Mausoleul de la Mărăşeşti

După ce toţi stejarii au fost plantaţi, ne-am odihnit un pic, apoi am pornit pe drumul de întoarcere, nu înainte de a trece pe la vestitul mausoleu.

Până acum îl văzusem doar în poze, dar în realitate, mi s-a părut mult mai mare şi mai impunător.

Un ghid foarte bine pregătit ne-a spus povestea mausoleului şi ne-a explicat modul în care este structurat.

Ce am reţinut, este că aici sunt îngropaţi în cripte individuale şi comune 1926 de soldaţi, dintre cei peste trei sute de mii care şi-au pierdut viaţa pe frontul de peste 50 de kilometri, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Mausoleul a fost ridicat în etape, prima fiind terminată în 1921, iar cea de-a doua abia în 1938, din pricina costurilor foarte mari.

Sunt reprezentate provinciile care s-au unit în urma războiului şi zonele în care s-au dus lupte. Descrierea mea este seacă şi nu spune prea multe, dar dacă eşti acolo, ai parte de sentimente amestecate, mândrie patriotică şi compasiune pentru atâtea sute de mii de vieţi secerate în floarea vârstei.

Păşim cu evlavie de la o criptă la alta, în mijloc fiind mormântul generalului Ieremia Grigorescu, conducătorul armatei I, cel care nu s-a dat deoparte în faţa nemţilor şi a adus victoria finală. Din păcate, la câţiva ani după război, acesta a fost răpus de gripa spaniolă, dar i s-a îndeplinit ultima dorinţă, şi anume aceea de a fi înmormântat în mijlocul soldaţilor săi.

Tot aici se află mormântul căpitanului Ignat Grigore, (maior post mortem), care, pe dealul Răzoare, cu doar câţiva soldaţi care se perindau şi pe la mitralierele celor căzuţi, a ţinut pe loc o armată întreagă, până când armata română, care venea în fugă de la 15 kilometri, a ajuns să ocupe poziţiile de apărare şi astfel, bătălia a fost câştigată de către români.

Frânturi de poveşti, lacrimi furişe, totul amestecat cu o uşoară oboseală, datorată nu atât muncii, cât mai ales  multelor informaţii, care nu vin dintr-un film sau dintr-un roman de succes, sunt istoria adevărată a acestei ţări, pe care trebuie s-o descoperim din nou şi s-o transmitem mai departe, fiilor şi nepoţilor noştri.

Lângă mausoleu mai este şi un muzeu, care de asemenea merită să fie văzut, cu o frescă impresionantă, ce reprezintă scene şi figuri istorice importante, în ordine cronologică.

Am plecat de la Mausoleul de la Mărăşeşti plini de emoţie şi parcă mai puţin vorbăreţi, fiecare avea nevoie de puţină introspecţie şi de o privire în adâncul sufletului…

 

Puteţi să vă faceţi planuri pentru un sfârşit de săptămână la Mărăşeşti, mai ales atunci când stejarii vor înfrunzi. Drumul este minunat, iar locurile de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Cetatea Rupea

Câţi dintre noi am trecut prin Rupea fără ca cetatea ce se înalţă falnic pe stânga şoselei să nu ne spună mare lucru, iar prin capetele noastre să treacă cel mult un gând fugar, de genul:” Mda… încă o cetate. Sunt destule în ţara asta, iar acum, sunt prea grăbit ca să mă opresc.”

Eu, de când mă ştiu, am trecut prin Rupea doar cu trenul, aşa că sâmbătă, când mergeam spre Mărăşeşti, iar acolo era chiar momentul necesar pentru ca şoferul să facă o pauză, am spus „Oau, voi vizita cetatea!”

