Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Weekend de coşmar

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

La Tăul Mlacii – comemorând străbunii

Trebuia să scriu despre acest subiect în urmă cu trei săptămâni, dar… n-a fost să fie. După buna zicătoare care spune că „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, voi spune acum câteva cuvinte.

În 21 mai, de Constantin şi Elena, cu spaima ploii ce stătea să cadă, mai bine de o sută de lupşeni au urcat în munte, într-o adevărată procesiune, pentru a asista la sfinţirea unei cruci ridicată la poalele Gemenelor, în locul în care a fost prins Crişan, unul dintre martirii de la 1785. Istoria spune că a fost trădat de un preot de la Mogoş, sat aflat în hotar cu Geamăna, tocmai peste deal.

Urcăm cu maşinile de teren, s-ar părea că vremea se răzbună, măcar că de dimineaţă o ploaie mocănească anunţa o zi deloc prielnică unei astfel de îndeletniciri. Copii, părinţi şi bunici laolaltă, am asistat cu smerenie la slujba de sfinţire a crucii şi la comemorarea tuturor martirilor moţi care şi-au dat viaţa pentru un trai mai bun în Apuseni: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan… Soborul de 12 preoţi care oficiază slujba fac ca evenimentul să fie foarte emoţionant, iar ca într-o autentică baladă a Mioriţei, o turmă de oi coboară domol, pe culmea muntelui.

Mai multe personalităţi au punctat momente din istoria moţească, iar la urmă, aşa cum se obişnuieşte la orice parastas, fiecare a putut gusta din bucatele autentice, puse la dispoziţie de primăria Lupşa,

A fost o zi memorabilă, una dintre acele zile de care-ţi aduci cu drag aminte peste ani, în care solidaritatea şi iubirea de ţară au ieşit din nou la iveală de sub poleiala vieţii cotidiene, care ne acaparează pe toţi.

Când liniştea se lasă peste munţi,  mai poţi auzi încă buciumele ce-i cheamă pe moţi la răscoală, câinii lătrând lângă vetrele ce fumegă alene şi femeile doinind, doine de jale…

Să nu-i uităm pe strămoşi, fiindcă prin venele noastre curge sângele lor, dar, să fim totodată atenţi la moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri, suntem direct răspunzători de ceea ce rămâne în urma noastră. Munţii goliţi de păduri şi apele otrăvite nu sunt amintirile pe care dorim să le aibă urmaşii despre noi, generaţiile actuale.

Să fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Ce crezi tu, despre tine?

Părerea  pe care o avem fiecare despre noi înşine se formează în timp, dar are un mare impact asupra felului în care suntem priviţi de către ceilalţi.

Scriu aceste rânduri deoarece astăzi am trecut pe stradă pe lângă doi tineri, care purtau tricouri ale căror mesaje mi-au atras atenţia.

Primul purta un tricou roşu, pe pieptul căruia scria PORC. Da aţi văzut (era să spun „auzit” ) bine!  Am citit corect, fără niciun dubiu, literele erau de cel puţin 10 centimetri.

Mă gândeam care ar fi motivele care ar îndemna pe cineva să poarte un tricou cu o asemenea inscripţie. Poate vrea să atragă atenţia, sau să pară că nu-i pasă de mesaj, sau, cum zicea un coleg, nu e român şi nu ştie ce înseamnă… Oricum, mie mi s-a părut cel puţin o dovadă de curaj.

Al doilea tânăr purta un tricou negru, pe care scria I AM BATMAN. Ei bine, pe acesta l-am înţeles din prima, e clar că fiecare adolescent a avut măcar o dată visul de a deveni un personaj cu puteri supranaturale.

Dacă ar fi să porţi un tricou, tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce ţi-ar plăcea să scrie pe el? E o întrebare retorică, dar care, poate ne face pe fiecare dintre noi să privim puţin în interiorul nostru şi să aflăm cine suntem şi ce am dori să devenim, care este cărarea pe care am apucat şi dacă nu cumva e momentul să facem o cotitură…

Să aveţi o zi senină, la fel ca sufletele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Am obosit…

Abia aştept să se termine odată cu toată mascarada asta de campanie electorală, în care 85 la sută dintre participanţi toarnă minciuni cu găleata în capul nostru, „populaţia” (după spusele lor), pe care o cred proastă, incultă şi neinformată.

Căutând ceva în dulap, aud aseară cum Marele şi Iubitul Conducător, zâmbitor şi plin de sine, povestea despre creşterile economice din perioada în care partidul (pe care cu mână de fier îl conduce) este la guvernare, adică 30 de ani, mai puţin vreo 4.

Eram cocoţată pe scaun,  simţeam că ameţesc la auzul unor asemenea minciuni sfruntate, aşa că am coborât repede şi am plecat din camera în care soţul meu se uita la ştiri…

Oare câţi dintre cei ce stau cu nasul în televizoare mai cred balivernele unui hoţ, pe care toată Europa îl huiduie şi-l ironizează? S-ar părea că destui, altfel n-ar mai avea nas să iasă în public, s-ar ascunde în gaură de şarpe şi nu i-am mai auzi în veci de nume.

Oare chiar trebuie să dispară o generaţie, pentru ca România să scoată capul din nămolul în care ne-au afundat politicienii de categoria a VII-a pe care nu i-am votat niciodată, dar au tot ieşit la alegeri?

Ştiu că o să primesc comentarii furioase la aceste cuvinte, dar este purul adevăr. Dacă nu-l pronunţă mulţi, îl gândesc însă.

Ceea ce ştiu cu siguranţă, este că am obosit tot aşteptând ca un Făt Frumos să vină şi să ne salveze (până la urmă de noi înşine), concluzia fiind că fiecare dintre noi are puterea de a schimba ceva, puterea aceea mică, aflată în buletinul de vot, dar care, la un moment dat, poate fi foarte mare, uriaşă, poate face diferenţa între a trăi de pe o zi pe alta, sau a redeveni ceea ce am fost cu ani în urmă, o ţară respectată şi pentru oamenii ei, nu numai pentru poziţia geografică şi bogăţiile sale.

Mă mai ţine totuşi vlaga până după alegeri, iar speranţa că ACUM este momentul pentru a da de veste lumii că România s-a deşteptat, nu m-a părăsit încă.

Să mergem la vot şi să alegem schimbarea. Pe cei de până acum i-am văzut, cu vârf şi îndesat, de ce sunt în stare.

Doamne ajută!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

VOTEZ, DECI EXIST!

Mă întreba ieri un coleg: „Noi, când spunem că ne iubim ţara, ce iubim, de fapt? Pământul?” Întrebarea m-a surprins un pic, dar în acel moment, mi-am dat seama instantaneu că pământul ţării este cel pe care-l iubim şi pe care vrem să-l păstrăm intact, cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui.

Acum, când vuieşte internetul de clipuri proVOT, aş vrea să spun şi eu doar câteva cuvinte. În dorinţa de a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago am făcut şi în această duminică o excursie, de astă dată invers, de la Albac la Vadul Moţilor, peste munţi.

Am descoperit din nou locuri extrem de frumoase, am făcut o călătorie prin fascinanta Românie, aceea pe care cu toţii ar trebui s-o iubim şi de care tuturor ar trebui să ne pese. Dacă eu, care m-am născut în aceste locuri binecuvântate, exclamam la fiecare câteva minute: „Doamne, cât e de frumos!”, atunci cum vor reacţiona străinii, care neam de neamul lor n-au văzut atâta prospeţime, sălbăticie şi viaţă palpitând pe fiecare centimetru pătrat?

Îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este:

MERGEŢI LA VOT!

E nevoie de fiecare vot, pentru a mai păstra măcar ce se poate din această ţară, furată şi oropsită de sute de ani. Dacă 30 de ani am tot votat, dar au ieşit tot cei pe care n-am pus ştampila, să nu disperăm, să nu ne blazăm şi să spunem că votul nostru nu contează! Ba contează, fiecare vot contează, aşa cum contează şi fiecare fir de iarbă, fiecare furnică ce trece pe cărare spre un ţel doar de ea ştiut, fiecare pasăre ce-ţi încântă auzul cu trilul ei vesel.

MERGEŢI LA VOT, pentru ca aceste bogăţii să nu dispară!

Dacă nu veţi merge la vot, nu veţi mai avea dreptul să vă plângeţi de nenorocirea spre care se îndreaptă România, condusă de către oameni fără scrupule, al căror singur scop este îmbogăţirea lor rapidă şi anularea pedepselor meritate.

Priviţi mai jos, ca să vedeţi cât este de frumoasă România. Iar dacă nu vă este prea greu, ieşiţi din casă şi priviţi pe viu cât este de minunată ţara noastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi