Articol reprezentativ

Terapia Bowen și sufletul

Aparent, terapia Bowen este asemănătoare masajului sau presopuncturii, fără a fi însă niciuna dintre acestea. În primul rând, între terapeut și client apare o legătură sufletească, vorbind și despre alte lucruri decât neapărat problema care se dorește a fi rezolvată.

Mi-am dat seama de acest lucru când după o săptămână de pauză, în care nu m-am întâlnit cu cei cărora le fac Bowen, ieri dimineață, când am urcat în mașină pentru a mă deplasa la domiciliul clienților am simțit așa o bucurie, o împlinire, era de parcă revedeam prieteni vechi, care-mi lipsireră foarte mult. Pur și simplu eram fericită fiindcă începeam o zi de muncă grea, dar care-mi dă de fiecare dată mari satisfacții.

Se spune că are importanță și pe cine alegi să-ți fie terapeut și înclin să cred că este adevărat, fiindcă nu cu oricine poți crea conexiuni sufletești, nu orice terapeut ți se potrivește. S-ar părea că pentru mine, vacanța de la terapia Bowen nu este cea mai bună idee.

Dacă credeți că sunt terapeutul potrivit pentru dumneavoastră și locuiți în Cluj sau Florești, puteți să mă contactați.

Manuela Sanda Băcăoanu – tel. 0741243651

Articol reprezentativ

Cine-ar fi crezut?

Cine-ar fi crezut, în urmă cu doi ani, că întreaga omenire va fi lovită atât de crunt de o nenorocită de proteină, fără cap și fără coadă? Nu vorbesc acum despre boala în sine, ci despre traumele psihice la care ne-a supus pe toți.

Se spunea, pe la începutul pandemiei, că vom deveni cu toții mai buni, că vom învăța ce este compasiunea, că vom fi mai apropiați sufletește, chiar dacă suntem distanțați social. Ei bine, totul a ieșit exact pe dos. Am devenit mai egoiști, ne pasă doar de noi înșine, privim cu ranchiună pe cei din jur, iar compasiunea este un cuvânt al cărui înțeles nu mulți îl mai știu.

Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vreau să vă povestesc o întâmplare scurtă, petrecută la Metro. Cu ceva timp în urmă, am intrat la Metro în căutarea unei mese pentru terasă. N-am găsit, dar am cumpărat câteva lucruri mărunte, trei la număr. Mă îndreptam spre casă ținând cumpărăturile în brațe, iar cum în fața mea era un domn care abia atunci începea să-și pună pe bandă un coș imens de cumpărături, l-am rugat să mă lase pe mine în față, eram, ca de obicei, în criză de timp. De-a lungul vieții am lăsat nenumărați oameni să intre în fața mea la rând, cu 2-3 produse, nu mi s-a părut niciodată că le fac nu știu ce favor, dar știu că atunci când te grăbești, înseamnă mult.

Domnul (cam la 35-40 de ani, vădit obosit și neprietenos) s-a uitat la mine de parcă-i cerusem biletul lui de plecare pe Lună, iar el e nevoit să mai aștepte încă un deceniu până-i vine rândul, a mormăit ceva în barbă și și-a văzut de aranjarea produselor pe bandă.

Între timp, casiera terminase cu clientul din față, așa că mă privește pe mine întrebător, văzându-mă cu lucrurile în brațe, stând cumva mai departe de casă, dar nici chiar în urma urâciosului. Doamna de la casă îl întreabă ea dacă e în regulă să mă servească întâi pe mine, iar la răspunsul lui, am rămas amândouă uimite:

  • Serviți-o odată, măcar să n-o mai văd!

Nu știam că-i rănisem privirea cu prezența mea timp de trei minute… A mai durat încă două până când obiectele pe care le cumpărasem au fost scanate și am primit factura. M-am întors calmă spre domnul care-mi făcuse ”favorul” de a mă ”lăsa” în fața lui și i-am mulțumit că mi-a acordat două minute din viața lui, după care am plecat repede, să nu se ia după mine și să-mi tragă vreo două.

Dacă n-ar fi atât de trist, episodul ar putea fi unul comic. Da, am devenit cu toții mai răi, mai cinici, mai răzbunători, tocmai într-o perioadă în care se spunea că vom evolua, că energia Pământului va crește și că vom intra într-o epocă mai bună.

Poate că Pământul mai poate să aștepte… dar noi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ce mai faci, sufletul meu? – 9 ani…

În ultimul timp, n-am mai scris. Cred că aveam un blocaj. nu puteam să deschid pur și simplu laptop-ul și să înșir cuvinte, ca mărgelele pe ață. M-am minți de multe ori că n-am timp, sau că nu este momentul.

Ei, acum, la această oră și în această zi binecuvântată când se împlinesc fix 9 ani de când sufletul meu a avut imensa bucurie de a ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago, iată că mi-a revenit și pofta de scris. Am în minte mai multe subiecte care toate se pot înscrie în categoria ”Ce mai faci, sufletul meu?” și le voi pune pe hârtie, de fapt le voi da drumul în eter, cu speranța că fiecare dintre cei care-mi vor citi rândurile își va face puțin timp pentru a reflecta la bunul nostru cel mai de preț, dar pe care-l lăsăm mereu pe ultimul loc, partea eternă și divină care este veșnic tânără și veșnic în căutare, sufletul nostru.

Îmi aduc aminte cu un zâmbet de modul în care am ajuns pe Camino de Santiago, de călătoria cu trenul, la capătul căreia mă aștepta cea mai minunată aventură a vieții mele. N-am plecat de acasă pentru distracție, pentru a-mi încerca puterile sau pentru motive religioase. Am plecat pentru că simțeam că nu pot altfel, că e o călătorie pe care i-o datorez sufletului, nu trupului. Trupul a ieșit zdrențuit și obosit din prima mea aventură caminantă, pe când sufletul s-a simți înălțat și plin de o fericire care nu ți-o poate da vreo izbândă materială.

Celor care acum sunt plecați pe Camino de Santiago, le doresc să petreacă zile și ceasuri magice pe tărâmuri de vis și să se întoarcă acasă cu sufletele pline de bucuria visului împlinit, a drumului dus până la capăt. Cum mâine este Sf. Iacob, probabil Santiago de Compostela abundă de pelerini fericiți că și-au îndeplinit visul, că au reușit să îndeplinească o misiune atât de grea.

Tuturor pelerinilor, le urez un BUEN CAMINO! din inimă, în speranța că într-un viitor nu prea îndepărtat, îmi voi toci și eu pingelele din nou pe Camino de Santiago, proiecția Căii Lactee pe Pământ.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

În căutarea primăverii

Ieri, fiind sărbătoare și vreme bună, am deschis oficial sezonul drumețiilor. Primăvara s-a lăsat parcă mai mult așteptată anul acesta, cu o iarnă ce n-a fost prea grea, dar nici nu se dă dusă. Încă mai cade bruma, iar noaptea temperaturile sunt de început de martie, totuși, încet-încet, mirată și ea de frigul care nu mai pleacă, natura reînvie la viață, pomii înfloresc, iar iarba e din ce în ce mai verde.

Am hotărât să facem o excursie scurtă, ca de antrenament și din pricină că nu aveam prea mult timp la dispoziție, așa că am urcat pe Valea Caselor, apoi pe uliță pe la Firezaru și tot în sus pe Pinc. Era undeva la stânga o cărare pe care eu am mers o vreme astă-toamnă dar care se înfunda brusc în pădure. N-am insistat atunci, mai ales că erau urme de mistreți, peste tot. Acea cărare ducea la Pîrîul Cristianului șia am vrut să văd dacă o mai găsim acum, când primăvara ne zâmbea din cer și de peste tot.

Da, cărarea era la locul ei, însă când am depășit locul până în acare am ajuns astă toamnă, am avut nefericita surpriză să dăm peste o zonă defrișată fără milă. Nu știu dacă cei care au tăiat acolo au făcut-o cu acte în regulă sau nu, dar pe mine m-a durut felul în care au ”chelit” pădurea.

Excursia noastră a fost perfectă, am urcat pe drumul care duce la Susaiu până am dat de niște priveliști minunate, apoi ne-am întors, coborând pe Pîrîul Cristianului și apoi, pe lângă Arieș. Am avut mulțumirea că sacii de gunoi pe care i-am adunat vineri nu mai erau acolo, așa că, una peste alta, a fost o zi bună.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Lupta cu gunoaiele

Sper ca Sf. Gheorghe, care a fost și el un luptător, să nu se supere pe noi că de ziua lui am dus și noi (soțul meu și cu mine) o luptă, lupta cu gunoaiele.

Am ales să facem un pic, da chiar un pic de curățenie pe malul Arieșului, la podul de la Hădărău. Cei care aveți drum pe acolo, știți la ce mă refer. Atâta mizerie, n-am văzut de când mă știu.

Pe malul dinspre Lupșa se vedeau clar sacii de gunoi aruncați de către vecinii podului, așa că m-am gândit să fac un apel la ei, să binevoiască să-și strângă singuri gunoaiele pe care tot ei le-au aruncat.

Pe malul dinspre Hădărău, erau mai mult gunoaie aduse de Arieș, așa că am curățat acolo. În trei ore și jumătate, am adunat 20 de saci de 180 de litri, iar dacă mai aveam saci și vlagă, mai puteam aduna încă o mie.

Chiar dacă porțiunea pe care am reușit s-o curățăm nu este prea întinsă, totuși se vede diferența față de restul malurilor. În ritmul acesta, până la toamnă, poate terminăm. Dar nu prea avem șanse, fiindcă aruncători de gunoaie nu ne vor lăsa niciodată șomeri. Abia aștept instalarea camerelor spion în locurile cele mai afectate de nesimțirea lupșenilor și, mai ales a amenzilor usturătoare care să-i facă să conștientizeze că Arieșul și nicio altă apă curgătoare nu sunt lada lor de gunoi.

ÎNAINTE

Dacă ar fi după mine, eu i-aș obliga și la muncă în folosul comunității, ca să vadă cum te simți când strângi gunoaiele altora și să-și învețe măcar copiii să fie civilizați.

Despre gunoaiele de pe Arieș, se spune că vin din aval. dar gunoaiele de pe Valea Caselor, tot de la Bistra vin?

DUPĂ

Parcă e ceva diferență, nu?

Eu sunt de părere că fiecare locuitor de pe Valea Arieșului sau de pe orice altă vale din țara asta, ar putea să facă ceea ce am făcut noi azi, fără tam-tam, fără organizare de la primărie, pur și simplu, să adune gunoaiele de pe malurile celei mai apropiate ape. Cu siguranță, atunci când gunoiul este strâns, se vor găsi soluții pentru a-l transporta la rampele de gunoi. Dacă primarul vostru nu e în stare să facă nici atâta lucru, nu-l mai votați!

Eu am încredere în primarul actual al comunei Lupșa, că va face din această comună ceea ce merită să fie cu adevărat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Obiceiuri vechi, în vremuri noi

Obiceiurile s-au schimbat acum, în pandemie. Nu ne mai repezim unii la alții ca să ne îmbrățișăm, nu mai dăm mâna… unii dintre noi.

Ca să fiu sinceră, mie niciodată nu mi-a plăcut să pup oameni pe care nu i-am văzut demult, sau niciodată. Mi se părea o intruziune incomodă în spațiul meu personal, poate așa simțeau și ei, dar, de dragul conveniențelor trebuia să facem acest lucru. Vă mai amintiți nunțile, la care toată lumea se pupa cu toată lumea? Ce bine că nu se mai poartă! mergeai la nuntă sănătos și te întorceai acasă cu te-miri-ce virus contactai de pe acolo.