Ce-i drept, am fost singura din grup care mi-am cumpărat bilet şi am intrat în cetate, toate astea în timp record, deoarece aveam puţin timp la dispoziţie. Nu merită să spun că eu m-am întors în timp util, ba am mai şi aşteptat minute bune în autocar până când ceilalţi voluntari au catadixit să termine cu masa…

Cetatea este frumoasă, restaurată în anii din urmă, iar plimbându-mă pe vechile alei şi intrând în încăperile în care accesul este permis, nu puteam decât să-mi închipui cum a fost viaţa celor care au trăit aici, cu sute de ani în urmă. Ferestre care devin tot mai înguste spre exterior, numai bune pentru a ţinti, dar şi pentru a nu putea fi ţintit. Nu ştiu câţi locuitori avea cetatea în vremurile ei de glorie, dar mi se pare destul de încăpătoare, iar fântâna imensă de la intrare cred că avea apă destulă pentru sute de oameni.

Mi-ar plăcea să cred că o domniţă suavă, cu zulufi şi-un zâmbet fugar, privea de la una din ferestrele turnului, cum un mândru căpitan dădea ordine ostaşilor, intimidat de privirea domniţei ce-l ardea în ceafă, dar mereu bătăios şi plin de dorinţa de a face lucrurile cum trebuie, ştiind că viaţa multor oameni depinde de felul în care îşi conduce el oastea…

Păcat că am avut timp atât de puţin, altfel v-aş fi spus o întreagă poveste…

Invitaţia mea cred că este destul de evidentă, mai ales că se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte…

Să aveţi o vară frumoasă, iar dacă treceţi prin Rupea, nu rataţi cetatea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Mărăşeşti – stejari pentru suflete

În urmă cu mai puţin de două săptămâni am aflat despre uriaşa acţiune de plantare a unei păduri de stejari la Mărăşeşti, tocmai în locurile udate cu sângele a sute de mii de soldaţi români în anul 1917, în timpul primului război mondial.

Pentru o clipă, m-am gândit că e primăvară, că am şi eu destul de muncit în propria grădină… Dar aceasta a fost doar pentru o clipă, pentru că, în următorul moment, mi-am dat seama că aş rata un eveniment istoric, m-aş da deoparte din faţa unui lucru atât de minunat, aşa cum este participarea la o acţiune ce va rămâne peste timp, voi şti că în urma mea au rămas nişte stejari care cresc drept, privind spre cer,  la fel cum a stat şi acest popor, în faţa tuturor încercărilor care l-au măcinat de-a lungul vremurilor.

M-am alăturat aşadar membrilor Societăţii Cultural Patriotice Avram Iancu, iar vineri dimineaţa, am pornit cu mare avânt spre estul ţării, cu voie bună şi mare chef de a face lucruri mari. Călătoria a fost minunată, alături de oameni inteligenţi şi culţi, timpul a zburat pe nesimţite, iar noi am ajuns la Greşu,  localitate în care ne-am cazat,  cu 100 de kilometri înainte de Mărăşeşti.

Pe traseu, am făcut o oprire mai lungă la Cetatea Rupea, dar despre aceasta, voi vorbi într-un alt articol.

Sâmbătă dimineaţa, deşteptarea la ora 5, mic dejun la motelul Flora unde am dormit şi pe care-l recomand cu căldură, iar la ora 6 suntem deja pe drum, nu vrem să întârziem la marea acţiune de plantare de stejari, vom fi şi noi printre celelalte mii de români care vor răspunde ” prezent” la ora 9,30, când suntem programaţi să ajungem. Am călătorit prin munţi încă după Sf. Gheorghe, drumul şerpuieşte cuminte printre păduri de pini şi fagi, presărate din loc în loc cu mesteceni ce dau o notă de eleganţă locurilor. Greşu este de asemenea în munţi, în timpul nopţii, liniştea atotcuprinzătoare şi aerul tare m-au ajutat să dorm buştean, mă simt odihnită şi plină de elan, vreau să plantez o sută de stejari.

Luăm direcţia spre Focşani, dar nu vom ajunge până acolo, soarele străluceşte cu putere pe cerul limpede al dimineţii, energia locurilor este uimitoare, am ajuns pe culmea muntelui, toată partea din dreapta se desfăşoară ca o imensă depresiune, iar munţii se prefigurează până în depărtare, parcă făcându-te să-ţi doreşti să ajungi pe fiecare vârf şi să mergi tot aşa, până la capătul lumii…

Relieful şi şoseaua mi se par identice cu cele admirate cu doi ani în urmă pe Coasta Amalfi, în Italia, deosebirea fiind doar aceea că acolo, în dreapta vedeai marea, iar aici, Valea Sării, sau Valea Putnei… Mai este încă o deosebire, acolo, autocarele cu turişti treceau la fiecare cinci minute, iar în ziua în care am mers pe jos 26 de kilometri dorind să facem şi un mic camino, trebuia să ne lipim periodic de balustrada ce mărginea drumul la trecerea autocarelor, altfel am fi avut toate şansele să ne strivească puţintel.

Nu ştiu câţi ani vor fi necesari pentru ca şi această minunată zonă a ţării noastre să fie măcar pe jumătate vizitată, ceea ce ştiu însă este că „frunza” unei anumite doamne,IMG_9006 n-a ajutat deloc.

Dar, revenind la oile noastre, observ că am ajuns deja la Mărăşeşti, ne-am încadrat într-o lungă coloană de maşini, care toate au acelaşi ţel, câmpul pe care se vor planta stejarii. După o scurtă incursiune pe un drum hurducăit, iată că în faţa noastră se întinde un câmp imens, al cărui sfârşit se pierde undeva spre soare-răsare, o mulţime de autocare, maşini de armată şi maşini personale sunt aşezate ca într-o parcare adevărată, mulţumită eficienţei oamenilor de ordine. Coborâm, ne luăm ustensilele, (lopeţi şi cazmale) şi ne îndreptăm spre uriaşul careu, format, după părerea mea, cam din zece mii de oameni. (Pe urmă am aflat că şi la TV s-a comunicat cam acelaşi număr).

După mici altercaţii cu privire la teritoriul pe care trebuia să ne aflăm, în sfârşit, ne găsim şi noi locul, dar nu şi liniştea, o dronă se plimbă pe deasupra noastră, pe un mare ecran se transmit imagini din public, fiecare se zgâieşte să vadă dacă nu apare şi colţul în care suntem noi, sus pancarta, jos pancarta, mi-e milă de manevranţii ei, cred că au făcut febră musculară înainte de a începe munca.

Când toată lumea începe să se plictisească, după ce microfonul a fost testat de zeci de ori, iată că personalităţile iau în sfârşit cuvântul, îşi fac „mult-aşteptata” campanie electorală, după care, apare orchestra radio-televiziunii, care începe să intoneze o muzică ce nu prea te îndeamnă la muncă, mai degrabă la lene şi visare… După mine, un cor bărbătesc cu cântece patriotice, ar fi fost mult mai nimerit. Dar nu m-a întrebat nimeni pe mine, aşa că au făcut după capul lor.

Văzând că încet-încet lumea începe să se deplaseze spre locul în care, în curând, o falnică pădure de stejari îşi va undui crengile în vânt, am pornit şi noi… Şi-am mers, şi-am mers, pe câmpul interminabil, cu soarele în cap, până când, într-un final, am primit vestea cea bună: avem parcela F13. Uff! Îi vedeam oarecum în zare pe cei cu care trebuia să ne întâlnim, dar, într-un final, am constatat că parcela noastră era mai mică decât am crezut. Terenul era arat şi erau marcate cu araci (ca şi denumirea unui sat prin care trecusem cu o zi în urmă) locurile în care trebuia să plantăm stejarii… Munca mi s-a părut uşoară şi s-a terminat când abia mă încălzisem… Am plantat 40 de stejari, nu ştiu din ce motiv, foarte aproape unii de alţii, aşa cum erau puse semnele. Munca a durat mai puţin de două ore, un pic am rămas dezamăgită, dar… asta este.

După o aproape binemeritată odihnă, am pornit spre mausoleul de la Mărăşeşti… imens şi  impresionant .

Dar despre acest subiect, altă dată…

Vă las în compania imaginilor:

La toamnă vă aştept şi pe voi, la ultima tranşă de plantare de stejari. Vă rog să mă credeţi, este o experienţă care merită a fi trăită! Fiecare suflet de soldat căzut în luptă, merită să aibă stejarul lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Violul

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Marţolea

                              

Despre Marţolea, multe poveşti se vehiculau în lumea satului de altă dată, pe lângă cele trei ceasuri rele de marţea, mai era şi teama de a toarce sau ţese în această zi. Se pare că nici vinerea nu era tocmai bine să te îndeletniceşti cu aceste munci, dar n-aş putea spune care era motivul.

Povestea noastră este de acum mai bine de 70 de ani, când Ileana, neţinând cont de superstiţia care nu-i dădea voie să toarcă marţea, s-a gândit să toarcă măcar un caier de lână, că doar n-o fi foc. Cum torcea ea aşa, iacă apare în curte o femeie, nici prea tânără nici prea bătrână, nici prea frumoasă nici prea urâtă, numai un zâmbet, care o salută pe Ileana noastră, de parcă ar fi vechi cunoştinţe:

  • Ce faci, te-ai gândit să torci un pic?
  • Păi da, acum am timp, cât îs copiii plecaţi cu vacile, că pe urmă vin acasă şi trebuie să fac de cină… răspunde destul de mirată Ileana, de vocea prietenoasă a femeii necunoscute.
  • Pot să te ajut şi io, aştept pe cineva să vină de la moară cu carul, să mergem în satul vecin… mai ai o furcă?
  • Da, mai am, zice Ileana bucuroasă, merge repede în odaia dinainte, de unde se întoarce cu un caier pufos, gata potrivit în furcă.

Nou venita ia furca, iar fusul se-nvârteşte ca vrăjit în mâna ei, sfârâind ca un motan sub sobă. Cele două femei au un spor nemaivăzut, iar în orele serii, şase caiere de lână sunt prefăcute în aţă numai bună de ţesut.

  • Ia uite cât am tors, nici nu-mi vine a crede! Se miră Ileana, privind-o mai cu luare-aminte pe femeia necunoscută, care nu-i spusese cum o cheamă.
  • Ce-ar fi să şi vopsim lâna asta, zice femeia, că uite, mai avem timp până la ziuă.
  • Păi, n-am nici un vas destul de mare, iau împrumut de la vecina o căldare, când vopsesc lâna.
  • Du-te şi adă căldarea, că timpul tace şi trece! O zoreşte necunoscuta pe Ileana, care, ca vrăjită, pleacă după căldare, măcar că e deja noapte, nici nu mai ştie ce or fi mâncat de cină copiii, le-a aruncat ceva în blide, prinsă cu totul de torsul lânii, de parcă era musai s-o termine într-o singură zi. Bărbatul ei e plecat la târg, se întoarce abia mâine, aşa că n-a fost nimeni care să le tulbure osteneala.
  • Sabină, hai până la gard, vreau să te rog ceva!

Mirată peste poate, Sabina iese din casă ca să vadă ce-o fi păţit vecina ei, de o strigă în puterea nopţii.

  • Da care-i baiul, n-ai somn, vecină?
  • Ba am, da mi-a venit o ajutoare şi am gătat de tors lâna astăzi, iar acum o vopsim.
  • Ce vorbeşti, femeie? Tu ştii ce zi îi astăzi? Îi marţi, Ileană, io cred că tu lucraşi cu Marţolea. Acuma, ce te faci? Iaca, fă ce-ţi zic io: te duci acasă, vopsiţi lâna, apoi, când te culci, îţi împleteşti părul într-o singură coadă, ca şi fetele tale, şi te culci în pat cu copiii.

Tremurând de spaimă, Ileana se întoarce acasă cu cazanul de vopsit lâna, tocmai când ajutoarea ei începuse să-şi piardă răbdarea.

Au muncit cele două femei până spre dimineaţă, când se iţeau zorile, lâna era deja întinsă pe gard la uscat, iar ele picau de oboseală.

Străina şi-a luat rămas bun şi a plecat cu o grabă ciudată, iar Ileana şi-a desfăcut cele două cozi de femeie măritată, unindu-le într-una singură, ca a fetelor, şi s-a culcat în pat cu copiii, aşa cum a învăţat-o vecina ei, Sabina.

Cum stătea ea aşa, cu somnul departe de gene de frica Marţolei, iacă o mână ce căuta cu înfrigurare prin pat, ca să vadă care dintre capete are două cozi, acela fiind al Ilenei, cea care n-a respectat regula de a nu toarce marţea. Ileana nici nu mai sufla de frică, stătea cu ochii strânşi şi se prefăcea că doarme adânc, la fel ca şi copiii ei.

După o vreme, văzând că nu-i dă de capăt, Marţolea a plecat, fără a putea-şi putea duce la bun sfârşit menirea, aceea de a o omorî pe femeia care toarce marţea.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa…

 

Cam acestea erau superstiţiile satului, nu se ştie cât adevăr era în începuturile lor…

 

Culeasă de la „Linuţa noastă

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Turism „românesc”

Da, avem o ţară frumoasă. Ne batem chiar cu cărămida în piept, că e una dintre cele mai frumoase din lume şi s-ar putea să avem dreptate.

Da, de multă vreme tot spun că s-ar putea trăi din turism în această ţară, dar… din păcate, există şi un „dar”, care ne cam taie avântul în ceea ce priveşte traiul din turism…

N-aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aveam două exemple, în aceeaşi zi, despre modul de a face turism al românilor, exemple care veneau din zone diferite ale ţării, dar erau cam la fel, deci e o problemă naţională, nu una locală, sau o întâmplare singulară, din satul X.

Despre ce este vorba? Pur şi simplu, despre lipsa de ospitalitate şi de profesionalism a celor care, punând doi bani deoparte, sau accesând fonduri europene, au deschis pensiuni, nu spun unde, nici nu are importanţă, deoarece s-ar părea că ar putea fi oriunde în România.

Vă amintiţi de ce ne place să mergem în concediu afară?  Pentru că, acolo, eşti primit cu braţele deschise, parcă ai fi o rudă pe care n-au văzut-o de mult timp, toată lumea e politicoasă şi se dă peste cap ca să-ţi facă sejurul cât mai plăcut.

Aici însă, te loveşti de încruntarea patronului, de proasta lui dispoziţie, care n-ar trebui cu niciun chip să transpară în relaţia cu clienţii.

Te aşezi la masă, vine un chelner care nici măcar nu te priveşte, îţi aruncă nişte liste de meniu pe masă şi trece mai departe, de parcă ar fi dat fân la vaci, măcar că, un gospodar bun şi cu suflet, vorbeşte şi cu vacile, dacă vrea să dea lapte mult şi bun.

Poate comparaţia este prea dură, dar nu înţeleg de ce uită unii proprietari de pensiuni că turiştii sunt cei după care trăiesc, că un turist mulţumit te recomandă altor cinci, iar unul nemulţumit, spune la toată lumea.

Sunt de părere că s-au implicat în aceste activităţi persoane care n-au nici în clin, nici în mânecă cu (scuzaţi cacofonia) turismul, poate au doar câteva clase, nimeni nu i-a instruit în această privinţă.

Cred că ar trebui ca Ministerul Turismului (sau cum s-o mai fi numind acum) să facă nişte cursuri, să-i instruiască pe cei ce au activităţi legate de turism, fiindcă, vrând-nevrând, sunt cartea de vizită a ţării, şi e păcat ca, frumuseţile cu care pe drept cuvânt ne mândrim, să fie umbrite de proasta creştere a celor chemaţi (dar nu toţi aleşi) să facă turism.

Mai spun două vorbe şi am terminat: piscinele şi alte utilităţi menite turiştilor, vor fi folosite doar de către aceştia, iar personalul auxiliar vorbeşte cu turiştii sau în preajma lor doar când şi dacă este întrebat.

Cu ceva timp în urmă, am fost foarte revoltată când cineva îmi povestea că un turist străin i-a spus că în România nu va fi niciodată turism adevărat. Când a fost întrebat de ce, răspunsul a fost următorul: din cauza mizeriei: feţe de masă murdare în restaurante, paturi care nu arată impecabil… Am uitat celelalte aspecte, dar cred că acestea sunt de ajuns, iar acum, înclin să-i dau dreptate.

Dacă vorbele mele v-au dat de gândit sau chiar v-au supărat, aruncaţi un ochi pensiunilor pe care le deţineţi, poate mai aveţi de pus la punct unele lucruri.

Nu-mi cer scuze, fiindcă ştiu că am dreptate.

Bineînţeles că nu-i putem băga în aceeaşi oală pe toţi cei ce trăiesc din turism în România, dar cei ce sunt cu musca pe căciulă, poate vor face ceva ca să îndrepte situaţia.

Să fiţi sănătoşi, şi să umblaţi bine pe drumurile voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Și totuși, primăvara…

După această iarnă în plină primăvară, azi a fost o zi care mi-a adus aminte de frumusețea anotimpului renașterii, care mi-a dat speranța că, totuși, primăvara nu este departe.

Am venit,, ca de obicei duminica de la Lupșa și m-am gândit să fac niște fotografii, voi face pe urmă un colaj cu cele mai reușite, din fiecare anotimp. Deocamdată natura e încă adormită, doar câteva floricele albastre au îndrăznit să-și desfacă petalele, pentru a primi mângâierea soarelui.

Am evitat să fotografiez zonele în care gunoaiele abundă, dar aceasta rămâne în continuare o problemă stringentă, pe care noi toți, locuitori sau doar trecători pe Valea Arieșului, trebuie să-i dăm de capăt. Cei în măsură s-o facă, să-i pedepsească pe nesimțiții care aruncă gunoaie pe maluri, iar noi, ceilalți, să păstrăm curățenia, să nu lăsăm NICIODATĂ, NIMIC în urma noastră, atunci când suntem în natură, pe drum, sau oriunde ne-am afla.

Cu ani în urmă, veneam cu mașina dinspre Dej și am avut ocazia să aduc până la Cluj un lucrător de la curățenia șoselei. Venea la medic și m-am bucurat că am oprit să-l iau, dar ce mi-a povestit, m-a oripilat. Îmi spunea că ei fac curățenie zilnic (v-am spus că era cu mulți ani în urmă), și găsesc cele mai oribile lucruri aruncate de către participanții la trafic. O dată, pe o masă dintr-o parcare, cineva își făcuse nevoile.

Ce om poate fi acela, care se manifestă în acest mod? Este cu mult sub nivelul animalelor, fiindcă ele fac doar lucruri instinctive, nu oribile, așa ca unii dintre semenii noștri.

Faptul că aruncăm ambalaje cărora le trebuie 100 de ani pentru a se dezintegra, mi se pare parcă și mai condamnabil  decât cele ce v-am povestit mai sus. Când vreți să lăsați gunoaie în urma voastră, să vă amintiți de această întâmplare, fiindcă murdăriți fața Pământului și s-ar putea ca, într-o zi (nu bună), să se sature să ne mai suporte.

Vă las cu fotografiile de pe Arieș, care, într-o BUNĂ  și nu prea îndepărtată ZI, va fi Camino de Santiago.

Atât de iarnă ca și acum, n-a fost anul acesta.

Sunt mândră că pe aici va trece Camino de Santiago, dar am nevoie de ajutor din partea voastră, a tuturor, că doar Camino nu este al meu, va aduce o viață mai bună pentru toți cei ce-și vor dori acest lucru. Tot ce vreau eu, este ca Țara Moților să renască, să se trezească la viață la fel ca și natura primăvara, iar moții să arate că sunt oameni buni,  muncitori, și că le pasă de această țară, care se cheamă România, care anul acesta împlinește 100 de ani și așteaptă de la noi mai mult decât văicăreală și bârfe pe la colțuri, așteaptă o acțiune care s-o scape de pecinginea ce o acoperă, la propriu și la figurat.

Și-am scris această carte eu,

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni