Articol reprezentativ

Plimbare în doi

Iată încă un mic fragment din ”Love story pe Camino de Santiago”…

Capitolul al XXVII-lea

Plimbare în doi

  • Nu pot să cred că iar dau peste voi!
  • Dafina, ai ajuns să faci trasee lungi, ca pelerinii cu vechi state, râde Ştefan, în timp ce ascultătorii îl privesc cu reproş, Manuela şi-a început povestea:

    E tot o poveste de pe  Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

    Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o  nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

    După Camino Francez,  pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  dar şi cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

   Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi, aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

     Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

    Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

    Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un Camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

    Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

    Fiind singurii clienţi ai adăpostului,  suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna măcar astăzi vestea că vreau să merg singură.

    Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

     Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce emană dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

    Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe Camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

Am povestit această întâmplare pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este o idee formidabilă.”

Urmarea va fi, cu siguranță, în carte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iat-o, vie și adevărată!

Nu țin minte dacă apariția cărților anterioare să-mi fi produs atâta bucurie, probabil din pricină că ”facerea” lor la editură n-a durat atât de mult. Cert este că această nouă carte, acest copil al meu, parcă ar fi un elefant, fiindcă a avut nevoie de tare mult timp pentru a ieși la lumină.

Las în urmă toate nemulțumirile și mă bucur ”până la cer și înapoi”, sunt extrem de fericită că în sfârșit, cartea mea iese în lume.

Îmi doresc ca ea să vă aducă zâmbete și lacrimi, bucurie și uneori un pic de întristare, exact așa cum este minunatul Drum al Apostolului Iacob, străbătut de sute de mii de pelerini, în fiecare an.

Dacă doriți un exemplar, vă rog să mă contactați în privat.

Vă mulțumesc! Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Streaptease la Peon

Pentru cei care nu sunt foarte interesați de cartea mea, dar mai ales pentru cei care-și doresc s-o citească, las mai jos un fragment spumos… Poate vă face chef de Camino, de aventură…

Capitolul al XXVI-lea

Streaptease la Peon

    ”Dragă Sorana,

    Sarea şi-a făcut efectul, rana mea aproape că se închide, dar trebuie neapărat să-ţi povestesc despre ziua, dar mai ales noaptea de ieri, care a fost absolut bestială.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem, cert este că a fost o zi extrem de dificilă, cu foarte mulţi kilometri, cu un munte de urcat şi coborât în a doua parte a zilei, când toţi ceilalţi pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanţă mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deşteaptă foc, plecasem mai departe, ţin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieşirea din oraş, apoi am pornit plină de elan pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenţie de o pisică ce avea un ochi verde şi unul căprui…

    Ştiu că trebuia să fiu atentă la o intersecţie, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanţii (dacă există aşa ceva printre cunoştinţele tale), îşi pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simţeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuş, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă. Nu mă durea neapărat glezna, mă dureau acum genunchii, făcându-mă să mă simt ca o babă de o sută de ani.

În timp ce mă târam eu aşa pe marginea şoselei, cu gândul la un duş cald şi un pat moale, iată că mă ajung doi biciclişti, care ”o lasă mai încet” şi mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt şi ei osteniţi, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obişnuieşte să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc eu cumva…

Bicicliştii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în faţa mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se menţină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc şi ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am parte de unul… În timp ce aceste gânduri îmi zvâcneau sub tâmple, iată că în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

    Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic şi cochet, iată şi biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în uşa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcţiile bisericeşti, aşa că nu mă pronunţ. Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuş într-un fel de birou (iar nu ştiu cum se numeşte), unde, pe o bancă erau nişte pături şi izoprene.

    A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toţi cei prezenţi s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

  După terminarea slujbei, preotul mă instruieşte cum să închid uşa noaptea şi apoi la plecare, îmi arată unde este duşul şi pleacă spre casă, e sâmbătă seara şi e invitat la o familie la masă.

    Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulţumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv nişte haine bisericeşti de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuţeală, pentru a merge la duşul care era pe hol, la numai doi paşi de uşa ”dormitorului” meu şi unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele…Duşul a fost fierbinte şi reconfortant, ba chiar cu efect de sporire a inteligenţei, deoarece, în timp ce apa-mi curgea din belşug în creştet, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeţ roşu care se tot aprindea deasupra uşii, abia în acel moment mi-am dat seama că aparţinea unei camere de filmat, aflată în funcţie…Încerc să recapitulez în minte cam cât mă bâţâisem prin faţa camerei în costumul Evei, ajung la concluzia că totul a fost foarte scurt, aşa că râzând înfundat, mă întorc în cameră. O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duş, nu mai voiam să dau unul şi după, aşa că, înainte de a intra am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spui, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

    Mâncat şi culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe chip şi cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb şi acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic preţios nu părea să se afle în încăpere, iar uşa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfăşura, da, ai ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce ştiu cum decurge, cu siguranţă mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvenţa cu care-mi schimbam şi poziţia pentru a-mi toci şi alte părţi ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva ţipa din răsputeri în microfon:”Haideţi, haideţi, dansaţi, dansaţi!” şi altele la fel.

     De câteva ori a trebuit să mai merg şi la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireaşa de pe tort a acelei nopţi. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” şi mă întorceam înapoi, în „pătuţ”.

    Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu ştiu dacă am aţipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veşnicie, cred că m-am rătăcit.

    Şi stai să mai vezi, abia când am plecat, mi-am dat seama că practic, am ”dormit” în cimitir. Aseară nu-l văzusem, că era în cealaltă parte a bisericii. Ce zici de asta?

P.S. Preotul mi-a spus că vrea să vină în România, mi-a dat chiar o adresă de email, dar ghici, eu mai vreau să dau ochii cu el?

Te pupă Dafina, streapteuză de ocazie şi fără un talent evident (sau, evident fără talent) cum vrei s-o iei!”

” Hahaha, am râs de ne-am prăpădit. Draga mea prietenă, să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu m-am putut abţine să nu le arăt şi câtorva colegi emailul tău. Cu toţii au fost de părere că nimeni nu se va supăra când va vedea filmul cu tine, iar cu dormitul în cimitir… nimeni nu te invidiază. Bine că mai ai destul umor pentru a povesti şi altora un episod din călătoria ta, care poate, din altă perspectivă, ar fi fost trist şi tragic.

Te îmbrăţişăm cu toţii şi aşteptăm urmarea.

   Sorana &Company”

Ei, cam atât deocamdată… aștept vești! (bune)

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iarna la Cluj

Se întâmpla acum 2-3 săptămâni, când a fost precedentul val de frig. Considerând că are și ea dreptul la o mică vacanță, mașina mea n-a vrut să pornească într-o zi, așa că a trebuit s-o iau la pas, prin Clujul înghețat.

Mersul pe jos este unul dintre hobby-urile mele, iar la -5 grade e temperatura perfectă pentru a nu transpira, chiar dacă mergi în pas vioi.

Am avut ocazia să mai admir o dată Parcul Feroviarilor, căruia doar numele i-a mai rămas, fiindcă nici nu mai știu în administrația cui a ajuns. Cert este că nimeni nu se omoară cu aranjarea lui, ar putea deveni o oază de liniște și relaxare, la un pas de centrul Clujului. Ar putea redeveni un loc unde strigătele vesele ale copiilor să se audă din nou, păziți cu strășnicie de bunicii care se pot odihni pe băncile aranjate în cerc.

Acum, iarna, aerul de părăsire care-l inspiră când vegetația crește haotic, este un pic acoperit de stratul subțire de zăpadă…

Îmi amintesc ce frumos era aici cu ani în urmă, când se împodobea un brad mare de Crăciun, un trenuleț adevărat plimba copiii pe șinele strălucitoare, era chiar o scenă în aer liber pentru diverse evenimente, un mic patinoar și un teren de tenis. Acum, nu mai este nimic… În mijlocul Clujului, este doar un loc plin cu tufișuri crescute aiurea, unde minunații copaci seculari au fost tăiați în vederea unui proiect privat, care n-a mai prins niciodată viață, iar tristețea este la ea acasă… Ce păcat …

Am trecut cu inima grea prin parcul care nu mai prea are mare lucru de oferit, am ajuns la destinație, apoi m-am întors peste un pod pietonal despre care nu aveam nici cea mai mică idee că există, am văzut o parte a Clujului pe care, până acum, n-o bătusem cu piciorul. M-am simțit ca acum peste 40 de ani, când făceam primele plimbări prin Clujul devenit între timp un oraș imens, modern, dar… uneori trist.

După o ”plimbare” de 17 kilometri, m-am întors acasă stoarsă, mă simțeam ca după 30 de kilometri parcurși pe Camino de Santiago. Într-adevăr, mersul pe asfalt nu face prea bine picioarelor…

Drumuri bune și spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Îmbrățișează un cățel!

Vă amintiți că anul trecut cam pe vremea asta, italienii aveau o mare problemă cu a nu-i frustra pe chinezi, așa că au inventat un slogan: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!.

Știm cu toții la ce a dus acea inițiativă idioată, dar probabil nu era mult diferit nici dacă nu se punea în practică. Acum, la un an de zile după debutul oficial al pandemiei, parcă suntem și mai departe de sfârșitul ei, decât ne credeam atunci. Ce-i drept, nimeni dintre cei în viață nu mai trecuse și prin epidemia din 1918, ca să-și poată aduce aminte de grozăvia ei.

Și uite așa, după un an de izolare, purtat mască și socializare de la distanță, singurii care se mai pot bucura de îmbrățișările noastre au rămas cățeii. Ei nu transmit boala, dar sunt fericiți când humanoizii îi dezmiardă și le dau mai multă atenție decât o făceau înainte, pentru simplul motiv că dacă nu ne putem îmbrățișa între noi, să îmbrățișăm măcar un cățel.

Ferice de cei care au un câine, ei pot să-și îndrepte dragostea asupra lui. Copiii, nepoții, părinții, frații trebuie să-i ținem la distanță. Și uite-așa, se dovedește încă o dată că acest animal atât de frumos și de plin de suflet este, încă o dată, cel mai bun prieten al omului.

Dacă n-ai un cățel, nu e târziu să adopți unul, vei avea parte de iubire necondiționată și apropiere sufletească mai mare decât din partea unor oameni…

Când va trece pandemia, să ne amintim cu drag de prietenii noștri patrupezi și să nu-i aruncăm de la casă doar fiindcă sunt bătrâni și nu mai au vlaga din tinerețe.Dacă ne uităm în oglindă, vom vedea că nici noi nu mai suntem la fel, ca acum 20 de ani.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

CUVÂNT ÎNAINTE la LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

CUVÂNT ÎNAINTE

   După ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, viața a fost mărinimoasă cu mine, permițându-mi să mai ajung încă de două ori la Santiago de Compostela, prima dată urmând Camino Portughez, început la Lisabona, iar a doua oară pe Camino del Norte, care începe la Irun.

    Voiam foarte mult să povestesc și despre întâmplările acestor două pelerinaje, dar știu că e destul de plicticos să citești cum zilnic cineva se trezește dimineața devreme, pleacă la drum, apoi ajunge într-un albergue în care repetă ritualul zilnic, care constă în duș, spălarea rufelor, masa și eventual o vizită prin împrejurimi.

     Dragă cititorule, m-am gândit că aș putea să-ți mențin atenția punând puțină sare și piper peste amalgamul întâmplărilor adevărate de pe Camino, așa că le-am presărat cu puțină ficțiune, cu un pic de romantism, care, din experiența mea, nu strică niciunei cărți.

    De asemenea, am făcut un mix de personaje reale alături de cele fictive, dorind ca aceasta să fie, în oarecare măsură, continuarea primei cărți. Dacă ceea ce am îndrăznit să fac va fi o reușită sau un fiasco, doar tu, cititorule, vei judeca.

     Care sunt întâmplările adevărate și care cele fictive, te las pe tine să descoperi!

     Lectură plăcută, eu tocmai încep să scriu o nouă carte, care va avea un subiect cu totul și cu totul diferit, dar care sper că-ți va plăcea (era să spun, la fel de mult).

                                                                                                        Autoarea

Picătură cu picătură, întreaga acțiune vi se va dezvălui…

Sper să vă placă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

”Love story pe Camino de Santiago” prinde viață

Iată că după ”lupte seculare” care au durat mai bine de un an, cartea mea, „Love story pe Camino de Santiago” prinde, în sfârșit, viață.

Așteptarea a fost destul de grea, dar sper ca măcar la finalul ei, cartea să nu dezamăgească, să fiți încântați că i-ați deschis paginile. Poate acum era momentul astral potrivit, poate dacă apărea anul trecut, ar fi fost altceva… nu pot ști acest lucru. Cert este că în momentul de față sunt extrem de bucuroasă, e un proiect la care am lucrat cu drag și a reușit să se materializeze.

Adevărul este că pentru mine, anul 2020 a fost oarecum gol, fără evenimente (mulțumesc cerului că n-au fost nici evenimente negative), a fost un an al introspecției și al unui nou început. Am aruncat o privire în viața mea, am făcut ajustările de rigoare, iar 2021 a început în forță, simt că este anul în care voi recupera și ce n-am reușit să fac anul trecut.

Vă doresc tuturor să puteți duce la bun sfârșit toate proiectele, să aveți parte de multe bucurii, să fiți sănătoși și la pungă groși!

Cei care doresc cartea, mă pot anunța prin mesaj privat. Până la apariția în librării, s-ar putea să mai dureze ceva timp. Coperta nu va arăta exact așa, dar nici prea diferit.

Gânduri bune și multă iubire, de pe Camino de Santiago…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Dragă mamă…

Draga mea mamă,

îți mulțumesc că m-ai adus pe lume într-o friguroasă zi de 4 februarie, la Casa de ÎNașteri din Lupșa, pe un ger de înghețau pietrele, iar urșii se puteau ascunde după nămeții de zăpadă.

Îți mulțumesc că ai avut atâta grijă de mine, că la 3 ani m-ai învățat să scriu, iar la 4 mă plimbai noaptea prin casă, fiindcă mă durea o măsea.

Îți mulțumesc că m-ai dat la școală, că ai fost alături de mine în toate suișurile dar mai ales coborâșurile vieții mele, ai fost glasul care m-a făcut să merg mai departe și umărul pe care să pot plânge la nevoie.

Dar mai ales, îți mulțumesc că ești încă lângă mine, că-mi dai mereu povețe, uitând că sunt și eu bunică și s-ar putea să știu și eu să fac câte un lucru…

În fiecare an, fiecare dintre noi ar trebui ca de ziua nașterii noastre să le mulțumim mamelor, căci ele ne-au adus pe lume și ne-au pus pe drumul pe care suntem acum.

Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care mi-ați trimis un gând frumos, aș vrea s-o fac fiecăruia în parte, dar timpul nu-mi permite să răspund la sute de mesaje, așa că vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă urez să aveți parte de toate bunătățile vieții, dar să nu uitați că e bine să păstrăm o măsură în toate.

Să ne vedem cu bine, sănătoși și plini de viață!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Nani, nani…

Aceasta este o poveste tristă. Dacă sunteți emotivi sau doriți să aveți o zi veselă, vă rog să n-o citiți.

A fost odată ca niciodată, au fost un băiat și o fată, care se iubeau foarte mult. Cum erau încă foarte tineri, părinții nu au fost de acord ca ei să se căsătorească, așa că se vedeau doar pe furiș și așteptau cu nerăbdare ziua în care vor putea să-și unească destinele și să trăiască fericiți ”până la adânci bătrâneți”, vorba basmului.

După o lungă (prea lungă pentru ei) așteptare, iată că au împlinit anii care le dădeau dreptul să devină soț și soție, iar faptul că până acum iubirea lor nu se stinsese, ba era din ce în ce mai mare, le-a arătat părinților că e momentul ca cei doi să-și unească viețile și să experimenteze viața de oameni căsătoriți.

Dacă aceasta ar fi o poveste veselă, s-ar termina cu: și au trăit fericiți… dar, din păcate, viața adevărată este diferită de cea din povești. La acel moment însă, habar nu aveau ce le rezervă viitorul, așa că-și trăiau din plin povestea de iubire. Nu după mult timp, fata, devenită între timp femeie, și-a dat seama că va aduce pe lume un copilaș, iar fericirea celor doi și a viitorilor bunici a urcat până la cer.

  • Vom avea copilașul nostru, fructul iubirii noastre, care ne va face cei mai fericiți părinți! Oare cum să-i spunem? Oare va fi băiat sau va fi fată?
  • Oare va semăna cu tine sau cu mine?
  • Eu cred că va semăna cu amândoi, va fi cel mai minunat copil, pentru că va fi al nostru!
  • Da, ai dreptate; Și-l vom iubi nebunește, așa cum nimeni nu și-a iubit copiii.

Ei, dar așteptarea a luat sfârșit, iar un băiețel frumos ca soarele a apărut în viața celor doi îndrăgostiți. Acum, formau un triunghi de iubire, iar ochișorii băiețelului se înveseleau întotdeauna când MAMA sau TATA erau în preajma lui, ocrotindu-l cu drag.

Nu trecuse prea mult timp de la venirea pe lume a copilașului, când bunicele au venit în vizită și au spus că neapărat trebuie îndeplinit ritualul cu ”scufundarea copilului în apă”, că altfel n-o să crească mare, puternic, deștept și curajos. Cei doi tineri s-au privit cu spaimă, parcă o rea presimțire le dădea târcoale, dar nu se puteau sustrage de la obiceiul satului, așa că, au fost de acord.

Într-o duminică, s-au îmbrăcat cu toții frumos, bunici și părinți și au pornit spre lăcașul de cult; mama-și strângea odorul în brațe și nu știa de ce-i vine să plângă, în loc să se bucure. Toți ceilalți mergeau tăcuți, parcă ar fi fost o procesiune de înmormântare, nu una care să-i fie de ajutor micului băiețel, care îi privea curios pe cei din jur, era prea mic pentru a-și da seama de cele ce se întâmplau.

  • Să nu-l scufunde în apă! zice mama, în ultima clipă. Nu poate doar să-l ude pe cap? E un ritual, nu trebuie luat mot-a-mot, cum scrie la marea carte…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL, a privit-o disprețuitor:

  • Nu se poate altfel, am făcut asta de multe ori, doar AȘA e valabil!

Mama-l privește năucită cum ia copilașul nu demult născut și-l scufundă cu totul în apă, de trei ori.

  • Vai, copilul nu mai respiră, v-am spus să nu-l scufundați de tot în apă!…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL se șterge pe mâini și se îndepărtează, el nu are nicio vină, dacă Dumnezeu a vrut să-l ia la el pe micuț, asta este, părinții trebuie să se resemneze cu acest gând, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Probabil acest copil ar fi devenit un criminal când era mare, de aceea l-a luat Dumnezeu mai repede… mai mestecă el în barbă.

Vine primăvara, începe dezghețul, iar o mamă tânără leagănă un leagăn gol, în care un băiețel ar fi trebuit să doarmă. Dar nu, el doarme în cimitir, fiindcă un nepriceput a greșit ritualul, vrând să-l ducă la perfecțiune…

  • Nani, nani, cântă mama, iar din copacul de peste drum, îi răspunde o răsură…

Inima ei e un vuiet, un tunet, o furtună pe care nimeni, niciodată, nu le va putea stăvili.

  • Dormi cu mama, puișor!

Aceasta este doar o poveste. Tristă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Covidul de pe urmă…sau instantaneu din Câmpeni

Cred că România este țara paradoxurilor. Când toate țările ”cu scaun la cap” anunță că trebuie să ne păzim mai tare, fiindcă noile tulpini ale virusului sunt mai contagioase și posibil cu simptome mai grave, românii se relaxează într-o veselie. Hai la restaurant, hai la teatru, hai la… asta în timp ce în USA se recomandă purtarea a două măști, iar în Germania a măștilor care oferă o mai mare protecție.

Dacă măcar s-ar păstra în continuare măsurile de protecție, aș zice că e cât de cât în regulă, dar ce mi-a fost dat să văd ieri la Câmpeni, oraș care nici nu știu dacă a ieșit din zona roșie a ”clasamentului covid”, m-a înspăimântat de-a binelea.

Pe stradă, nici măcar una din 10 persoane nu purta mască, idem într-un mare magazin alimentar, aflat vis a vis de o bancă. Nici măcar vânzătoarele nu purtau mască, ce mama naibii, nu sunt ele de nasul virusului, le va ocoli cu siguranță!

Obișnuită cu situația din Cluj, unde nu vezi pe nimeni fără mască, m-am simțit extrem de vulnerabilă și de lipsită de respectul celor din jur. Adică eu te protejez pe tine, dar ție ți se fâlfâie? Aici cred că are o mare pondere lipsa celor 7 ani de acasă și a dictonului ”Respectă, pentru a fi respectat”.

Am fost nevoită să mai intru într-un supermarket, dar am făcut-o cu frica în sân. Stupoare, aici toată lumea purta mască, parcă eram într-o altă lume, diferită și uluitoare. Să fi fost alții clienții? Aici, atmosfera era la fel cu a unui supermarket din Cluj, concluzia mea fiind că nu sunt de vină cei care nu respectă regulile, ci cei care nu-i obligă s-o facă. dacă ei nu sunt destul de inteligenți și de bine crescuți, trebuie forțați.

Dragoste cu sila nu se face, dar civilizare, da!

Am aflat că noile tulpini ale virusului au ajuns și în Cluj. Ei, de-acum, scapă cine poate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Morții de la Balș

Despre morți, numai de bine… dar despre cei care i-au ”ajutat” să moară înainte de vreme, ce părere aveți?

Toată lumea e indignată, toată lumea critică, nimeni nu-și asumă nicio răspundere, fiecare vrea să fie în afara acestei pecingini, care este sistemul de sănătate din România. Cred că pentru a se produce un asemenea dezastru e nevoie de mai mult decât o greșeală, sunt o înșiruire de greșeli și de încălcări de protocoale și de reguli. Degeaba se bat unii cu cărămida în piept, degeaba cei care trebuie trași la răspundere încearcă să se disculpe, adevărul îl știe toată lumea, dar nimeni nu are atâta sânge în instalație (vorbesc despre mai marii politicului) care să taie în rană vie, să ne vindecăm o dată.

E de-a dreptul ridicol cum cei aflați cu puțin timp în urmă și pentru multă vreme la putere îi critică pe cei de azi, dar uită cu desăvârșire că lor li se datorează starea înfiorătoare în care arată aproape toate spitalele din România. Doamne ferește să ajungi acolo, mai ales în vremuri de pandemie!

Cât de groaznică soartă să ai, ca să te internezi cu covid și să pleci acasă în sicriu, ars de viu? Cred că nici cel mai înfiorător scenariu de groază nu egalează cumplitul adevăr.

Nu pot decât să-mi exprim compasiunea față de cei plecați și familiile lor, nu-mi pot da seama prin ce trec, fiindcă numai când trăiești asemenea întâmplări, poți realiza grozăvia lor. Probabil în prima fază ești cumva anesteziat, ca abia în timp suferința să te cuprindă total și iremediabil.

Celor care aruncă piatra în aceste zile negre, le-aș spune că sunt și ei participanți la vina generală a acestui popor, care nu e în stare să-i aleagă pe cei buni, ci numai pe cei care dau din gură mai tare și promit mai mult înainte de alegeri. Pe urmă, după ei, potopul! Și nu e doar o vorbă, s-ar părea că e crudul adevăr.

Doresc încă o dată să-mi exprim condoleanțele și sentimentele de compasiune față de toți cei afectați într-un fel sau altul de ultimele evenimente, cu speranța că totuși, acestui popor i se va mai da o șansă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ciocolată cu rom

Eram într-una din serile trecute într-un frumos cartier al Clujului, nu spun care, că nu contează. Traversam o străduță mică, iar observând că o mașină parcată pe trotuar vrea să plece, am trecut prin spatele ei.

În acel moment, văd cum de pe fereastra șoferului zboară un ambalaj de ciocolată cu rom. Repet, eram într-o zonă foarte frumoasă, foarte curată și de curând renovată.

Primul impuls a fost acela de a lua ambalajul de pe jos și a-l înapoia șoferului, spunându-i că… a pierdut ceva. Dar dacă, pe aceeași fereastră iese un pumn, sau vreo înjurătură? De ce să mă pedepsesc singură?

Iau totuși ambalajul și-l pun la coșul ce se afla la doi metri, apoi plec în drumul meu, pe aleea dintre blocuri.

Făcusem probabil vreo 20 de pași, când un zgomot suspect din spatele meu, m-a făcut să întorc capul. Nu știam dacă e bine să râd sau să-l compătimesc pe șoferul nedisciplinat dar și ghinionist, când l-am văzut cu bara din față înfiptă într-unul dintre micii stâlpi care blocau accesul mașinilor pe alee. Chiar nu înțeleg cum făcuse manevra, practic era o întoarcere de 270 de grade, fără nicio logică.

”După faptă și răsplată!”; m-am gândit în sinea mea. Iată că Universul nu doarme, iar dacă zici că ai avut azi o zi proastă, derulează filmul ultimelor ore, zile sau săptămâni și conștientizează ce ai făcut greșit în tot acest timp. Vezi? De aia ți se întâmplă atâtea, fiindcă sunt doar răspunsul la gândurile și faptele tale.

Cu cât greșim mai puțin, cu atât avem o viață mai bună. Încercați și-mi veți da dreptate. Dar pentru asta trebuie să fim treji, să nu trecem prin viață într-o semisomnolență autosuficientă.

Ei, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Turnir la Cluj

Băi, e pericol mare să mai ieși pe stradă, chiar și dacă porți de la două măști în sus! Vorbesc serios, te burdujești cu măști și vine unul cu sulița și ți-o aruncă drept în piept!

Se întâmpla ieri, în Piața Cipariu, cum cobori de pe Calea Turzii. Stăteam cuminte la semafor așteptând culoarea verde, când în grupul destul de mare de oameni care aștepta ceva în fața catedralei aflată încă în construcție se produce așa, o vălureală, unii se dau la o parte, cineva cade pe jos, mă rog, era un conflict în toată regula.

Semaforul continuă să arate roșu ostentativ, așa că nu mă pot apropia ca să văd mai bine ce se întâmplă (ce-i drept, cred că inteligent era s-o iau în sens invers), când, se pare că acțiunea se precipită exact în direcția mea, adică unul fugea în față mâncând pământul, iar altul îl urmărea cu strigăte de Winettou din spate și cu o suliță de vreun metru și jumătate, bine ascuțită și terminată ca un fel de rășchitor. (Femeile care țes știu despre ce vorbesc, dar probabil nu sunt aceleași cu cele care citesc…).

Mă rog, am putut vedea sulița în toată strălucirea ei, deoarece tipul care o agita în mod războinic se afla deja la doi metri de mine și o îndrepta fix spre pieptul meu. N-am idee de ce nu mi-a fost frică, era să fac pe mine din pricina propriei umbrele (vezi aici), dar când vine ”cavalerul” alb închis, n-am nicio treabă. Cred că-s oleacă defectă, nu raționez la capacitate maximă, uneori. Cert este că văzând dumnealui că stau dârză în fața lăncii s-a înmuiat și a lăsat-o în jos, moment în care semaforul a binevoit să se înverzească și am reușit să traversez strada fără alte pericole. Mă distrează când se anunță la știri că cineva, aflat la spital și care fusese într-o stare critică, se află acum ”în afara oricărui pericol”. Zău? Pericolele stau la tot pasul, cum poți spune așa o inepție? Vezi întâmplarea de mai sus. Stai să traversezi strada și te trezești în plin turnir.

Când am ajuns lângă grupul dezorganizat din fața catedralei, mi-am dat seama că sunt dintre cei care primesc ajutoare de aici, fețele lor spuneau totul. O doamnă vitează de dincolo de gard încerca să-i disciplineze, dar nu cu prea mari sorți de izbândă. Cred că unii au rămas fără porție ieri, cel puțin cei doi ”turniriști” și o fată ce strigase chestii urâte la adresa nu-știu-cui.

După ce am trecut de zona conflictului am reușit să fac o poză, deloc concludentă. Mai fain era de-l pozam pe cel cu sulița, când era la trei pași de mine.

Cam… asta ar fi. În curând, vom ieși pe stradă cu mască și armură, mai știi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Luminițe de Crăciun

Câtă bucurie ne produc luminițele de Crăciun, pe care, cu mare drag, le instalăm în luna decembrie. Se spune că anul acesta, din cauză că majoritatea dintre noi au stat acasă de Sărbători, vânzarea de luminițe și de podoabe a fost sporită față de anii precedenți, când împodobeai pomul, apoi o ușcheai în Dubai, la Viena, sau mai știu eu în care loc exotic. (Viena nu-i exotic, dar tot e frumos!).

Anul 2020 fiind cel mai ”interesant” din ultimii o sută, ne-a făcut să investim mai mult în podoabe și să ne preocupe mai tare cum arată casa noastră de Sărbători. La fel, primăriile s-au străduit să facă un fel de mix între bucuria pe care ne-o oferă luminițele de Crăciun și un an de pandemie, în care trebuie ca banii publici să meargă mai mult spre sănătate și păstrarea ei, decât pe distracții deșarte, dar care au și ele rolul lor, de a ne aduce un pic de bucurie și lumină (la propriu și la figurat) în marea de ceață din care încă nu am ieșit.

Totuși, părerea mea este că fiecare lucru are timpul lui, iar dacă după o lună de la Crăciun încă mai ard luminițe pe străzi, acest lucru nu-ți mai poate aduce bucurie, ci doar un soi de nostalgie, care nici măcar nu-și are locul în prima lună a anului. Eu cred că după Bobotează, fastul Sărbătorilor trebuie să fie înlocuit cu speranța într-o nouă primăvară, un nou început și zile mai bune. Sunt încă localități în care, din inerție, sau nu știu din ce motive, luminile de Crăciun încă ard, fără a mai avea niciun rost, ba chiar făcându-te să te gândești la costul suplimentar de curent electric pe care primăria trebuie să-l achite fără niciun rost.

Viața merge înainte, trebuie să acceptăm că timpul are etapele lui și să ne bucurăm de fiecare în parte, primind cu inima deschisă tot ce ne oferă.

Cam… asta ar fi! La revedere, luminițe! Vă așteptăm în decembrie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Bună dimineața, America!

Iată că se ivesc zorii pentru poporul american, odată cu plecarea clovnului de la Casa Albă și cu venirea unui președinte care vrea să fie al tuturor. Am urmărit ieri ceremonia de învestire a noului președinte, cu emoție și cu speranța că ceva se va schimba pe întregul Mapamond, că o energie bună vine acum dinspre Statele Unite ale Americii.

Ca o ultimă provocare, Trump a luat avionul prezidențial în ultima lui zi la Casa Albă (nici nu știu dacă mai avea dreptul să facă așa ceva), neavând curajul să participe la ceremonia de predare a puterii, demonstrându-și încă o dată lașitatea și prostia.

Asta-mi amintește de un director general de acum mulți ani al Regionalei CFR Cluj, care după ce a fost demis, nu a vrut să-și părăsească biroul zile întregi, devenind subiect de distracție și de bârfă pentru toți angajații. Unii oameni au impresia că funcția pe care o dețin este pe viață, dar istoria a demonstrat că dacă crezi asta, s-ar putea să-ți fie fatal.

Oricum, mă alătur celor care cred în noul președinte american și care speră ca acesta să poată repara toate stricăciunile făcute din egocentrism și lipsă de rațiune politică a predecesorului său. Biden are o figură de om bun, sincer și devotat. Viitorul ne va arăta dacă va reuși să ”panseze” rănile Americii și să readucă poporul atât de dezbinat în prezent pe calea uniunii și a fraternității.

GOD BLESS AMERICA!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Poveste cu bau-bau

Îmi plac poveștile cu final fericit. De aceea am pus o poză atât de frumoasă, fiindcă ceea ce vreau să povestesc se întâmpla în decembrie, când copacii dezgoliți de frunzele ce-i îmbrăcaseră un sezon întreg stăteau zgribuliți în bătaia usturătoare a vântului, triști și cu moralul la pământ. (sau, cel puțin, așa-mi închipuiam eu că ar fi).

Urc grăbită în mașină, vin de la o clientă și mă îndrept spre alta, e abia 5,30 după masa, dar noaptea e neagră și udă. Din cer cade o ploaie mocănească ( n-am aflat niciodată de ce-i zice așa), iar o ceață subțire joacă printre copaci, schițând siluete misterioase în întuneric. Sunt la marginea unei păduri, cât vezi cu ochii sau mai bine zis cât știi cu mintea, pădurea se întinde pretutindeni, iar sentimentul care ți-l provoacă toată această scenă nu e deloc unul plăcut.

Strâng umbrela și o arunc pe bancheta din spate, pornesc mașina și o iau din loc, urmărită îndeaproape de întunericul, ceața și ploaia care parcă vor să mi se vâre în suflet. Apar câteva case, apoi din nou pădurea… brr… drumul e sinuos , cu multe curbe strânse, iar eu n-am mai fost pe aici de câțiva ani, așa că mi se pare extrem de lung. Faruri din față, mașini care mă depășesc din spate, o nebunie.

Apoi, din nou noaptea neagră, ștergătoarele scârțâie pe parbrizul umed, iar când ceața începe să se învălătucească tot mai deasă și tot mai aproape, un ”Aaaah!„ de pe bancheta din spate, mă face să-mi înghețe sângele în vine. A fost fracțiunea de secundă în care toți monștrii copilăriei s-au bulucit în spatele meu, pentru a-mi face cea mai macabră farsă. Nu puteam opri, eram într-un loc cu linie continuă, dar aruncând un ochi în oglinda retrovizoare, văd cum monstrul nu numai că ”vorbea”, dar se și umflase, obturând luneta.

”Hahaha”, nu mă pot stăpâni, când îmi dau seama că bau-baul nu era altul decât umbrela mea, care, dacă n-o legi ca lumea, nu stă închisă. Ea era cea care mă făcuse să-mi crească pulsul în mod considerabil, iar acum se lăfăia, mov în noaptea neagră, râzând în bărbie de păcăleala ce mi-o trăsese.

În depărtare se văd luminile cartierului în care trebuie să ajung, umbrela a redevenit ceea ce era ea de obicei, iar finalul este unul fericit.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Iarna pe uliță

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

14 ani fără carne

În 14 ianuarie s-au împlinit exact 14 ani de când am hotărât să nu mai mănânc carne. Din acel moment, am devenit și eu unul dintre ciudații aceia care sunt nevoiți ca atunci când merg la o petrecere, fie ea nuntă, botez sau revelion, să ceară meniu special. Apoi, ca și când asta n-ar fi de ajuns, toată masa să se holbeze în farfuria ta și să te întrebe dacă ești bolnav, sau ce e chestia aia, dar cealaltă, ca într-un final să concluzioneze că ce ai primit tu, arată mai bine decât ceea ce au primit ”normalii”.

Da, fiindcă în mod inevitabil, când se aduc porțiile comesenilor se zice că acelea sunt ”normale”, automat tu devenind anormalul/anormala care îndrăznește să iasă din linie, să fie diferit, să nu se ia după turmă.

Niciodată, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac un anumit lucru doar fiindcă toți ceilalți îl considerau cool sau de bon-ton. M-am ghidat toată viața după ceea ce am simțit și n-aș putea spune că am greșit de prea multe ori (poate pe ici, pe colo, prin ”punctele esențiale”).

Pentru curioși, pot spune că nu am nicio boală care să mă fi pus în situația de a nu mai mânca animale omorâte, pur și simplu, mi s-a părut că așa este moral. Nu sunt eu cea care va propovădui vegetarianismul, fiecare ființă umană face cum crede de cuviință, dar sunt sigură că atunci când carnea nu va mai fi numărul unu în dieta omenirii, vor dispărea foametea și războaiele, deoarece consumul de carne produce sentimente negative, iar pentru a produce un kilogram de carne sunt necesare zeci de kilograme de nutreț sau de cereale.

De-a lungul timpului, o grămadă de oameni au vrut să mă convingă că dieta fără carne este nocivă pentru organism, că nu am de unde lua toate proteinele necesare, uitând de fapt că majoritatea bolilor apar din consumul a prea multe proteine, nu prea puține.

În încheiere, mai spun doar atât: Iisus a spus: ”Să nu ucizi!” nu ”Să nu ucizi oameni!”.

Dacă nu vă stă în gât carnea provenită de la purcelul pe care l-ați îngrijit un an și poate i-ați dat și un nume, de la mieluțul sau vițelul care nu cu mult timp în urmă tropăia în zăpadă și vă privea cu ochi buni, atunci nu aveți nicio problemă, dați-i înainte. oricum, după știința mea, atacul cerebral și infarctul miocardic nu sunt boli pe care le faci fiindcă nu mănânci carne…. dimpotrivă!

Cum în fiecare zi fac 10.000 de pași, vă las în compania pozelor din 14 ianuarie, când iarna și înserarea cuprinseseră întreaga fire.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Știri alambicate

Trăim niște vremuri mai tulburi decât ne dăm seama, în care cei care vor să fie informați sunt bombardați zilnic cu știri contradictorii, încât, la un moment dat, nu mai știi după care să te iei.

Acum, tot al zecelea cuvânt pe care-l auzim în mass media este VACCIN , sau VACCINARE. Este foarte interesant cât de persuasive pot fi unele persoane, cât de bine cunosc neuroștiințele cu ajutorul cărora pot inocula în mințile oamenilor o anumită idee, ușurel, fără să dea măcar impresia că fac acest lucru.

Ca orice persoană care vrea să fie informată, am mai ”săpat” și eu în dreapta și în stânga, pentru a-mi da seama cam pe unde se ascunde adevărul. Da, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc, dar nu avem posibilitatea de a rămâne neutri precum Elveția în această problemă, trebuie să luăm o hotărâre clară.

Ce-i drept, nu sunt o mare admiratoare a vaccinurilor, mai ales a celor care s-au dovedit nocive pentru mulți dintre cei care s-au vaccinat, poziția mea era aceea de a aștepta o vreme, până se mai aleg apele… Bineînțeles că nu l-am refuzat din start, voiam doar să mai aștept, deoarece am parte de tot soiul de alergii.

Dar când am urmărit niște filmulețe care în mod subliminal te îndemnau să refuzi vaccinul, pe motiv că îți modifică ADN – ul, sau că-ți implementează CIP, sau mai știu eu ce, am hotărât că mă voi vaccina cu prima ocazie, atunci când voi intra în categoria celor vaccinați la un moment dat.

Măi, oameni buni, chiar vă credeți atât de importanți încât cineva să vrea să vă urmărească non-stop? Poate că e important să știe Gates și Soros când mătușa Floarea dă fân la vaci, sau unchiu Gheorghe se întoarce zdrobit, după ce a rânit în cocină.

Iar dacă nu acceptau tehnologii noi, oamenii ar fi fost și acum în peșteri, hărtănind bucăți de carne crudă și îmbrăcați în piei de animale, omorâte cu arme de piatră. Mai precis, le dădeau cu bolovanul în cap și gata, aveau mâncare pentru o săptămână. Noroc că cei care au descoperit focul și metalele nu știau de Gates și Soros, că am fi cu toții încă la nivelul omului de Cro-Magnon.

După ce de-a lungul pandemiei biserica ortodoxă a pus câte bețe-n roate a putut, arătând că-i pasă doar de propriul buzunar și nu de viața enoriașilor, acum, s-ar părea că s-a dat pe brazdă, nu-mi dau seama din ce motive oculte. Mă întreb însă ce rol mai au acum bravii A.U.R. -iști, că și-au pierdut obiectul muncii? Păi dacă biserica îi îndeamnă pe oameni să se vaccineze, ei în tabăra cui mai sunt?

Parcă-i văd, umili și fără mască, plimbându-se prin spații extraterestre, pentru a câștiga noi adepți.

No gata, că m-am răcorit. Să auzim de bine!

Și niște poze faine, să vi se lipească de suflet.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Matematica, bat-o vina!

Pe vremea când mergeam la școală, mă descurcam destul de bine la matematică, nu străluceam ca un coleg care rezolva problemele înainte de a i se citi tot enunțul, dar eram acolo, printre primii.

Ei bine, azi am audiat/văzut o lecție de matematică la TV, cică recapitulare pentru bac. Mi se păreau familiari termenii și cerințele, dar vă spun cu mâna pe inimă că dacă mâine aș da bac-ul, n-aș fi în stare să rezolv niciuna dintre problemele expuse. Noroc că am trecut demult de această vârstă, iar de-a lungul vieții nu m-am mai lovit NICIODATĂ de acest tip de probleme. ( sau, mai bine zis, de niciun tip de probleme pe care le ”suflam” în liceu, erau floare la ureche).

Acum însă, mă întreb altceva: câți dintre elevii care se luptă azi cu radicalii, teoremele, integralele și matricile le vor mai folosi vreodată în viața de adult? Câți dintre profesorii lor, ajunși la vârsta pensionării, își vor mai aminti câte-toate au predat o viață întreagă?

Și mai am o singură întrebare: la ce folosește? Oare învățământul acesta în care toată lumea învață de toate, dar nimeni nu știe nimic, n-ar trebui să se schimbe pe ici, pe colo, prin punctele esențiale?

Se știe că fiecare avem o inteligență de un anumit fel, că dacă suntem îndrumați pe calea cea bună putem străluci, iar dacă nu, putem fi mediocri o viață întreagă. Sunt de acord că toată lumea are nevoie de matematică de un anumit nivel, dar oare nu se pune prea mare accent pe matematică, în detrimentul materiilor care chiar ne interesează și ne fac fericiți? Da, știu, mai este și limba română, în generală, la ora de dirigenție făceam română, iar la sport, matematică, fiindcă erau materii de examen. Dar dacă unii erau mai bine dotați pentru activități sportive, iar alții pentru limbi străine, nu-i păsa nimănui de asta și cred că nici acum nu-i pasă.

Bun, probabil am bătut destul apa-n piuă, ideea era că în viață mai ai nevoie și de cultură generală, acel bagaj de cunoștințe pe care-l câștigi singur, citind în general și care nu se poate obține stând non-stop pe rețelele de socializare. O carte, un film bun, ne pot face mai inteligenți, chiar dacă matematicii nu i-a prea reușit acest lucru.

Dragi elevi, vă doresc spor la învățat, dar nu uitați să citiți și cărți care nu sunt în programa de învățământ, doar acelea vă deschid ochii spre realitatea vieții și vă aduc un strop de fericire!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Scrisoare de pe Camino

iată că a venit 2021, iar cartea mea încă nu a prins viață… probabil că nu era momentul, sau nu eram eu pregătită, sau…


„Dragă Sorana,
Sunt bine, dar un mic incident m-a făcut să nu-ţi pot scrie ieri. Azi am ajuns la Santander, un oraş minunat, prin care am avut timp să fac o plimbare lungă. Nu mă întreba încă despre întâmplarea de ieri, fiindcă nu pot vorbi deocamdată despre ea.
Am întâlnit aici încă doi români, Manuela şi Ştefan, care, de câte ori ne vedem şi avem timp, povestesc amintiri din celelalte Camino-uri ale lor. Sunt grozavi, mai ales Manuela, poveştile ei sunt încântătoare şi reuşesc să te scoată din orice butoi cu melancolie, indiferent cât de adânc ai fi intrat.
Ce mai faceţi voi, adică tu şi Petrică, observ că vorbesc doar despre mine, de parcă numai eu aş conta. Sper că sunteţi bine şi că aţi trecut peste depresia despărţirii… Glumesc, nu sunt eu atât de importantă, încât despărţirea de mine să-i provoace depresii cuiva.
Mai ştii ceva despre Ciprian? După declaraţia de dragoste n-a mai dat niciun semn, poate a fost un vis pe care l-am trăit cu ochii deschişi, iar acum, ca o adolescentă, aştept urmarea a ceva ce n-a existat.
Pe Takahito nu l-am mai văzut, iar de acum, nu mai am nicio speranţă de a-l mai întâlni, spunea că are o cunoştinţă la Santander, la care va locui o săptămână. Voia să se odihnească şi, de ce nu, să-şi caute un job. N-am idee cum lega în mintea lui stabilirea în Spania de persoana mea, dar simt că întâmplarea cu el devine tot mai ştearsă, probabil într-o zi mă vei întreba de Takahito, iar eu te voi întreba, la rândul meu: „Cine?”
Cam astea sunt noutăţile, nici prea bune, nici prea rele, călduţe, aş putea spune.
Pupici şi îmbrăţişări,
Dafina”

Încă mă simt binecuvântată fiindcă am avut prilejul să văd pe viu aceste imagini minunate, din nordul Spaniei. Dacă vă doriți cu adevărat, sunt sigură că și voi veți ajunge acolo.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Pe Valea Dobrii

Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Pe Valea Sartășului

Ieri a fost prima zi a lui 2021, an care cu toții sperăm să spele rușinea predecesorului lui, care s-ar părea că a fost cel mai rău an de la război încoace.

Există o superstiție care spune că ce faci în prima zi a anului, vei face mai des pe parcursul lui, așa că ne-am gândit că ar fi bine să fim activi tot anul și-am plecat în excursie. Ce-i drept, ne-a venit cam târziu ideea, dar tot am dus-o la îndeplinire.

Cum prin împrejurimile Lupșei am tot fost, am ales să mergem la Sartăș, ca să mai vedem și alte locuri. Zis și făcut! Era cam 15,30 când am plecat de acasă, Ștefan nu era foarte încântat că mergem acolo, dacă nu e drumul destul de lung? Păi, cât de lung o fi, tot nu putem merge foarte departe, că vine înserarea pe nesimțite…

Am lăsat mașina la șosea și am luat-o voinicește la picior, pe un drum forestier. Nu mică mi-a fost mirarea când, la vreun kilometru, am dat peste un baraj imens, în spatele căruia mă așteptam să fie un mare lac de acumulare. Nu era un lac foarte mare, cel puțin așa ni s-a părut atunci, dar urcând mai departe, am văzut că nu era nici mic.

Vremea era destul de caldă, cam 4 grade, vegetația ca de sfârșit de martie, iar după baraj, urcând pe o cărare foarte abruptă, am dat din nou de drumul pe care-l părăsisem pentru a vedea ce și cum cu lacul misterios…

Și-am mers, și-am mers, zi de iarnă, până pe la 16,30, când am hotărât să ne întoarcem, nu era foarte indicat să ne prindă noaptea prin pădure. Am hotărât să venim înapoi de-a roata pe drum, dar am avut surpriza că am făcut aproape doi kilometri în plus, față de urcare. Ce era mai ciudat, că din loc în loc, pe toată albia pârâului erau diguri, niște lucrări care acum ni se păreau fără rost, dar, oare, care o fi fost rostul lor, atunci când s-au făcut?

Ștefan bănuia că o fi ceva pentru Exploatarea Minieră de la Baia de Arieș, care s-a închis nu mai știu de câți ani, dar nu știam care o fi fost scopul. În sfârșit, o dată cu noaptea, am ajuns din nou în sat, iar o persoană amabilă ne-a luminat: lacul era de fapt format din ape reziduale de la mina mai sus amintită, care ajungeau acolo prin niște conducte subterane, apoi apa se filtra și se reda circuitului natural. Foarte simpatic, omul ne mai spune: ” Acum sunt pești în lac, cred că s-au obișnuit cu cianura, că doar cu cianură se lucra. Mai vin și acum ape de pe zăcământul de la Baia de Arieș, se filtrează acolo ( și ne arată câteva clădiri, în care se vede că mai există ceva activitate, s-au aprins luminile). Eu merg la pescuit, dar numai de plăcere…” mai adaugă el. Adică prinde peștii, dar nu-i mănâncă, probabil… Sau, le dă drumul înapoi? Nu l-am mai întrebat, între timp se făcuse noapte de-a binelea.

Ca să vezi câte lucruri nu știm, aflate la doi pași de noi… Fotografiile n-au fost prea grozave, era înnorat și spre seară, dar tot le pun aici.

Conduși de lătratul responsabil al unui câine aflat în exercițiul funcțiunii, am terminat prima zi din 2021. Să sperăm că tot anul ne vom plimba!

Vă doresc un an așa cum vi-l doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

La vie en rose

Pentru că e un nou an, îl voi începe cu o nouă carte, noi speranțe, noi provocări.

”CARUSELUL VIEȚILOR

CAPITOLUL I – La vie en rose

    Lumina dimineții se insinuează subtil pe la marginea draperiilor grele, din brocart turcoaz, care dau încăperii destul de simple un aer princiar. Sunt singurul element de decor care mai amintește de vechea locatară, mutată de curând la cimitir, în locul căreia a venit  o chiriașă care n-a mai păstrat nimic din vechiul mobilier, cu excepția lor. La început, a vrut să le dea jos, dar și-a dat seama că tot șicul încăperii ar dispărea.

    A închiriat apartamentul pentru un an de la rudele răposatei, niște nepoți îndepărtați, ea nu avusese copii, dar trăise aproape o sută de ani între pereții albi, proaspăt zugrăviți acum, dar care, înainte, prinseseră o nuață gălbuie, la fel ca fața de pergament a proprietarei lor.

    Lavinia sare speriată din pat, din nou n-a auzit soneria telefonului, precis va întârzia la muncă iar șefa de birou o va privi mustrător peste lentilele ochelarilor, cu toate că în fiecare zi pleacă ultima și niciodată nu întârzie cu predarea lucrărilor. Firma de construcții la care lucrează este una dintre cele mai mari, are foarte mult de lucru, ea fiind cea care verifică proiectele înainte ca acestea să fie predate dirigintelui de șantier, făcând și observațiile necesare, dacă este cazul. Visul ei a fost să devină arhitect, dar a ratat examenul de intrare la facultate, așa că a trebuit să se resemneze și să meargă la construcții. Nu se plânge, îi place ceea ce face, mai ales deplasările pe teren, la obiectivele pe care firma la care lucrează le construiește. De câte ori verifică însă un proiect, își dă seama că sunt multe detalii pe care ea le-ar fi gândit altfel și care ar fi dat o altă alură clădirii sau spațiul ar fi fost mai bine folosit. În timp, șeful ei s-a obișnuit să țină cont de părerea femeii micuțe, cu ochelari mari, dar cu multă imaginație și foarte hotărâtă să-și pună în practică ideile.

 Hainele împrăștiate aiurea prin toată camera îi amintesc de seara precedentă, de fapt noaptea, când s-a întors de la ziua Silviei, colega ei, după mai multe pahare de coniac decât ar fi fost cazul și terminată cu un plâns bun, una pe umărul celeilalte după ce toți ceilalți au plecat acasă. 35 de ani e o vârstă frumoasă, dar când te prind prin apartamente închiriate, fără un suflet aproape, singura avere fiind doar cele câteva haine care încap într-o valiză și câteva obiecte de mobilier pe care ai ambiția să le cari după tine ori de câte ori te muți, parcă-ți vine așa, să dai o palmă vieții, măcar una, să te răzbuni pentru prea multele (nu doar palme, chiar și picioare în fund) încasate de la ea.

    Nu se mai aude niciun zgomot, semn că Sergiu, colegul de apartament, a plecat demult spre job-ul lui. Ar fi vrut să poată închiria singură apartamentul, prețul era bun, iar amplasarea lui nemaipomenită, dar o cameră era deja închiriată, așa că a fost fericită că i-a mai rămas și ei una. Un living uriaș este comun, dar fiecare are câte o mică baie proprie, așa că nu se incomodează prea mult. Ba, dacă stă să se gândească, e chiar plăcut să mai auzi seara zgomote familiare prin casă, să nu fii doar tu cu gândurile tale, nu întotdeauna foarte vesele.

    Un duș rapid, apoi, înfășurată în halatul pufos de baie primit cadou de a fostul, pe care nu l-a aruncat la despărțire doar fiindcă îi plăcea prea mult și fiindcă-și spunea că e mai bine să fie practică decât patetică, aleargă spre bucătăria în care, spre marea ei mulțumire, găsește cafea proaspătă și omletă pe aragaz, semn că Sergiu e totuși un băiat bun, nu așa cum crezuse când s-au întâlnit prima dată. Înfulecă la repezeală omleta care încă mai e călduță, Sergiu a avut grijă să pună un capac peste tigaia în care o preparase. Bea câteva înghițituri de cafea, iar pe cealaltă o toarnă în micul termos de care nu se desparte niciodată, apoi se întoarce în camera ei și deschide dulapul bine garnisit cu tot felul de haine, care de care mai haioase.

    ”Hmm! Silvia a împlinit 35 de ani, pe mine mă mai despart doar câteva luni de această ”frumoasă vârstă”, cred că ar trebui să-mi schimb un pic garderoba, prea seamănă cu cea a unei liceene! Dar, la dracu, nu arăt rău în niciuna dintre hainele astea, de ce le-aș arunca? Ca să mă îmbrac ca o domnișoară bătrână? Niciodată! Și nici pisică n-o să-mi iau, chiar dacă îmbătrânesc singură, asemeni doamnei care a locuit aici înaintea mea!”

    De obicei, când te muți în ”casă nouă”, nu-ți prea pasă cine au fost vechii proprietari, mai ales dacă locuința este într-un imobil cât de cât nou, care nu are o istorie prea interesantă. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ai ocazia să locuiești într-o clădire care a văzut generații întregi crescând între pereții ei, care e o bunică ce nu se dă răpusă de vreme și care privește încă țanțoșă spre suratele mai tinere și mai cu fițe dar care nu par a se ține atât de bine pe picioare, care n-au avut fericirea de a fi fost construite de specialiști renumiți, convinși că pentru a face o clădire trainică nu trebuie să faci rabat la materialele de calitate. E tot așa și cu oamenii. Unii vin pe lume perfect sănătoși, cu un ADN bine structurat, pe când alții duc cu ei tot felul de boli încă din copilărie, fapt ce pare cu totul și cu totul nedrept. Și totuși… s-ar părea că lumea în care trăim este construită într-un echilibru perfect, nimic nu este la voia întâmplării, toate sunt mult mai bine organizate decât își poate da seama mintea unui muritor de rând.

    Unul dintre motivele pentru care Lavinia a vrut neapărat să se mute la acea adresă, aparent o clădire ca oricare alta de acum două veacuri, cu trei nivele și fără ascensor, a fost faptul că pe seama ei circulau tot felul de povești, despre familii înstărite care au locuit aici cu mulți ani în urmă și care au trăit adevărate drame. Nu e o fire morbidă, nu-i plac filmele triste, dar acest loc are pentru ea o atracție aparte, iar despărțirea de Răzvan a fost catalizatorul care a ajutat-o să se mute exact în locul pe care și-l dorea.  

    Fără a sta prea mult pe gânduri, extrage din dulap o fustă în culorile curcubeului, o bluză liliachie dintr-o mătase fină și o eșarfă de aceeași nuanță, își piaptănă rapid părul aproape blond, de un șaten coniac, dă cu un pic de ruj pe buze, își acoperă genele cu rimel,apoi clipește de două ori sub lentilele cu rame mai mari decât ar fi necesar ale ochelarilor de vedere;  ochii albaștri care o privesc din oglinda ovală chiar arată ca ai unei liceene mirate de întorsătura pe care a luat-o viața ei, dar, mulțumită de ceea ce vede, își atârnă în urechi o pereche de cercei galbeni, ”ca două raze de soare”, se încalță rapid cu sneakerșii roz-liliachiu și o ușchește pe scări în jos. La ora aceasta trebuia să fie deja la muncă, dar azi are un motiv plauzibil, tot biroul fusese la aniversarea Silviei, așa că s-ar putea să nu fie singura întârziată.

    ”Trebuie să-mi fac timp să merg la oftalmolog, pentru rețeta de lentile de contact. Sunt singura din birou care mai poartă ”biciclete” pe nas, am observat că toți ceilalți mă privesc un pic de sus. Și ce dacă? Poate nici n-o să le suport, cu alergiile mele, mai știi?” Trece în viteză pe lângă un magazin de materiale sportive și nu se poate abține să nu se privească în vitrina imensă, plină de obiecte a căror utilitate în general n-o cunoaște. ”Mda, eu sunt bine și cu ochelari, nu vreau să schimb nimic!” hotărăște ea, după ce și-a zâmbit imperceptibil, pentru ca ceilalți trecători să n-o creadă nebună. ”Acum e ușor să vorbești și să gesticulezi de unul singur pe stradă, poți crea impresia că vorbești la telefon, chiar dacă faci asta doar pentru tine însuți. Cu ani în urmă, când nu aveam telefoane mobile, cu siguranță erai dus la doctorul de capete, dacă te manifestai în mod ciudat pe stradă. Haha, ”doctorul de capete”, ce bine sună, oare cum mi-a venit expresia asta în minte, n-am auzit-o și bineînțeles că nici n-am folosit-o niciodată! Oh, căcat! Toată ziua o să am noroc. Ba nu, toată ziua cineva va întreba: ”Nu vi se pare că miroase ciudat aici? Să mai deschidem o fereastră!” Lavinia râde în hohote, în timp ce încearcă să-și șteargă încălțămintea pe iarba de la intrarea la metrou.

    Din păcate, civilizația n-a pătruns cu adevărat în capitala României, mulți proprietari de câini uită că trebuie să strângă după animalele lor de companie. Sau, acesta o fi fost unul dintre câinii comunitari, după care nu strânge nimeni…

    Însoțită de aceste gânduri, Lavinia împinge ușa biroului, iar trei capete se ridică pentru a vedea cine a intrat. Mormăind un ”Bună dimineața!” nu prea convins văzând atmosfera constipată de la locul de muncă, Lavinia își deschide computerul, fără alte comentarii la ziua de ieri, la cât de bine s-au simțit, habar nu are de ce e atâta liniște, nimeni nu scoate o vorbă, parcă sunt cu toții ocupați până peste cap, să termine în timp record lucrările care le-au fost repartizate.

    După vreo jumătate de oră, ușa se deschide din nou, iar Silvia intră radioasă:

– Ta-taa! Gogoși pentru toată lumea! Vorbele ei cad ca un pietroi într-o apă adâncă, după un bâldâbâc, sunt aspirate de liniștea înconjurătoare, iar privirea neliniștită a Laviniei n-o ajută să se simtă mai bine. Vine lângă ea, ținând încă în brațe uriașa cutie cu gogoși și o întreabă în șoaptă:

– Ce s-a întâmplat? A murit cineva?

– Nu știu, am ajuns acum o jumătate de oră și nimeni n-a scos o vorbă, așa i-am găsit. N-am idee ce s-a întâmplat, dar nimeni n-a catadicsit să-mi spună. Nu pare a fi ceva de bine, după mutrele lor.

– Mda, cam așa s-ar părea… Lasă cutia cu gogoși pe masa din mica bucătărie, apoi se îndreaptă spre biroul ei, simte că trebuie să nu facă prea multă vâlvă cu venirea  târzie la serviciu, măcar că ieri au făcut un chef de zile mari, al cărui cost l-a suportat singură, nu s-a oferit nimeni să participe la cheltuieli.

    Ușa se deschide din nou, de astă dată însuși directorul companiei intră, însoțit de doi bărbați îmbrăcați la patru ace, de parcă se pregătesc să meargă la un bal sau la o recepție. Directorul salută jovial, parcă prea jovial pentru atmosfera sumbră care domnește în încăpere. Ceilalți doi se rezumă la un gest cu capul, iar cei aflați în spatele computerelor reacționează care cum, unii sar direct în picioare, salutând ceremonios, alții (de fapt altele, că doar ele au rămas așezate, Lavinia și Silvia) salută politicos, n-au habar care este rostul acestei vizite neașteptate.

– Bună ziua, dragii mei, probabil este o surpriză pentru voi venirea noastră aici, dar am vești bune, nu vă speriați! Faptul că are la înaintare o burtă considerabilă nu-i este de ajutor directorului în aceste momente, ( ca de altfel, oricând altcândva) îl face să gâfâie și să vorbească precipitat. Au mai trecut și pe la ceilalți angajați ai firmei, voiau să-i vadă pe fiecare la locul lui de muncă, cu toate că ar fi fost mult mai simplu să-i strângă pe toți în sala de ședințe și să le comunice informațiile o singură dată, tuturor.

    Toată partea masculină din încăpere zâmbește forțat, doar Lavinia și Silvia sunt nedumerite, ele sunt singurele care nu știu despre ce este vorba. Intuind că nu toată lumea este la curent cu cele mai recente hotărâri luate de către consiliul administrativ al companiei, directorul repetă pentru-a nu știu câta oară frazele deja învățate pe de rost:

– Suntem o firmă destul de mare și prosperă. Nu ne-am fi gândit niciodată, dar s-ar părea că avem oportunitatea de a lucra într-un mare concern internațional, de care vom fi… cum să spun… absorbiți.

    Liniștea e mormântală. Se știe că întotdeauna când are loc o preluare, nu toți angajații vor pleca la noua firmă. Acum va fi fiecare pe cont propriu, nu mai are nicio însemnătate dacă șeful te place, dacă ”ai pile” la resurse umane, sau dacă ești nepoata nu-știu-cui. Când liniștea devenise de nesuportat, o femeie micuță, cu niște ochelari cât roata carului pe nas, îndrăznește să întrebe:

– Și cu noi… ce-o să se întâmple? Putem să ne luăm lucrurile personale și să ne căutăm alt job?

    Privirea ei de pasăre speriată s-ar părea că i-a amuzat pe cei doi necunoscuți, ei sunt nemți, nu știu prea bine românește, dar mimica feței Laviniei au înțeles-o perfect. Directorul e puțin descumpănit de întrebare, știe că nu are un răspuns pozitiv pentru toată lumea, așa că încearcă să amâne răspunsul, sau măcar să-l îndulcească:

– Păi… va fi o evaluare… iar… majoritatea vor rămâne, doar câțiva vor pleca.

– Eu am auzit că va fi exact pe dos, se trezește șefa de birou, o femeie la 50 de ani, bărbătoasă și hârșită în lupta pentru supremație într-o lume a bărbaților, vorbind neîntrebată.

– Adică?

– Adică vor rămâne doar câțiva, iar cei mai mulți vor pleca.

– Cine v-a spus așa o enormitate?

– Chiar dumneavoastră, ieri, dar atunci n-am înțeles unde băteați. Terminând fraza cu obidă, femeia începe să-și strângă lucrurile de pe birou, știe că nu va avea nicio șansă în fața celor mai tineri și mai plini de tupeu.

    Lavinia și Silvia se privesc speriate, habar nu avuseseră azi dimineață cum se va sfârși ziua lor, dar e mult mai rău decât în cele mai negre coșmaruri. Nu știu cum să reacționeze, să plece fără luptă, sau să încerce să se mențină printre angajații concernului care-i va prelua? Cântărind opțiunile pro și contra, amândouă hotărăsc că e mai bine să plece, cei rămași cu siguranță vor avea salarii mai mari, dar vor munci întreit pentru ele.

– Pentru cei care vor pleca, avem bonusuri foarte mari, care le vor permite să trăiască la fel ca până acum cel puțin șase luni, timp în care cu siguranță vor găsi altceva.

    Ușa biroului se deschide din nou, de data aceasta pentru a le lăsa să treacă pe cele trei femei, fiecare cu câte o cutie în brațe, exact la fel cum vezi în filmele americane. Pentru Dana, se încheie cel mai lung capitol din viață, ea lucrează aici de 25 de ani, a fost prezentă când s-a înființat firma, a pus umărul la propășirea ei, dar azi, directorul a lăsat-o să plece oarecum ușurat că nu trebuie s-o concedieze el însuși. Acum e nevoie de oameni tineri, care să aibă o nouă viziune în ceea ce privește modul în care se vor extinde și se vor promova pe piață. Știe că e puțin nemernic lăsând unele dintre cele mai bune angajate să plece, dar a observat că noii parteneri preferă să lucreze cu bărbați, așa că probabil le-a scutit de stresul unor teste pe care e foarte posibil să nu le treacă, pentru simplul motiv că sunt femei.

– Șefa, ce facem acum? Of, am uitat gogoșile! Să mă întorc să le iau?

– Da, ia-le, noi suntem șomere din acest moment, nu ne permitem să le dăm de mâncare unora cu salarii mari! Și nu-mi mai zice ”Șefa”, că nu sunt șefă nici măcar la scara mea de bloc. Gata cu șefia, de acum sunt doar ”Dana” și atât! Nu vă uitați că sunt mai bătrână, am un chef de viață, cum n-am simțit niciodată!

    Între timp, Silvia se întoarce cu gogoșile, înjumătățite între timp de masculii rămași să sărbătorească:

– Nesimțiții, știți ce făceau? Beau șampanie și mâncau gogoși. Li le-am luat de sub nas. Păcat că n-am putut face și o poză, nu mai aveam o mână disponibilă. Mutrele pe care le-au făcut când le-am luat gogoșile, făceau toți banii.”

Urmarea… sper să prindă contur cât de curând.

La mulți ani VASILE, oricine ai fi și oriunde te-ai afla!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Vorbele și pozele

Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Așa o fi, dar un cuvânt spus din inimă, exact pentru persoana care-l primește și nu pentru o listă întreagă, face cât toate pozele din lume.

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați scris mie, personal, nu ați distribuit întregii liste de prieteni o fotografie, care, întâmplător a ajuns și la mine. Știu că trăim într-o lume în care timpul a devenit extrem de prețios, dar, pentru oamenii care contează în viața noastră, trebuie să avem mai mult decât o poză, pe care o distribuim la toată lumea.

Am încercat să le răspund tuturor celor care mi-au scris mie, personal, iar dacă pe unii v-am uitat îmi cer iertare, vă mulțumesc și vă rog să primiți îmbrățișările mele, cu toate urările de bine, sănătate și prosperitate pentru acest an care, ca orice bebeluș la început de drum, se arată plin de speranță și de surprize plăcute.

Să avem cu toții parte de un 2021 bun, la sfârșitul căruia bilanțul să fie unul pozitiv și de care să ne despărțim cu părere de rău. După un 2020 care a plecat direct la Groapa de Gunoi a Istoriei, ne dorim un 2021 care să ne readucă în vechile vieți, dar, poate, cu tipare schimbate și cu un alt mod de a privi și primi tot ce viața ne oferă.

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Și-au trăit fericiți…

”Și-au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți!” … cam așa se termină toate basmele românești, acțiunea nemaicontinuând după nunta magică sau după ce eroii se regăsesc sau….

Dar toată lumea cunoaște adevărul, mai puțin copiii, cei pentru care s-au scris basmele. Ei sunt singurii care mai pot crede în asemenea utopii. Dar vai, e Revelionul, la TV e Las Fierbinți, la fel de incolori, inodori și lipsiți de umor ca de obicei, prin case fiecare se îndeletnicește cu ce poate, dacă ești singur e și mai nasol, aproape că-ți vine să-ți tai venele, ce mai, singura bucurie din această noapte ar putea fi că în sfârșit grasul și umflatul de 2020 se duce naibii în istorie, lăsând locul plăpândului 2021.

Sună cineva să mă felicite de Anul Nou, dar îmi raportează și câte cazuri grave și decese mai sunt prin împrejurimi. Mă înfior, mă gândesc că poate totuși anul ce vine ne va aduce lucruri mai bune, chiar dacă nu și chestia cu ”au trăit fericiți”, măcar ceva de felul: ” și au reînceput să trăiască normal, mergeau la școală, la piață și la job fără spaime și angoase!”. Oare ar putea 2021 să ne ofere măcar atâta lucru?

Mă mai gândesc la cei care nici măcar n-au o casă, care -și petrec noaptea dintre ani sub cerul liber, oare ei, ce dorințe or fi având? Sau, mai au dorințe? Totuși, fiindcă după ora 23 nimeni nu mai are voie pe stradă, trebuie să se ascundă și ei pe undeva, să nu-i vadă jandarmii…

Toată lumea spune că 2020 a fost un an în care am primit multe lecții, că acum suntem cu toții mai buni, mai umani, mai altruiști… Oare? Eu sunt de altă părere, dar nu vreau să vă stric magica noapte, așa că ”BINE AI VENIT, 2021” SĂ FII TOT CE N-A FOST 2020!”

O să ziceți că ce-i cu polologhia asta depresivă, că nu e felul meu să scriu așa, că … am vreo problemă? Nu n-am nicio problemă, dar pur și simplu m-am săturat să tot scot optimismul de la naftalină, așa că zic acum ce-mi stă pe inimă, apoi, cu toată viteza înainte, spre anul care, sperăm cu toții, ne va aduce izbăvirea (într-un fel sau altul).

La mulți ani, buni, frumoși și sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ajutorul lui Moș Crăciun

Într-o noapte, era prin 15 noiembrie, Moș Crăciun m-a vizitat și m-a întrebat dacă vreau să fiu unul dintre ajutoarele lui. Am fost foarte încântată:

  • Da, sigur că vreau, ce trebuie să fac pentru asta?
  • E foarte simplu, mi-a răspuns el, te duci la mercerie și cumperi lână, ca să împletești pulovere pentru nepoții tăi, apoi mi le dai mie, ca să le pun sub pom. Tot e pandemie și nu e vreme de umblat prin mall-uri.
  • Bună idee, Moșule, așa voi face.

Am cumpărat lână și m-am pus pe tricotat. Aveam destul timp, așa că nu m-am prea grăbit…

Apoi, când eram aproape gata, Moșul m-a vizitat din nou, dându-mi o idee excelentă:

  • Oare n-ai vrea să faci și mamelor pulovere ca ale fiicelor, să fie așa, o temă ”mamă-fiică”?
  • Ba da, cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Cu mare repeziciune am vizitat merceria, de unde am cumpărat mai multă lână, de ce să nu facă parte din tema mamă-fiică și fiica mea cea mică, împreună cu mine?

Bun, dar pe tătici să-i las deoparte? Ați ghicit, iar la mercerie, iar o plasă de lână și… tăticii au avut și ei pulovere…

Era deja foarte târziu, eram extenuată de zecile de ore de tricotat, când iar a venit Moșul, cu o întrebare foarte înțeleaptă:

  • Dar pe mama ta, o lași deoparte?
  • Nu, n-o las, dar atunci, tema ”mamă-fiică” se va transforma într-una”bunică-nepoată”, că mie nu mai am timp să-mi fac un pulover…
  • Bine și așa, oricum, tu ai destule, iar soțul tău a zis că lui nu-i trebuie…

Și iaca-așa, în 23 decembrie am dat gata și ultimul pulover, le-am trimis pe toate Moșului, iar el le-a dus la destinație.

Anul viitor, sper ca Moșul să mă anunțe de prin vară că vrea să fiu Ajutorul lui.

Să aveți parte de Moși frumoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

2020, bine că ești la sfârșit!

Am avut cu toții parte de un an interesant. Nu vreau să-i spun nici bun ( cu toate că pentru unii a fost), nici rău, cu toate că așa a fost pentru majoritatea dintre noi.

Dar, ca la orice sfârșit de an când e important să faci un bilanț și să te gândești la țelurile anului viitor, atunci când am tras linie, am constatat că 2020 a fost, pentru mine și familia mea, un an ca mulți alții dinaintea lui. Putem fi mulțumiți că am fost și suntem sănătoși, că n-a trebuit să facem cunoștință cu groaznica pandemie, decât prin intermediul mass media. Avem ce pune pe masă fără a ne gândi cu groază la ziua de mâine, eu personal am reușit să închei niște proiecte a căror utilitate se va vedea anul viitor…

Una peste alta, avem pentru ce mulțumi, mai mult decât pentru ce să fim supărați. Într-adevăr, anul care e pe sfârșite ne-a pus în situația de a ne îndepărta fizic unii de alții, ne-a învățat că igiena este un lucru foarte important pentru păstrarea sănătății, ne-a arătat că multe job-uri se pot face și online, iar timpii morți de la birou, au dispărut ca prin farmec.

Copiii sunt supărați că nu pot merge la școală, lor cred că le lipsește cel mai mult socializarea cu colegii. Profesorii sunt supărați că predau în fața unei camere, iar elevii pot fi neatenți, se pot ocupa cu alte lucruri în timp ce se prefac a urmări ora.

Dragi profesori, să știți că elevii sunt conștiincioși, am avut ocazia să asist la mai multe ore, iar totul se desfășura în condiții foarte civilizate.

Nu mai spun acum că încă sunt persoane care ”luptă” cu arme necinstite împotriva celor care au instituit un set de reguli care ne pot menține sănătatea, pe timpul pandemiei. E sfârșit de an și vreau să amintesc doar lucrurile bune, vorba urării:” cele rele să se spele, cele bune, să se-adune!”

Am speranța că 2021 să fie anul în care vom reuși cu toții să ieșim la liman, să ne îndreptăm cât de cât spre vechile noastre vieți, pe care n-am fost destul de conștienți ca să le prețuim îndeajuns și să ne dăm seama cât eram de fericiți. Nu degeaba se spune că prețuiești un lucru mult mai mult atunci când l-ai pierdut.

Drept dovadă că viața e totuși frumoasă, vă las să admirați niște fotografii de la Lupșa, dintr-o zi minunată, în care am fost până la poalele Șagăului.

Să aveți un sfârșit de an cum o fi, dar 2021 să fie FABULOS, pentru noi, toți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

La mulți ani, România!

Iată că un nou 1 DECEMBRIE a mai trecut, o zi în care cu toții ne-am simțit un pic mai importanți, mai români, mai… acasă. Spun acest lucru și pentru cei care sunt nevoiți să-și aducă aminte că e ziua României de pe meleaguri îndepărtate, dar oricât de departe și oricât de supărat ai fi pe țara ta și pe conducătorii ei, un pic tot îți simți inima bătând mai repede, în această zi.

Știm cu toții că acest an ne-a adus multe încercări, așa că n-o să repet ceea ce vă este deja foarte cunoscut, vreau să spun doar câteva cuvinte despre ceremonia de depunere a mai multor coroane, la Monumentul Eroilor din Lupșa. Au fost acolo puțini participanți, din motivele pe care nu vreau să le pronunț acum, dar s-a simțit că fiecare dintre cei prezenți a adus cu sine pe toți cei dragi, vecini și prieteni, așa că, de fapt, toată comunitatea a fost prezentă măcar cu inima, dacă nu personal.

Oamenii inimoși ai comunei, alături de primarul Radu Penciu, au adus un omagiu celor căzuți de-a lungul istoriei, jertfiți pe altarul unei patrii care-i iubește la fel pe toți fiii ei, indiferent de ceea ce sunt sau de locul din lumea aceasta mare în care-și duc viața.

E important să păstrăm legătura cu țara și să ne aducem aminte care ne sunt strămoșii, fiindcă niciun copac nu poate crește falnic, dacă rădăcinile lui nu se hrănesc dintr-un sol fertil și nu se sprijină pe o stâncă de neclintit.

A fost o zi superbă, întreaga natură s-a bucurat alături de români și România. Am văzut că unii, pe la televiziuni care în continuare vor să dezbine poporul acestei țări, se plângeau că nu s-au făcut parade și manifestări, așa cum era în alți ani. Ba am auzit și cuvinte cu subînțeles împotriva autorităților care au interzis pelerinajul la Peștera Sfântului Andrei. Sunt de părere că toți acești oameni sunt doar niște oportuniști, niște ”yesmeni” care trăiesc doar pentru a pupa mâna (sau ce li se mai oferă) dușmanilor României. Să nu-i băgăm în seamă!

Acestea fiind zise…

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

TRĂIASCĂ LUPȘENII!

TRĂIASCĂ ROMÂNII, ORIUNDE S-AR AFLA!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Frumusețea de lângă noi

Azi ne-am bucurat de niște locuri incredibile, aflate la doi pași de noi, dar pe care nu le-am vizitat niciodată. Am avut ocazia să mă conving încă o dată că orice lucru poate arăta diferit, depinde de unghiul din care îl privești.

Am făcut o mică excursie în satul Mănăstire, iar priveliștea care ni s-a dezvăluit a meritat toți pașii, pe cuvânt.

Am ”închiriat” și un grup foarte vesel de căței, care au venit cu noi prin pădure, foarte încântați că au plecat de acasă.

Am tot privit munții din împrejurimile Lupșei, dar niciodată din acest unghi, care cred că este cel mai avantajos. Sunt foarte încântată de pozele pe care le-am făcut, așa că vă las să vă delectați cu ele.

La mulți ani celor cu nume de Andrei sau derivatele acestuia și o săptămână frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Love story pe Camino de Santiago – fragment de carte

   

Probabil cartea mea va apărea înainte de sfârșitul anului, așa că, în așteptarea ei, vă ofer un mic fragment:

”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

O zi în era COVID

Dimineață, merg după pâine. În magazin sunt patru persoane în fața tejghelei, plus omul care intră periodic, aducând din mașină pâinea într-o navetă de plastic, neambalată, iar el fără mănuși sau halat. Arunc o privire în mașină, pâinea e de-a valma, omul a pus mâna pe fiecare bucată pentru a o încărca în navetă.

Cumpărătorii socializează, cu măștile sub nas. Vânzătoarea pune pâinea pe raft. Tot fără mănuși, aceeași pâine, neambalată. Să nu uităm, suntem în era COVID!

Eu stau la ușa magazinului. Afară! Cei dinăuntru mă cheamă și pe mine, să nu-mi fie frig. Eu prefer să stau în frig. Dă Domnul și iese unul, doi cumpărători… Stau să mai iasă unul, moment în care apare o femeie tânără (tot cu masca sub nas), mă întreabă ce fac acolo și intră, că ” ea vine de la lucru”. Aproape că mă înfurii, așa că intru și eu, cumpăr o pâine de secară (ambalată) și ies urgent.

Ajung acasă. Privind pe geam, văd o ambulanță ce vine din satul de peste râu, cu ambulanțierii în costume de COVID. Oare pe cine or fi luat?

După câteva minute, soțul mă anunță că un coleg de birou și soția lui sunt pozitivi. Nu, ei nu sunt de aici, sunt din Cluj…

După masă, fac o plimbare pe dealuri și-mi dau seama că natura este singura care nu m-a dezamăgit niciodată. Oamenii, da!

Prima ninsoare ar fi trebuit să mă bucure, dar n-a reușit decât să-mi lase un gust amar…

Ce frumos ar fi ca într-una din diminețile viitoare să ne trezim și să ni se spună că a fost doar un vis urât… Ce frumos! Din păcate, e un vis să credem că trăim un vis.

Ce bine ar fi ca tot ce am scris mai sus, să fie doar proză…!

Să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Călătorie printre ”Prieteni”

Pe Facebook, fiecare dintre noi are un anumit număr de prieteni, unii cunoscuți, alții complet necunoscuți, unii cu care interacționăm, alții care ”nici nu strică nici n-ajută”, atâta doar că-ți umplu lista, iar când ai vrea să accepți prietenia cuiva care chiar te interesează constați că nu mai poți, fiindcă ai ajuns la numărul maxim acceptat de aplicație.

Am avut de mai multe ori ”plăcerea” să scot anumite persoane din listă, fiindcă numai prieteni nu se puteau numi. Cineva care jignește în mod gratuit, doar fiindcă poate, nu are ce căuta în lista nimănui.

Așadar, observând că am mai mulți de 2500 de prieteni, am hotărât să fac o mică incursiune în lista lor și totodată puțină curățenie. Nu pot eu cunoaște atâta lume sau interacționa cu 2500 de oameni, nu-i așa?

Facebook îi pune în capul listei pe cei cu care ai legături mai dese, sunt, cum s-ar zice, prietenii buni. E plăcut să știi că ești pe primele locuri în lista cuiva, asta înseamnă că acea persoană e importantă pentru tine, iar tu ești important pentru ea. Spre surprinderea mea, am trecut printre sute de nume, majoritatea fiindu-mi cunoscute, sunt oameni pe care-i cunosc în viața reală, oameni cu care schimb idei, oameni ale căror postări sunt interesante și le citesc cu plăcere…

M-am simțit ca-ntr-o călătorie printre amintiri, fiecare-mi aducea aminte de o întâmplare haioasă, o lacrimă sau o floare.

Și uite așa, am șters doar vreo 2-3 nume, care nu-mi spuneau chiar nimic. Ce-i drept, n-am ajuns până la sfârșitul listei, las acest lucru pentru altă dată.

Vreau acum să vă mulțumesc tuturor celor care sunteți prezenți în viața mea, chiar dacă numai virtual. În aceste timpuri, e important să știm că nu suntem singuri.

Vă cuprind pe toți într-o mare îmbrățișare și vă doresc sănătate, înțelepciune și noroc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Pandemia și filmele de Crăciun

După o vară care pentru unii nu a fost mult deosebită de cele dinainte, iar pentru alții a fost una dintre cele mai rele, cu încercări cărora greu le-au putut face față, iată că a venit din nou toamna, copacii se despart cu părere de rău de ultimele frunze, iar roadele câmpului se află de mult la adăpost.

Vești rele primim în fiecare zi, parcă suntem blestemați, viața noastră s-ar părea că în loc să revină la normal se va schimba din nou, apartamentele și casele noastre vor deveni din nou micile închisori în care ne vom duce existența o perioadă de timp. De ce toate aceste lucruri? Din cauza unora care au luat lucrurile în râs, care s-au lăsat manipulați de cei cărora nu le pasă decât de interesul personal, dar știu foarte bine să inoculeze în mintea celor care nu stau să analizeze prea mult adevărata față a lucrurilor idei deloc inteligente, cum ar fi aceea că purtatul măștii te îmbolnăvește, sau îți rănește EGO-ul. Iar cum prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, s-au ridicat destule voci împotriva măsurilor de siguranță care erau impuse pentru sănătatea noastră, a tuturor. Petrecerile (în familie sau nu), întâlnirile de orice fel, mersul la magazinul din colț fără a păstra distanța și fără a purta masca ( eu de ce s-o port, că nici vânzătoarea nu are?).

Zilele trecute stăteam la ușa unui mic magazin, deoarece înăuntru erau 3-4 persoane. După mine apare un domn, care se impacientează: ”Ce, nu lasă mai mulți înăuntru?” ” Nu știu, dar prefer să aștept aici. Credeți că dacă ne bulucim toți înăuntru, ne servește mai repede?” ” Da, aveți dreptate…” S-a resemnat în cele din urmă, domnul cel grăbit.

Avem noi românii o nerăbdare balcanică, o stare de neliniște continuă, care nu ne lasă să fim civilizați, iar acum, s-ar părea că ne cauzează pierderi dintre cele mai mari. Iar cu aceasta, am ajuns la filmele de Crăciun. Este un post TV care dă deja filme de Crăciun de vreo 2-3 săptămâni, lucru nu știu dacă îmbucurător sau nu, ideea e că atunci când Crăciunul vine cu adevărat, ești deja sătul de spiritul lui. Asta nu înseamnă că trebuie să le urmărești, doar de aceea s-a inventat telecomanda. Dar, de fapt, despre altceva voiam să vorbesc. Filmele sunt mai vechi, nu sunt de acum, din pandemie, dar am observat un lucru care până acum, când suntem și noi oarecum obligați să ne distanțăm, nu mi-a sărit în ochi: oamenii stau la rând cam la un metru unul de altul, indiferent dacă vor o cafea, sau cumpără cadouri și podoabe de Crăciun. La noi, dacă cel din spate nu-ți suflă în ceafă, iar tu nu faci la fel cu cel din fața ta, se cheamă că pierzi vremea, de parcă rândul ar înainta mai repede dacă e mai compact.

Hai, că v-am bătut destul la cap, sănătate maximă și o toamnă frumoasă, indiferent dacă o petrecem în casă, sau pe afară…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Nu vă mai supărați, ca văcarul pe sat!

Incredibil, n-am mai scris nimic de aproape două luni. Ce-i drept, subiecte au fost cu duiumul, pe unele chiar le-am abordat, dar numai așa, în minte, n-am mai avut și dorința de a le materializa. Asta poate din pricină că toată lumea scrie, mai bine sau mai puțin bine, dar aproape nimeni nu citește.

Tocmai despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte, deoarece de politică și COVID ne e plin podul, ne-am săturat. Că unii nu vor să poarte mască, să se spele și să păstreze distanța socială, iar rezultatul este unul dezastruos, că tot aceiași acum nu mai vor alegeri parlamentare, vezi-doamne că e foarte periculos, dar cu puțin timp în urmă se dădeau în stambă, spunând că virusul e o invenție planetară, ca să ne omoare, să ne hăcuiască și să ne arunce la gunoi pe noi, oamenii de rând, care credem toate imbecilitățile lor…

Bun, asta fiind lămurită, să revin la ceea ce voiam de fapt să spun… Am văzut azi pe FB un articol de prezentare a unei cărți, iar Editorul (am scris cu literă mare fiindcă e și editorul meu), cu mult bun simț, zicea că e o carte foarte bună, dar că nu știe dacă ar trebui s-o laude foarte tare, că gurile rele zic ba una, ba alta…

O doamnă comenta că o fi cartea bună, dar coperta n-o ajută deloc, (eufemistic vorbind), iar o alta, autoare la rândul ei, se plângea că se vând mai bine cărțile proaste, dar care au un buget mare pentru publicitate și era foarte supărată pe proprii cititori sau, n-am înțeles bine, poate pe ăia care nu voiau să-i devină cititori.

Pentru mine toată întâmplarea a sunat foarte hilar, ( poate sunt eu într-o dispoziție mai bună, nu știu să vă spun), dar sunt de părere că dacă te superi pe cititori, e ca și cum ți-ai da foc la casă. Dragii mei cititori, câți ați mai rămas, să știți că eu nu mă supăr deloc pe Dumneavoastră (am scris cu majusculă fiindcă sunteți foarte importanți pentru mine), vă iubesc foarte tare și abia aștept să ne întâlnim, nu contează cum: real, virtual, la trei metri ( nu sub pământ, Doamne ferește!) sau la mii de kilometri (acolo e doar fratele meu și câteva rude).

Iar pentru ca Domnul Editor să nu se simtă jenat de faptul că va trebui să mă laude și nu știe cum, am să-l rog să scrie despre mine purul adevăr și anume că sunt o semidoctă ce se crede mare scriitoare și, pe deasupra, nu acceptă că pluralul de la RUCSAC e RUCSACURI. Vrea musai să scrie RUCSACI, așa ca pe vremea ei, când plopul făcea pere și răchita micșunele. Asta doar în cazul în care va ieși de sub tipar și cea de-a treia carte pe care cu drag v-o dăruiesc, LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO. Mi-a luat 6 luni ca s-o scriu și aproape un an ca să apară… Probabil până acum nu a fost momentul, dar sunt sigură că va fi și momentul ei, al meu, al nostru.

Hai, că v-am împuiat capul cu prostii! Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Acasă la Arborele vieții

Aceasta este o carte care sunt convinsă că multora le-a schimbat sau le va schimba perspectiva asupra vieții și, mai ales, a morții.

E o carte fascinantă, care te duce într-un univers ce pare fantastic la prima vedere, te duce acolo ”de unde nimeni nu s-a întors”, în accepțiunea majorității oamenilor, mai ales a celor care n-au studiat aceste fenomene.

Pentru mine nu a fost un subiect nou, dar pot spune că e cea mai complexă carte pe care am citit-o din domeniul acesta. Abia aștept urmarea, fiindcă sunt convinsă că va fi una, Dr. Elena Gabor este o deschizătoare de drumuri, care nu se poate opri tocmai acum, când ne-a incitat cu un subiect atât de important, cum este viața de după moarte sau viața dintre vieți.

N-am crezut niciodată că Dumnezeu e un moșneag care stă acolo, în Cer, pe un jilț și are în mână o nuia, cu care îi  ”atinge” pe cei mai puțin cuminți, iar cele ce ni se revelează în această carte sunt exact așa cum simțeam eu. Dumnezeu este IUBIRE, este ENERGIE, nu are nevoie de umilințele sau rugăciunile noastre, este deasupra a orice ne putem închipui cu mintea noastră de oameni. Religiile sunt cele care au îndoctrinat și îndoctrinează oamenii, încercând să-i supună și să-i mențină în ignoranță și ascultare.

Citind această carte, simți cum, în mod magic, devii liber să trăiești viața pe care ți-o dorești, dogmele și ritualurile rămân undeva departe, iar ființa ta parcă-și ia avânt spre fericire și iubire.

Teama de moarte dispare automat, atunci când realizezi că ai mai trecut de zeci sau sute de ori prin prin acest proces, că MAREA TRECERE s-a mai repetat de multe ori pentru sufletul tău. Da, carnea rămâne aici, este haina pe care ai purtat-o în această viață, dar sufletul pleacă îmbogățit cu experiențele pe care tu ai ales să le trăiești înainte de a veni pe Pământ.

Vă doresc lectură plăcută, e una dintre cărțile pe care fiecare om ar trebui să le citească.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Guernica

La noi, e Sfântă Mărie cu ploaie… La voi, cum e?

La mulți ani Măriilor din viața mea și celor care din întâmplare dau de aceste vorbe.

Cum cartea mea (Love story pe Camino de Santiago) s-ar părea că mai are niște hopuri de trecut, în sensul că mi s-a spus că e la paginat, vă mai ofer un fragment, numai bun pentru o zi în care ploaia șiroiește pe geamuri, iar frunzele copacilor își încep încet-încet drumul înapoi, spre huma din care au fost zămislite, lăsând în urma lor goliciune și tristețe.

                                                                      ” Guernica

 

A doua zi dimineaţa, înainte ca soarele să răsară, Dafina e pe drum, miracolul dimineţii, al naturii care se trezeşte după o noapte de binemeritată odihnă, o ajută să facă paşi mai mari, mai spornici, iar drumul de azi i se pare parcă mai uşor, încet-încet corpul ei se obişnuieşte cu mersul pe jos şi cu viaţa spartană de pe Camino.

Aude voci vesele în spate, cine-o fi la fel de matinal ca ea? Când se întoarce pentru a vedea care sunt pelerinii atât de binedispuşi la primele ore ale dimineţii, are surpriza să constate că nu sunt alţii decât Mihaela şi Takahito, conversând în spaniolă. Se simte un pic frustrată de faptul că ea mai mult înţelege decât vorbeşte spaniola, aşa că i se pare mai potrivit să nu intre cu ei în vorbă, să-i lase să treacă mai departe, ea se opreşte ca să-şi lege şiretul de la bocancul stâng, care, nu se ştie de ce, mai tot timpul vrea să-i atragă atenţia, dezlegându-se de câteva ori pe zi.

Cei doi o aşteaptă, apoi merg puţin împreună, perioadă în care vorbesc cu toţii în engleză, limba pe care o cunoaşte şi Dafina. I se pare că i se pregăteşte un scenariu, aşa că măreşte ritmul şi-i lasă pe cei doi să sporovăiască în spate, moment în care, cu siguranţă, anume pentru urechile ei, aude următorul schimb de replici:

‒ Te gusta la chica? (Îţi place fata?

‒ Si, me gusta! ( Da, îmi place!)

Scoate un pachet de biscuiţi din rucsac şi se întoarce spre companioni, oferindu-le şi lor. Ei se servesc, apoi continuă conversaţia într-un mod foarte nevinovat, de parcă n-ar fi avut schimbul de replici de acum două minute.

Alţi pelerini vin din spate şi-i depăşesc, Dafina îşi dă seama că poate mări şi ea ritmul, asta şi face, lăsând o distanţă mai mare între ea şi pelerinii din faţă şi cei din spate, mersul în turmă, sau orice alt lucru făcut cu turma, nu i-a plăcut niciodată.

Un loc de odihnă pentru pelerini, apoi o mănăstire prin curtea căreia trece Camino, o fac să se rupă de noile ei cunoştinţe, fiecare merge mai departe în ritmul propriu. Imediat după popas, drumul devine dintr-o dată extrem de neprietenos, în sensul că e hotărât să coboare foarte abrupt, e ca o uliţă de-a noastră, deasupra căreia copacii îşi împreunează crengile, aşa că noroiul datorat unei ploi torenţiale poate ţine toată vara. Cam aşa era drumul lor, trebuia să sari din piatră în piatră, pe nişte pietre uriaşe, iar toată manevra asta aducea mai degrabă a cascadorie, decât a „mersul pelerinului”.

„Te urăsc că m-ai lăsat aici, în noroaiele astea, singură!”, se trezeşte Dafina vorbind cu voce tare, de parcă cineva ar fi obligat s-o ajute pe ea, prinţesa ai cărei pantofiori sunt murdari  acum. Dar nu termină bine să-şi exprime nemulţumirea pentru felul în care se simţea părăsită de japonez, când îşi dă seama că nu are niciun drept să gândească aşa, mai ales cu voce tare. Ei, dar pe Camino surprizele sunt la ele acasă, aşa că, ce să vezi? La prima curbă, o mână întinsă o ajută să facă un salt demn de un atlet de la circ, nu de un pelerin pe o uliţă plină de noroi, iar mâna îi aparţinea lui Takahito. Nu-i vine să creadă că s-a întors înapoi ca s-o ajute, i se pare cel mai cavaleresc gest pe care l-a făcut cineva pentru ea vreodată sau măcar în ultimii 15 ani.

‒ Mulţumesc, nu credeam că voi putea trece de zona aceasta, e foarte dificil să te caţeri pe pietre şi, în acelaşi timp, să nu cazi în noroi.

Takahito o priveşte încântat şi mândru de isprava lui, de parcă ar fi venit de undeva de pe Lună, ca s-o salveze. Merg în continuare împreună, sporovăind despre una-alta, fiecare fiind curios de obiceiurile, vegetaţia, viaţa din ţara celuilalt.

‒ Tare aş bea o cafea, spune Dafina la un moment dat, tocmai când se apropiau de o

localitate mică. Mai fac câţiva paşi şi ajung la o casă ce are în faţă o terasă, dar mai are şi o curte interioară, cu două mese, unde mai multe persoane vorbesc tare şi râd. Dafina intră în casă crezând că este un mic bar şi comandă două cafele, moment în care se face linişte, apoi tot auditoriul se pune şi mai tare pe râs.

‒ Aici nu este bar, este o casă particulară, o lămureşte o doamnă, stricându-se de râs.

‒ Vă rog să mă scuzaţi, n-am ştiut.

Dafina nu ştie cum să plece mai repede, parcă ar fugări-o turcii din urmă. Takahito e şi el cu gura până la urechi, moment în care, Dafina intră în joc:

‒ Şi ce dacă nu era bar, puteau şi ei să dea o cafea, nu? Am văzut că aveau un ibric plin.

Restul călătoriei devine dintr-o dată vesel, Takahito o atenţionează la fiecare casă întâlnită în cale că nu e cazul să comande o cafea… Un şir de ardei iuţi înşiraţi la o fereastră, un bebeluş de jucărie ce pare real într-o curte, doi câini mici, dar puşi pe fapte mari, au făcut ca ziua să treacă repede şi frumos. Întâlnesc alţi pelerini, dar nimeni nu se mai alipeşte de micul lor grup.

E aproape 15:30 când intră în Guernica, pe o căldură de se topeşte asfaltul. Spre norocul lor, ajung exact la faimoasa pictură a lui Pablo Picasso, pe care nu întârzie s-o imortalizeze pe telefoane, cu fiecare dintre ei în prim plan, bineînţeles.

Cu un ultim efort, ajung la albergue, care e de fapt o sală de sport, ce în timpul verii devine adăpost pentru pelerini. Are doar un simulacru de bucătărie, duşurile însă sunt în regulă, iar dormitul este pe jos, pe saltele. Pentru şase euro, ai ocazia să dormi împreună cu cel puţin 50 de persoane, cam atâţia a numărat Dafina până în momentul în care un grup de vreo 15 biciclişti au invadat încăperea. Au fost primiţi doar o parte, ceilalţi vor dormi la etaj, pe terasă, acolo unde se întind rufele la uscat. Brr… Ziua e foarte cald, dar noaptea, nu e deloc plăcut  să dormi afară. Însă, dacă n-ai încotro… „Ce bine că am ajuns mai devreme!”, se felicită Dafina în gând, în timp ce face o constatare cu totul şi cu totul neplăcută, ba chiar dezastruoasă, ar putea spune. A simţit ea o jenă în partea dreaptă, la rucsac, dar n-a crezut că rezultatul va fi unul atât de grav. Partea din metal a curelei de susţinere care vine peste talie era ruptă, arătându-şi goliciunea hidoasă, ca a unui membru fracturat, ale cărui oase sunt la vedere.

‒ Doamne, ce mă fac acum?

Dafina vorbeşte româneşte, cu glas tare, iar cei ce se află împrejurul ei, fiecare pe salteaua ce i-a fost repartizată, o privesc curioşi. Abia când le-a arătat despre ce este vorba şi care este motivul supărării ei, fiecare a început să-şi dea cu părerea, dar concluzia generală a fost aceea că neapărat trebuie să-şi cumpere un alt rucsac. Ziceau chiar că e norocoasă, Guernica e un oraş destul de mare, încât să aibă magazin de materiale sportive.

Să nu uităm însă că Dafina vine din România, iar noi, românii, putem repara orice, mai ales un rucsac, atunci când unul nou ar costa peste 100 de euro. Zis şi făcut, când cei ce se adunaseră pentru a-i da un sfat, adică acela de a-şi cumpăra alt rucsac s-au împrăştiat, Dafina a scos trusa ei de intervenţie, în care are elastic, aţă, ace de cusut, de siguranţă şi vreo doi nasturi. După o muncă de mai bine de jumătate de oră, ruptura  bandajată cu mult elastic nici nu se mai vede, iar „peregrina” exersează luarea rucsacului în spate pe partea stângă, pentru a nu solicita prea tare partea aflată în”convalescenţă”.

Mulţumită de rezultat, îşi ia permisiunea de a vizita oraşul, căci la venire văzuse doar o mică parte din el. Străzi pline de localnici şi turişti, magazine din cele mai diverse, un parc în care florile abundă, nici nu ştii la care să te uiţi mai întâi, iar cireaşa de pe tort, un concert în aer liber… Scaunele sunt aranjate, dar deocamdată sunt foarte puţini spectatori aşezaţi, Dafina ia şi ea loc în spaţiul cultural, dar, după ce stă vreo 15 minute, află că doar la ora 20 începe concertul, exact la ora la care ea va merge la culcare. Aşa e pe Camino, nu-ţi permiţi să pierzi nopţile, ştiind că a doua zi te aşteaptă noi provocări. Cu părere de rău, Dafina părăseşte piaţa şi se îndreaptă spre sala de sport, unde ceilalţi pelerini încearcă să-şi găsească un strop de intimitate pe cei doi metri pătraţi ce le-au fost repartizaţi fiecăruia.

Takahito a ales o saltea în stânga ei, iar Mihaelei i se aude ciripitul la câteva saltele mai încolo, împreună cu prietenele ei, spaniole. Plimbarea prin oraş i-a făcut bine, nu se ştie prin ce mecanism, după ce faci un duş şi te odihneşti un pic, eşti ca nou, ai mai putea parcurge măcar 10 kilometri.

‒ Ce bine ar fi dacă din loc în loc ar fi un duş, am putea merge mai mulţi kilometri pe zi, îi spune ea japonezului, care se îndeletnicea cu pansarea unei băşici înfiorătoare, cât o jumătate de ou, exact în talpă. Vai, ce groaznic, cum ai reuşit să-ţi faci o asemenea băşică? întreabă ea, în timp ce-i întinde un plasture Compeed, luat de acasă pentru orice eventualitate, dar de care încă nu avusese nevoie şi spera că nici nu va avea.

‒ Eu vin de la Montserrat, sunt de două săptămâni pe drum, se destăinuie Takahito.

„Ia uite, ce modest. Eu, dacă aş fi fost în locul lui, ar fi fost primul lucru pe care-l spuneam, cât mai multor oameni…”

‒ Şi era secret? De ce nu mi-ai spus?

‒ Nu, nu era secret, dar e ceva ce fac pentru mine, nu pentru a mă lăuda cu asta.

Dafina simte cum sângele îi năvăleşte în obraji, în timp ce îşi caută hainele pentru mâine, lăsând discuţia suspendată undeva între coşul de baschet şi rastelul cu toiege de pelerin…”

Cam… asta a fost, pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu tălpile bine bătucite de mersul pe jos

Articol reprezentativ

23.07.2012

Exact acum opt ani, plecam pentru prima dată pe Camino de Santiago, cu multe speranțe, cu inima cât un purice și neștiind ce mă așteaptă acolo, sau după ce voi reveni acasă. Eram asemeni tuturor pelerinilor boboci, care, indiferent de vârsta la care experimentează pentru prima dată emoția acestui drum, trăiesc clipe de neuitat, care le vor marca întreaga viață.

Primul meu Camino a fost greu, am avut tot felul de opreliști, dar important este că am izbândit, iar de atunci, n-am mai plecat niciodată de acolo. Doar cei care au făcut acest drum, cei care au mers 800 de kilometri  pe jos sau chiar mai puțin (până la urmă, nu cred că numărul kilometrilor contează prea mult) mă vor înțelege.

Mi se întâmplă foarte des să simt că sunt acolo, pe acea Cale, nu contează dacă privind cerul, plivind în grădină, sau dându-mă în leagăn. Sentimentul este acut și înălțător, pur și simplu, dacă ai fost o dată pe Camino de Santiago, nu-l mai părăsești în veci. Din acest motiv, putem spune doar că sunt viitori pelerini, foști nu există. Ai fost pe Camino, ești pelerin pe veci!

Anul acesta este unul trist, când puțini pelerini au ajuns sau vor ajunge la Santiago de Compostela, dar Sf. Iacob nu e numai acolo, e pretutindeni, în inima fiecăruia dintre noi.

Pentru cei care-și doresc cu ardoare să ajungă dar încă n-au reușit, am un sfat: (fac o excepție, știu că sfaturile se dau doar în caz de forță majoră, sau atunci când sunt cerute) pregătiți-vă să gustați din ”drogul”Camino, drog care vă va face să vă întoarceți mereu și mereu în acele locuri magice, încântătoare și, uneori, greu de străbătut.

Eu m-am întors de trei ori, dar… mai vreau.

Tuturor pelerinilor, de pe tot mapamondul, le urez un BUEN CAMINO!, din inimă

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, pelerin de nădejde

 

Articol reprezentativ

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Arieșul plânge, cărând cu el neputințele noastre

Nu e prima dată când mă preocupă acest subiect, am tot scris, ” Arieșul plânge cu lacrimi de… plastic”, am organizat chiar ”Ziua Arieșului”, dar… nu poți schimba mentalitatea unora așa, cu un eveniment (de care, poate nici n-a auzit) sau tot spunându-i că plasticul este moartea apelor și, implicit, a omenirii.

Da, am impresia că Arieșul (ca probabil multe alte râuri din România) cară cu el neputințele noastre, ale tuturor. În primul rând, neputința de a fi un popor civilizat, care le înglobează pe toate celelalte.

De ce să-ți faci abonament la firma care cară gunoiul, să-l pui civilizat în pubelă și să plătești o sumă modică lunar, când poți să te fofilezi, iar cei care ar trebui să vadă și să ia măsuri pot să închidă ochii, că doar votul tău contează, nu-i așa? Iar tu, ca un bun cetățean, poți să te duci tiptil lângă râu și să-l lași acolo, că vine apa mare și-l duce… Dar te supără gunoaiele care vin din amonte, vai, câtă lipsă de civilizație la unii!

Ca să nu mai vorbim despre reciclarea selectivă, care încă este un vis aproape irealizabil, pe Valea Arieșului…

Până când nu va răspunde fiecare localitate de propriile gunoaie, prin montarea unor plase la limita localității, această problemă nu se va rezolva. Dar, cine să facă asta? costă bani (nu mulți, ce-i drept), e nevoie de implicare și de curajul de a da niște amenzi celor care nu respectă regulile. Întreb din nou, cine să facă acest lucru, când alegerile sunt uite, colea, iar votanții nu trebuie supărați, sub nicio formă!? E și asta o neputință. Mare!

Știți care este visul meu? Să devin inspector la APE, să verific modul în care se desfășoară activitatea fiecărei localități de pe Valea Arieșului și să dau, nene, amenzi, până mi se termină pasta din pix, sau chitanțierul, sau… ce-o fi!

Nici nu-mi trebuie salariu, muncesc de gratis, doar așa, ca să demonstrez că se poate.

Să știți că de când mă știu, n-am avut niciun vis pe care să nu-l transform în realitate, așa că… PĂZEA!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață dezamăgită de moții ei

Articol reprezentativ

Cât de departe poate merge răutatea umană?

Nu știu dacă ați observat, dar trăim într-o lume care colcăie de răutate, iar evenimentele acestui an au făcut ca aceasta să atingă cote inimaginabile.

Voiam să vă povestesc o întâmplare de acum 2-3 săptămâni, când am fost cu mama la un consult la cardiologie, dar acum am ceva mult mai ”tare”. Totuși, o să vă spun în câteva cuvinte și despre întâmplarea de atunci. Era o zi toridă (încă), iar programarea era la ora 14, la Doctorul Inimii, pe Bisericii Ortodoxe. Cei care cunoașteți zona, știți că n-ai nicio șansă să parchezi acolo, așa că mama a coborât în fața clădirii în care este clinica, iar eu am intrat pe strada Mărului, o stradă pe care încape doar o mașină, cu semn de sens interzis, accesul permis doar riveranilor, dar fără semn de fundătură. În prostia mea, am crezut că voi putea ieși undeva, ca să las mașina. Între timp, mama stătea în soare și mă aștepta. Ghinion, era o stradă înfundată pe care nu puteai întoarce, așa că am venit în marșarier vreo sută de metri, când am văzut un bloc, cu o curte mare în spate. Am intrat acolo, erau cel puțin 10 locuri de parcare (nemarcate) și vreo 3 mașini.

Ca să n-o mai lungesc, când m-am întors, aveam ștergătoarele ridicate și nu numai atât, cel mai lung dintre ele îndoit, așa, ca să fiu nevoită să-mi cumpăr altul. Nu-i doresc celui care mi-a îndoit ștergătorul să se plimbe și el prin soare cu un părinte bolnav, ca să vadă ce și cum te simți. Mașini în parcare nu erau mai multe decât atunci când plecasem.

Asta era una, dar acum, schimbând macazul, să vorbim despre interviul Andreei Esca, de fapt, despre reacțiile publicului. Oameni buni, (știu că nu toți sunteți buni, dar eu încă mai sper), atâta răutate pe milimetru pătrat, izvorâtă din niște inimi pline de venin, n-am văzut în viața mea. Nu trebuie să vă dau exemple, pentru că precis ați văzut comentariile, în general ale unora care n-au avut deloc de-a face cu lecția de gramatică. Oare răutatea e invers proporțională cu gradul de instruire și cultură?

Cireașa de pe tort însă mi s-a părut oligofrenul Badea, care scotea sunete de babuin, vrând să exemplifice că ceea ce povestise Andreea Esca despre un bolnav care se ruga, fiind într-o stare gravă, a fost doar o minciună. Chiar dacă acel bolnav ar fi doar un caz teoretic, cum poți să-ți bați joc în asemenea hal de cineva aflat poate aproape de moarte? ” Fratele” Gâdea zâmbea pe sub mustață, semn că empatia pe care o afișează de atâtea ori față de unele cazuri prezentate la televiziunea cea mai spurcată din România este doar de fațadă, acum își dădea la iveală sufletul negru.

Aș îndrăzni să sper că telespectatorii Antenei 3 să fi învățat ceva, dar aș spera în van. Sunt cu toții atât de îndoctrinați și atât de înfierbântați, încât, pentru ei aceasta este normalitatea.

Să auzim și de bine, că de rău am auzit destul!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Săraca limbă română

   De curând, am aflat că pluralul ”corect” al cuvântului RUCSAC, este RUCSACURI. M-am uitat în DEX online și… stupoare, așa era. Curioasă până unde merge prostia umană, am verificat cuvântul ARAGAZ, care, în reclame, mă zgâria întotdeauna pe creier când auzeam pronunțându-se ARAGAZURI. Ia ghiciți, așa e și în DEX!
    Cum, Doamne iartă-mă, s-a pocit așa limba română în ultimii ani, și ale cui or fi creierele de greier care emană asemenea tâmpenii?
    Mai rămâne ca pluralul de la SAC să devină SACURI, iar cel de la gaz, să devină GAZURI.
    Bun, am săpat mai departe și am văzut că niște nu-știu -cine trimit definiții ale cuvintelor, ba mai au și un clasament.
De exemplu, cel de mai jos:
blaurb.
Definiții trimise
258964 (locul 2)
Lungime totală
64273745 caractere (locul 1)
Ultima contribuție
19 iulie 2020

 Aha, m-am dumirit, deci dacă am chef, pot trimite și eu definiții ale cuvintelor care-mi plac?

Uite, o să trimit definiția cuvântului CĂCAT, cu pluralul CĂCATURI. (că tot suntem la terminații în  URI).

Surpriză, a făcut-o cineva înaintea mea, deci nici măcar CĂCAȚI nu mai există în limba română, decât ca o formă acceptată.

Nu știu dacă Academia Română și ai ei academicieni au habar de ce se întâmplă cu DEX-ul online, sau chiar ei sunt cei care adaugă definiții idioate. Dacă mergem în acest ritm, va trebui ca noi, cei care mai știam la un moment dat să scriem românește, să consultăm DEX-ul modificat după placul maneliștilor și al cocalarilor, care n-au ținut în viața lor o carte în mână, d-apoi s-o citească!

Dacă nu aveți ce citi, luați DEX-ul, constat că s-a transformat într-o carte umoristică.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Roșii cultivate ecologic

Este foarte greu să obții o cultură ecologică în zilele noastre, când apa, aerul și pământul sunt împânzite de tot felul de fungi și bacterii, care dau un număr tot mai mare de boli ale plantelor.

Până anul trecut, mai combinam agricultura bio cu cea chimizată, adică eram nevoită să stropesc culturile și cu substanțe chimice, nu le puteam salva altfel. O să vă povestesc ce am făcut anul acesta, când m-am încăpățânat să obțin musai produse ecologice, fără niciun amestec al chimiei în procesul de creștere a plantelor.

Am semănat roșiile în februarie, în jardiniere. Au crescut frumos, iar în solar le-am plantat la sfârșitul lui aprilie. Ar fi trebuit să le transplantez întâi în ghivece, erau deja tare înghesuite când le-am plantat și afară, la 1 mai.

Din păcate, au urmat mai bine de două săptămâni de nopți reci, unele aproape de zero grade. Roșiile din solar creșteau, dar cele de afară, erau atât de oropsite, încât credeam că în veci nu voi scoate ceva din ele. Am perseverat însă, pământul era îngrășat cu gunoi de grajd și le-am mai pus și suplimentar, diluat cu apă.

Am uitat să spun, când am plantat roșiile, fiecăreia i-am pus la rădăcină câte o mână de urzici. Am început să le și stropesc cu urzici și începeau să crească, aveau din nou frunze verzi și sănătoase. Am început să alternez: o stropire cu urzici (macerate câteva zile) cu o stropire cu cenușă (leșie, cum făceau bunicele noastre, pentru a albi rufele). O lingură mare de cenușă (o spumieră) la un litru de apă, se fierbe, apoi se lasă la răcit. Eu am pus 2 l din acest amestec, am completat cu 8 l de apă și am stropit roșiile.

Acum vreo 3 săptămâni, plecând pentru 5 zile la Cluj, când m-am întors, roșiile de afară arătau groaznic, toate galbene și cu frunzele parcă însubțiate, micșorate, pe moarte, ce mai! Era o perioadă cu ploi sporadice, urmate de un soare puternic, numai bună pentru îmbolnăvirea tomatelor și a celorlalte plante din grădină.

Disperare mare, am preparat leșie și infuzie la cald de urzici, am pus 2 litri de leșie, 2 litri de ceai de urzici și 6 litri de apă și le-am stropit urgent. În două zile, plantele mele arătau diferit. Peste 4-5 zile, în care mai plouase aproape zilnic, le-am stropit cu 2 litri de lapte, plus 8 litri de apă. Au început să înflorească și să arate foarte prosper, dar nu vedeam fructe. După multe emoții, am observat că fac și fructe, m-am liniștit.

Roșiile din solar sunt deja mari, încep să se coacă.

Vreau să vă spun că am folosit amestecul de leșie și urzici pentru a stropi toată grădina: trandafirii, cartofii, castraveții, ardeii, ceapa, usturoiul și piersicii ale căror frunze se strângeau cumva în fiecare an și trebuia să-i stropesc cu ceva chimic.

Anul acesta, toate arată bine, sunt foarte încântată de rezultatele pe care le-am obținut.

Am mai aflat ceva, morcovilor nu le place să crească lângă pătrunjei, așa că i-am despărțit.

Roșiilor le place lângă plante frumos mirositoare, așa că le-am plantat lângă salvie și mentă de o parte și busuioc și crăițe (crăițele nu miros frumos, dar alungă dăunătorii) de cealaltă. De asemenea, le plac condurii doamnei. Acum, plantația mea de roșii nu este numai  prosperă, ci și frumoasă.

Pentru a înflori mai bogat, le-am mai îngrășat și cu găinaț, diluat. Aveți grijă, dacă este prea concentrat, le arde.

IMG_0049

IMG_0068

IMG_0067

Dacă experiența mea îi va fi cuiva de folos, mă bucur de pe acum.

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar amator, foarte pasionat

Articol reprezentativ

Mi-am făcut SPARANGHELIE

Tot auzeam că sunt persoane care merg în Germania, la cules de sparanghel. Când eram pe Camino de Santiago, în orice supermercado dădeam peste sparanghel la borcan, care arăta ca un păstârnac, dar era destul de scump.

Cred că pe Camino del Norte eram, când am decis să cumpăr și eu un borcan cu sparanghel, să văd pentru ce dau spaniolii atâția bani. Sincer, nu mi-a făcut o impresie deosebită, arăta în continuare ca un păstârnac, iar gustul era pe aproape. Am hotărât că nu e de mine, nu sunt atât de elevată în ale bucătăriei, pentru a-l aprecia.

Apoi, a apărut și la noi în supermarket, dar în altă prezentare, niște tulpini verzi, crude, pe care le poți prepara în diverse feluri. Fiica mea a cumpărat, l-a pregătit, am gustat și eu și mi s-a părut delicios. Hmm… înseamnă că este sparanghel de la care se mănâncă rădăcina, iar  altul, cu tulpina comestibilă?  Hotărât lucru, eu sunt în tabăra celor care mănâncă tulpina.

Astă primăvară, am constatat că am o bucată de teren în grădină pe care pot s-o aloc culturii sparanghelului, așa că am purces la treabă. Am cumpărat semințe, le-am semănat în solar, dar ghinionul a făcut ca în tot solarul să răsară o mulțime de mărar, inclusiv în locul dedicat sparanghelului. Cum n-aveam nici cea mai mică idee cum trebuie să arate baby-sparanghelul, mai ales înconjurat de mărarul care-i cam seamănă, după ce am așteptat vreo trei săptămâni, am mai semănat o tură, de data aceasta în două jardiniere, ca să-mi dau seama dacă a răsărit, sau nu. În cele din urmă mi-a făcut bucuria să răsară, iar diferența dintre sparanghel și mărar este că primul arată ca un brăduț când răsare și e de un verde mai deschis.

Am întârziat foarte mult cu plantarea lui în câmp, dar sper să treacă bine peste iarnă, iar anul viitor să fie mai viguros. De recoltat, cred că se poate recolta doar din al 3-lea an. Dar ce contează, răbdarea este una dintre calitățile pe care trebuie să le aibă un grădinar.

Acum e firav, abia se vede, de aceea i-am pus fiecăruia câte un băț, ca să nu-l sap din greșeală, să-l găsesc între buruieni. Vecinii care treceau pe lângă grădină mă tot întrebau ce fac acolo, unii credeau că bețele sunt sparanghelul… A, în legătură cu bețele, mai am o poveste, dar v-o spun data viitoare!

Să aveți o zi cu inimi calde, că afară plouă și e frig, în toiul lunii lui cuptor!

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar amator, dar tare pasionat

Articol reprezentativ

Noul meu program de terapie Bowen

manuelasandablog

Vezi articolul original

Articol reprezentativ

Voi purtați mască pe bot?

S-ar părea că se duce lumea de râpă, iar începutul este în România. Nu m-am prea uitat la TV în ultima vreme, nici la conversațiile care de care mai ”politicoase” de pe Facebook, în legătură cu regulile sanitare pe care trebuie (nu ”ar trebui”) să le respectăm cu toții, dar azi, am făcut o excepție.

Cred că mi-a ajuns tensiunea arterială la normal (că de obicei sunt hipotensivă) când am auzit câtă prostie mustește în țara aceasta. Una dintre cele mai interesante comentarii era că ” ne-am născut fără mască, deci de ce să purtăm mască pe bot?”. În primul rând, ne-am născut fără mască, dar n-am văzut pe nimeni să umble pe stradă cum l-a făcut mă-sa. În al doilea rând, cei ce spun că masca se pune pe bot, probabil fac parte din regnul animal, oricum, inteligența lor nu o depășește pe cea a necuvântătoarelor. Eu știu că masca se poartă pe față și e utilă pentru a-ți păstra sănătatea sau pentru a-i proteja pe ceilalți, în caz că ești deja infectat, chiar dacă nu știi.

Celor care spun că virusul nu există, că e doar o răceală, că e o conspirație la nivel mondial ca să…( ca să ce?) le doresc să facă urgent cunoștință cu el, să poată face diferență între a purta mască, sau a ”purta” un tub până în plămâni. Da, sunt rea, dar m-am săturat de atâta prostie, în mod voalat li se spune analfabeți funcționali, dar ei sunt PROȘTI de-a binelea, iar prostia e o boală care nu trece, e cronică și duce doar la epuizarea celor din jur și la dezintegrarea unei țări.

E de-a dreptul hilar că noi am deschis granițele pentru aproape toate țările, dar acum suntem noi nedoriți afară. Să stăm cu toții aici și să ne scoatem unii altora ochii, în loc să respectăm niște reguli care să ne scoată din rahatul în care ne-au băgat unii ce se cred deștepți, puternici și de neînfrânt.

Rușine, PSD! În curând, nu mai aveți cui să dați găleți, vă omorâți electoratul!

Azi s-au externat aproape 600 de pozitivi, la cerere. Deja unii au făcut victime.

BRAVO, PSD! Vă disprețuiesc profund, pentru ceea ce faceți într-o perioadă în care politicul ar trebui să treacă pe locul al II-lea, iar grija pentru starea de sănătate a poporului, să primeze.

Cei care aveți alte păreri, vă rog să ieșiți din lista mea de prieteni. Vă disprețuiesc și pe voi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

666

Cu stupoare, vedem cum zilnic cazurile noi de infectare cu coronavirus cresc într-un mod care pare a fi scăpat de sub control.

Ieri, când erau 555 de cazuri, cineva a comentat că 555 e numărul schimbării. Am vrut să-i răspund că azi, numărul va fi 666, dar m-am abținut. Sincer, speram ca numărul de ieri să fie un accident, iar azi, să revenim la sentimente mai bune.

Ei, n-a fost 666, dar pe aproape… 614 nu e un număr de colea și nu cred să mai fi fost vreodată  unul la fel de mare. În continuare însă, o mulțime de voci spun că știrile cu numărul de infectări sunt fake, că, de fapt, coronavirusul nici nu există.

Trăim într-o lume liberă, fiecare are dreptul să spună tot ce-i trece prin cap, dar să nu uităm, că libertatea ta ține exact până în punctul în care lezează libertatea mea. Așa că dacă tu, ignorant analfabet, spui că boala nu există, ești liber să faci asta, nu mă afectează cu nimic. Dar spune-o dracului din spatele măștii, nu împroșca în jur cu salivă, spală-te pe mâini și nu-mi intra în suflet când n-am încotro și trebuie să merg la magazin, la farmacie, oriunde!!!

Grohăie de la  distanță, fă spume la gură că guvernul nu face și nu drege, dar nu mă implica pe mine în oratoria-ți de doi bani, din fața sticlei cu bere sau a paharului cu vodcă!

Nici președintele Braziliei n-a crezut, nici alte capete ”încoronate”, dar s-au convins cu toții, pe pielea lor, că au greșit. Uită-te la lista cu decese, nu este zi în care să nu moară și cineva fără alte boli. E ca la ruleta rusească, nu știi că dacă intri, mai și ieși viu.

Eh, mai am multe de spus, dar știu că le vor auzi doar cei de aceeași părere cu mine. Pe ceilalți nu-i interesează, ei sunt imuni, se bat cu cărămida-n piept și fac pe grozavii în fața unei secvențe de proteină care habar nu are cât sunt ei de viteji și nici măcar n-o interesează.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Articol reprezentativ

Noul meu program de terapie Bowen