Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

O lucrare „românească”

Scriam cu puţin timp în urmă despre lăudabila iniţiativă a oamenilor de pe Valea Arieşului de a înfrumuseţa Fântâna lui Cenan de la Lunca Arieşului şi Cascada Şipote, de la Sălciua.

Până aici, toate bune. Lucrarea popular-artizanală arată foarte bine, am observat că încă n-au apărut gunoaie prin preajmă.

Nu ştiu însă cine s-a ocupat de partea tehnică, şi anume captarea de apă, mai ales cea de la Sălciua, cascada are un debit uriaş, dar la fântână vine un firicel de apă mai slab decât într-o oază din Sahara.

Pot fi două posibilităţi: instalaţia e provizorie, până când se încălzeşte vremea şi se poate lucra în condiţii mai bune, ştiu că traversarea Arieşului nu e  chiar floare la ureche…

Sau, varianta a doua, s-a făcut o lucrare „românească”, în spiritul lui „merge şi aşa”. Ar fi bine totuşi dacă aceasta este varianta adevărată să se reia lucrările, fiindcă oamenii stau la coadă, firicelul de apă ce ajunge dincoace de Arieş fiind adus parcă în bătaie de joc, când priveşti tumultuoasa cascadă.

E ca şi cum ai sta umil lângă masa unui bogătaş, ca să primeşti câteva firimituri.

O să ziceţi că ce mă bag, dacă eu n-am pus mâna… dar mie îmi plac lucrurile bine făcute. Mai bine să nu faci nimic, dacă nu obţii cel mai bun rezultat.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

#șîeu

Ieri a fost o zi istorică. Dar ca orice zi istorică, nu a fost cu tam-tam pentru toată lumea. M-am bucurat să văd că mulți români au făcut marele efort de a nu face nimic timp de 15 minute, dar, mai ales, că au făcut public acest lucru.

Cinste lor, nu m-am uitat la TV, așa că nu știu care o fi fost rezultatul evenimentului, s-ar părea că a fost vizibil și în afara granițelor țării.

Despre mine… ce să spun? Am protestat #șîeu, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. N-am putut nici măcar să postez o poză, din pricină că am fost destul de căscată ca să nu pun telefonul la încărcat, așa că am constatat că tocmai murise la momentul oportun. Nu-i bai, am rugat pe cineva să-mi facă o poză cu aparatul foto, dar… da, cablul e la Cluj, iar eu, la Lupșa. Am protestat într-o curbă la Lupșa, în mașină, unde m-au apucat vremurile, am pus avariile și panglici tricolore la oglinzi și… cam atât.

A trecut pe lângă mine și mașina poliției fără să mă bage în seamă, d-apoi ceilalți participanți la trafic. Mă gândeam că ar fi frumos ca măcar câteva mașini să se oprească în spatele meu, dar… nu s-a întâmplat.

Nu știu ce n-a mers, scenariul, sau regia? Data viitoare, (dacă va mai fi vreo dată viitoare), voi fi mai inspirată. Ce-i drept, nu mi-a dat prin cap să claxonez, poate primeam  măcar o amendă, ceva!

Concluzia clară este aceasta: #șîeu vreau autostrăzi!

Și cu asta, basta.

Vă rog să-mi spuneți din timp ce cerem săptămâna viitoare, ca să mă pregătesc mai bine.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

4. Ani de liceu – Cu pătura, la lac

Cele mai multe întâmplări mi le amintesc din clasa a XI-a, eram oarecum relaxaţi, trecuse examenul pentru treapta a doua de liceu, iar bacalaureatul şi intrarea la facultate erau undeva în ceaţă.

În camera cu numărul 13 locuiam cinci fete, din trei clase. La Liceul Energetic nu se înghesuiau fetele pe vremea aia, cred că nici acum.

Venise primăvara, iar căldura de afară, plus hormonii ce jucau o adevărată sarabandă în trupurile noastre tinere, nu ne mai lăsau să „tocim” în continuare, aşa că, de câte ori aveam ocazia, ţuşti la lacul din Gheorghieni, care iarna avea rol de patinoar, iar vara, era spa-resort-ul nostru, plin de bărci, de iarba broaştei pe la margini, dar şi de o mare veselie.

În clasa noastră eram doar trei fete care stăteau în cămin, mai aveam şi câteva colege din oraş, venite după examenul de treaptă. Într-o zi caldă, cu un cer limpede şi clar de puteai să te oglindeşti în el, facem un plan de relaxare, împreună cu fetele din oraş. Zis şi făcut, după ore vin şi ele la noi, în camera de cămin, apoi, după inspecţia profesorului de serviciu care avea rolul de a ne trimite în şcoală la meditaţii (adică să ne facem temele pentru a doua zi, nu ne medita nimeni, dar aşa era expresia încetăţenită), aveam planul s-o uşchim la lac, cu păturile din cameră, bineînţeles.