Dar să revenim la zilele noastre, când, în mod normal, trebuie să păstrăm o anumită distanță zisă socială, față de ceilalți trăitori de pe Terra. Zilele trecute, când urcam în mașină, văd un cunoscut pe care nu l-am întâlnit în ultimii doi ani, cel puțin. Mă vede și el, vine spre mine, își dă masca jos și încearcă să-mi pupe mâna. Poftim? Mă retrag cât pot în mașină, cu masca pe figură, bineînțeles și-i spun că astea sunt gesturi care nu mai sunt la modă, că doar suntem în pandemie.

Am văzut dezamăgirea pe fața lui, dar n-am regretat nicio clipă gestul meu. Oare câți n-au fost infectați, doar din pricină că au fost bine crescuți, au stat fără mască în preajma cuiva cunoscut, doar fiindcă nici acela nu purta sau s-au dus la o cafea… Eu prefer să fiu nesimțită și sănătoasă, decât ”bine crescută” și la spital.

Din păcate, gestul de a da mâna este atât de bine implementat în ADN, mai ales în cel al bărbaților, încât și acum, după mai bine de un an de pandemie, nu se pot dezbăra de el. Dacă-ți întinde mâna un bărbat mai în vârstă, nu trebuie să faci la fel, doar ca să nu-l superi: înclini frumos capul ca salut și-i spui că e pandemie. E posibil ca tocmai tu să-i dai lui virusul, deci e mai bine să fim cu toții precauți.

Se știe că acest gest este foarte vechi, de pe vremea când oamenii umblau înarmați, iar datul mâinii arăta de fapt că ”nu sunt înarmat”!. Acum nu mai este cazul, oricum, cei care au arme, nu le țin la vedere.

La bună… vedere!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

M-am vaccinat

  • No, și? O să ziceți. Ce dacă te-ai vaccinat? Milioane de români au făcut-o deja, a devenit o activitate banală. Până și turismul pentru vaccinare a devenit banal.

Da, așa este, tocmai acest lucru vreau să-l scot în evidență, de fapt a te vaccina este un lucru normal și de bun simț, este metoda cea mai sigură de eradicare a acestui nenorocit de virus. Este acțiunea prin care eu, tu, noi arătăm că ne pasă nu doar de noi, ci și de ceilalți.

Am așteptat să treacă cele două zile fatidice în care se spune că ai putea avea diverse reacții adverse, pentru a nu mă lăuda degeaba. În afară de o ușoară durere la locul înțepăturii atunci când ridicam mâna, n-am simțit niciun alt inconvenient. N-am făcut febră (oricum, ultima dată am avut febră în urmă cu 31 de ani), nu m-am simțit obosită (poate doar puțin după voluntariatul pe malul Arieșului, unde am strâns gunoaiele lăsate acolo de concetățeni fără simț civic sau, mai bine zi, fără bun simț).

Ah, o să ziceți acum, precis nu faci anticorpi, că nu te-au durut toate. Nu știu ce să vă răspund, cert este însă că ultima dată am avut gripă când eram în clasa a V-a, deci s-ar părea că nu stau chiar atât de rău cu sistemul imunitar. Poate din contră, se descurcă singur ca să producă anticorpii, nu mă mai implică (dureros) și pe mine, în asta.

Am mai vorbit cu multă lume în ultimele două zile, dar nimeni nu mi-a spus că ar fi avut alte simptome, decât o mică (poate la unii mai mare) durere la locul înțepăturii.

Deci terminați cu frica și cu teoriile conspiraționiste, că dacă voia cineva să vă omoare, băga cip-ul sau otrava în paracetamol, pe care cu toții îl îngurgitați fără frică, măcar că e mult mai periculos decât AstraZeneca. Sau îl mai puteau băga în colebil, care iarăși este un medicament favorit.

Hai, să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Două povești triste cu COVID

Ieri am aflat două povești adevărate, care încă o dată m-au umplut de furie împotriva celor care proliferează idei de genul: pandemia nu există, masca e o prostie, vaccinul e făcut ca să ne introducă cip-uri și altele asemenea, în timp ce-i numesc pe medici criminali sau mai știu eu cum.

Prima poveste – foarte scurtă

Această poveste poate fi localizată oriunde, pe teritoriul României.

O familie de două persoane, soț și soție, sub 60 de ani, au simptome de răceală, timp de câteva zile. Hotărăsc să-și facă teste rapide, luate de la farmacie. Amândoi sunt pozitivi.

După încă o zi, soția își revine, dar soțul e tot mai rău. Doamna o sună pe prietena ei, care este medic, iar aceasta o sfătuiește să sune imediat la 112 și să cheme o ambulanță, fiindcă nu e de glumă. (Doctorița trecuse și ea prin covid și are încă sechele, după câteva luni).

Soțul nu vrea în ruptul capului să fie chemată ambulanța. Acestea se întâmplau pe la ora 15. La ora 22, soțul decedează, sufocat. Ce bine că nu s-a dus la spital, ca să-l omoare ”criminalii” de doctori! S-a omorât singur, cu prostia lui.

Uite așa, se poate rezuma la câteva cuvinte sfârșitul unui om.

Povestea a doua – și mai scurtă

Această poveste se întâmpla săptămâna aceasta, în Canada.

Fostul soț al unei femei tinere, cu toate că are simptome de covid, vine să-și ia băiatul pentru weekend.

Rezultatul: copilul și mama lui, sunt acasă (deocamdată) bolnavi de covid.

Bărbatul a decedat alaltăieri, în spital, unde a ajuns prea târziu.

Prietena lui, gravidă cu gemeni, e internată în spital cu covid și încă nu știe că el a murit.

Viața bate filmul, nu-i așa? Iar uneori, MOARTEA bate VIAȚA!

Măcar să nu o ajutăm!

Dragii mei, fiți responsabili, fiți cu capul pe umeri! De ceea ce face fiecare dintre noi, depinde soarta multor oameni din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, iubiți sau indiferenți, dar… oameni.

Iar dacă primesc vreun comentariu de genul ȘOȘOACĂ, fiți siguri că zburați din lista mea de prieteni, chiar dacă ne cunoaștem de o viață.

Sănătate multă, dragi români!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Irimaș și duba lui – Facebook-ul de altă dată

Are Arieșul nostru câteva locuri în care-i deosebit de pitoresc. Dacă ai norocul ca apele crescute să fi făcut curățenie, poți face niște fotografii grozave… dacă nu, pleci mai departe, cu speranța că altă dată, poate… va fi mai bine.

Dar numai speranța nu ajunge atunci când vrei să faci un lucru care să ”miște” munții sau măcar să-i înghiontească nițel. De aceea m-am bucurat foarte tare că primarul Radu Penciu a dat startul la curățenia de primăvară, că va începe o acțiune de amploare, la care sunt sigură că vor participa mulți dintre locuitorii comunei Lupșa, fiindcă felul în care arată acum malurile Arieșului este imaginea unui dezastru ecologic.

Bineînțeles că recomandarea este să facem cu toții curat în fața casei, să arătăm că suntem oameni gospodari… Eu aș fi de părere că nu numai fața casei spune ceva despre proprietar, ci mai ales spatele ei, acolo unde suntem tentați să aruncăm tot felul de ciurucuri, în ideea că ne-or mai folosi la ceva, cândva.

Dar să revin la titlu, că nu degeaba l-am ales. Una dintre cele mai idilice și dragi mie imagini din copilărie, este cea a lui Irimaș, toboșarul satului, care, după un ropot ca la carte, striga cât îl țineau bojocii, cam așa: ”S-aduce la cunoștință…din partea Sfatului Popular… că până săptămâna viitoare, toată lumea să-și curețe șanțurile!!!” sau, variante:” Joia viitoare… în data de… toată lumea să vină pe Stârcu, la mușuroaieee!”. Era un deliciu să-l auzi. Eu aveam cam 4 ani pe vremea acestei amintiri. Țin minte că eram în fața porții, unde împreună cu bunica măturam, șoseaua nu era încă asfaltată, dar la toate porțile erau oameni care făceau curățenie.

Soarele ne mângâia cu ultimele lui raze înainte de a dispărea după turla bisericii, Irimaș își purta falnic ”duba”, strigând din când în când, iar undeva, în depărtare, la iaz, se auzeau melițele: toc, toc, toc, toc, toooc! femei harnice melițau cânepa, pe care tot ele o vor toarce și țese.

Știu că puritatea și naivitatea satului de atunci nu se va mai întoarce niciodată, dar ar fi frumos ca măcar spiritul civic să se întoarcă pe meleagurile noastre, acel spirit care nu te lasă să arunci gunoiul unde te taie capul, iar dacă-l vezi pe altul făcând acest lucru, să-l atenționezi, iar dacă nu vrea să te bage în seamă, să-l dai pe mâna autorităților.

Nicio națiune nu s-a născut civilizată, dar prin coerciție, oamenii care altfel nu pot fi civilizați, vor învăța niște lucruri care până la urmă formează bunul simț.

Felicitări Radu Penciu, suntem alături de tine, indiferent dacă trebuie să facem curat, să construim, sau să jucăm!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moață de la Lupșa

Articol reprezentativ

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Articol reprezentativ

Trăiește AZI!

Trăiește AZI, mâine nu există, iar IERI este deja istorie. Când vei înțelege acest lucru, viața ta va deveni adevărată, nu te vei mai cufunda în himere și nici nu-ți vei mai plânge trecutul.

Bucură-te acum, în acest moment, fii fluturele galben apărut asemeni păpădiilor la început de primăvară, care nu știe că mâine nu va exista pentru el, nici că un ieri a fost vreodată. El e acum, în acest moment, zburdalnic și aerian, printre primele flori gingașe de primăvară, e fericirea întruchipată, fără griji și fără angoase. Azi este ziua în care se desfășoară viața lui și habar nu are de planuri de viitor sau de regrete târzii.

Fii, ca fluturele, în fiecare zi! Nu-ți face griji pentru mâine, fiindcă mâine nu există. Timpul este liniar, noi suntem cei care trecem prin el. În aceeași clipă, în eternitatea lui, timpul este ieri, azi și mâine, dar tu, omule, ești doar azi. Doar acum, când citești aceste rânduri, trăiești cu adevărat. În rest, totul este miraj, iar miracolul vieții este nesfârșit.

Dacă frunza ar ști că la un moment dat va părăsi copacul, pentru a se transforma în hrana lui, oare l-ar mai servi cu atâta credință, un anotimp întreg? Sau dacă mielul de Paști ar ști ce-l așteaptă, ar mai fi atât de vesel și zburdalnic?

Natura întreagă este într-o armonie perfectă, singura ființă care i-o tulbură este aceea care a primit conștiință și rațiune. Pare absurd, dar este adevărat. Nimeni, în afară de om nu se vlăguiește muncind în exces, mâncând sau distrându-se în exces. Pentru plante și animale există un timp al muncii și un timp al odihnei.

Să păstrăm acest echilibru în viața noastră, care va începe să curgă mai armonios, mai lin, iar noi vom reuși să fim mai plini de recunoștință pentru ceea ce suntem, nu neapărat pentru ceea ce avem. Citeam undeva că ordinea firească a lucrurilor este SĂ FII, SĂ FACI, SĂ AI.

dacă începi cu SĂ AI, nu vei mai reuși niciodată SĂ FII cu adevărat.

Am scris aceste rânduri pentru cititorii mei, care sunt deosebit de inteligenți.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Articol reprezentativ

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Articol reprezentativ

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Articol reprezentativ

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Articol reprezentativ

MUZEUL PANDEMIEI

Am auzit întâmplător la radio că se organizează un muzeu al pandemiei, (nu știu unde, precis nu în România), iar mai în glumă, mai în serios, moderatorul întreba ascultătorii ce ar dona pentru acest muzeu. Oamenii făceau haz de necaz și spuneau care mai de care ce ar dona: preșul îmbibat în clor din fața ușii, masca, dezinfectantul, declarația pe proprie răspundere…

Eu, sincer, am rămas șocată. Nu știu de ce, mi s-a părut că e același lucru cu a organiza un muzeu al holocaustului sau al războiului mondial (nu contează care dintre ele), când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, când nu se știe când și cum se vor termina.

Nu zice hopa, până n-ai sărit pârleazul, zice o veche vorbă românească…

Habar n-am dacă anunțul era adevărat sau doar un subiect de emisiune, însă mie mi s-a părut de-a dreptul macabru. La muzeu dai lucrurile pe care știi sigur că nu le vei mai folosi vreodată, nu cele care încă sunt de o actualitate dureroasă.

La fel de nepotrivit mi s-a părut și faptul că în filmul serial „Camera de gardă” au apărut episoade cu bolnavi de covid. Păi bine, domnilor producători, credeți că ne uităm la filme ca să ni se ridice părul măciucă, sau ca să ne destindem? Ce nevoie avem de filme despre covid, când la toate televiziunile, la știri, numai despre asta auzim?

Iar în încheiere, nu pot să nu-mi exprim mirarea și dezacordul pentru felul în care niște șoșoace și șoșoci fac manifestații împotriva regulilor sanitare impuse de pandemie, fără a păți absolut nimic. Nu cred că în vreo altă țară de pe cuprinsul Terrei s-ar putea întâmpla una ca asta. Sunt destui oameni fără discernământ, care pun botul la tot ce li se spune, mai ales dacă sună a răzmeriță. Bine că în starea de urgență s-au dat amenzi usturătoare unor amărâți care nu aveau mască și erau singuri pe o cărare.

În ce fel de țară trăim?

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Cu Ștefan, la vaccin

S-ar părea că eu am devenit birjarul care transportă întreaga familie, la vaccin. Nu mă plâng, doar constat.

De fapt, Ștefan voia să meargă singur, dar cum s-a programat la Abrud, la Astra Zeneca, am zis să-l însoțesc, că e mai bine așa. Poate și la asta s-a referit preotul când a zis: ” …la bine și la rău…”.

Oricum, azi a fost bine, nu rău. Sper să fie și în continuare. Soțul meu este sănătos, nu are probleme medicale, dar… nu se știe niciodată, mai ales cu atâta publicitate negativă făcută în ultima vreme de către televiziuni ”de bine”, menită să bage lumea în sperieți.

Într-adevăr, au fost niște loturi de vaccin cu probleme, deocamdată nedescoperite (problemele), dar nu toată lumea a reacționat urât, nici măcar la acelea.

Celor care nu doriți să vă vaccinați, vă doresc succes!

Celor care v-ați vaccinat sau vă veți vaccina, multă sănătate!

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Pășind prin spinii trandafirilor – o carte care va apărea curând

S-ar părea că anul 2021 este bun cu mine, pe cât de gol a fost predecesorul său, așa că voi avea bucuria de a-mi mai vedea o carte ieșind la lumină.

Mulțumesc Silvia Grigore, pentru minunata prefață

Personajele acestui roman sunt fictive, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale fiind pur întâmplătoare.

PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

Prefață

Romanul  Pășind prin spinii trandafirilor, cea de-a patra carte a Manuelei Sanda Băcăoanu, este un roman al mărturisirii, iar mărturisirea vine de dincolo de interesul lumesc, adică din înţelepciune. Sofia, eroina principală, putem fi oricare dintre noi şi aici nu mă refer la întâmplări şi trăiri, ci la concluzii, căci fiecare viaţă de om le are. Cu toţii înţelegem târziu că singurele greşeli sunt de fapt cele pe care nu le-am făcut, poate din lipsă de curaj, mai precis nu am fost personajul principal al vieţii noastre. Și atunci intervine mărturisirea care ne salvează prin ea însăşi, căpătând putere de exemplu.

Singura certitudine cu rang de valoare a tuturor personajelor este aceea a dragostei faţă de fiinţele pe care le-au adus pe lume.

Povestea Sofiei se identifică cu o perioadă istorică, aceea a studenţilor şi mai apoi a intelectualilor navetişti din anii şaizeci, o lume de care mulţi dintre noi ne aducem aminte cu drag şi care merită cunoscută de către cei mai tineri, e lumea celor care le-au dat viaţă sau mai degrabă, a bunicilor.  Sofia este eroina unei perioade încă tributară „rândului lumii”. Sacrificată mai întâi  de părinţi de frica a ceea ce va spune  lumea, ajunge ea însăşi să se sacrifice de dragul copiilor. Paradoxul este acela că şi de dragul ei s-au sacrificat alţii, pe de-o parte soţul, care deşi alcoolic şi infidel, i-a iertat în tăcere şi sublim păcatul la care el singur a împins-o, pe de altă parte bărbatul iubit, care a ales moralitatea aparentă, tot de dragul copilului. Vine însă momentul clipei de faţă, clipa care o salvează prin împletirea aflării adevărului cu viitorul la care nu mai spera.

De altfel, întreaga scriere a cărţii este o împletire a prezentului cu trecutul, o procedură aleasă meşteşugit, salvând cartea de la banalitatea naraţiunii de tip şnur şi dând în acelaşi timp o mai mare veridicitate personajelor.

Cartea este fără îndoială un roman feminin, în care trăirile sunt prezentate dureros de fidel, atât prin introspecţie, cât şi prin redarea acceptării plânsului interior, crucea grea a condiţiei femeii din acele timpuri. Este o carte a supravieţuirii în moralitate, prin înăbuşirea dorinţelor exprimate doar pe fugă, dar cu consecinţe apăsătoare.

Scrisul este cursiv, replicile sunt bine plasate în raport cu condiţia socială a personajelor, iar toposurile sunt solicitate moderat, atât cât este nevoie să îmbrace stările personajelor, fără ca acestea să se piardă în ele.

Crezusem că genul acesta de subiect a apus, însă curajul Manuelei Sanda Băcăuanu de a-l readuce la rampă a făcut să avem a ne delecta cu o carte bună, care dă de gândit şi sporeşte stima de sine prin empatia cu personajul.

Nu ştiu dacă scopul cărţii a fost pledoaria pentru armonia dintre minte şi inimă, dar în mod fericit la asta s-a ajuns, cititorul având destule motive să trimită un gând bun pentru autoare, fiindcă ea merită să trăiască sentimentul de împlinire în urma scrierii romanului, un sentiment care, sunt convinsă, va fi amplificat odată cu fiecare carte care va mai urma.

Silvia Grigore”

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Articol reprezentativ

Hipnoterapia (3) – La ce folosește

V-am promis că voi da mai multe amănunte despre hipnoterapie și despre domeniile în care poate fi folosită.

Creierul uman este încă un mister, dar de mii de ani se știe că mintea noastră nu este una singură, adică mintea conștientă, care e răspunzătoare de deciziile noastre raționale, că mai avem o parte a ei care se ocupă cu partea spirituală, intuitivă a vieții. Știința afirmă că emisfera stângă a creierului este cea rațională, iar emisfera dreaptă este cea intuitivă, creatoare. Ideal ar fi ca cele două emisfere să se afle în echilibru, dar atunci am avea de-a face doar cu genii, am fi cu toții perfecți.

Se știe că noi, oamenii, suntem foarte deosebiți unii de alții, asta și din cauză că unii avem mai activă emisfera stângă a creierului, iar ceilalți, emisfera dreaptă.De acest lucru depinde foarte mult și ceea ce ne place să facem mai mult: unii sunt interesați de științele exacte, ca matematica, fizica, ingineria, în timp ce altora le plac artele: teatrul, pictura, scrisul, iar dacă job-ul pe care ți-l alegi sau pe care se nimerește să-l faci nu este din categoria pentru care ești dotat, ai tot timpul impresia că-ți lipsește ceva, că nu mergi pe drumul care-ți este hărăzit.

De fapt, nu despre asta voiam să vorbesc, nu știu cum am ajuns aici. Cert este că în funcție de starea în care ne găsim, creierul nostru vibrează cu o anumită frecvență. De exemplu, în starea beta, starea de veghe, în care suntem perfect treji și conștienți, frecvența este de peste 14 Hz, iar când intrăm în starea alfa, aceea când nici nu dormim, dar nu suntem nici în stare de veghe, frecvența de vibrație scade la 7-14 Hz, iar acum este momentul să accesăm mintea noastră subconștientă. În orice carte de psihologie vom găsi o clasificare a minții noastre, cea mai simplistă fiind următoarea: 1. mintea conștientă; 2. mintea subconștientă ; și 3. mintea supraconștientă. (de cea de-a treia, nu ne ocupăm acum)

Hipnoterapia se ocupă cu accesarea minții subconștiente, care este foarte receptivă în starea alfa a creierului. Deci, ca o concluzie, hipnoterapia aduce creierul în starea alfa și îl ajută să depășească anumite obstacole, pe care în starea beta nu este în stare s-o facă. Starea alfa este o stare foarte plăcută, în care suntem pe de o parte conștienți de locul în care ne aflăm și din care putem ieși imediat dacă dorim, dar pe de altă parte suntem într-o poveste, care ne aduce relaxare totală și bucuria de a ieși din monotonia vieții de zi cu zi. E ca atunci când citești o carte bună și ești cu totul transportat, ești în mijlocul acțiunii, sau privești un film, care te fură cu totul.

Probleme care se pot rezolva cu ajutorul hipnoterapiei: dependența de tutun, insomnia, diferite ticuri nervoase. De asemenea, se poate îmbunătăți capacitatea sistemului imunitar de a lupta cu bolile . Au fost cazuri celebre de boli incurabile, vindecate cu ajutorul hipnoterapiei.

Probabil v-am plictisit destul, așa că o să mă opresc aici. Celor interesați, le pot da mai multe amănunte.

Manuela Sanda Băcăoanu (hipnoterapeut)

Articol reprezentativ

Când primești asemenea mesaje din partea cititorilor…

Noi, ăștia care avem morbul scrisului, o facem în primul rând fiindcă nu putem altfel, fiindcă ceva, de acolo de sus, ne împinge să facem acest lucru. Când o carte pleacă în lume, întotdeauna avem emoții, e copilul căruia i-am arătat Calea, iar el a plecat, curajos și plin de speranță, ca să uimească și să bucure.

Dar scriitorii fără cititori nu-și au rostul, așa că în momentul în care primești un mesaj ca cel de mai jos, nu poți decât să fii fericit ”până la cer și înapoi” și să te străduiești să dai în continuare tot ce-i mai bun în tine, fiindcă-ți dai seama că efortul tău n-a fost în zadar. Mulțumesc Maria, ești o cititoare minunată, pe care încă n-am reușit s-o întâlnesc, dar sper că viața ne va permite acest lucru.

Buna sa-ti fie inima,Sanda,
Imediat ce am primit cartea Love Story pe Camino de Santiago,m-am asezat in balansoar, am deschis laptopul,pe masuta,si am inceput lectura.La fiecare oprire a personajelor cautam pe laptop locurile,ma transpuneam in peisaj si ca impinse de un resort interior, ieseau la suprafata trairi si emotii bine ascunse in sertarele sufletului meu.Am parcurs astfel propriul meu Camino,devenind un personaj al cartii…
Iar fraza de incheiere:”se spune ca pelerinajul fiecaruia incepe din fata casei lui,asa ca…de ce sa nu poti pleca pe jos, de acasa?” ai scris-o special pentru mine,nu-i asa?
Multumesc!
Maria Vesa
ps.Bineinteles ca am citit toate cartile tale,cu acelasi sentiment ca au fost scrise special pentru mine.Sunt o persoana binecuvantata(:(:(:

E mare lucru să ajungi la inima cuiva, iar dacă eu am reuși asta, nu pot decât să fiu recunoscătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Articol reprezentativ

Cu mama, la vaccin

Mama mea este o femeie extraordinară. La 80 de ani, face lucruri care alte persoane, mult mai tinere, n-ar fi în stare să le facă.

De exemplu, coase costume populare. În ultimii 3 ani, cred că a cusut mai bine de 5, cu toate componentele: cămașă, poale, șorț și pieptar.

Pe lângă asta, pictează. Tablourile ei pot rivaliza cu ale unor pictori consacrați.

Dar nu ca s-o laud am scris aceste rânduri, ci ca să vă dați seama ce fel de OM este mama mea. A fost învățătoare, iar prin mâna ei au trecut zeci de generații de copii, care și acum își aduc aminte cu drag de acele vremuri, când stăteau în bănci, iar mama mea le povestea câte-n lună și-n stele. Nu era nevoie să țipe, așa cum făceau alți dascăli, pentru a menține liniștea în clasă.

Ei, și a venit pandemia peste noi. În ultimul an, am învățat să luăm masa separat, să ne uităm la TV în camere diferite și să păstrăm o distanță de siguranță față de ea, ca să nu-i dăm cumva virusul de care toată omenirea se teme. (mai puțin inconștienții, care încă mai cred că nu există. Îmi povestea fratele meu, care e de mulți ani în Canada, că ultimele cuvinte ale unui domn în vârstă de acolo, răpus de covid, au fost” N-am crezut că există!”)

Ei bine, săptămâna aceasta, mama mea a primit prima doză de vaccin, la Câmpeni. Organizarea mi s-a părut în regulă, măsurile de protecție erau respectate, iar cei care participau la acțiune, profesioniști. Poate doar așa, cu pași mici, vom reuși să ieșim din conul de umbră în care ne-a băgat pandemia și să ne reluăm viețile, de acolo de unde le-am lăsat cu un an în urmă. Îmi spunea cineva că anul 2020 nici nu vrea să și-l socotească la vârstă, a fost un an lipsit de viață, plin de temeri și de evenimente neplăcute.

Reacția la vaccin a mamei mele a fost una minoră, un pic de durere la locul înțepăturii și a doua zi o stare de somnolență. Să sperăm că toate vor reveni la normal, că ne vom putea îmbrățișa nepoții și unii pe alții și că nu vom mai trăi neîncetat cu teama că-i vom îmbolnăvi pe cei dragi ai noștri, sau că noi înșine ne vom îmbolnăvi.

Sănătate multă, dragi cititori!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Hipnoterapia (2)

După cum am promis , vă mai povestesc câte ceva despre hipnoterapie. În 2007, am studiat ”Metoda Silva”, care, ni s-a spus atunci, este o modalitate foarte eficientă de a-ți reprograma propriul subconștient, de a aduce îmbunătățiri în viața ta, pe toate planurile. Tot ce trebuie să faci, este să intri în frecvența alfa a creierului, aceea dintre somn și trezie, când subconștientul este cel mai ușor de ”păcălit” și nu face diferența între situația concretă în care te afli și cea în care dorești să ajungi.

Am experimentat cu sârg cele învățate și am avut multe realizări, dar mai interesantă mi se pare cea pe care o voi istorisi aici. Pe vremea aceea lucram și în asigurări (după 90 am avut tot timpul două job-uri), iar pentru rezultate deosebite ni se promisese o minunată excursie în Tunisia, sponsorizată de către firma de brokeraj pentru care lucram.

Cu asigurările nu m-am prea omorât, dar, așa cum învățasem la Silva, vizualizam în fiecare zi (în starea alfa a creierului) cum merg în Tunisia, cum cobor din avion, înconjurată de colegii din asigurări și ce bine ne distrăm împreună. Ni se spusese că nu trebuie să dăm ”rețete” subconștientului, lucrurile se vor întâmpla, pur și simplu.

Ei bine, știind că nu am șanse să merg în Tunisia cu trupa de la asigurări, într-o zi, trecând prin Piața Mihai Viteazu, am văzut o ofertă grozavă pentru un sejur de o săptămână, la un preț foarte mic, un last minute de nerefuzat. Am luat biletele, iar împreună cu soțul meu, peste o săptămână eram la aeroportul din Cluj, pentru a pleca în mult-așteptata vacanță.

Uimirea mea a ajuns la maxim când mi-am dat seama că erau acolo și colegii din asigurări, cei care-și atinseseră target-ul și se calificaseră pentru excursie. ”Ia uite, chiar merg împreună cu ei, măcar cu avionul”, m-am gândit . Dar uimirea mea era abia la început, fiindcă am mers cu toții în ACEEAȘI STAȚIUNE și am locuit la ACELAȘI HOTEL.

Ca să vezi, eu i-am dat o temă subconștientului, iar el, a făcut restul.

Iar acum, ajungem și la zilele noastre, adică februarie 2021, când, participând la cursul de hipnoterapie, mi-am dat seama că metoda Silva nu este altceva decât autohipnoză. Drept că mi-au trebuit 14 ani ca să înțeleg acest lucru, dar acum mi se pare minunat faptul că acest concept îmi este familiar de mulți ani, doar că nu știam cum se numește.

Despre aria în care hipnoterapia are efecte benefice, în episodul următor.

Dacă încă nu ați citi cărțile scrise de mine, acum e momentul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Hipnoterapia (1)

Deoarece în luna februarie am făcut un curs de hipnoterapie, îmi permit să scriu câteva articole pe această temă, destul de necunoscută pentru majoritatea oamenilor.

Îmi doream de mult timp să fac acest curs și s-ar părea că acum a fost momentul meu, momentul în care să mai adaug o diplomă la multele pe care le dețin, în domeniul terapiilor complementare.

Era pe vremuri un banc, care s-ar părea că a rămas de actualitate. Se spune că Sf. Petru, care împărțea inteligență oamenilor, vine la Dumnezeu și-i spune:

  • Doamne, s-a terminat inteligența, iar la Poarta Raiului coada e încă foarte mare…
  • Nu-i nimic, celorlalți dă-le diplome, spune Dumnezeu, fără să clipească.

Bineînțeles că aceasta este o glumă, cel puțin în ceea ce mă privește, deoarece nefiind politician, a trebuit să studiez cu adevărat și temeinic toate disciplinele care mi-au oferit în final și o diplomă. Toată viața mea a fost o căutare, am știut întotdeauna că a fi inginer și atât nu este destul pentru mine. Fericiți sunt cei care-și găsesc pasiunea din prima, nu mai trebuie să caute. Și nefericiți cei care nu mai caută, se blazează într-o profesie care nu le aduce nicio satisfacție, se simt inutili și lipsiți de rostul lor în această lume.

Vestea bună este însă că poți descoperi la orice vârstă ceea ce te face fericit cu adevărat, lucrul care-ți aduce împlinirea, chiar dacă altora li se pare minor, sau fără importanță.

Cum azi este numai o introducere în domeniul hipnoterapiei, vreau să vă mai spun doar ceea ce nu este ea, adică nu e nimic din ce vedeți pe scenă, unde oamenii încep să latre, să măcăie, sau mai știu eu ce să facă. Hipnoterapia este o terapie ca oricare alta, care se adresează minții noastre, mai precis părții subconștiente a acesteia, ajutându-ne să scăpăm de obiceiuri proaste, să devenim mai sănătoși și să ducem o viață mai lipsită de griji.

Data viitoare, voi povesti care a fost prima mea întâlnire cu hipnoterapia.

Să aveți o săptămână excelentă, cu copii buni și BABE frumoase!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Când privești în sus, e cerul…

Când ați privit ultima dată spre cer, fiind de-a dreptul uimiți de perfecțiunea lui? Fie că e un joc de nori caleidoscopic, fie că e de un albastru atât de pur încât îți vine să plângi, cerul e întotdeauna minunat. Chiar și atunci când e supărat și ne vestește o furtună, tot minunat este, știm că întotdeauna în spatele norilor înfuriați stă soarele, surâzător și plin de bunătate.

Bine, am lămurit această chestiune, dar acum, dacă privim aici, mai aproape, ce vedem? Lucruri obișnuite, lucruri pe care ne-am obișnuit să credem că ni se cuvin, adică ape curate, natura care e la un click distanță (ca să mă exprim așa, mai IT-ist) de renașterea anuală, crenguțe de salcie pe care bobocii stau să crape, lalele ce au răsărit devreme, ademenite de temperaturile plăcute, ca să nu mai vorbim despre ghiocei, care sunt atât de bulversați, încât în multe locuri au înflorit încă din decembrie.

Da, lucruri minunate ne înconjoară, cum s-ar spune, Dumnezeu și-a făcut datoria față de noi. Dar noi? Cum ne-am făcut datoria față de mediu, față de tot ceea ce înseamnă natură? AȘA???

Sunt de părere că am merita să ne mănânce toți coronavirușii și toate entitățile Pământului, suntem de o nesimțire ieșită din comun. Parcă niciodată Arieșul n-a fost mai murdar, decât acum. Fotografiile sunt făcute la Lupșa, la podul spre Hădărău, pentru cei care vă întrebați unde există asemenea peisaje excepționale.

Nesimțirea nu poate fi vindecată decât cu civilizare forțată, cu amenzi și muncă în folosul comunității. Unii veți spune că toate gunoaiele vin din aval, dar bineînțeles că nu este așa, să vedeți ce vine de pe Valea Caselor. Mai mare rușinea, o comună care până mai ieri era de oameni harnici, a devenit cea mai murdară de pe întreaga vale a Arieșului. Știu ce spun, fiindcă l-am bătut de multe ori cu mașina și pe jos, de la izvor la vărsare.

Când în 2017 am organizat Ziua Arieșului, am sperat că va fi picătura care va face ca oceanul să dea pe dinafară, iar oamenii să se trezească. S-ar părea că am sperat degeaba.

Acum, mizeria e mult mai multă decât atunci. E un adevărat pericol ecologic, dar strigătul meu s-ar putea să rămână fără niciun ecou. Cine sunt eu, ca să mă bag în viețile oamenilor? Totuși, dacă acum 4 ani am reușit să organizez un asemenea eveniment, cum a fost curățarea malurilor Arieșului de la izvor până la vărsare, de ce n-aș reuși și acum? CINE E CU MINE?

Aștept sugestii!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

BABELE, FRUMOASELE…

În fiecare an, această perioadă ne aduce în suflete bucuria renașterii, a înfloririi și a drumurilor de început. Primăvara nu este doar anotimpul îndrăgostirii, dar și al speranței, soarele prinde puteri noi cu fiecare zi, ne place din ce în ce mai mult să ne petrecem timpul în parcuri și pe stradă, iar primele flori ne aduc aminte că în fiecare an, viața o ia de la capăt. Ne alegem câte o babă, iar cum e vremea de ”baba” noastră, așa ne va merge tot anul. Cel puțin, așa credeam până acum un an sau doi, când am aflat că nici măcar baba nu o poți alege, ea e dată de ziua în care te-ai născut.

Pentru cei care se întreabă care-i baba ta dacă te-ai născut pe 23 când se știe că sunt doar 9, voi da un mic exemplu: aduni 2 plus 3, iar baba este în 5 martie. Dacă numărul e mai mare, tot aduni până ajungi la un număr sub 10. Simplu.

Nu știu dacă vă mai amintiți, dar în 2020 TOATE BABELE AU FOST URÂTE. Chiar mă întrebam, cum se poate ca tuturor să ne meargă rău, în acest an? Și uite că s-a putut!

Să sperăm că babele lui 2021 să fie frumoase, sau măcar drăguțe… ne-am săturat de goliciunea lui 2020, vrem SĂ TRĂIM cu adevărat, nu doar virtual.

Acestea fiind spuse, vă doresc să aveți o babă după cum o doriți! Și o primăvară, așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Crăciunița

Cu toții știm că crăciunițele sunt plante ale căror frunze devin roșii în preajma Crăciunului, fiind deosebit de decorative și dând casei un aer sărbătoresc. Crăciunița din imagine însă, este de altă părere.

Am cumpărat-o acum doi ani de la un supermarket când nu era mai mare de 10 centimetri, dar cu frunzele roșii… Am mutat-o într-un ghiveci mai mare, s-a bucurat de lumină și atenție din partea noastră, iar astă vară era cât un pomișor, cu frunze verzi și bogate. A stat toată vara pe terasă, dar la umbră.

A venit toamna… acum, ce să facem? Am dus-o și pe ea înăuntru, cu toate că avem o mulțime de ghivece cu plante imense de iernat.

Știam că trebuie s-o țin nu-știu-cum la întuneric total noaptea, ceea ce nu făcusem, deci nici mari așteptări nu aveam. N-a avut frunze roșii la Crăciun, dar prin ianuarie, au început să-i cadă frunzele verzi…

În februarie, ce să vezi, i-au crescut frunzulițe noi, roșii… Probabil crăciunița mea e defazată, sărbătorește primăvara, nu Crăciunul. E bine și așa, eu o iubesc oricum.

Să aveți o primăvară frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Primele cărți au luat drumul cititorilor

Mă bucur să vă spun că primii cititori sunt deja în posesia cărților mele. Cei care doresc și ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” trebuie să mai aștepte până săptămâna viitoare, când vor sosi calde-călduțe de la tipografie.

Aștept cu interes părerea voastră/dumneavoastră despre cărțile mele.

Cu mult respect față de cititorii mei,

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Plimbare în doi

Iată încă un mic fragment din ”Love story pe Camino de Santiago”…

Capitolul al XXVII-lea

Plimbare în doi

  • Nu pot să cred că iar dau peste voi!
  • Dafina, ai ajuns să faci trasee lungi, ca pelerinii cu vechi state, râde Ştefan, în timp ce ascultătorii îl privesc cu reproş, Manuela şi-a început povestea:

    E tot o poveste de pe  Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

    Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o  nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

    După Camino Francez,  pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  dar şi cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

   Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi, aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

     Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

    Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

    Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un Camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

    Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

    Fiind singurii clienţi ai adăpostului,  suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna măcar astăzi vestea că vreau să merg singură.

    Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

     Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce emană dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

    Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe Camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

Am povestit această întâmplare pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este o idee formidabilă.”

Urmarea va fi, cu siguranță, în carte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iat-o, vie și adevărată!

Nu țin minte dacă apariția cărților anterioare să-mi fi produs atâta bucurie, probabil din pricină că ”facerea” lor la editură n-a durat atât de mult. Cert este că această nouă carte, acest copil al meu, parcă ar fi un elefant, fiindcă a avut nevoie de tare mult timp pentru a ieși la lumină.

Las în urmă toate nemulțumirile și mă bucur ”până la cer și înapoi”, sunt extrem de fericită că în sfârșit, cartea mea iese în lume.

Îmi doresc ca ea să vă aducă zâmbete și lacrimi, bucurie și uneori un pic de întristare, exact așa cum este minunatul Drum al Apostolului Iacob, străbătut de sute de mii de pelerini, în fiecare an.

Dacă doriți un exemplar, vă rog să mă contactați în privat.

Vă mulțumesc! Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Streaptease la Peon

Pentru cei care nu sunt foarte interesați de cartea mea, dar mai ales pentru cei care-și doresc s-o citească, las mai jos un fragment spumos… Poate vă face chef de Camino, de aventură…

Capitolul al XXVI-lea

Streaptease la Peon

    ”Dragă Sorana,

    Sarea şi-a făcut efectul, rana mea aproape că se închide, dar trebuie neapărat să-ţi povestesc despre ziua, dar mai ales noaptea de ieri, care a fost absolut bestială.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem, cert este că a fost o zi extrem de dificilă, cu foarte mulţi kilometri, cu un munte de urcat şi coborât în a doua parte a zilei, când toţi ceilalţi pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanţă mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deşteaptă foc, plecasem mai departe, ţin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieşirea din oraş, apoi am pornit plină de elan pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenţie de o pisică ce avea un ochi verde şi unul căprui…

    Ştiu că trebuia să fiu atentă la o intersecţie, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanţii (dacă există aşa ceva printre cunoştinţele tale), îşi pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simţeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuş, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă. Nu mă durea neapărat glezna, mă dureau acum genunchii, făcându-mă să mă simt ca o babă de o sută de ani.

În timp ce mă târam eu aşa pe marginea şoselei, cu gândul la un duş cald şi un pat moale, iată că mă ajung doi biciclişti, care ”o lasă mai încet” şi mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt şi ei osteniţi, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obişnuieşte să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc eu cumva…

Bicicliştii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în faţa mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se menţină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc şi ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am parte de unul… În timp ce aceste gânduri îmi zvâcneau sub tâmple, iată că în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

    Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic şi cochet, iată şi biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în uşa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcţiile bisericeşti, aşa că nu mă pronunţ. Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuş într-un fel de birou (iar nu ştiu cum se numeşte), unde, pe o bancă erau nişte pături şi izoprene.

    A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toţi cei prezenţi s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

  După terminarea slujbei, preotul mă instruieşte cum să închid uşa noaptea şi apoi la plecare, îmi arată unde este duşul şi pleacă spre casă, e sâmbătă seara şi e invitat la o familie la masă.

    Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulţumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv nişte haine bisericeşti de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuţeală, pentru a merge la duşul care era pe hol, la numai doi paşi de uşa ”dormitorului” meu şi unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele…Duşul a fost fierbinte şi reconfortant, ba chiar cu efect de sporire a inteligenţei, deoarece, în timp ce apa-mi curgea din belşug în creştet, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeţ roşu care se tot aprindea deasupra uşii, abia în acel moment mi-am dat seama că aparţinea unei camere de filmat, aflată în funcţie…Încerc să recapitulez în minte cam cât mă bâţâisem prin faţa camerei în costumul Evei, ajung la concluzia că totul a fost foarte scurt, aşa că râzând înfundat, mă întorc în cameră. O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duş, nu mai voiam să dau unul şi după, aşa că, înainte de a intra am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spui, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

    Mâncat şi culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe chip şi cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb şi acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic preţios nu părea să se afle în încăpere, iar uşa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfăşura, da, ai ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce ştiu cum decurge, cu siguranţă mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvenţa cu care-mi schimbam şi poziţia pentru a-mi toci şi alte părţi ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva ţipa din răsputeri în microfon:”Haideţi, haideţi, dansaţi, dansaţi!” şi altele la fel.

     De câteva ori a trebuit să mai merg şi la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireaşa de pe tort a acelei nopţi. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” şi mă întorceam înapoi, în „pătuţ”.

    Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu ştiu dacă am aţipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veşnicie, cred că m-am rătăcit.

    Şi stai să mai vezi, abia când am plecat, mi-am dat seama că practic, am ”dormit” în cimitir. Aseară nu-l văzusem, că era în cealaltă parte a bisericii. Ce zici de asta?

P.S. Preotul mi-a spus că vrea să vină în România, mi-a dat chiar o adresă de email, dar ghici, eu mai vreau să dau ochii cu el?

Te pupă Dafina, streapteuză de ocazie şi fără un talent evident (sau, evident fără talent) cum vrei s-o iei!”

” Hahaha, am râs de ne-am prăpădit. Draga mea prietenă, să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu m-am putut abţine să nu le arăt şi câtorva colegi emailul tău. Cu toţii au fost de părere că nimeni nu se va supăra când va vedea filmul cu tine, iar cu dormitul în cimitir… nimeni nu te invidiază. Bine că mai ai destul umor pentru a povesti şi altora un episod din călătoria ta, care poate, din altă perspectivă, ar fi fost trist şi tragic.

Te îmbrăţişăm cu toţii şi aşteptăm urmarea.

   Sorana &Company”

Ei, cam atât deocamdată… aștept vești! (bune)

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iarna la Cluj

Se întâmpla acum 2-3 săptămâni, când a fost precedentul val de frig. Considerând că are și ea dreptul la o mică vacanță, mașina mea n-a vrut să pornească într-o zi, așa că a trebuit s-o iau la pas, prin Clujul înghețat.

Mersul pe jos este unul dintre hobby-urile mele, iar la -5 grade e temperatura perfectă pentru a nu transpira, chiar dacă mergi în pas vioi.

Am avut ocazia să mai admir o dată Parcul Feroviarilor, căruia doar numele i-a mai rămas, fiindcă nici nu mai știu în administrația cui a ajuns. Cert este că nimeni nu se omoară cu aranjarea lui, ar putea deveni o oază de liniște și relaxare, la un pas de centrul Clujului. Ar putea redeveni un loc unde strigătele vesele ale copiilor să se audă din nou, păziți cu strășnicie de bunicii care se pot odihni pe băncile aranjate în cerc.

Acum, iarna, aerul de părăsire care-l inspiră când vegetația crește haotic, este un pic acoperit de stratul subțire de zăpadă…

Îmi amintesc ce frumos era aici cu ani în urmă, când se împodobea un brad mare de Crăciun, un trenuleț adevărat plimba copiii pe șinele strălucitoare, era chiar o scenă în aer liber pentru diverse evenimente, un mic patinoar și un teren de tenis. Acum, nu mai este nimic… În mijlocul Clujului, este doar un loc plin cu tufișuri crescute aiurea, unde minunații copaci seculari au fost tăiați în vederea unui proiect privat, care n-a mai prins niciodată viață, iar tristețea este la ea acasă… Ce păcat …

Am trecut cu inima grea prin parcul care nu mai prea are mare lucru de oferit, am ajuns la destinație, apoi m-am întors peste un pod pietonal despre care nu aveam nici cea mai mică idee că există, am văzut o parte a Clujului pe care, până acum, n-o bătusem cu piciorul. M-am simțit ca acum peste 40 de ani, când făceam primele plimbări prin Clujul devenit între timp un oraș imens, modern, dar… uneori trist.

După o ”plimbare” de 17 kilometri, m-am întors acasă stoarsă, mă simțeam ca după 30 de kilometri parcurși pe Camino de Santiago. Într-adevăr, mersul pe asfalt nu face prea bine picioarelor…

Drumuri bune și spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Îmbrățișează un cățel!

Vă amintiți că anul trecut cam pe vremea asta, italienii aveau o mare problemă cu a nu-i frustra pe chinezi, așa că au inventat un slogan: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!.

Știm cu toții la ce a dus acea inițiativă idioată, dar probabil nu era mult diferit nici dacă nu se punea în practică. Acum, la un an de zile după debutul oficial al pandemiei, parcă suntem și mai departe de sfârșitul ei, decât ne credeam atunci. Ce-i drept, nimeni dintre cei în viață nu mai trecuse și prin epidemia din 1918, ca să-și poată aduce aminte de grozăvia ei.

Și uite așa, după un an de izolare, purtat mască și socializare de la distanță, singurii care se mai pot bucura de îmbrățișările noastre au rămas cățeii. Ei nu transmit boala, dar sunt fericiți când humanoizii îi dezmiardă și le dau mai multă atenție decât o făceau înainte, pentru simplul motiv că dacă nu ne putem îmbrățișa între noi, să îmbrățișăm măcar un cățel.

Ferice de cei care au un câine, ei pot să-și îndrepte dragostea asupra lui. Copiii, nepoții, părinții, frații trebuie să-i ținem la distanță. Și uite-așa, se dovedește încă o dată că acest animal atât de frumos și de plin de suflet este, încă o dată, cel mai bun prieten al omului.

Dacă n-ai un cățel, nu e târziu să adopți unul, vei avea parte de iubire necondiționată și apropiere sufletească mai mare decât din partea unor oameni…

Când va trece pandemia, să ne amintim cu drag de prietenii noștri patrupezi și să nu-i aruncăm de la casă doar fiindcă sunt bătrâni și nu mai au vlaga din tinerețe.Dacă ne uităm în oglindă, vom vedea că nici noi nu mai suntem la fel, ca acum 20 de ani.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

CUVÂNT ÎNAINTE la LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

CUVÂNT ÎNAINTE

   După ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, viața a fost mărinimoasă cu mine, permițându-mi să mai ajung încă de două ori la Santiago de Compostela, prima dată urmând Camino Portughez, început la Lisabona, iar a doua oară pe Camino del Norte, care începe la Irun.

    Voiam foarte mult să povestesc și despre întâmplările acestor două pelerinaje, dar știu că e destul de plicticos să citești cum zilnic cineva se trezește dimineața devreme, pleacă la drum, apoi ajunge într-un albergue în care repetă ritualul zilnic, care constă în duș, spălarea rufelor, masa și eventual o vizită prin împrejurimi.

     Dragă cititorule, m-am gândit că aș putea să-ți mențin atenția punând puțină sare și piper peste amalgamul întâmplărilor adevărate de pe Camino, așa că le-am presărat cu puțină ficțiune, cu un pic de romantism, care, din experiența mea, nu strică niciunei cărți.

    De asemenea, am făcut un mix de personaje reale alături de cele fictive, dorind ca aceasta să fie, în oarecare măsură, continuarea primei cărți. Dacă ceea ce am îndrăznit să fac va fi o reușită sau un fiasco, doar tu, cititorule, vei judeca.

     Care sunt întâmplările adevărate și care cele fictive, te las pe tine să descoperi!

     Lectură plăcută, eu tocmai încep să scriu o nouă carte, care va avea un subiect cu totul și cu totul diferit, dar care sper că-ți va plăcea (era să spun, la fel de mult).

                                                                                                        Autoarea

Picătură cu picătură, întreaga acțiune vi se va dezvălui…

Sper să vă placă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

”Love story pe Camino de Santiago” prinde viață

Iată că după ”lupte seculare” care au durat mai bine de un an, cartea mea, „Love story pe Camino de Santiago” prinde, în sfârșit, viață.

Așteptarea a fost destul de grea, dar sper ca măcar la finalul ei, cartea să nu dezamăgească, să fiți încântați că i-ați deschis paginile. Poate acum era momentul astral potrivit, poate dacă apărea anul trecut, ar fi fost altceva… nu pot ști acest lucru. Cert este că în momentul de față sunt extrem de bucuroasă, e un proiect la care am lucrat cu drag și a reușit să se materializeze.

Adevărul este că pentru mine, anul 2020 a fost oarecum gol, fără evenimente (mulțumesc cerului că n-au fost nici evenimente negative), a fost un an al introspecției și al unui nou început. Am aruncat o privire în viața mea, am făcut ajustările de rigoare, iar 2021 a început în forță, simt că este anul în care voi recupera și ce n-am reușit să fac anul trecut.

Vă doresc tuturor să puteți duce la bun sfârșit toate proiectele, să aveți parte de multe bucurii, să fiți sănătoși și la pungă groși!

Cei care doresc cartea, mă pot anunța prin mesaj privat. Până la apariția în librării, s-ar putea să mai dureze ceva timp. Coperta nu va arăta exact așa, dar nici prea diferit.

Gânduri bune și multă iubire, de pe Camino de Santiago…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Dragă mamă…

Draga mea mamă,

îți mulțumesc că m-ai adus pe lume într-o friguroasă zi de 4 februarie, la Casa de ÎNașteri din Lupșa, pe un ger de înghețau pietrele, iar urșii se puteau ascunde după nămeții de zăpadă.

Îți mulțumesc că ai avut atâta grijă de mine, că la 3 ani m-ai învățat să scriu, iar la 4 mă plimbai noaptea prin casă, fiindcă mă durea o măsea.

Îți mulțumesc că m-ai dat la școală, că ai fost alături de mine în toate suișurile dar mai ales coborâșurile vieții mele, ai fost glasul care m-a făcut să merg mai departe și umărul pe care să pot plânge la nevoie.

Dar mai ales, îți mulțumesc că ești încă lângă mine, că-mi dai mereu povețe, uitând că sunt și eu bunică și s-ar putea să știu și eu să fac câte un lucru…

În fiecare an, fiecare dintre noi ar trebui ca de ziua nașterii noastre să le mulțumim mamelor, căci ele ne-au adus pe lume și ne-au pus pe drumul pe care suntem acum.

Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care mi-ați trimis un gând frumos, aș vrea s-o fac fiecăruia în parte, dar timpul nu-mi permite să răspund la sute de mesaje, așa că vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă urez să aveți parte de toate bunătățile vieții, dar să nu uitați că e bine să păstrăm o măsură în toate.

Să ne vedem cu bine, sănătoși și plini de viață!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Nani, nani…

Aceasta este o poveste tristă. Dacă sunteți emotivi sau doriți să aveți o zi veselă, vă rog să n-o citiți.

A fost odată ca niciodată, au fost un băiat și o fată, care se iubeau foarte mult. Cum erau încă foarte tineri, părinții nu au fost de acord ca ei să se căsătorească, așa că se vedeau doar pe furiș și așteptau cu nerăbdare ziua în care vor putea să-și unească destinele și să trăiască fericiți ”până la adânci bătrâneți”, vorba basmului.

După o lungă (prea lungă pentru ei) așteptare, iată că au împlinit anii care le dădeau dreptul să devină soț și soție, iar faptul că până acum iubirea lor nu se stinsese, ba era din ce în ce mai mare, le-a arătat părinților că e momentul ca cei doi să-și unească viețile și să experimenteze viața de oameni căsătoriți.

Dacă aceasta ar fi o poveste veselă, s-ar termina cu: și au trăit fericiți… dar, din păcate, viața adevărată este diferită de cea din povești. La acel moment însă, habar nu aveau ce le rezervă viitorul, așa că-și trăiau din plin povestea de iubire. Nu după mult timp, fata, devenită între timp femeie, și-a dat seama că va aduce pe lume un copilaș, iar fericirea celor doi și a viitorilor bunici a urcat până la cer.

  • Vom avea copilașul nostru, fructul iubirii noastre, care ne va face cei mai fericiți părinți! Oare cum să-i spunem? Oare va fi băiat sau va fi fată?
  • Oare va semăna cu tine sau cu mine?
  • Eu cred că va semăna cu amândoi, va fi cel mai minunat copil, pentru că va fi al nostru!
  • Da, ai dreptate; Și-l vom iubi nebunește, așa cum nimeni nu și-a iubit copiii.

Ei, dar așteptarea a luat sfârșit, iar un băiețel frumos ca soarele a apărut în viața celor doi îndrăgostiți. Acum, formau un triunghi de iubire, iar ochișorii băiețelului se înveseleau întotdeauna când MAMA sau TATA erau în preajma lui, ocrotindu-l cu drag.

Nu trecuse prea mult timp de la venirea pe lume a copilașului, când bunicele au venit în vizită și au spus că neapărat trebuie îndeplinit ritualul cu ”scufundarea copilului în apă”, că altfel n-o să crească mare, puternic, deștept și curajos. Cei doi tineri s-au privit cu spaimă, parcă o rea presimțire le dădea târcoale, dar nu se puteau sustrage de la obiceiul satului, așa că, au fost de acord.

Într-o duminică, s-au îmbrăcat cu toții frumos, bunici și părinți și au pornit spre lăcașul de cult; mama-și strângea odorul în brațe și nu știa de ce-i vine să plângă, în loc să se bucure. Toți ceilalți mergeau tăcuți, parcă ar fi fost o procesiune de înmormântare, nu una care să-i fie de ajutor micului băiețel, care îi privea curios pe cei din jur, era prea mic pentru a-și da seama de cele ce se întâmplau.

  • Să nu-l scufunde în apă! zice mama, în ultima clipă. Nu poate doar să-l ude pe cap? E un ritual, nu trebuie luat mot-a-mot, cum scrie la marea carte…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL, a privit-o disprețuitor:

  • Nu se poate altfel, am făcut asta de multe ori, doar AȘA e valabil!

Mama-l privește năucită cum ia copilașul nu demult născut și-l scufundă cu totul în apă, de trei ori.

  • Vai, copilul nu mai respiră, v-am spus să nu-l scufundați de tot în apă!…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL se șterge pe mâini și se îndepărtează, el nu are nicio vină, dacă Dumnezeu a vrut să-l ia la el pe micuț, asta este, părinții trebuie să se resemneze cu acest gând, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Probabil acest copil ar fi devenit un criminal când era mare, de aceea l-a luat Dumnezeu mai repede… mai mestecă el în barbă.

Vine primăvara, începe dezghețul, iar o mamă tânără leagănă un leagăn gol, în care un băiețel ar fi trebuit să doarmă. Dar nu, el doarme în cimitir, fiindcă un nepriceput a greșit ritualul, vrând să-l ducă la perfecțiune…

  • Nani, nani, cântă mama, iar din copacul de peste drum, îi răspunde o răsură…

Inima ei e un vuiet, un tunet, o furtună pe care nimeni, niciodată, nu le va putea stăvili.

  • Dormi cu mama, puișor!

Aceasta este doar o poveste. Tristă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Covidul de pe urmă…sau instantaneu din Câmpeni

Cred că România este țara paradoxurilor. Când toate țările ”cu scaun la cap” anunță că trebuie să ne păzim mai tare, fiindcă noile tulpini ale virusului sunt mai contagioase și posibil cu simptome mai grave, românii se relaxează într-o veselie. Hai la restaurant, hai la teatru, hai la… asta în timp ce în USA se recomandă purtarea a două măști, iar în Germania a măștilor care oferă o mai mare protecție.

Dacă măcar s-ar păstra în continuare măsurile de protecție, aș zice că e cât de cât în regulă, dar ce mi-a fost dat să văd ieri la Câmpeni, oraș care nici nu știu dacă a ieșit din zona roșie a ”clasamentului covid”, m-a înspăimântat de-a binelea.

Pe stradă, nici măcar una din 10 persoane nu purta mască, idem într-un mare magazin alimentar, aflat vis a vis de o bancă. Nici măcar vânzătoarele nu purtau mască, ce mama naibii, nu sunt ele de nasul virusului, le va ocoli cu siguranță!

Obișnuită cu situația din Cluj, unde nu vezi pe nimeni fără mască, m-am simțit extrem de vulnerabilă și de lipsită de respectul celor din jur. Adică eu te protejez pe tine, dar ție ți se fâlfâie? Aici cred că are o mare pondere lipsa celor 7 ani de acasă și a dictonului ”Respectă, pentru a fi respectat”.

Am fost nevoită să mai intru într-un supermarket, dar am făcut-o cu frica în sân. Stupoare, aici toată lumea purta mască, parcă eram într-o altă lume, diferită și uluitoare. Să fi fost alții clienții? Aici, atmosfera era la fel cu a unui supermarket din Cluj, concluzia mea fiind că nu sunt de vină cei care nu respectă regulile, ci cei care nu-i obligă s-o facă. dacă ei nu sunt destul de inteligenți și de bine crescuți, trebuie forțați.

Dragoste cu sila nu se face, dar civilizare, da!

Am aflat că noile tulpini ale virusului au ajuns și în Cluj. Ei, de-acum, scapă cine poate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Morții de la Balș

Despre morți, numai de bine… dar despre cei care i-au ”ajutat” să moară înainte de vreme, ce părere aveți?

Toată lumea e indignată, toată lumea critică, nimeni nu-și asumă nicio răspundere, fiecare vrea să fie în afara acestei pecingini, care este sistemul de sănătate din România. Cred că pentru a se produce un asemenea dezastru e nevoie de mai mult decât o greșeală, sunt o înșiruire de greșeli și de încălcări de protocoale și de reguli. Degeaba se bat unii cu cărămida în piept, degeaba cei care trebuie trași la răspundere încearcă să se disculpe, adevărul îl știe toată lumea, dar nimeni nu are atâta sânge în instalație (vorbesc despre mai marii politicului) care să taie în rană vie, să ne vindecăm o dată.

E de-a dreptul ridicol cum cei aflați cu puțin timp în urmă și pentru multă vreme la putere îi critică pe cei de azi, dar uită cu desăvârșire că lor li se datorează starea înfiorătoare în care arată aproape toate spitalele din România. Doamne ferește să ajungi acolo, mai ales în vremuri de pandemie!

Cât de groaznică soartă să ai, ca să te internezi cu covid și să pleci acasă în sicriu, ars de viu? Cred că nici cel mai înfiorător scenariu de groază nu egalează cumplitul adevăr.

Nu pot decât să-mi exprim compasiunea față de cei plecați și familiile lor, nu-mi pot da seama prin ce trec, fiindcă numai când trăiești asemenea întâmplări, poți realiza grozăvia lor. Probabil în prima fază ești cumva anesteziat, ca abia în timp suferința să te cuprindă total și iremediabil.

Celor care aruncă piatra în aceste zile negre, le-aș spune că sunt și ei participanți la vina generală a acestui popor, care nu e în stare să-i aleagă pe cei buni, ci numai pe cei care dau din gură mai tare și promit mai mult înainte de alegeri. Pe urmă, după ei, potopul! Și nu e doar o vorbă, s-ar părea că e crudul adevăr.

Doresc încă o dată să-mi exprim condoleanțele și sentimentele de compasiune față de toți cei afectați într-un fel sau altul de ultimele evenimente, cu speranța că totuși, acestui popor i se va mai da o șansă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ciocolată cu rom

Eram într-una din serile trecute într-un frumos cartier al Clujului, nu spun care, că nu contează. Traversam o străduță mică, iar observând că o mașină parcată pe trotuar vrea să plece, am trecut prin spatele ei.

În acel moment, văd cum de pe fereastra șoferului zboară un ambalaj de ciocolată cu rom. Repet, eram într-o zonă foarte frumoasă, foarte curată și de curând renovată.

Primul impuls a fost acela de a lua ambalajul de pe jos și a-l înapoia șoferului, spunându-i că… a pierdut ceva. Dar dacă, pe aceeași fereastră iese un pumn, sau vreo înjurătură? De ce să mă pedepsesc singură?

Iau totuși ambalajul și-l pun la coșul ce se afla la doi metri, apoi plec în drumul meu, pe aleea dintre blocuri.

Făcusem probabil vreo 20 de pași, când un zgomot suspect din spatele meu, m-a făcut să întorc capul. Nu știam dacă e bine să râd sau să-l compătimesc pe șoferul nedisciplinat dar și ghinionist, când l-am văzut cu bara din față înfiptă într-unul dintre micii stâlpi care blocau accesul mașinilor pe alee. Chiar nu înțeleg cum făcuse manevra, practic era o întoarcere de 270 de grade, fără nicio logică.

”După faptă și răsplată!”; m-am gândit în sinea mea. Iată că Universul nu doarme, iar dacă zici că ai avut azi o zi proastă, derulează filmul ultimelor ore, zile sau săptămâni și conștientizează ce ai făcut greșit în tot acest timp. Vezi? De aia ți se întâmplă atâtea, fiindcă sunt doar răspunsul la gândurile și faptele tale.

Cu cât greșim mai puțin, cu atât avem o viață mai bună. Încercați și-mi veți da dreptate. Dar pentru asta trebuie să fim treji, să nu trecem prin viață într-o semisomnolență autosuficientă.

Ei, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Turnir la Cluj

Băi, e pericol mare să mai ieși pe stradă, chiar și dacă porți de la două măști în sus! Vorbesc serios, te burdujești cu măști și vine unul cu sulița și ți-o aruncă drept în piept!

Se întâmpla ieri, în Piața Cipariu, cum cobori de pe Calea Turzii. Stăteam cuminte la semafor așteptând culoarea verde, când în grupul destul de mare de oameni care aștepta ceva în fața catedralei aflată încă în construcție se produce așa, o vălureală, unii se dau la o parte, cineva cade pe jos, mă rog, era un conflict în toată regula.

Semaforul continuă să arate roșu ostentativ, așa că nu mă pot apropia ca să văd mai bine ce se întâmplă (ce-i drept, cred că inteligent era s-o iau în sens invers), când, se pare că acțiunea se precipită exact în direcția mea, adică unul fugea în față mâncând pământul, iar altul îl urmărea cu strigăte de Winettou din spate și cu o suliță de vreun metru și jumătate, bine ascuțită și terminată ca un fel de rășchitor. (Femeile care țes știu despre ce vorbesc, dar probabil nu sunt aceleași cu cele care citesc…).

Mă rog, am putut vedea sulița în toată strălucirea ei, deoarece tipul care o agita în mod războinic se afla deja la doi metri de mine și o îndrepta fix spre pieptul meu. N-am idee de ce nu mi-a fost frică, era să fac pe mine din pricina propriei umbrele (vezi aici), dar când vine ”cavalerul” alb închis, n-am nicio treabă. Cred că-s oleacă defectă, nu raționez la capacitate maximă, uneori. Cert este că văzând dumnealui că stau dârză în fața lăncii s-a înmuiat și a lăsat-o în jos, moment în care semaforul a binevoit să se înverzească și am reușit să traversez strada fără alte pericole. Mă distrează când se anunță la știri că cineva, aflat la spital și care fusese într-o stare critică, se află acum ”în afara oricărui pericol”. Zău? Pericolele stau la tot pasul, cum poți spune așa o inepție? Vezi întâmplarea de mai sus. Stai să traversezi strada și te trezești în plin turnir.

Când am ajuns lângă grupul dezorganizat din fața catedralei, mi-am dat seama că sunt dintre cei care primesc ajutoare de aici, fețele lor spuneau totul. O doamnă vitează de dincolo de gard încerca să-i disciplineze, dar nu cu prea mari sorți de izbândă. Cred că unii au rămas fără porție ieri, cel puțin cei doi ”turniriști” și o fată ce strigase chestii urâte la adresa nu-știu-cui.

După ce am trecut de zona conflictului am reușit să fac o poză, deloc concludentă. Mai fain era de-l pozam pe cel cu sulița, când era la trei pași de mine.

Cam… asta ar fi. În curând, vom ieși pe stradă cu mască și armură, mai știi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Luminițe de Crăciun

Câtă bucurie ne produc luminițele de Crăciun, pe care, cu mare drag, le instalăm în luna decembrie. Se spune că anul acesta, din cauză că majoritatea dintre noi au stat acasă de Sărbători, vânzarea de luminițe și de podoabe a fost sporită față de anii precedenți, când împodobeai pomul, apoi o ușcheai în Dubai, la Viena, sau mai știu eu în care loc exotic. (Viena nu-i exotic, dar tot e frumos!).

Anul 2020 fiind cel mai ”interesant” din ultimii o sută, ne-a făcut să investim mai mult în podoabe și să ne preocupe mai tare cum arată casa noastră de Sărbători. La fel, primăriile s-au străduit să facă un fel de mix între bucuria pe care ne-o oferă luminițele de Crăciun și un an de pandemie, în care trebuie ca banii publici să meargă mai mult spre sănătate și păstrarea ei, decât pe distracții deșarte, dar care au și ele rolul lor, de a ne aduce un pic de bucurie și lumină (la propriu și la figurat) în marea de ceață din care încă nu am ieșit.

Totuși, părerea mea este că fiecare lucru are timpul lui, iar dacă după o lună de la Crăciun încă mai ard luminițe pe străzi, acest lucru nu-ți mai poate aduce bucurie, ci doar un soi de nostalgie, care nici măcar nu-și are locul în prima lună a anului. Eu cred că după Bobotează, fastul Sărbătorilor trebuie să fie înlocuit cu speranța într-o nouă primăvară, un nou început și zile mai bune. Sunt încă localități în care, din inerție, sau nu știu din ce motive, luminile de Crăciun încă ard, fără a mai avea niciun rost, ba chiar făcându-te să te gândești la costul suplimentar de curent electric pe care primăria trebuie să-l achite fără niciun rost.

Viața merge înainte, trebuie să acceptăm că timpul are etapele lui și să ne bucurăm de fiecare în parte, primind cu inima deschisă tot ce ne oferă.

Cam… asta ar fi! La revedere, luminițe! Vă așteptăm în decembrie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Bună dimineața, America!

Iată că se ivesc zorii pentru poporul american, odată cu plecarea clovnului de la Casa Albă și cu venirea unui președinte care vrea să fie al tuturor. Am urmărit ieri ceremonia de învestire a noului președinte, cu emoție și cu speranța că ceva se va schimba pe întregul Mapamond, că o energie bună vine acum dinspre Statele Unite ale Americii.

Ca o ultimă provocare, Trump a luat avionul prezidențial în ultima lui zi la Casa Albă (nici nu știu dacă mai avea dreptul să facă așa ceva), neavând curajul să participe la ceremonia de predare a puterii, demonstrându-și încă o dată lașitatea și prostia.

Asta-mi amintește de un director general de acum mulți ani al Regionalei CFR Cluj, care după ce a fost demis, nu a vrut să-și părăsească biroul zile întregi, devenind subiect de distracție și de bârfă pentru toți angajații. Unii oameni au impresia că funcția pe care o dețin este pe viață, dar istoria a demonstrat că dacă crezi asta, s-ar putea să-ți fie fatal.

Oricum, mă alătur celor care cred în noul președinte american și care speră ca acesta să poată repara toate stricăciunile făcute din egocentrism și lipsă de rațiune politică a predecesorului său. Biden are o figură de om bun, sincer și devotat. Viitorul ne va arăta dacă va reuși să ”panseze” rănile Americii și să readucă poporul atât de dezbinat în prezent pe calea uniunii și a fraternității.

GOD BLESS AMERICA!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Poveste cu bau-bau

Îmi plac poveștile cu final fericit. De aceea am pus o poză atât de frumoasă, fiindcă ceea ce vreau să povestesc se întâmpla în decembrie, când copacii dezgoliți de frunzele ce-i îmbrăcaseră un sezon întreg stăteau zgribuliți în bătaia usturătoare a vântului, triști și cu moralul la pământ. (sau, cel puțin, așa-mi închipuiam eu că ar fi).

Urc grăbită în mașină, vin de la o clientă și mă îndrept spre alta, e abia 5,30 după masa, dar noaptea e neagră și udă. Din cer cade o ploaie mocănească ( n-am aflat niciodată de ce-i zice așa), iar o ceață subțire joacă printre copaci, schițând siluete misterioase în întuneric. Sunt la marginea unei păduri, cât vezi cu ochii sau mai bine zis cât știi cu mintea, pădurea se întinde pretutindeni, iar sentimentul care ți-l provoacă toată această scenă nu e deloc unul plăcut.

Strâng umbrela și o arunc pe bancheta din spate, pornesc mașina și o iau din loc, urmărită îndeaproape de întunericul, ceața și ploaia care parcă vor să mi se vâre în suflet. Apar câteva case, apoi din nou pădurea… brr… drumul e sinuos , cu multe curbe strânse, iar eu n-am mai fost pe aici de câțiva ani, așa că mi se pare extrem de lung. Faruri din față, mașini care mă depășesc din spate, o nebunie.

Apoi, din nou noaptea neagră, ștergătoarele scârțâie pe parbrizul umed, iar când ceața începe să se învălătucească tot mai deasă și tot mai aproape, un ”Aaaah!„ de pe bancheta din spate, mă face să-mi înghețe sângele în vine. A fost fracțiunea de secundă în care toți monștrii copilăriei s-au bulucit în spatele meu, pentru a-mi face cea mai macabră farsă. Nu puteam opri, eram într-un loc cu linie continuă, dar aruncând un ochi în oglinda retrovizoare, văd cum monstrul nu numai că ”vorbea”, dar se și umflase, obturând luneta.

”Hahaha”, nu mă pot stăpâni, când îmi dau seama că bau-baul nu era altul decât umbrela mea, care, dacă n-o legi ca lumea, nu stă închisă. Ea era cea care mă făcuse să-mi crească pulsul în mod considerabil, iar acum se lăfăia, mov în noaptea neagră, râzând în bărbie de păcăleala ce mi-o trăsese.

În depărtare se văd luminile cartierului în care trebuie să ajung, umbrela a redevenit ceea ce era ea de obicei, iar finalul este unul fericit.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iarna pe uliță

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

14 ani fără carne

În 14 ianuarie s-au împlinit exact 14 ani de când am hotărât să nu mai mănânc carne. Din acel moment, am devenit și eu unul dintre ciudații aceia care sunt nevoiți ca atunci când merg la o petrecere, fie ea nuntă, botez sau revelion, să ceară meniu special. Apoi, ca și când asta n-ar fi de ajuns, toată masa să se holbeze în farfuria ta și să te întrebe dacă ești bolnav, sau ce e chestia aia, dar cealaltă, ca într-un final să concluzioneze că ce ai primit tu, arată mai bine decât ceea ce au primit ”normalii”.

Da, fiindcă în mod inevitabil, când se aduc porțiile comesenilor se zice că acelea sunt ”normale”, automat tu devenind anormalul/anormala care îndrăznește să iasă din linie, să fie diferit, să nu se ia după turmă.

Niciodată, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac un anumit lucru doar fiindcă toți ceilalți îl considerau cool sau de bon-ton. M-am ghidat toată viața după ceea ce am simțit și n-aș putea spune că am greșit de prea multe ori (poate pe ici, pe colo, prin ”punctele esențiale”).

Pentru curioși, pot spune că nu am nicio boală care să mă fi pus în situația de a nu mai mânca animale omorâte, pur și simplu, mi s-a părut că așa este moral. Nu sunt eu cea care va propovădui vegetarianismul, fiecare ființă umană face cum crede de cuviință, dar sunt sigură că atunci când carnea nu va mai fi numărul unu în dieta omenirii, vor dispărea foametea și războaiele, deoarece consumul de carne produce sentimente negative, iar pentru a produce un kilogram de carne sunt necesare zeci de kilograme de nutreț sau de cereale.

De-a lungul timpului, o grămadă de oameni au vrut să mă convingă că dieta fără carne este nocivă pentru organism, că nu am de unde lua toate proteinele necesare, uitând de fapt că majoritatea bolilor apar din consumul a prea multe proteine, nu prea puține.

În încheiere, mai spun doar atât: Iisus a spus: ”Să nu ucizi!” nu ”Să nu ucizi oameni!”.

Dacă nu vă stă în gât carnea provenită de la purcelul pe care l-ați îngrijit un an și poate i-ați dat și un nume, de la mieluțul sau vițelul care nu cu mult timp în urmă tropăia în zăpadă și vă privea cu ochi buni, atunci nu aveți nicio problemă, dați-i înainte. oricum, după știința mea, atacul cerebral și infarctul miocardic nu sunt boli pe care le faci fiindcă nu mănânci carne…. dimpotrivă!

Cum în fiecare zi fac 10.000 de pași, vă las în compania pozelor din 14 ianuarie, când iarna și înserarea cuprinseseră întreaga fire.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Știri alambicate

Trăim niște vremuri mai tulburi decât ne dăm seama, în care cei care vor să fie informați sunt bombardați zilnic cu știri contradictorii, încât, la un moment dat, nu mai știi după care să te iei.

Acum, tot al zecelea cuvânt pe care-l auzim în mass media este VACCIN , sau VACCINARE. Este foarte interesant cât de persuasive pot fi unele persoane, cât de bine cunosc neuroștiințele cu ajutorul cărora pot inocula în mințile oamenilor o anumită idee, ușurel, fără să dea măcar impresia că fac acest lucru.

Ca orice persoană care vrea să fie informată, am mai ”săpat” și eu în dreapta și în stânga, pentru a-mi da seama cam pe unde se ascunde adevărul. Da, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc, dar nu avem posibilitatea de a rămâne neutri precum Elveția în această problemă, trebuie să luăm o hotărâre clară.

Ce-i drept, nu sunt o mare admiratoare a vaccinurilor, mai ales a celor care s-au dovedit nocive pentru mulți dintre cei care s-au vaccinat, poziția mea era aceea de a aștepta o vreme, până se mai aleg apele… Bineînțeles că nu l-am refuzat din start, voiam doar să mai aștept, deoarece am parte de tot soiul de alergii.

Dar când am urmărit niște filmulețe care în mod subliminal te îndemnau să refuzi vaccinul, pe motiv că îți modifică ADN – ul, sau că-ți implementează CIP, sau mai știu eu ce, am hotărât că mă voi vaccina cu prima ocazie, atunci când voi intra în categoria celor vaccinați la un moment dat.

Măi, oameni buni, chiar vă credeți atât de importanți încât cineva să vrea să vă urmărească non-stop? Poate că e important să știe Gates și Soros când mătușa Floarea dă fân la vaci, sau unchiu Gheorghe se întoarce zdrobit, după ce a rânit în cocină.

Iar dacă nu acceptau tehnologii noi, oamenii ar fi fost și acum în peșteri, hărtănind bucăți de carne crudă și îmbrăcați în piei de animale, omorâte cu arme de piatră. Mai precis, le dădeau cu bolovanul în cap și gata, aveau mâncare pentru o săptămână. Noroc că cei care au descoperit focul și metalele nu știau de Gates și Soros, că am fi cu toții încă la nivelul omului de Cro-Magnon.

După ce de-a lungul pandemiei biserica ortodoxă a pus câte bețe-n roate a putut, arătând că-i pasă doar de propriul buzunar și nu de viața enoriașilor, acum, s-ar părea că s-a dat pe brazdă, nu-mi dau seama din ce motive oculte. Mă întreb însă ce rol mai au acum bravii A.U.R. -iști, că și-au pierdut obiectul muncii? Păi dacă biserica îi îndeamnă pe oameni să se vaccineze, ei în tabăra cui mai sunt?

Parcă-i văd, umili și fără mască, plimbându-se prin spații extraterestre, pentru a câștiga noi adepți.

No gata, că m-am răcorit. Să auzim de bine!

Și niște poze faine, să vi se lipească de suflet.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Matematica, bat-o vina!

Pe vremea când mergeam la școală, mă descurcam destul de bine la matematică, nu străluceam ca un coleg care rezolva problemele înainte de a i se citi tot enunțul, dar eram acolo, printre primii.

Ei bine, azi am audiat/văzut o lecție de matematică la TV, cică recapitulare pentru bac. Mi se păreau familiari termenii și cerințele, dar vă spun cu mâna pe inimă că dacă mâine aș da bac-ul, n-aș fi în stare să rezolv niciuna dintre problemele expuse. Noroc că am trecut demult de această vârstă, iar de-a lungul vieții nu m-am mai lovit NICIODATĂ de acest tip de probleme. ( sau, mai bine zis, de niciun tip de probleme pe care le ”suflam” în liceu, erau floare la ureche).

Acum însă, mă întreb altceva: câți dintre elevii care se luptă azi cu radicalii, teoremele, integralele și matricile le vor mai folosi vreodată în viața de adult? Câți dintre profesorii lor, ajunși la vârsta pensionării, își vor mai aminti câte-toate au predat o viață întreagă?

Și mai am o singură întrebare: la ce folosește? Oare învățământul acesta în care toată lumea învață de toate, dar nimeni nu știe nimic, n-ar trebui să se schimbe pe ici, pe colo, prin punctele esențiale?

Se știe că fiecare avem o inteligență de un anumit fel, că dacă suntem îndrumați pe calea cea bună putem străluci, iar dacă nu, putem fi mediocri o viață întreagă. Sunt de acord că toată lumea are nevoie de matematică de un anumit nivel, dar oare nu se pune prea mare accent pe matematică, în detrimentul materiilor care chiar ne interesează și ne fac fericiți? Da, știu, mai este și limba română, în generală, la ora de dirigenție făceam română, iar la sport, matematică, fiindcă erau materii de examen. Dar dacă unii erau mai bine dotați pentru activități sportive, iar alții pentru limbi străine, nu-i păsa nimănui de asta și cred că nici acum nu-i pasă.

Bun, probabil am bătut destul apa-n piuă, ideea era că în viață mai ai nevoie și de cultură generală, acel bagaj de cunoștințe pe care-l câștigi singur, citind în general și care nu se poate obține stând non-stop pe rețelele de socializare. O carte, un film bun, ne pot face mai inteligenți, chiar dacă matematicii nu i-a prea reușit acest lucru.

Dragi elevi, vă doresc spor la învățat, dar nu uitați să citiți și cărți care nu sunt în programa de învățământ, doar acelea vă deschid ochii spre realitatea vieții și vă aduc un strop de fericire!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Scrisoare de pe Camino

iată că a venit 2021, iar cartea mea încă nu a prins viață… probabil că nu era momentul, sau nu eram eu pregătită, sau…


„Dragă Sorana,
Sunt bine, dar un mic incident m-a făcut să nu-ţi pot scrie ieri. Azi am ajuns la Santander, un oraş minunat, prin care am avut timp să fac o plimbare lungă. Nu mă întreba încă despre întâmplarea de ieri, fiindcă nu pot vorbi deocamdată despre ea.
Am întâlnit aici încă doi români, Manuela şi Ştefan, care, de câte ori ne vedem şi avem timp, povestesc amintiri din celelalte Camino-uri ale lor. Sunt grozavi, mai ales Manuela, poveştile ei sunt încântătoare şi reuşesc să te scoată din orice butoi cu melancolie, indiferent cât de adânc ai fi intrat.
Ce mai faceţi voi, adică tu şi Petrică, observ că vorbesc doar despre mine, de parcă numai eu aş conta. Sper că sunteţi bine şi că aţi trecut peste depresia despărţirii… Glumesc, nu sunt eu atât de importantă, încât despărţirea de mine să-i provoace depresii cuiva.
Mai ştii ceva despre Ciprian? După declaraţia de dragoste n-a mai dat niciun semn, poate a fost un vis pe care l-am trăit cu ochii deschişi, iar acum, ca o adolescentă, aştept urmarea a ceva ce n-a existat.
Pe Takahito nu l-am mai văzut, iar de acum, nu mai am nicio speranţă de a-l mai întâlni, spunea că are o cunoştinţă la Santander, la care va locui o săptămână. Voia să se odihnească şi, de ce nu, să-şi caute un job. N-am idee cum lega în mintea lui stabilirea în Spania de persoana mea, dar simt că întâmplarea cu el devine tot mai ştearsă, probabil într-o zi mă vei întreba de Takahito, iar eu te voi întreba, la rândul meu: „Cine?”
Cam astea sunt noutăţile, nici prea bune, nici prea rele, călduţe, aş putea spune.
Pupici şi îmbrăţişări,
Dafina”

Încă mă simt binecuvântată fiindcă am avut prilejul să văd pe viu aceste imagini minunate, din nordul Spaniei. Dacă vă doriți cu adevărat, sunt sigură că și voi veți ajunge acolo.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Pe Valea Dobrii

Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu

Soarele din depărtări

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu