestație”, toate s-au văzut. Mirii își storceau mințile să găsească ceva în plus, părinții se priveau îngrijorați, dar mai scoteau de prin buzunare cât să le facă ”pofta” copilașilor… Lasă, că odată-i nuntă!

Bun, asta era nunta. Apoi, după nuntă, botezul… care era tot un fel de nuntă, da o țâră mai mică. Cel mai nefericit din toată adunarea aceea era, bineînțeles, botezatul, care nu înțelegea în ruptul capului de ce lumea lui (sau a ei) s-a întors cu susul în jos.

Ei, dar ce să vezi, a apărut moda majoratelor, cu mare tam-tam! Părinții oftau, da plăteau! Ce puii mei, că doar n-om fi mai prejos decât…!

Iar cum nu este lucru fără de sfârșit, se mai sfârșea și câte o viață, iar înmormântarea era urmată neapărat de o masă cu trei feluri de mâncare, băutură, suc, iar ca să nu uite oamenii la ce au venit, mai primeau și-un colăcuț, să fie de sufletul mortului!

Și am ajuns la parastase… da, că și astea au devenit opulente! Pe vremuri, te duceai cu parastasul și cu sticla de vin la biserică, preotul făcea slujba, apoi plecai frumos acasă… Ei, dar acum se schimbase kalimera, nu conta de câți ani plecase defunctul, era musai să comanzi colaci și cozonaci ca la înmormântare, suc, vin și țuică, iar unii chiar dădeau mese la restaurant. Stai să vezi, că dacă se nimereau mai multe parastase, la ieșirea din biserică te trăgeau bieții oameni de mânecă, să iei și de la ei, că doar n-or merge cu pomana acasă…

Mda, lumea era buiacă rău, despre concedii nu vă mai spun, că știți și singuri.

Ei ș-acum, un virus mititel ne făcu pe toți să stăm acasă, hainele de firmă se învechesc în dulap, iar noi ne războim cu amintirile, că de planuri, nu prea avem chef.

Dar eu zic că starea aceasta în care ne-a adus spurcatul de virus ar trebui să ne dea de gândit, iar în viitor, când vrem să aruncăm banii pe fereastră, mai bine să-i îndreptăm către un act de caritate. Degeaba îi dai sătulului, că tot nu va crede flămândului. Așa cum nici sănătosul nu-l poate înțelege pe cel bolnav.

Să fiți sănătoși! Aveți grijă la hainele de fițe, mai aerisiți-le, să nu facă molii, doamne ferește!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ce este un critic literar?

Încă de pe vremea liceului, m-am tot întrebat care o fi rolul criticilor literari în viața literară și, mai ales, cum ajunge cineva critic literar?

Sunt foarte mulți ani de atunci, însă eu am rămas la aceeași părere și anume că acești critici literari sunt un fel de politicieni. Cum am ajuns la această concluzie? Foarte simplu: de obicei, în politică intră cei ce nu prea se pricep la nimic, adică nu au o profesie care să le placă și din care să scoată destui bani. Atunci, hop și ei în politică, unde bineînțeles la început ești nevoit să cotizezi zdravăn pentru a fi pe un loc fruntaș pe listă la alegeri, dar pe urmă, trai nineacă pe banii babacului, sau mai bine zis pe banii noștri, ai contribuabililor, care n-am fost destul de ”isteți” pentru a mulge la vaca politichiei…

Cam așa e și cu critica literară. N-am înțeles niciodată de ce în manualul de literatura română erau pagini întregi pe care trebuia să le memorezi, în care ți se explica ce sentimente trebuie să-ți trezească nu știu care poezie, sau ce-a vrut să spună poetul, sau dramaturgul, sau prozatorul, când zicea nu știu ce. Sincer, chiar dacă le-am citit, n-am fost în stare să le țin minte niciodată, mai ales după ce am observat că dacă spun versuri și citate pe de rost iau 10, iar dacă spun ce-mi trece mie prin cap, iau 9.

Sunt foarte curioasă câți elevi care au absolvit liceul își mai amintesc de vreo analiză literară? Sunt sigură că fiecare-și amintește de cărțile care i-au plăcut, cu care a rezonat și pe care le poartă în suflet, dar atât. Sentimentele pe care musai trebuia să ni le stârnească o anumită creație literară, sau că ea se încadrează în nu știu care curent literar, că cineva a zis despre autor diverse chestii, nu mai ține minte nimenea.

Da, veți spune că ține de cultura generală ca să știi anumite lucruri, dar eu tot nu înțeleg cum unii pot trăi deoarece scriu despre alții care au scris, fiindcă ei, din capul lor, nu pot scrie nimic….

Mda, acum probabil, unii-mi vor sări în cap, iar alții-mi vor arunca mănușa… Stați liniștiți, nu voi păți nimic, vocea mea nu e atât de importantă, încât să zguduie vreun zid; nici măcar un gard din lemn.

Totuși, nu pot încheia înainte de a spune că critica literară e totuși o căpușă ce trăiește pe spatele celor care muncesc cu adevărat. Și o spun din experiență proprie, atunci când scrii, dai frâu liber propriilor sentimente și nu-ți pasă ce va crede cel care citește. De fapt, fiecare scrie pentru el. Dacă ai scrie pentru ceilalți, ar ieși o varză, fiindcă ar trebui să fii atent să nu superi pe cutare, sau să nu-i pice greu lui cutărescu.

Eu fiind prea mică pentru a fi băgată în seamă, pot spune tot ce-mi trece prin cap și credeți-mă, e un sentiment foarte plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Mirare

Credeam că ești aici, lângă mine și că vei fi mereu… O fluturare de mână, asemeni aripii rănite a unui porumbel dolofan, venit de nicăieri și plecat niciunde, mi-a confirmat că nimic nu este sigur, că viața se poate întrerupe brusc, uneori la o vârstă la care chiar și preotului îi stau cuvintele în gât, când trebuie să cânte prohodul…

Ce ciudat, ne plimbam mereu pe aceeași stradă, dar întotdeauna pe trotuare diferite.

Tu erai tot timpul înconjurat de fete tinere, cu flori în mână, iar eu vă priveam geloasă de la fereastra care dădea spre inima ta, dar pe care n-ai deschis-o niciodată, preferând plimbatul acela fără noimă și fără rost, prin inimile rănite de alții, dar pe care nu erai în stare nici să le vindeci, nici să le lași să zburde pe imensa câmpie a iubirii…

Și-atunci, dintr-o dată, am devenit înțeleaptă. Nu-mi mai pasă de plimbările tale furișate la miez de noapte, nu-mi mai pasă de florile ofilite din toate vazele roz din casa mea… Am descoperit că toată acea fatalitate care mă împingea irezistibil spre tine s-a ofilit și ea, asemeni trandafirilor galbeni ce mă făceau să lăcrimez de fiecare dată când îi culegeam, cu spinii lor care știu atât de bine să-ți sfâșie carnea… și inima … și sufletul.

Acum ești aici, dar nu-mi mai pasă, tot ceea ce-mi doresc este să poți simți și tu, măcar o dată, cum e să alergi după o fantomă gri, care părăsește încet orașul, fără să privească nici măcar o dată în urmă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Învierea în anul 2020

Știam că anul acesta va fi diferit… Dar nu-mi închipuiam că va fi atât de diferit de ceilalți ani, în care normalitatea era ca la ora 12 din noapte să te îndrepți spre biserică, pentru a asista la slujba de Înviere, devenită oarecum banală, făcea parte din monotonia vieții de zi cu zi.

Nu toată lumea mergea la această slujbă, au fost mai mulți ani în care nici eu n-am participat, fiind frântă după o zi de muncă, în care încercam să fac ca totul să fie perfect: casa să strălucească de curățenie, mâncarea de sărbătoare să fie multă și bună…

Cred că așa ca mine făceau majoritatea gospodinelor, uitând uneori că Paștile sunt despre cu totul altceva, nu despre mare curățenie în case și mâncare îndestulătoare pentru o stradă întreagă…

Mergeam la slujbă cu ochii cârpiți de somn, mai ales pe vremuri, când la țară aceasta se celebra dimineața la 4. Acolo, lume multă, mulți veniți doar de Paști acasă, așa că pupăturile și îmbrățișările erau inevitabile, oamenii se bucurau de revedere, iar o rumoare dată de șoaptele oamenilor ce-și împărtășeau unii altora impresii se insinua peste cuvintele preotului și cântecele corului. NU, oamenii nu cântau, habar n-am de ce. De fiecare dată mie îmi plăcea să cânt, parcă așa eram mai aproape de ceea ce se întâmpla acolo, mai aproape de Iisus și de minunata veste că a înviat.

Apoi, urma înconjurul bisericii, moment în care femeile mai în vârstă erau susținute de membrii mai tineri ai familiei, drumul era destul de accidentat și mai trebuia și să ocolești sau să treci de-a dreptul peste mormintele aflate lângă biserică. Fiecare era preocupat de propria persoană, având grijă să nu se împiedice și să nu i se stingă lumânarea. toată procesiunea transformându-se într-un fel de competiție sportivă, cei de la coadă fiind nevoiți, la un moment dat, să alerge, ca să participe la intrarea în biserică.

Aseară însă, a fost altfel… cu totul și cu totul înălțător… Ce-i drept, am șansa de a locui foarte aproape de biserică, așa că din curte se aude de parcă ai fi acolo, prezent. Am aprins o lumânare și am ieșit în întunericul nopții… Clopotele de la cele două biserici sunau îngeresc, aproape că-ți dădeau lacrimile. Era cumva, așa, o atmosferă sfântă, pe care n-am simțit-o când mă aflam în mijlocul oamenilor, fiecare cu preocupările lui. Eram doar eu și Dumnezeu, nimic nu-mi perturba comuniunea, era ca și când aș fi rămas ultimul muritor de pe Pământ, dar simțeam din plin că nu sunt singură. Am cântat și am spus ADEVĂRAT A ÎNVIAT! după voia inimii, n-a fost nimeni care să mă privească mirat .

La un moment dat, l-am simțit pe Iisus, acolo, deasupra, în veșmântul lui sclipitor de alb, privind cu drag la ceea ce se petrecea la picioarele lui și am simțit că ne iubește pe toți la fel, indiferent dacă mergem la biserică frecvent sau ne rugăm sau medităm acasă, dacă credem cu adevărat sau păstrăm doar niște obiceiuri moștenite din străbuni, dacă suntem cinstiți sau hoți, alcoolici, criminali sau preoți îmbrăcați în aur.

Pentru prima dată de când mă știu, am fost mirată când slujba s-a încheiat, am dus lumina în casă și am lăsat-o să mai ardă, pentru sufletele celor care au plecat de lângă noi. A fost doar o lumânare pe care am aprins-o eu, cu un sărăcăcios chibrit, dar pentru mine a fost la fel de sfântă precum aceea transportată cu avionul și cu multă cheltuială, de la Mormântul Sfânt.

CRISTOS A ÎNVIAT!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… banală păcătoasă

Articol reprezentativ

Aviles -Soto de Luina

Deoarece vremea e de stat în casă, vă ofer  un alt capitol din cartea Love story pe Camino de Santiago, care sper să vadă ”lumina tiparului” după ce ieșim din această perioadă stranie.

Capitolul al XXVIII-lea

Aviles – Soto de Luina

        „Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar oarecum veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi care mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit părăsesc orașul când deja se lumina de ziuă, nu e deloc o localitate mică, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini,or fi la muncă, ori stau şi mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

    Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui ritmul meu i se pare prea lent, aşa că ne luăm rămas bun, pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung  într-un alt orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost în România, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

    Acum, stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

    Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

    Ajung la Soto del Barco, o localitate micuţă, cocoţată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar şi servit de o barmaniţă drăguţă, care  alături de o salată şi o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmaniţa), mi-a inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

    La ieşirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orăşelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuţi de vreo două tinereţi, dar foarte bine dispuşi şi păstrând o alură sportivă, în ciuda vârstei. Sunt genul de oameni care te face să-ţi spui: „ Vreau şi eu să arăt aşa, când voi fi de vârsta lor!” Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

   După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, aşa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi,  ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, doar eu singură mă mai lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torenţială şi cât nu ţi se îmbibă hainele şi de jos în sus.

    Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau câteva minute pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă şi mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgeţile, aşa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferenţă de altitudine de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiţi şi supăraţi, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

    O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aş putea deveni. După ce trec pe lângă nişte tufişuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o maşină  opreşte exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbeşti apa-ţi va inunda gura; îl întreb totuşi pe şofer câţi kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung şi unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

    Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o maşină cu două locuri, în spate e pentru marfă) şi să urc în maşină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toţi, dar toţi kilometrii pe jos, iar acum, am impresia că trişez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul şi să urc în maşină, la căldură. Mă gândesc că aşa o şansă nu primeşte oricine, poate e un semn divin, aşa că fac manevrele necesare şi mă trezesc pasager, în loc de pelerin…Ba chiar i-am făcut şi o poză binefăcătorului meu, aşa, pentru aducere-aminte.

    Călătoria a durat foarte puţin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puţin două ore. M-a lăsat la doi paşi de albergue, unde suedezul ajunsese deja şi mă priveşte contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar şi pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalţi pelerini la bar, pentru ştampila pe credenţial şi pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, care vine prin ploaia ce dă semne că se va opri curând ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, aşa că o mică diversiune, cu maşina, nu e mare lucru.

    La bar, un cuplu în vârstă, un moş şi-o babă, bine ameţiţi, joacă păcănele. Se mişcă aidoma unor păpuşi al căror mecanism s-a stricat, aplecându-se periculos de mult unul spre celălalt, pentru a se redresa în ultima clipă. Privindu-i, îmi închipui cum arătau acum 50 de ani, când erau în floarea vârstei şi precis nu pierdeau vremea la bar, ziua în amiaza mare. Ce feste ne joacă viaţa, din nişte tineri falnici, ne transformă în moşi jalnici, a căror singură distracţie se rezumă la jocurile mecanice dintr-un bar uitat de lume şi la alcoolul care are rol de anestezic, ne face să uităm de toate câte le-am pierdut şi, mai ales, ne ajută să trecem de ziua de azi, spre cea de mâine…  Încerc să le fac o poză, dar nu reuşeşte prea grozav.

    Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate, iar mâine, iar voi avea extragreutăţi de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună la care am participat şi eu, cu mâncarea tocmai achiziţionată.

    Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aş fi ajuns, dacă mai trebuia să mărşăluiesc încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când e ora la care toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, gândindu-ne la o zi caldă, în care ne doream un duş rece. Brrr! Ce bine ar fi să fii şi tu aici, precis ai spune un banc şi ne-am încălzi râzând…Din păcate nu sunt pături, aşa că trebuie să ne mulţumim doar cu sacul de dormit. Sper ca Mihaela, românca ce avea drept rucsac o chestie pătrăţoasă şi nici urmă de sac de dormit, să se fi dotat între timp cum trebuie, altfel, n-o văd bine, nu cred că rezistă unei asemenea nopţi şi într-un albergue ca acesta, fără sac de dormit.

Noapte bună, îţi urează peregrina Dafina”

    Toată lumea doarme, iar luna, ieşită de după un nor somnoros, le luminează feţele obosite şi mulţumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulţumiţi cu toţii, au ajuns cu un pas mai aproape de ţelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranţă, la capătul lui, vor fi cu toţii pelerini.

    Unii dintre ei se gândesc la personajul ce-i vizitase spre seară, dându-le pliante cu o variantă nouă de Camino, care promitea să-i ducă prin locuri foarte pitoreşti şi să nu lungească drumul prea mult. După o zi petrecută prin ploaie, fiecare ar dori ca mâine să fie mai uşor, să aibă soare, să găsească un bar cu cafea bună… Noapte bună!

Articol reprezentativ

Cine-a pus cârciuma-n drum…

Ei, acum că toate (sau aproape toate cârciumile s-au golit, că toată (sau aproape toată) lumea stă acasă, firește, cu excepția celor obligați să muncească în continuare și a inconștienților care tot în continuare cred că pe ei virusul ăsta, sau arma asta biologică, sau ce-o fi, îi ocolește în mod strategic, televizorul (și internetul) a rămas sursa noastră de informare și de legătură cu lumea.

E bine și așa, s-ar putea să fie mai rău, după cum scriam zilele trecute, aici.

Să fim însă încrezători în soarta noastră bună și în cei care luptă ”în linia I” pentru a ne salva de inamicul invizibil. Partea proastă însă este că trebuie să ne salveze și de unii conaționali al noștri, care cu nonșalanță își plimbă fundurile și lanțurile bune de legat câinele prin localități mai mici, punând în pericol sănătatea celorlalți cetățeni.

La început, m-am înfuriat, așa cum probabil ați făcut majoritatea dintre dumneavoastră, apoi, la o privire mai atentă asupra fenomenului, mi-am dat seama că acești oameni doar atâta pricep, nu-i duce mintea mai mult, iar în creierul lor cel mic nu încap mai mult de două idei deodată. Singura metodă care funcționează este cea drastică, cea care-i obligă să stea naibii în casă și să nu se mai plângă atât, de orice. Am impresia că nici măcar sentimentul de frică nu le este cunoscut, care se dezvoltă în creier după vârsta de un an. Să înțeleg deci că au rămas la acea putere de înțelegere? În consecință, degeaba ne supărăm pe ei, sunt doar niște adulți cu minte de copii mici.

Să sperăm (oricum, asta știm să facem cel mai bine) că până la urmă acest război va avea cât mai puține victime și că fiecare va avea ceva de învățat de aici, chiar și cei cu creiere de găină.

Dacă aveți impresia că am folosit cuvinte prea dure, aveți dreptate. Exact aceasta a fost intenția mea, poate doar o scuturătură bună îi trezește pe unii la realitate.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Dragă cititorule din China…

Cei care au un blog, știu că există posibilitatea de a vedea câte persoane îți citesc articolele și din ce țară sunt acele persoane.

E adevărat, unii ajung în mod accidental pe un site, vi s-a întâmplat și d-vs. să dați căutare după un cuvânt sau o expresie și să ajungeți în locuri care nu răspund căutării, așa că vă continuați activitatea, în altă parte.

Așa m-am gândit și eu când am văzut că cineva din China a ajuns (în mod accidental, mi-am zis eu) pe blogul meu.

Dar am văzut că a ajuns și azi și mâine, mă rog, o perioadă de timp, măcar la câteva zile, aveam un cititor (sau o cititoare) din China.

Cu siguranță este român, nu cred că vreun chinez se uita la poze pe blogul meu. Mă obișnuisem cu acel cititor (cititoare), dar, la un moment dat, a renunțat, iar eu am intrat la idei.

Mă gândeam cu groază că s-o fi îmbolnăvit, că nu are pe nimeni cu care să vorbească acolo, că i-o fi greu, că… Nu știu cum ar fi dacă eu aș fi într-o asemenea situație, departe de casă, de prieteni și de rude, păstrând legătura cu țara doar cu ajutorul internetului.

Așa că, te implor, dragă cititorule din China, dă-mi un semn că ești bine, ca să fiu liniștită!

Vă doresc multă sănătate tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă dau vești bune.

Manuela Sanda Băcăoanu (nu știu cum ar suna numele meu în chineză)

Articol reprezentativ

Taina mulțumirii

Aveam vreo 7-8 ani când am citit această carte, cu un nume minunat: ”TAINA MULȚUMIRII”. Cert este că m-a marcat foarte mult, îmi amintesc de învățăturile ei cu drag, chiar și după atâția ani. Am avut norocul să citesc probabil prima ediție în limba română, din anul 1912.

Nu-mi amintesc numele autoarei, dar știu că eroina acestei cărți este o fetiță, cu numele de Polyana. Mama ei moare când ea era foarte mică,așa că tatăl, preot, o duce la sora mamei, care era o femeie trecută de prima tinerețe, ranchiunoasă și plină de hachițe.

Lecțiile pe care Polyana i le dă mătușii ei sunt lecții pentru noi toți, este absolut incredibil cum tatăl ei o învățase să fie mulțumită oricând, indiferent de situația prin care trece.

Îi povestește mătușii cum, la Crăciunul precedent, primise un cadou de la o societate de binefacere, aștepta cu nerăbdare să vadă ce va fi în coletul ei. Când l-a deschis, decepția a fost imensă, în cutie erau o pereche de cârje pentru copii. Tatăl ei, un om foarte înțelept, i-a spus că are totuși un motiv de mulțumire, deoarece nu are nevoie de acele cârje, este un copil sănătos

Mai țin minte o întâmplare, mătușa Poly îi ducea în fiecare miercuri mâncare unei femei țintuite la pat, iar când a apărut Polyana, i-a revenit ei această misiune. Erau trei meniuri pe care bucătăreasa mătușii Poly le gătea pe rând, pentru suferindă. Boala și singurătatea făcuseră și din această femeie o ființă nesuferită, de aceea de câte ori primea un fel de mâncare, își exprima nemulțumirea, spunând că ea ar fi preferat unul dintre celelalte două.

Văzând că n-o poate mulțumi nicidecum pe femeia cârcotașă, Polyana a rugat-o pe bucătăreasă ca într-o zi să gătească din fiecare fel, câte puțin. Zis și făcut! I-a prezentat primul fel, iar când femeia s-a exprimat că mai bine era unul din celelalte două, i l-a dat și pe acela,apoi, când bolnava, surprinsă în primul moment, a zis că totuși, de cel de-al treilea fel i-ar fi mai poftă, Polyana i l-a pus, triumfătoare, dinainte.

Văzând felul în care a reacționat fetița la nemulțumirile ei, bolnava și-a dat seama cât de urâcioasă era cu toți cei care voiau s-o ajute. I-a fost rușine și i-a părut rău pentru purtarea ei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei cu care Polyana avea vreo interacțiune.

Este o poveste pentru copii și adulți, este o poveste despre felul în care ar trebui să ne trăim viața, fiind mulțumiți cu ceea ce avem și conștientizând că, de fapt, avem chiar mai mult decât merităm.

Să fim mulțumiți și mulțumitori pentru tot ce viața ne trimite, deoarece primim întotdeauna doar lecțiile de care avem nevoie.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Articol reprezentativ

Vin românii, vin acasă, vin… vin acasă, vin…!

 Acest titlu l-am obținut parafrazând cunoscutul cântec care spune: ” Vin românii, vin la Alba vin, vin la Alba vin!”

   În zilele acestea care au trecut peste noi de curând, am trecut cu toții prin toată gama de emoții și sentimente, de la spaima paroxistică vis-a vis de invizibilul virus, până la ura adâncă îndreptată asupra românilor care au fost nevoiți din nou să-și ia lumea-n cap, de astă dată pe drumul întoarcerii acasă.

   Am văzut de toate: un virus greu de ținut în frâu, decese pe bandă rulantă, teoria conspirației mai bine sau mai puțin bine argumentată, oameni responsabili care stau în casă și oameni dezinhibați și relaxați, care nu au catadixit să-și schimbe obiceiurile de dragul pandemiei.

   Nu mai dau amănunte, fiindcă știu că tuturor vă este capul plin de ultimele evenimente și întâmplări, care de care mai macabre.

    Ceea ce aș dori să remarc eu, este faptul că românii nu se dezmint, adică dacă până acum eram împărțiți în două tabere: noi (cei rămași acasă) și diaspora, acum, diaspora s-a splitat, îi avem pe cei care au rămas în țările care i-au adoptat, versus cei care s-au întors disperați acasă, nemaigăsind mijloace de trai în afara țării, din diverse motive: și-au pierdut locurile de muncă, familiile le sunt în România, mă rog nu sunt eu în măsură să-i judec și nici n-o fac.

DAR, căci aici există un mare DAR, felul în care s-au comportat un mare număr dintre cei reîntorși, mă face să-mi fie rușine că sunt concetățenii mei. Păi bine, omule, ai venit dintr-un focar de infecție, iar tu declari că vii din altă parte? De ce? Că ți-e frică de carantină? Dar când o să duci cadou de Paști familiei tale acest virus, iar în loc de sărbătoare, o  să ai înmormântare în familie, va fi bine?

   Nu mai comentez acum faptul că era mult mai bine să fie duși cu toții într-un singur loc (în hotelurile de pe litoral zicea cineva), să stea în condiții bune, dar  să fie păziți, că nu moare nimeni două săptămâni în carantină!!!

    Acum, că faptul este consumat, că avem stare de urgență și ordonanță militară, probabil că nu mai are rost să dăm vina pe nimeni, dar nu mă pot abține să nu le zic vreo două și celor care ieri erau la picnic,  se călcau pe picioare pe la biserici, sau ca să vadă icoane făcătoare de minuni sau se relaxau senini în parc, de parcă toată lumea era a lor. Atâta egoism transpare din toate aceste acțiuni, că ți se face rău!

 Am văzut în câteva zile tot ce poate fi mai josnic în om. Dacă spui ceva la adresa preoților care dau împărtășania cu aceeași linguriță tuturor enoriașilor, vine imediat un ”credincios” care te înjură de toți sfinții și  coboară cerul asupra ta, de necredincios ce ești. Mă întreb cum s-ar simți intubat, singur și fără nicio speranță… Mă întreb.

Dacă este voia lui Dumnezeu să se întâmple aceste lucruri, să nu uităm că tot El ne-a dat liberul arbitru, ne-a lăsat puterea de a judeca ce este bine și ce nu, pentru noi înșine și pentru cei din jur.

   Să aveți o noapte liniștită, fără fantome și fără gânduri suicidare!

În fond , CE VA FI, VA FI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

Articol reprezentativ

Visul

Azi dimineaţă m-am trezit fix la ora 6,04, după cum arăta  ceasul cu afişaj electronic mare, ca să-l pot vedea şi eu de la distanţă. Cum era încă prea devreme după umila mea părere, am decis să mai dorm „un pic”, câteva minuţele acolo, că n-o să se facă gaură în cer dacă mai lenevesc vreo 5 minute…

Am adormit instantaneu, iar cele 5 minute s-au dilatat şi s-au tot dilatat, poate mă prindea amiaza în pat, dacă fiica mea nu bătea la uşă, anunţându-mă că e fix ora… 7,25. Cum lucrez de la 7,30, aveam exact 5 minute (alea pe care le dormisem în plus) pentru a-mi face toaleta şi a ajunge (prin teleportare, bineînţeles), la serviciu.

Cobor buimacă din pat, moment în care îmi dau seama că visam ceva foarte intens, în momentul în care am fost trezită. În primul moment totul e învăluit în ceaţă, pentru ca, mai apoi, să-mi amintesc subit că, în visul meu, eram într-o mare sală de conferinţe, eu fiind cea care vorbea despre diferite metode de însănătoşire, cu ajutorul terapiilor complementare. Se spune că, în vis, ne îndeplinim dorinţe pe care nu am fost în stare să le ducem la îndeplinire în viaţa reală. E un fel de defulare, mintea îţi oferă satisfacţii pe care nu le-ai avut niciodată cu adevărat, dar în vis, totul pare foarte real.

Chiar cochetam la un moment dat cu ideea de a ţine conferinţe pe diverse teme, dar nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi îndeplini această dorinţă, aşa că, mintea mea, care s-ar părea că nu uită nimic, s-a gândit să-mi ofere satisfacţia de a face acest lucru, măcar în vis.

Aşa cum spuneam, totul părea incredibil de real, chiar faptul că, la un moment dat, o doamnă foarte slabă, îmbrăcată în verde, s-a ridicat oarecum nemulţumită (probabil de cele auzite) şi s-a îndreptat spre uşă, iar când cineva din staful meu a vrut să-i ofere o carte de vizită (a mea, presupun) dar văzând despre cine este vorba, doamna s-a îndepărtat dispreţuitoare… Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare, nu-mi dădeam seama din ce cauză eram tratată cu atâta dispreţ de către o necunoscută, în sală încep să se audă murmure surde, simt că pierd controlul asupra audienţei, aşa că, în ultimul moment, îmi vine o idee (era să zic „genială”, dar acum e „genial” şi să mergi până la toneta din colţ, ca să-ţi cumperi o bere) salvatoare…

Arunc o privire binevoitoare către toţi privitorii, invitându-i ca la plecare să vină fiecare să ridice câte un vaucher pentru o şedinţă de terapie Bowen gratuită, la cabinetul meu. Instantaneu s-a făcut linişte, iar doamna care se afla deja cu mâna pe clanţa uşii, a făcut un gest de a se întoarce înapoi, la locul pe care cu puţin timp în urmă îl părăsise foarte supărată, habar nu am de ce.

Cu toată nonşalanţa de care sunt în stare şi cu un gest destul de teatral (după opinia mea de acum, când nu mai dorm), i-am spus că nu e nevoie să se întoarcă, e mai bine să plece, dacă oricum avea ceva mai bun de făcut, decât să asculte până la capăt ce am de spus. Cu o mutră decepţionată, femeia a părăsit încăperea, moment în care bătaia în uşă a fiicei mele m-a salvat de oferirea a vreo două sute de şedinţe Bowen gratuite…

Dragă doamnă în verde, te rog să mă ierţi că am fost rea cu tine, chiar şi numai în vis. Uneori reacţionăm interesant (ca să mă exprim eufemistic) la stimulii externi, parcă altcineva ne conduce, spunem şi facem lucruri care pe urmă ni se par stupide, sau măcar nepotrivite cu situaţia dată. Dacă mai vii în visul meu, să ştii că ai o şedinţă Bowen gratuită… tot în vis, bineînţeles.

Ei, cam asta despre visul meu… Să aveţi nopţi cu lună şi vise împlinite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Avalanșa de minciuni

N-am prea scris despre pandemia pricinuită de coronavirusul care ne-a dat tuturor viețile peste cap, dar acum, când s-ar părea că ne vom întoarce la o oarecare normalitate, vreau să vă întreb ce credeți despre tot ceea ce s-a întâmplat.

Unii sunt convinși că este o conspirație mondială, alții îi cred proști pe primii, deoarece s-ar părea că mai marii lumii nu mai pot de dragul nostru și luptă din răsputeri pentru a ne menține pe toți în viață, indiferent de faptul că producem ceva,  doar consumăm, sau suntem de-a dreptul întreținuți de către societate.

Teoria cu marile companii farmaceutice care trăiesc pe spinarea noastră, mi se pare, totuși, cam adevărată…

Parcă toată această perioadă a fost un fel de traversare a unei punți, care, din loc în loc, mai are și câte o gaură, aviz celor neatenți, s-ar putea să facă o baie rece, sau și mai rău, să se înece, uneori tocmai la mal.

Am văzut fotografii înfricoșătoare, cu pacienți goi, îmbrăcați doar cu scutec, sedați și legați de mașinăria care, vezi doamne, îi menținea în viață. Ți se face părul măciucă, atunci când vezi asemenea imagini, ai face orice pentru a nu ajunge acolo… Oricum, spaima s-a instaurat pe întregul Pământ, oamenii respectă niște reguli (ceea ce nu e rău deloc), alții își bat joc de ele, fiecare cum simte și cum îl duce capul.

După ce sute de mii de oameni au murit la nivel global, am aflat și noi cu stupoare că, de fapt, cauza deceselor era cu totul alta decât aceea care se credea, că de fapt, problema nu este una respiratorie, că pacienții grav afectați de boală fac cheaguri, tromboze, care le grăbesc sfârșitul. Oribil! Deci au pus la ventilator sute de mii de oameni care au murit din cu totul alte cauze, toată omenirea s-a luptat pe ventilatoare, când, de fapt, trebuia să li se administreze alt tip de medicamente.

Cel mai ciudat lucru este că O.M.S.  a interzis autopsiile celor decedați (sau așa se spune) . DE CE, OARE?  Toată lumea era de acord că este o boală nouă, necunoscută, dar, pe de altă parte, nu faci autopsii? Atunci, cum poți afla ce se întâmplă în corpul unui bolnav și cum poți lupta cu ea? Pare incredibil, dar, s-ar părea că acesta este adevărul. COVID 19 este o boală nouă, ale cărei caracteristici nu le cunoaștem, dar nici nu dorim acest lucru. Cine nu dorește aceasta?

Noroc cu niște medici din Italia care au reușit să facă  un număr limitat de autopsii, dar care i-au adus în fața unor adevăruri pe care, s-ar părea că tătucii noștri nu vor să le aflăm. DE CE?

Cât a fost adevăr și cât a fost minciună din toate informațiile care ni s-au prezentat, nu se știe dacă vom afla vreodată.

Cert este că acest virus poate fi ținut în frâu cu medicamente anticoagulante, în cazurile grave. Într-adevăr, au fost cazuri de persoane tinere care s-au infectat și care, din păcate, au pierdut pariul cu viața, dar, părerea mea personală, este că unele aveau boli asociate, iar celorlalte nu li s-a aplicat tratamentul corect. Nu din rea-voință, ci din neștiință, din spirit de turmă și frica de a studia boala cu adevărat.

Nu vreau să trag alte concluzii, vă las pe dumneavoastră s-o faceți.

Vă doresc multă sănătate, că-i mai bună decât toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Hărți – Maps – Camino Romania – Apuseni (Sartăș-Lupșa)

Aici voi adăuga hărțile de pe Camino prin Apuseni, pe măsură ce parcurg drumul pe jos. Sper să vă placă traseul pe care l-am ales și să vă pună ”pe drumuri”.

Distracție plăcută!

https://www.wikiloc.com/walking-trails/posaga-de-jos-sartas-49668788

https://www.wikiloc.com/walking-trails/sartas-lupsa-49867956

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii în inimă

Varvara – fragment din cartea ”Când Soarele Răsare la Apus”

   Vreme de ploaie, vreme de reflecție și de lectură… Iată încă un fragment din cartea mea, nou pentru cei care n-au citit-o și aducere aminte pentru cei care au făcut cunoștință cu personajele ei.

  • ”Ia uite,Victor vine din nou! Oare de ce? O fi crezând că nu suntem în stare să mergem singure până în sat?

Ana face feţe-feţe, dar reuşeşte din nou să-şi păstreze cumpătul, când bătaia destul de timidă în uşă, urmată de intrarea uriaşului sătean, înmulţeşte personajele piesei de teatru ad-hoc, ai cărei protagonişti sunt unii bulversaţi, iar alţii controversaţi de mica discuţie ce încă n-a avut nicio finalitate.

  • Da’ ce-i, Victore? Te-a cuprins dorul de noi? De două ori în două zile, nu te-am mai văzut din tinereţe, dacă stau să mă gândesc bine, iese Ana semeaţă în faţa lui. Ori te-a trimis Varvara, să duci fetele în bună rânduială jos, în sat?
  • Ai şi n-ai dreptate, se uită bărbatul aproape cu duioşie spre femeia ce a intrat din nou în conul de umbră al uşii. Din pricina Varvarei viu, da’ acum ea nu mai are nicio grabă, că s-o dus la cei mulţi… Varvara o murit azi noapte, cred că mai trăia numa’ s-o vadă pe Cătălina…
  • Cee!? Izbucneşte fata în lacrimi, cum se poate una ca asta? Ieri, era foarte sănătoasă, putea chiar să ducă o găleată cu apă. Cred că vrei să ne păcăleşti… Aşa-i că-i doar o glumă?

Laurenţia şi Ana, amândouă năucite de vestea ce a picat ca un trăsnet din cer, nici nu pot să scoată vreo vorbă. Ana îşi frământă mâinile, în timp ce Laurenţia începe şi ea să plângă fără glas, doar lacrimile ce-i curg şiroaie pe faţă arată că e într-o stare de surescitare extremă, altfel ai crede că asistă liniştită la o discuţie oarecare.

  • Şi acum, noi ce faaceem? Se jeluieşte în continuare Cătălina, avem toate lucrurile acolo, şi mai avea de povestit, oare cum mai aflu eu ce voia să-mi mai spună? Parcă tot cerul se prăbuşeşte peste ea, a pierdut ultima speranţă de a afla misterul în care i-a fost învăluită viaţa din copilărie şi până acum, mister pe care credea că e pe cale să-l înţeleagă, dar care a rămas doar pe jumătate dezvăluit, parcă asistă la un film prost, în care nu se ştie de ce are şi ea un rol, şi încă unul principal.

Victor o priveşte cu milă, neştiind ce să spună, răspunsurile la întrebările Cătălinei, cu siguranţă nu sunt la el. Se întoarce spre Ana, vorbindu-i blând, mai blând decât îl auziseră în cele două zile de când se cunoşteau:

  • Nici, tu, Ană, nu ştii nimic? Parcă ţie îţi spunea Varvara toate cele pentru înmormântarea ei, aşa-i? Eu de aia am venit acum, că femeile din sat nu ştiu nimic, numai în tine mai avem speranţă să vii să faci cele de cuviinţă.
  • Da, o să vin, imediat cobor cu fetele astea, stai să ne revenim un pic. Du-te înainte, venim şi noi. Îi răspunde Ana, schimbată brusc, parcă instantaneu devenise femela alfa a satului, ea era cea care avea puteri depline la înmormântarea Varvarei, iar acesta nu era puţin lucru.
  • No bine, vă aşteptăm, mai zice Victor, în timp ce-şi îndeasă căciula pe cap, face stânga împrejur şi închide uşa încetişor după el, cu un gest aproape gingaş, de care nu l-ai fi crezut în stare.

Cu tot tragismul situaţiei, Laurenţia nu poate să nu observe că între Ana şi Victor pluteşte un fluid aparte, acea stare de agregare care nu este una obişnuită, nu e nici lichidă, nici solidă, nici gazoasă, e pur şi simplu un „ceva” ce apare întotdeauna între doi oameni care se iubesc şi care nu vor putea niciodată să ascundă asta de ochii unei femei cât de cât atentă la cele ce se întâmplă în jurul ei. Bineînţeles că nu e momentul să pună alte întrebări incomode Anei, dar arde de nerăbdare să-i spună Cătălinei despre observaţia pe care  tocmai a făcut-o cu privire la cei doi. E tristă pentru moartea Varvarei, dar în sinea ei chicoteşte, descoperirea i se pare demnă de o telenovelă. Dacă stai să judeci, tot ce ni s-a întâmplat de când am plecat de acasă are iz de telenovelă, se gândeşte ea, în timp ce le priveşte pe cele două femei, doborâte de durerea pierderii Varvarei.

  • Doamne, ce de întâmplări, într-o singură zi! Simt că în curând nu mai fac faţă. Oare ce mă fac acum, cum mai aflu tot ce trebuia să ştiu?
  • Toate la vremea lor, răspunde Ana laconic, în timp ce caută în lădoi haine mai acătării, cu care să se îmbrace pentru a merge în sat.

Într-un sfert de oră cele trei femei sunt gata de plecare, Ana pieptănată şi îmbrăcată în straie negre, pare acum mai mult o doamnă de la oraş decât o ţărancă nebună, ce-şi duce veacul în vârful muntelui. Cătălina şi Laurenţia o privesc cu admiraţie, nu mai e aceeaşi persoană care ieri le privea cu teamă, a devenit brusc femeia cea mai importantă din sat, cea care o va pregăti pe Varvara pentru ultimul drum. În lumea satului, viaţa şi moartea au alte dimensiuni, sufletului i se acordă mai multă atenţie decât la oraş, acolo unde viaţa trepidantă ne face să uităm de existenţa lui, amintindu-ne doar atunci când avem o mare bucurie, sau, mai adesea, o mare deznădejde.

Trei mogâldeţe coboară panta muntelui, iar tăcerea nu e tulburată decât de foşnetul de acum familiar al frunzelor, sub paşii lor hotărâţi. Fiecare se gândeşte la ale ei, iar aburul ce le iese din gură vesteşte o dimineaţă răcoroasă de toamnă, dar care te face să te simţi viu şi plin de încântare privind culmile munţilor acoperiţi de ceaţa ce începe să se destrame pe alocuri, ca vălul unei mirese aflată în faţa altarului, nerăbdătoare să devină femeie şi să-şi ducă la îndeplinire rosturile lumeşti.

Iată primele case din sat, sunt tot acolo, ca şi ieri, dar parcă a trecut o veşnicie de când orăşencele au păşit pentru prima dată pe ulițele de aici, cu toate că abia se împlinesc 24 de ore, ore care fac diferenţa între a fi viu şi a fi plecat în lumea de dincolo. Ieri, Varvara era încă plină de viaţă, iar azi, probabil priveşte satul de sus, din înaltul cerului, stând la taifas cu vulturii.

La casa moartei, câteva femei aşteaptă venirea Anei, pentru a îndeplini toate ritualurile de înmormântare, aşa cum este obiceiul şi cum a lăsat Varvara cu limbă de moarte. Când dau cu ochii de cele trei ce coboară cărarea, ochii le sunt mai degrabă atraşi de Ana, a cărei transformare miraculoasă pentru ele le face să o privească insistent, uitând pentru moment de cele două fete necunoscute.

  • Bună dimineaţa, şi Dumnezeu s-o odihnească, sparge Ana tăcerea de gheaţă, care se ridică, fluturând din aripi ca de bufniţă ce se mai rotește un pic deasupra satului, apoi dispare definitiv, în înaltul cerului.
  • Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, răspund femeile în cor.
  • Bine c-ai venit, că încă nu-i ţeapănă, o putem spăla, da nu ştiam cu ce s-o îmbrăcăm, zice una mai vorbăreaţă, trecând peste uimirea de a o vedea pe Ana complet schimbată.

***

Cele trei nou-venite intră în casă, iar Ana descuie un dulap mare, cu o cheie pe care o avea la ea. De acolo, scoate hainele pe care Varvara le rânduise cu ani în urmă pentru propria înmormântare şi pe care le scotea la aerisit de două ori pe an. Încuie la loc dulapul, pune cheia în buzunar, lângă telefonul mobil, apoi îşi suflecă mânecile, pentru a începe ritualul de înmormântare, acea parte a lui care nu priveşte preotul sau pe oamenii din sat.

Văzând că nu cere ajutorul nimănui, femeile se retrag în prag şi apoi afară din casă, lăsându-le pe cele două fete pe de-o parte curioase, iar pe de alta moarte de frică, să asiste la toate cele ce vor urma.

Nimic ieşit din comun nu se întâmplă însă, Ana o spală pe Varvara aşa cum a văzut ea că se face, o îmbracă în hainele pregătite demult, apoi ia o aţă de lână, o măsoară din cap până-n picioare şi i-o dă Laurenţiei, zicând:

  • Arunc-o în pod!

Fără „te rog”, fără alte politeţuri, pur şi simplu o poruncă, pe care nu ai de ales, trebuie   s-o duci la îndeplinire. Simţind cum picioarele îi tremură din toate articulaţiile, Laurenţia urcă scara podului şi încearcă să arunce cât mai departe aţa de lână, care însă nu vrea să se desprindă, parcă i s-ar fi lipit de degete. Laurenţia scutură mâna isteric, îi vine să ţipe, dar reuşeşte să se abţină, iar momentul în care aţa se desprinde şi pluteşte uşurel la câţiva centimetri prin podul prăfuit, i se pare cel mai minunat din întreaga ei viaţă. Avea impresia că Varvara ţine aţa la capătul celălalt şi cumva nu vrea să se desprindă de această lume, sau şi mai rău, că vrea s-o tragă după ea.

Coboară aproape în fugă scara podului, ca în copilărie, când, la bunici fiind,  uneori era nevoită să meargă seara în pivniţă, iar când se întorcea cu murăturile sau cu ce-i ceruse bunica să aducă,  în spatele ei i se părea că mii  de ochi o privesc din întunericul de nepătruns, poate nici nu se înşela, poate erau şoriceii cărora le stricase tabietul de după cină… sau…poate… cine știe?

  • Ce-i cu tine, de eşti aşa de palidă?, se miră Cătălina, stând și ea pierită pe lădoi (un fel de combinație între ladă și pat), gata să evadeze din această poveste funebră, la care asistă mai mult de nevoie.

Dându-şi seama că cele două fete sunt în pragul unei crize de nervi, Ana le trimite afară, ca să vadă dacă a venit preotul. Iese şi ea cu apa în care spălase moarta şi o toarnă sub marele nuc ce străjuieşte curtea, apoi se întoarce pentru ultimele detalii, înainte ca femeile să poată intra ca să-i admire „opera”.

Laurenţia îşi aduce brusc aminte că bunica ei îi spunea că dacă vrei să nu-ţi mai fie frică de un mort, să-l atingi. Trecând pe lângă moartă, întinde mâna cu groază în partea unde ar fi trebuit să fie degetele de la picioare, moment în care un strigăt mic de spaimă îi iese din gură, nu-l poate reprima, iar ochii ei mari devin şi mai mari, sub imperiul fricii ce o domină.

  • Da care-i baiul? Întreabă Ana, care tocmai intra pe uşă, cu ligheanul gol în mână. Ce tremuri aşa?
  • Păi… încearcă Laurenţia să articuleze câteva cuvinte, în timp ce bărbia îi tremură de parcă ar fi piftie, încă nu e ţeapănă…
  • Cum aşa? Trebuia să fie ţeapănă de acum… Da, ai dreptate… Ei acum, vrând-nevrând, noi trei va trebui să facem o trebuşoară… Veniţi cu mine? Întreabă Ana, privind peste umăr la moarta ce parcă zâmbeşte, aşteptând clipa în care se va întoarce, sub formă de strigoaie.
  • Ce să facem? Zice Cătălina nedumerită, ea apucase să iasă mai repede din casă şi nu fusese martora celor întâmplate în ultimele minute.
  • Un lucru uşor, haideţi cu mine şi nu spuneţi nimic femeilor din curte, o lasă Ana la fel de nedumerită, la fel ca şi înainte de a pune întrebarea. Laurenţia apucă să-i şoptească ceva la ureche, apoi, cele două fete, ţinându-se iarăși de mână, o urmează pe Ana, care iese iute din casă, fără să privească spre femeile ce nu ştiu ce să facă, dar îşi dau seama că ceva necurat este la mijloc, aşa că rămân mai departe în curte, şuşotind între ele, ca un cârd de gâşte ieşite la păscut.

Ana merge în spatele casei, unde o potcoavă veche şi ruptă stă agăţată într-un cui, ia un ciocan şi rupe o bucăţică pe care o pune în buzunar, apoi urcă pe firul micului pârâu  ce trece pe lângă casa Varvarei, cu fetele fricoase şi curioase după ea. Nu departe, ajung la nişte pietre albe, din care Ana ia o fărâmiţă şi, la fel de tăcută şi cu alaiul după ea, se întoarce în casa moartei.

O mai atinge odată pentru a se convinge că încă nu e ţeapănă, apoi, cu o mişcare dibace, ia bucăţelele de potcoavă şi de piatră şi i le vâră cu iuţeală în gură, spunând:

– Astea sunt de la mine şi de la tot satul, să-ţi fie de mâncare, să nu ai treabă cu noi și să-ți poţi salva sufletul!

Fetele se privesc mirate, parcă frica le-a mai trecut, dar în acel moment, un zgomot de avalanşă de pietre se aude din pieptul moartei, parcă un întreg munte se prăvale la vale. Fetele încremenesc, chiar şi Ana rămâne cu mâna la gură, privind  la chipul Varvarei, care încet – încet începe să arate ca al unui mort, nu atât de viu cum arăta până acum câteva clipe. Când zgomotul înfiorător şi inexplicabil se potoleşte, Ana mai verifică odată, iar acum se declară mulţumită, moarta e aşa cum trebuie să fie, iese în prag şi le face semn femeilor că pot intra, totul este în regulă.

***

Laurenția și Cătălina abia-și mai trag sufletul, parcă trecuseră zile întregi de când au aflat de moartea Varvarei, timp în care n-au apucat să doarmă deloc. Se simt istovite, așa că, după atâtea emoţii şi informaţii primite în timp atât de scurt, cele două tinere simt că trebuie să plece acasă, chiar cu riscul de a nu afla toată povestea.

  • Poate mai venim peste vreo două săptămâni, zice Cătălina nu prea convinsă, în timp ce-şi iau rămas bun de la Ana.
  • Dacă nu puteţi voi să veniţi, oi veni eu până la oraş, am ceva treabă pe acolo. Oricum, peste două săptămâni o să fie frig pe aici, nu mai e aşa plăcut să te plimbi pe munte.
  • Ne pare rău că nu putem sta la înmormântare, dar trebuie să ne întoarcem acasă.
  • Lasă, nu-i niciun bai, aţi stat destul şi aţi aflat mai multe decât era cazul. Mai ştiu şi eu una-alta, ba cred că am şi un caiet scris de mama ta, îl caut şi vin să ţi-l aduc.
  • Un caiet? Nu aveam habar că mama a ţinut un jurnal… De fapt, nu aveam habar de nimic din tinereţea mamei, abia acum încep să se limpezească lucrurile. Mă simt ca şi cum aş umbla printr-o ceaţă groasă, care undeva, în depărtare, începe să se împrăştie, iar un colţişor din cerul limpede şi albastru îmi bucură şi totodată îmi întristează ochii şi sufletul. Limpezimea nu e întotdeauna veselă şi plină de fericire, dar prefer să fie cum o fi, decât ceaţa lipicioasă în care am bâjbâit până acum.
  • Bine că nu am mai adus lucrurile din mașină, uite că nici nu mai trebuia, observă Laurenția oarecum pentru a mai destinde atmosfera, lucru care însă nu-i prea reușește.

Sub privirile femeilor adunate în curte și în casă pentru a pregăti praznicul de înmormântare, cele două tinere se îndepărtează cu pași mici, curiozitatea le-ar mai ține aici, dar dorul de cei de acasă și povara celor aflate le fac să se îndepărteze de aceste locuri, cel puțin deocamdată.

Mașina pornește la cheie, iar Joe Dassin le  face drumul de întoarcere mai plăcut, cântecele lui sunt întotdeauna balsam pentru sufletul celor două prietene, încă de pe vremea liceului.

Copacii de pe marginea drumului parcă arată altfel acum, parcă au un fel de aer de       ”V-am spus noi!”, adică ei știau tot adevărul, dar numai nu puteau să-l spună.

  • Ce părere ai de toată întâmplarea asta, cu Varvara? Mi se face pielea de găină și acum, când mă gândesc. Credeam că astea sunt doar povești scornite în nopțile lungi de iarnă, ca să sperie babele și pruncii, nu se întâmplă cu adevărat. N-aș fi crezut în ruptul capului, dacă-mi povestea altcineva și n-aș fi văzut cu proprii mei ochi, rupe Laurenția tăcerea, în timp ce Cătălina pare că moțăie, cu ochii semideschiși, fredonând în minte melodia franțuzească ce se scurge lin din difuzor.
  • Da, eu încă mai sper că sunt într-un coșmar din care mă voi trezi cât mai repede, că nu mai suport. Și totuși… știu că aceasta este realitatea, dar mă depășește. Toate întâmplările ultimelor zile sunt demne de a fi subiect de roman, crede-mă. Poate o să-l scriu într-o bună zi, mai știi? Oare de ce au sunat atât de tare pietricica și bucata de potcoavă în pieptul Varvarei? Parcă era o avalanșă de pietre într-un hău, mie așa mi s-a părut. Varvara părea o femeie de treabă, nu înțeleg ce s-a întâmplat cu ea după ce a murit…
  • Sau poate înainte, n-ai de unde să știi. Abia aștept să ne întâlnim din nou cu Ana, ca să aflăm mai multe. Între timp, bineînțeles că…
  • Te documentezi pe internet… termină Cătălina fraza începută de prietena ei.
  • Da, bineînțeles. Ce e rău în asta?
  • Nu e nimic rău, în afară de faptul că probabil vei afla informații ce se bat cap în cap. Eu prefer să aștept, să văd ce spune Ana.

E aproape seară când mașina oprește în fața vechii case a Cătălinei, ultimele flori de toamnă unduiesc în vântul rece, iar Marius stă pe trepte, exact în locul în care l-au lăsat acum două zile, parcă o vrăjitoare l-ar fi transformat în stană de piatră în lipsa lor.

  • Ce faci aici? Ți-ai petrecut ultimele două zile aici, așteptându-mă?
  • Da, așteptându-te, dar nu chiar în acest loc, am mai avut și altele de făcut, cu doi copii mici nu prea poți să te odihnești, zâmbește Marius, ciufulind părul Cătălinei, vizibil bucuros de întoarcerea ei. Dar ce-i cu voi? Arătați de parcă ați fi văzut o stafie, sau cam așa ceva, zice el, văzând paloarea celor două, care încă nu se estompase de tot, cu toate că trecuse ceva timp de la ultimele evenimente.
  • Sau, cam așa ceva… îl îngână Laurenția, pornind motorul, cu intenția vădită de a ajunge cât mai repede acasă. Paa! Vorbim mâine, azi am un milion de lucruri de făcut, presupun că și tu, se adresează ea Cătălinei, care-i trimite o bezea și un mic zâmbet:
  • Da, vorbim mâine, acum sunt frântă și am două durduluce de iubit.
  • Doar două?
  • Și un durduluc, haide, nu fi țâfnos, am trecut prin aventura vieții mele, iar tu faci pe bosumflatul! Ce fac fetele și George, sunt bine cu toții, nu-i așa?
  • Da, sigur, te așteaptă încă de când ai plecat. Ei acum o baie bună, apoi ne povestești și nouă ce ai aflat, nu-i așa?
  • Da…

Soarele apune majestuos, dar nimeni nu-l bagă în seamă, cu toții o privesc pe Cătălina, care, răpusă de oboseală, a ațipit imediat ce a ieșit din cada primitoare și a ajuns în patul cu miros de levănțică, care-i place atât de mult…

Ssst! Noapte bună!”

Dacă ați ajuns cu cititul până aici, înseamnă că v-a plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Cu iubire, spre câmpul stelelor

   Deoarece cartea „Love story pe Camino de Santiago” întârzie să apară, având probabil o ”story” a ei, m-am gândit să public măcar prefața, scrisă de un cunoscut om de litere din Cluj, Remus Octavian Câmpean, căruia îi mulțumesc din inimă. Citind-o, am avut impresia că prefața e mai bună decât cartea.

”Cu iubire, spre Câmpul Stelelor

„[…] Javier se îndepărtează cu pași mari, e însăși esența pelerinului, a bărbatului puternic care merge și merge pentru a-și îndeplini țelul […]”. Așa trebuie să fi fost, la fel de hotărât, de puternic, și apostolul Iacob, fratele cel mare al lui Ioan, ucenicul iubirii. Amândoi mărturisitori și pelerini, până la capăt, ai lui Cristos. Să-l fi întâlnit oare eroina acestei povestiri pe Sfântul de pe Câmpul Stelelor[1], el însuși un pelerin, chiar și după moarte[2]? Să fi făcut drumul împreună? Toate acele sute de kilometri care poartă călătorul prin suișuri și coborâșuri, prin ocolișuri și desișuri până la destinația salvatoare? Camino de Santiago de Compostela ar trebui să fie un drum al însingurării, al coborârii în văile sufletului, al trudei pașilor mici, unul după altul, totul pentru ca la final pelerinului să i se deschidă ochii spre a vedea praful de stele din el, cel prăfuit de drum. Mergând împreună cu eroina romanului, Dafina – ce nume aromat – pagină cu pagină, din România până pe Câmpul Stelelor, nu ai deloc sentimentul solitudinii. Călătoria ei e populată cu o mulțime de tovarăși de drum, nu toți companioni în carne și oase, dar cu toții însoțind-o pe calea atât de concretă al Sfântului. Ai impresia unei aglomerări, uneori chiar cu „blocaje de trafic”, a unei densități de gânduri în dialog cu toată lumea ei prezentă, trecută și viitoare. Este un pelerin de o modernitate moderată. Își împarte experiența cu toți cei ce îi populează viața. Cu cei cu care nu poate să o facă prin mijloacele erei în care trăiește, prin e-mail sau telefon, o face în gând, dar la fel de viu. Este forma ei de introspecție. Într-un fel subtil, dar fără a da nimănui dreptul de a se opune, Dafina „îi obligă” pe toți să fie pelerini, zilnic, alături de ea. O mărturisitoare a zilelor noastre. Îndrăznesc să cred că Sfântului i-ar fi plăcut abordarea ei, fiind și el un hotărât. Nu degeaba se spune că Isus i-ar fi poreclit, pe el și pe fratele său, „boanerges”, adică „fiii tunetului”. Iar trăirile Dafinei sunt de multe ori tunete născute din insistența cu care despică fiecare relație pe care o are cu oamenii din viața ei. Foști, actuali, apropiați, indiferenți, periculoși, de luat în seamă. Toți cei care au determinat-o, involuntar, să apuce drumul pelerinului și care s-au trezit luați în pelerinaj fără voia lor.

Love Story pe Camino de Santiago este un titlu ce te face să zăbovești cu cartea în mână, nedeschisă, disecând mental melanjul intrigant de trimiteri culturale, aparent, antagoniste. Despre ce o fi vorba? O poveste de dragoste hollywoodiană de secol XX pretehnicizat în care emoții organice tabu invadează un spațiu sacru? Sau dimpotrivă, ar putea fi o coerciție a slăbiciunii sentimentelor umane prin practica mortificării? Nici una, nici alta. Despre experiențele, trăirile și transformările pe care drumul Sfântului Iacob le-a iscat în oameni s-a scris și se va mai scrie. A generat literatură de ficțiune din cea mai diversă. Plaja literară emanată de experiențele de pe Camino de Santiago se întinde de la cunoscutul titlu al lui Paulo Coelho, O Diário de Um Mago[3] (în care personajul său înfăptuiește pelerinajul ca datorie de inițiere pentru accederea într-o organizație catolică), până la romanul polițist al lui Gabriel Martínez, El asesino de la Vía Láctea[4], un thriller în care un criminal în serie lovește pe Camino de Santiago (urmărit și urmăritori devenind astfel pelerini alături de victime). În acest spectru, romanul Manuelei Sanda Băcăoanu – care nu este la prima carte dedicată subiectului, în 2017 publicând la Editura Eikon mărturia propriei experiențe de pelerin, Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago – se așează natural la granița dintre povestire inspirațională, carte de călătorie și roman de aventuri. Love Story pe Camino de Santiago are ingredientele suspansului, cursivitate în povestire, incitare dată de schimbări de situație și, bineînțeles, parfumul unei povești de dragoste nu tocmai obișnuite. Dafina se răsucește în propria piele, sub haina de pelerin, de la femeia împăcată cu noul ei statut de femeie liberă, la cel de curtată și finalmente reîndrăgostită. Și când totul se așează, povestea părând anticipabilă, deci rezolvată, autoarea schimbă registrul în cheie de roman polițist. Merge până la a crea suspiciunea crimei dintr-o eroare pasională. Dar nu e oare aceasta chiar fața dragostei? Schimbătoare, capricioasă, dar mereu ademenitoare. Și nu în ultimul rând, periculoasă. Astfel că, odată cu parcursul eroinei prin sinuoasele explorări ale redescoperii ei ca femeie eliberată, dar și liberatoare, în timp ce Camino de Santiago nu o iartă de nicio trudă, martori fiindu-i toți cei cu care ține o corespondență ca de jurnal de război, se insinuează subtil, ce altceva decât… dragostea.

Nu aflăm până la urmă cum ar trebui asumat drumul Sfântului Iacob. Ca un câine credincios care îndură orice cu stoicism în căutarea binelui alături de stăpânul căruia îi este fidel, sau ca un motan (da! există și un motan care peregrinează de acasă din fotoliu) care ajunge la aceeași destinație dar călăuzindu-se după comodul principiu „ubi bene, ibi patria[5]”. Răspunsul îl poartă fiecare cu sine, iar romanul nu-și propune să dea soluții universale. Manuela Sanda Băcăoanu ne face însă o sugestie: „unde este inima, acolo să ne fie și patria”.  

 

ROC

 

 

 

 

[1] Santiago de Compostela (în traducere Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Mormântul Sfântului, conform tradiției, ar fi fost identificat în secolul XI în urma unor viziuni stelare ale unor copii-păstori, pe un câmp din Galiția, în nordul Spaniei, loc ce i-a fost închinat de atunci.  

[2] Tot tradiția spune că după moartea sa (prin decapitare din ordinul lui Irod) în anul 44 la Ierusalim, relicvele Sfântului Iacob cel Mare au parcurs un adevărat „pelerinaj” din Țara Sfântă până în Spania. Salvate de la distrugere din calea perșilor în anul 614, relicvele Sfântului sunt scoase din Ierusalim și sunt adăpostite vreme îndelungată în peninsula Sinaiului. De aici vor parcurge un drum tainic până să-și găsească odihna în îndepărtata Spanie în jurul anilor 820-830. Un pelerinaj de sute de ani, din satul pescarilor Betsaida din nordul lacului Genesareth, unde s-a născut, până pe Câmpul Stelelor, în nordul Spaniei, lângă ocean, de unde veghează pelerinii ce-i caută îndrumarea.  

[3] Inspirat chiar de pelerinajul lui Paulo Coelho pe Camino de Santiago din 1986, romanul O Diário de Um Mago a apărut în anul 1986 la Editura Eco. A fost tradus în limba română de Gabriela Banu, fiind publicat la Editura Humanitas în anul 2010 sub titlul Jurnalul unui mag. Este călătoria care l-a determinat să nu mai viseze doar la o carieră de scriitor, ci să facă pașii concreți ca să devină unul. Este romanul său de debut.

[4] Pasionat călător și romancier, Gabriel Martínez publică El asesino de la Vía Láctea prima dată în anul 2012 în limba spaniolă în regim de „self-publishing”. Romanul va fi tradus în engleză de Max Zalewki și republicat în 2014 de Editura Babelcube sub titlul The Camino Killer.

[5] (Lat.) „Unde e bine, acolo e patria”. Expresie folosită de dramaturgul grec Aristofan în comedia sa Plutus.”

Cam… asta a fost! Și câteva imagini de pe Camino del Norte, locul în care se întâmplă toate…

Manuela Sanda Băcăoanu

În vizită la bunici

De obicei, o vizită la bunici este prilej de bucurie, atât pentru gazde, cât și pentru vizitatori. Din păcate, bunicii mei se odihnesc sub lacul de mâl, datorat deversărilor de la exploatarea minieră Roșia Poieni, care continuă să-l sporească, materia gri, moartă, venind în continuare prin țeava aducătoare de moarte.
Privind peisajele, ai zice că ești undeva în Noua Zeelandă, dar vă asigur că nu trebuie să mergi atât de departe pentru a le vedea, trebuie să vii doar aici, în Țara Moților, în satul Geamăna.
Incredibil, mai sunt oameni care trăiesc aici, nu i-a lăsat sufletul să-și părăsească locurile natale, așa că așteaptă, de mai bine de 40 de ani, să se întâmple ceva…
După ce biserica veche, în cimitirul căreia odihnesc și bunicii mei, aproape a dispărut în apele mâloase ale lacului format din reziduuri, s-a ridicat o bisericuță mai mică pe un deal, în jurul căreia, încet-încet, se vor muta toți cei care au reușit să reziste până acum în aceste locuri, care odată erau un colț de Rai.

            Cu toată sărăcia lor, oamenii trăiesc aici împreună cu animalele care le asigură hrana, susținându-se reciproc. Viața merge înainte, dar mai grea și cu mai multe renunțări decât în alte locuri din țară sau din lume.

    Totuși, un lucru s-ar putea să fie pozitiv, coronavirusul s-ar putea să-i ocolească. Asta va depinde de turiștii care trec prin zonă, am văzut mașini din mai multe județe care se opreau în diverse locuri, pentru a face fotografii.

Privit de la distanță, pare că te afli într-un parc, dar când te apropii…

Acesta e doar unul dintre locurile României în care oamenii supraviețuiesc în ciuda tuturor vicisitudinilor.

Să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

COMORBIDITĂȚI

Doamne, ce cuvânt urât! În urmă cu două luni, nici măcar nu știam că există, iar acum, toată lumea îi cunoaște sensul. Culmea este că l-am auzit folosit doar la plural, adică fiecare are mai multe boli cronice, care concură la mai grabnica ducere din lume, în caz că te înhață virusul cu coroană.

Și uite așa, tot mapamondul și-a îmbogățit vocabularul în mod forțat, cu tot felul de cuvinte specifice limbajului medical de specialitate. Cu siguranță, după ce trece pandemia, vom fi cu toții doxa în virusologie, epidemiologie și alte asemenea, cuvinte încurcate și încruntate, toate terminate în mod savant, în ”gie”.

S-ar părea că totuși nu e de glumă, sau dacă e o glumă devine tot mai groasă, nu avem nicio dovadă a scăderii îmbolnăvirilor, ba dimpotrivă, iar dacă o pățești, poți doar să te rogi să faci o formă ușoară. Iar dacă nu faci o formă ușoară, te poți ruga să nu ai alea… COMORBIDITĂȚI, iar dacă le ai, te poți ruga pentru o moarte demnă. Cred că această ultimă rugăminte nu prea are șanse să-ți fie îndeplinită, având în vedere ce pățești, dacă boala se înrăutățește, ”ajutată” și de cele de mai sus. Nici nu le mai pronunț numele, s-ar putea să fie de rău augur.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut, este să ne ferim cât putem din calea virusului, să păstrăm distanța socială și să avem psihicul tare.

Pentru îmbunătățirea psihicului, eu, la Lupșa, am hotărât să arborez drapelul românesc. În caz că vin ungurii să ne preia, să știe cu cine au de-a face! Râsu-plânsu, într-o lume care, în loc să-și revină, parcă o ia tot mai mult la vale.

No, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață de-aci din Ardeal