Când ne distram noi mai bine, iată că pe hol se aude vocea profesoarei de serviciu, doamna Tămas de tehnologie, care făcea ca uşile să se trântească zgomotos, iar liniştea să cuprindă întreaga comunitate. Cum în cămin nu aveau ce căuta persoane venite din afară, iar noi trebuia să fim deja la „meditaţii”, nici una nici două, ne-am vârât toate în dulapurile care şi aşa erau doldora de lucruri, printre umeraşe, chiloţi şi mai ştiu eu ce se găsea pe acolo. Doar una dintre colege a rămas afară, ea avea cică scutire de la medic, dacă bine-mi aduc aminte.

Doamna Tamas era unguroaică, o bomboană de femeie, dar mai stâlcea unele cuvinte, motiv pentru care ne distram copios la orele dânsei. Intrând în camera care în aparenţă arăta impecabil, o găseşte pe Monica în picioare, abia apucase să închidă uşile dulapurilor şi se străduia să fie serioasă, ba chiar bolnavă, dacă tot avea scutire.

Dialogul dintre ele a decurs cam aşa: ” Tu, ce faci aici? de ce nu eşti la meditaţii?” Monica, serioasă la început, apoi izbucnind în râs:” Pentru că sunt bolnavă…” ” Dar atunci, de ce eşti aşa veselă?” Ei bine, acel moment a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea, râsul venea din piept, ajunsese în gât, dar nu-i puteam da drumul… Motivul era unul simplu, doamna Tămas pronunţase cuvântul „veselă” cu accent pe silaba a doua, nu pe prima, cum ar fi fost normal. Simţeam cum şi celelalte dulapuri se zguduie, dar doamna Tamas, o adevărată doamnă, a plecat fără a mai pune alte întrebări. Au trecut o grămadă de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm uneori de ce suntem atât de „vesele?”, iar răspunsul nu-l putem da nici acum.

Să aveţi grijă de anii tinereţii, ei sunt hrană pentru vremea în care începem să trăim din amintiri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

3. Ani de liceu- la cules de mere

Eram odată nişte copii ce se credeau aproape adulţi, care mergeam să culegem mere, la ferma Steluţa… Pe vremea aceea, nu era nimic neobişnuit, făcea parte din cotidian să ai două săptămâni de practică agricolă, în care să participi la diverse munci de strângere a recoltelor de pe câmp.

Astăzi, însă… o organizaţie non-profit donează copăcei părinţilor care vor să-i planteze, împreună cu copiii lor. Ia ghiciţi ce comentarii acide, lipsite de cel mai elementar bun simţ au primit la iniţiativa lor! Credeţi că i-a lăudat cineva? Foarte puţini. Majoritatea erau cu gura cât casa: ” Să planteze copiii ca să fure… da de ce se cer atâtea date despre copii?… Să planteze ăia care au furat…” iar exemplele pot continua. Concluzia mea este că nu numai cei de la vârful ţării sunt vinovaţi de starea în care ne aflăm ci şi o mulţime dintre cei ce se cred mari patrioţi dar nu fac nimic, însă dacă cineva vrea să facă un lucru util, mai bine-i pun beţe în roate. Halal oameni, de doi bani. Este la fel cu aceia care dau în Dâncilă şi în felul ei de a se exprima, dar gramatica lor este JALNICĂ. Măi, oameni buni, respectaţi măcar acest principiu: DACĂ NU POŢI FACE BINE, MĂCAR NU FACE RĂU!

Să revenim însă la vremurile în care toată viaţa se întindea în faţa noastră… Într-o zi, tovarăşa dirigintă n-a putut veni cu noi, nu se ştie din ce pricină, aşa că am fost daţi spre păstorire unui simpatic maistru, pe numele lui Binder Ludovic, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat demult dintre noi. Avea domnul Binder nişte pantaloni bufanţi, până sub genunchi, pe care-i purta cu mândrie, la orice ieşire în natură. Ne era simpatic, dar nu puteam noi să fim cu desăvârşire cuminţi.

!

Cum fiecare clasă primea un rând de meri, ne-am căţărat câte unul, câte doi în fiecare pom, iar de acolo, sub comanda dirijorală cred a lui Sorin, cântam din toţi rărunchii: „Binder Ludovic, şa la la la la, Binder Ludovic şaaa, la, la la lala” etc. pe melodia „Brown girl in the ring”, a lui Bonney M. Omul ne privea interzis, dar nu avea ce ne face, noi cântam şi munceam, am terminat primii norma în ziua aceea.

Nu mai ştiu cum s-a încheiat tărăşenia, dar nu cred că am fost pedepsiţi. Cum să fii pedepsit, deoarece cânţi? Frumos, cu intonaţie şi din toată inima…

Să fiţi sănătoşi, şi la pungă groşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi