Articol reprezentativ

Voi purtați mască pe bot?

S-ar părea că se duce lumea de râpă, iar începutul este în România. Nu m-am prea uitat la TV în ultima vreme, nici la conversațiile care de care mai ”politicoase” de pe Facebook, în legătură cu regulile sanitare pe care trebuie (nu ”ar trebui”) să le respectăm cu toții, dar azi, am făcut o excepție.

Cred că mi-a ajuns tensiunea arterială la normal (că de obicei sunt hipotensivă) când am auzit câtă prostie mustește în țara aceasta. Una dintre cele mai interesante comentarii era că ” ne-am născut fără mască, deci de ce să purtăm mască pe bot?”. În primul rând, ne-am născut fără mască, dar n-am văzut pe nimeni să umble pe stradă cum l-a făcut mă-sa. În al doilea rând, cei ce spun că masca se pune pe bot, probabil fac parte din regnul animal, oricum, inteligența lor nu o depășește pe cea a necuvântătoarelor. Eu știu că masca se poartă pe față și e utilă pentru a-ți păstra sănătatea sau pentru a-i proteja pe ceilalți, în caz că ești deja infectat, chiar dacă nu știi.

Celor care spun că virusul nu există, că e doar o răceală, că e o conspirație la nivel mondial ca să…( ca să ce?) le doresc să facă urgent cunoștință cu el, să poată face diferență între a purta mască, sau a ”purta” un tub până în plămâni. Da, sunt rea, dar m-am săturat de atâta prostie, în mod voalat li se spune analfabeți funcționali, dar ei sunt PROȘTI de-a binelea, iar prostia e o boală care nu trece, e cronică și duce doar la epuizarea celor din jur și la dezintegrarea unei țări.

E de-a dreptul hilar că noi am deschis granițele pentru aproape toate țările, dar acum suntem noi nedoriți afară. Să stăm cu toții aici și să ne scoatem unii altora ochii, în loc să respectăm niște reguli care să ne scoată din rahatul în care ne-au băgat unii ce se cred deștepți, puternici și de neînfrânt.

Rușine, PSD! În curând, nu mai aveți cui să dați găleți, vă omorâți electoratul!

Azi s-au externat aproape 600 de pozitivi, la cerere. Deja unii au făcut victime.

BRAVO, PSD! Vă disprețuiesc profund, pentru ceea ce faceți într-o perioadă în care politicul ar trebui să treacă pe locul al II-lea, iar grija pentru starea de sănătate a poporului, să primeze.

Cei care aveți alte păreri, vă rog să ieșiți din lista mea de prieteni. Vă disprețuiesc și pe voi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

666

Cu stupoare, vedem cum zilnic cazurile noi de infectare cu coronavirus cresc într-un mod care pare a fi scăpat de sub control.

Ieri, când erau 555 de cazuri, cineva a comentat că 555 e numărul schimbării. Am vrut să-i răspund că azi, numărul va fi 666, dar m-am abținut. Sincer, speram ca numărul de ieri să fie un accident, iar azi, să revenim la sentimente mai bune.

Ei, n-a fost 666, dar pe aproape… 614 nu e un număr de colea și nu cred să mai fi fost vreodată  unul la fel de mare. În continuare însă, o mulțime de voci spun că știrile cu numărul de infectări sunt fake, că, de fapt, coronavirusul nici nu există.

Trăim într-o lume liberă, fiecare are dreptul să spună tot ce-i trece prin cap, dar să nu uităm, că libertatea ta ține exact până în punctul în care lezează libertatea mea. Așa că dacă tu, ignorant analfabet, spui că boala nu există, ești liber să faci asta, nu mă afectează cu nimic. Dar spune-o dracului din spatele măștii, nu împroșca în jur cu salivă, spală-te pe mâini și nu-mi intra în suflet când n-am încotro și trebuie să merg la magazin, la farmacie, oriunde!!!

Grohăie de la  distanță, fă spume la gură că guvernul nu face și nu drege, dar nu mă implica pe mine în oratoria-ți de doi bani, din fața sticlei cu bere sau a paharului cu vodcă!

Nici președintele Braziliei n-a crezut, nici alte capete ”încoronate”, dar s-au convins cu toții, pe pielea lor, că au greșit. Uită-te la lista cu decese, nu este zi în care să nu moară și cineva fără alte boli. E ca la ruleta rusească, nu știi că dacă intri, mai și ieși viu.

Eh, mai am multe de spus, dar știu că le vor auzi doar cei de aceeași părere cu mine. Pe ceilalți nu-i interesează, ei sunt imuni, se bat cu cărămida-n piept și fac pe grozavii în fața unei secvențe de proteină care habar nu are cât sunt ei de viteji și nici măcar n-o interesează.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Articol reprezentativ

Marocco, cu parii de fasole

Da, știu, 555, un număr care nu aduce nimic bun, mai ales când e numărul de cazuri confirmate cu covid 19, de ieri până azi. Țara arde și baba se piaptănă veți spune, (fie vorba între noi, ar cam fi necesar, după ”lupta” din grădină), dar părerea mea este că viața merge înainte, nu putem vorbi doar despre această boală și acest mic virus, care ne-a dat tuturor viețile peste cap.

De ce marocco? Pentru că era un joc care-mi plăcea încă și în liceu, iar felul în care arătau parii de fasole când am ajuns azi de la Cluj, mi-a inspirat exact grămada de bețe de diverse culori  lăsate să cadă liber, pentru ca apoi să te străduiești să le iei pe rând, fără a le mișca pe celelalte. M-aș mai juca și acum, dacă aș mai face rost de un set de bețe: albe, roșii, galbene, albastre, având fiecare câte 5, 10, 15 și 20 de puncte. Un singur băț avea 50 de puncte, iar acela era verde; exact ca  fasolea ce împodobea parii căzuți pe jos, în cele mai diverse poziții, în urma furtunii de luni.

La prima privire am numărat 13, dar apoi am mai găsit trei: 16 din 41, mai ceva decât la Loteria Națională, acolo parcă sunt 6 din 49.

Prevedeam că se va întâmpla asta, parii pe care i-a pus soțul meu nu prea păreau zdraveni, dar nu mă așteptam să fie atât de curând și în asemenea proporție…

Bun! La întrebarea ”ce-i de făcut?” am rezolvat-o femeiește, adică am luat rafia și foarfeca, am ridicat parii, proptindu-i unii de alții și i-am legat cum am putut. Acum, mă rog să nu adie nici cel mai mic vânticel până când vine ”dom Mitică” să le ”repereze” onoarea.

M-am gândit să mai adaug o categorie la blogul meu, ”Grădina Manuelei”. Dacă este Grădina Danei, de ce n-ar fi și a Manuelei?

Oricum, blogul meu e un mare amalgam (era să zic varză, ca să fiu în ton cu tema), am dat o dată căutare pe internet pentru un blog similar, iar răspunsul a fost că nu mai este niciunul care să-i semene. Măcar în această privință sunt unică, ce să zic!

Deci nu uitați, pentru întâmplări și experiențe din grădină, căutați ”Grădina Manuelei”.

20200708_1427035284059285195337022.jpg

Cred că uragan a fost, toate erau „crăcite” prin grădină, doar buruienilor le-a priit.

Să aveți o seară faină, lăsați pandemia, că trece și ea! De unde știu? Pentru că… nimic nu-i veșnic…

Manuela Sanda Băcăoanu, grădinar experimentat

Articol reprezentativ

Schimbarea perspectivei

Era pe la sfârșitul lui februarie, anul acesta, când încă habar nu aveam de nebunia ce ne așteaptă. Făceam conversație de dragul conversației, ne plângeam de lucruri neimportante și de-a dreptul puerile, acum, când privesc în urmă.

Știu că la un moment dat, cineva se plângea de faptul că trebuie să spălăm ambalajele pe care le punem în containerele de reciclare, lucru care mai tuturor li se părea greu, o muncă și o cheltuială în plus.

Apoi, a urmat pandemia. Mii, zeci de mii de oameni afectați, unii direct, alții economic, unii și-au pierdut viața, alții rudele, unii nu cred nici în ziua de azi că ar fi ceva adevărat, e doar o farsă jucată umanități de către… De către cine? Ce farsă ar putea fi atât de inteligentă, încât să ”pună botul” tot Mapamondul? Numai Dumnezeu ar putea face o astfel de farsă, dar nu cred că-i stă în caracter.

S-ar părea că ne-am făcut-o cu mâna noastră cum se zice, iar acum, suportăm consecințele.

Ce n-aș da ca și acum, singura supărare să fie aceea că trebuie să spălăm ambalajele reciclabile? Nu, acum am supărări mult mai mari, cea mai mare fiind aceea că oamenii sunt din ce în ce mai inconștienți, cu fiecare zi sunt tot mai multe cazuri de îmbolnăvire, iar masca și distanțarea socială sunt doar vorbe în vânt, în multe zone ale țării. La Lupșa de exemplu, dacă merg la magazin cu mască și aștept ca cineva să iasă pentru a putea intra și eu, oamenii se uită ca la urs, mai ales cei ce stau cu bericica în față, la o jumătate de metru unul de altul și n-au nicio problemă cu asta.

Puteți spune că până acum n-a fost nici un caz de îmbolnăvire acolo, (sau cel puțin nu am eu cunoștință de așa ceva), dar, Doamne ferește să apară vreunul, că va fi vai și amar de toți ceilalți.

Revenind la oile noastre, îmi doresc ca măcar în ultimul ceas România să se deștepte și să-și revină din gaura neagră în care au băgat-o niște politicieni veroși, care nu văd mai mult de interesul propriu și care se tem că vor fi dați la o parte la viitoarele alegeri, preferând să-și omoare o parte din electorat, dacă interesele partidului o cer.

Mda, ultimele luni mi-au cam schimbat perspectiva asupra vieții. Să sperăm că nu numai mie…

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Din nou, la drum

Peste vreo oră vom pleca din nou la drum, de la Lupșa la Roșia Montană, apoi la Abrud și în continuare la Câmpeni.

Nu prea-ți arde de plecat de acasă, ploile se țin lanț, dar, ca orice caminanți cu experiență, sperăm ca pe noi să ne ocolească, sau să ne ude cât mai puțin. Facem această călătorie pentru a completa harta Camino prin Apuseni, așa că poate vom fi un pic păziți, doar suntem pe drumul Sfântului Iacob.

Traseul pe care-l vom parcurge este prin munți, mie-mi este deja bine cunoscut, l-am străbătut de câteva ori, când făceam prospecțiuni și când l-am marcat. Mâine seară probabil veți putea privi minunatul drum pe care-l vom parcurge în cele două zile.

Poate vă mirați de ce o luăm ”în jurul șurii” cum ar veni, fiindcă de la Lupșa la Câmpeni, pe șosea, sunt doar 15 km, dar nu puteam să nu pun pe harta Camino localități atât de importante din punct de vedere istoric și atât de interesante și pitorești, cum sunt Roșia Montană și Abrud. Toți kilometrii în plus pe care-i veți parcurge vor merita fiecare pas, vă asigur!

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi…

Articol reprezentativ

Terapia Bowen la distanță – 14.05.2020

Azi la ora 20 va fi ultima ședință de terapie Bowen la distanță, pro-bono. Puteți participa toți cei care doriți.

În timpul acestei stări de urgență, am constatat că terapia Bowen funcționează la mii de kilometri, așa că acum, am pacienți din întreaga Europă. Aștept cu interes celelalte continente. (Glumeam).

De săptămâna viitoare, voi face ședințele de Bowen la distanță doar pentru cei care mă contactează, personalizat pentru fiecare persoană în parte, în funcție de ceea ce are nevoie fiecare.

Bucurati-vă de această ședință!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

ADIO, OPULENȚĂ!

Coronavirusul ăsta ne-a lovit urât. Dar, părerea mea sinceră, este că meritam; cu vârf și îndesat. Da, știu, stăm în casă, am făcut curat în dulapuri de cel puțin 5 (cinci) ori, am recitit cărți de care nici nu ne mai aduceam aminte, am luat la rând toți foștii colegi, de care ni s-a făcut cumplit de dor, nu ne mai vedem copiii și nepoții decât pe laptop, dar… toate astea vor trece.

Ar mai fi însă un lucru care ar fi bine să ne treacă și anume snobismul și fuga după opulență. Măi, da ce concedii, măi, da ce nunți, majorate, botezuri, înmormântări mai făceam, vă amintiți?

Parcă toată lumea era la întrecere cu toată lumea, care face cea mai cocoțată nuntă, ce cai verzi pe pereți să mai inventezi, domnule?, de la fântâna de ciocolată, la barul cu băuturi exotice, sau la cel cu fructe, dulciurile simandicoase și felurile de mâncare cât mai excentrice, până la artiștii care-ți cer câștigul tău pe-o lună pentru o oră de ”prestație”, toate s-au văzut. Mirii își storceau mințile să găsească ceva în plus, părinții se priveau îngrijorați, dar mai scoteau de prin buzunare cât să le facă ”pofta” copilașilor… Lasă, că odată-i nuntă!

Bun, asta era nunta. Apoi, după nuntă, botezul… care era tot un fel de nuntă, da o țâră mai mică. Cel mai nefericit din toată adunarea aceea era, bineînțeles, botezatul, care nu înțelegea în ruptul capului de ce lumea lui (sau a ei) s-a întors cu susul în jos.

Ei, dar ce să vezi, a apărut moda majoratelor, cu mare tam-tam! Părinții oftau, da plăteau! Ce puii mei, că doar n-om fi mai prejos decât…!

Iar cum nu este lucru fără de sfârșit, se mai sfârșea și câte o viață, iar înmormântarea era urmată neapărat de o masă cu trei feluri de mâncare, băutură, suc, iar ca să nu uite oamenii la ce au venit, mai primeau și-un colăcuț, să fie de sufletul mortului!

Și am ajuns la parastase… da, că și astea au devenit opulente! Pe vremuri, te duceai cu parastasul și cu sticla de vin la biserică, preotul făcea slujba, apoi plecai frumos acasă… Ei, dar acum se schimbase kalimera, nu conta de câți ani plecase defunctul, era musai să comanzi colaci și cozonaci ca la înmormântare, suc, vin și țuică, iar unii chiar dădeau mese la restaurant. Stai să vezi, că dacă se nimereau mai multe parastase, la ieșirea din biserică te trăgeau bieții oameni de mânecă, să iei și de la ei, că doar n-or merge cu pomana acasă…

Mda, lumea era buiacă rău, despre concedii nu vă mai spun, că știți și singuri.

Ei ș-acum, un virus mititel ne făcu pe toți să stăm acasă, hainele de firmă se învechesc în dulap, iar noi ne războim cu amintirile, că de planuri, nu prea avem chef.

Dar eu zic că starea aceasta în care ne-a adus spurcatul de virus ar trebui să ne dea de gândit, iar în viitor, când vrem să aruncăm banii pe fereastră, mai bine să-i îndreptăm către un act de caritate. Degeaba îi dai sătulului, că tot nu va crede flămândului. Așa cum nici sănătosul nu-l poate înțelege pe cel bolnav.

Să fiți sănătoși! Aveți grijă la hainele de fițe, mai aerisiți-le, să nu facă molii, doamne ferește!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Ce este un critic literar?

Încă de pe vremea liceului, m-am tot întrebat care o fi rolul criticilor literari în viața literară și, mai ales, cum ajunge cineva critic literar?

Sunt foarte mulți ani de atunci, însă eu am rămas la aceeași părere și anume că acești critici literari sunt un fel de politicieni. Cum am ajuns la această concluzie? Foarte simplu: de obicei, în politică intră cei ce nu prea se pricep la nimic, adică nu au o profesie care să le placă și din care să scoată destui bani. Atunci, hop și ei în politică, unde bineînțeles la început ești nevoit să cotizezi zdravăn pentru a fi pe un loc fruntaș pe listă la alegeri, dar pe urmă, trai nineacă pe banii babacului, sau mai bine zis pe banii noștri, ai contribuabililor, care n-am fost destul de ”isteți” pentru a mulge la vaca politichiei…

Cam așa e și cu critica literară. N-am înțeles niciodată de ce în manualul de literatura română erau pagini întregi pe care trebuia să le memorezi, în care ți se explica ce sentimente trebuie să-ți trezească nu știu care poezie, sau ce-a vrut să spună poetul, sau dramaturgul, sau prozatorul, când zicea nu știu ce. Sincer, chiar dacă le-am citit, n-am fost în stare să le țin minte niciodată, mai ales după ce am observat că dacă spun versuri și citate pe de rost iau 10, iar dacă spun ce-mi trece mie prin cap, iau 9.

Sunt foarte curioasă câți elevi care au absolvit liceul își mai amintesc de vreo analiză literară? Sunt sigură că fiecare-și amintește de cărțile care i-au plăcut, cu care a rezonat și pe care le poartă în suflet, dar atât. Sentimentele pe care musai trebuia să ni le stârnească o anumită creație literară, sau că ea se încadrează în nu știu care curent literar, că cineva a zis despre autor diverse chestii, nu mai ține minte nimenea.

Da, veți spune că ține de cultura generală ca să știi anumite lucruri, dar eu tot nu înțeleg cum unii pot trăi deoarece scriu despre alții care au scris, fiindcă ei, din capul lor, nu pot scrie nimic….

Mda, acum probabil, unii-mi vor sări în cap, iar alții-mi vor arunca mănușa… Stați liniștiți, nu voi păți nimic, vocea mea nu e atât de importantă, încât să zguduie vreun zid; nici măcar un gard din lemn.

Totuși, nu pot încheia înainte de a spune că critica literară e totuși o căpușă ce trăiește pe spatele celor care muncesc cu adevărat. Și o spun din experiență proprie, atunci când scrii, dai frâu liber propriilor sentimente și nu-ți pasă ce va crede cel care citește. De fapt, fiecare scrie pentru el. Dacă ai scrie pentru ceilalți, ar ieși o varză, fiindcă ar trebui să fii atent să nu superi pe cutare, sau să nu-i pice greu lui cutărescu.

Eu fiind prea mică pentru a fi băgată în seamă, pot spune tot ce-mi trece prin cap și credeți-mă, e un sentiment foarte plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Mirare

Credeam că ești aici, lângă mine și că vei fi mereu… O fluturare de mână, asemeni aripii rănite a unui porumbel dolofan, venit de nicăieri și plecat niciunde, mi-a confirmat că nimic nu este sigur, că viața se poate întrerupe brusc, uneori la o vârstă la care chiar și preotului îi stau cuvintele în gât, când trebuie să cânte prohodul…

Ce ciudat, ne plimbam mereu pe aceeași stradă, dar întotdeauna pe trotuare diferite.

Tu erai tot timpul înconjurat de fete tinere, cu flori în mână, iar eu vă priveam geloasă de la fereastra care dădea spre inima ta, dar pe care n-ai deschis-o niciodată, preferând plimbatul acela fără noimă și fără rost, prin inimile rănite de alții, dar pe care nu erai în stare nici să le vindeci, nici să le lași să zburde pe imensa câmpie a iubirii…

Și-atunci, dintr-o dată, am devenit înțeleaptă. Nu-mi mai pasă de plimbările tale furișate la miez de noapte, nu-mi mai pasă de florile ofilite din toate vazele roz din casa mea… Am descoperit că toată acea fatalitate care mă împingea irezistibil spre tine s-a ofilit și ea, asemeni trandafirilor galbeni ce mă făceau să lăcrimez de fiecare dată când îi culegeam, cu spinii lor care știu atât de bine să-ți sfâșie carnea… și inima … și sufletul.

Acum ești aici, dar nu-mi mai pasă, tot ceea ce-mi doresc este să poți simți și tu, măcar o dată, cum e să alergi după o fantomă gri, care părăsește încet orașul, fără să privească nici măcar o dată în urmă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Învierea în anul 2020

Știam că anul acesta va fi diferit… Dar nu-mi închipuiam că va fi atât de diferit de ceilalți ani, în care normalitatea era ca la ora 12 din noapte să te îndrepți spre biserică, pentru a asista la slujba de Înviere, devenită oarecum banală, făcea parte din monotonia vieții de zi cu zi.

Nu toată lumea mergea la această slujbă, au fost mai mulți ani în care nici eu n-am participat, fiind frântă după o zi de muncă, în care încercam să fac ca totul să fie perfect: casa să strălucească de curățenie, mâncarea de sărbătoare să fie multă și bună…

Cred că așa ca mine făceau majoritatea gospodinelor, uitând uneori că Paștile sunt despre cu totul altceva, nu despre mare curățenie în case și mâncare îndestulătoare pentru o stradă întreagă…

Mergeam la slujbă cu ochii cârpiți de somn, mai ales pe vremuri, când la țară aceasta se celebra dimineața la 4. Acolo, lume multă, mulți veniți doar de Paști acasă, așa că pupăturile și îmbrățișările erau inevitabile, oamenii se bucurau de revedere, iar o rumoare dată de șoaptele oamenilor ce-și împărtășeau unii altora impresii se insinua peste cuvintele preotului și cântecele corului. NU, oamenii nu cântau, habar n-am de ce. De fiecare dată mie îmi plăcea să cânt, parcă așa eram mai aproape de ceea ce se întâmpla acolo, mai aproape de Iisus și de minunata veste că a înviat.

Apoi, urma înconjurul bisericii, moment în care femeile mai în vârstă erau susținute de membrii mai tineri ai familiei, drumul era destul de accidentat și mai trebuia și să ocolești sau să treci de-a dreptul peste mormintele aflate lângă biserică. Fiecare era preocupat de propria persoană, având grijă să nu se împiedice și să nu i se stingă lumânarea. toată procesiunea transformându-se într-un fel de competiție sportivă, cei de la coadă fiind nevoiți, la un moment dat, să alerge, ca să participe la intrarea în biserică.

Aseară însă, a fost altfel… cu totul și cu totul înălțător… Ce-i drept, am șansa de a locui foarte aproape de biserică, așa că din curte se aude de parcă ai fi acolo, prezent. Am aprins o lumânare și am ieșit în întunericul nopții… Clopotele de la cele două biserici sunau îngeresc, aproape că-ți dădeau lacrimile. Era cumva, așa, o atmosferă sfântă, pe care n-am simțit-o când mă aflam în mijlocul oamenilor, fiecare cu preocupările lui. Eram doar eu și Dumnezeu, nimic nu-mi perturba comuniunea, era ca și când aș fi rămas ultimul muritor de pe Pământ, dar simțeam din plin că nu sunt singură. Am cântat și am spus ADEVĂRAT A ÎNVIAT! după voia inimii, n-a fost nimeni care să mă privească mirat .

La un moment dat, l-am simțit pe Iisus, acolo, deasupra, în veșmântul lui sclipitor de alb, privind cu drag la ceea ce se petrecea la picioarele lui și am simțit că ne iubește pe toți la fel, indiferent dacă mergem la biserică frecvent sau ne rugăm sau medităm acasă, dacă credem cu adevărat sau păstrăm doar niște obiceiuri moștenite din străbuni, dacă suntem cinstiți sau hoți, alcoolici, criminali sau preoți îmbrăcați în aur.

Pentru prima dată de când mă știu, am fost mirată când slujba s-a încheiat, am dus lumina în casă și am lăsat-o să mai ardă, pentru sufletele celor care au plecat de lângă noi. A fost doar o lumânare pe care am aprins-o eu, cu un sărăcăcios chibrit, dar pentru mine a fost la fel de sfântă precum aceea transportată cu avionul și cu multă cheltuială, de la Mormântul Sfânt.

CRISTOS A ÎNVIAT!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… banală păcătoasă

Articol reprezentativ

Aviles -Soto de Luina

Deoarece vremea e de stat în casă, vă ofer  un alt capitol din cartea Love story pe Camino de Santiago, care sper să vadă ”lumina tiparului” după ce ieșim din această perioadă stranie.

Capitolul al XXVIII-lea

Aviles – Soto de Luina

        „Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar oarecum veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi care mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit părăsesc orașul când deja se lumina de ziuă, nu e deloc o localitate mică, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini,or fi la muncă, ori stau şi mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

    Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui ritmul meu i se pare prea lent, aşa că ne luăm rămas bun, pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung  într-un alt orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost în România, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

    Acum, stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

    Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

    Ajung la Soto del Barco, o localitate micuţă, cocoţată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar şi servit de o barmaniţă drăguţă, care  alături de o salată şi o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmaniţa), mi-a inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

    La ieşirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orăşelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuţi de vreo două tinereţi, dar foarte bine dispuşi şi păstrând o alură sportivă, în ciuda vârstei. Sunt genul de oameni care te face să-ţi spui: „ Vreau şi eu să arăt aşa, când voi fi de vârsta lor!” Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

   După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, aşa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi,  ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, doar eu singură mă mai lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torenţială şi cât nu ţi se îmbibă hainele şi de jos în sus.

    Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau câteva minute pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă şi mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgeţile, aşa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferenţă de altitudine de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiţi şi supăraţi, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

    O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aş putea deveni. După ce trec pe lângă nişte tufişuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o maşină  opreşte exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbeşti apa-ţi va inunda gura; îl întreb totuşi pe şofer câţi kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung şi unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

    Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o maşină cu două locuri, în spate e pentru marfă) şi să urc în maşină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toţi, dar toţi kilometrii pe jos, iar acum, am impresia că trişez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul şi să urc în maşină, la căldură. Mă gândesc că aşa o şansă nu primeşte oricine, poate e un semn divin, aşa că fac manevrele necesare şi mă trezesc pasager, în loc de pelerin…Ba chiar i-am făcut şi o poză binefăcătorului meu, aşa, pentru aducere-aminte.

    Călătoria a durat foarte puţin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puţin două ore. M-a lăsat la doi paşi de albergue, unde suedezul ajunsese deja şi mă priveşte contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar şi pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalţi pelerini la bar, pentru ştampila pe credenţial şi pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, care vine prin ploaia ce dă semne că se va opri curând ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, aşa că o mică diversiune, cu maşina, nu e mare lucru.

    La bar, un cuplu în vârstă, un moş şi-o babă, bine ameţiţi, joacă păcănele. Se mişcă aidoma unor păpuşi al căror mecanism s-a stricat, aplecându-se periculos de mult unul spre celălalt, pentru a se redresa în ultima clipă. Privindu-i, îmi închipui cum arătau acum 50 de ani, când erau în floarea vârstei şi precis nu pierdeau vremea la bar, ziua în amiaza mare. Ce feste ne joacă viaţa, din nişte tineri falnici, ne transformă în moşi jalnici, a căror singură distracţie se rezumă la jocurile mecanice dintr-un bar uitat de lume şi la alcoolul care are rol de anestezic, ne face să uităm de toate câte le-am pierdut şi, mai ales, ne ajută să trecem de ziua de azi, spre cea de mâine…  Încerc să le fac o poză, dar nu reuşeşte prea grozav.

    Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate, iar mâine, iar voi avea extragreutăţi de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună la care am participat şi eu, cu mâncarea tocmai achiziţionată.

    Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aş fi ajuns, dacă mai trebuia să mărşăluiesc încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când e ora la care toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, gândindu-ne la o zi caldă, în care ne doream un duş rece. Brrr! Ce bine ar fi să fii şi tu aici, precis ai spune un banc şi ne-am încălzi râzând…Din păcate nu sunt pături, aşa că trebuie să ne mulţumim doar cu sacul de dormit. Sper ca Mihaela, românca ce avea drept rucsac o chestie pătrăţoasă şi nici urmă de sac de dormit, să se fi dotat între timp cum trebuie, altfel, n-o văd bine, nu cred că rezistă unei asemenea nopţi şi într-un albergue ca acesta, fără sac de dormit.

Noapte bună, îţi urează peregrina Dafina”

    Toată lumea doarme, iar luna, ieşită de după un nor somnoros, le luminează feţele obosite şi mulţumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulţumiţi cu toţii, au ajuns cu un pas mai aproape de ţelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranţă, la capătul lui, vor fi cu toţii pelerini.

    Unii dintre ei se gândesc la personajul ce-i vizitase spre seară, dându-le pliante cu o variantă nouă de Camino, care promitea să-i ducă prin locuri foarte pitoreşti şi să nu lungească drumul prea mult. După o zi petrecută prin ploaie, fiecare ar dori ca mâine să fie mai uşor, să aibă soare, să găsească un bar cu cafea bună… Noapte bună!

Articol reprezentativ

Cine-a pus cârciuma-n drum…

Ei, acum că toate (sau aproape toate cârciumile s-au golit, că toată (sau aproape toată) lumea stă acasă, firește, cu excepția celor obligați să muncească în continuare și a inconștienților care tot în continuare cred că pe ei virusul ăsta, sau arma asta biologică, sau ce-o fi, îi ocolește în mod strategic, televizorul (și internetul) a rămas sursa noastră de informare și de legătură cu lumea.

E bine și așa, s-ar putea să fie mai rău, după cum scriam zilele trecute, aici.

Să fim însă încrezători în soarta noastră bună și în cei care luptă ”în linia I” pentru a ne salva de inamicul invizibil. Partea proastă însă este că trebuie să ne salveze și de unii conaționali al noștri, care cu nonșalanță își plimbă fundurile și lanțurile bune de legat câinele prin localități mai mici, punând în pericol sănătatea celorlalți cetățeni.

La început, m-am înfuriat, așa cum probabil ați făcut majoritatea dintre dumneavoastră, apoi, la o privire mai atentă asupra fenomenului, mi-am dat seama că acești oameni doar atâta pricep, nu-i duce mintea mai mult, iar în creierul lor cel mic nu încap mai mult de două idei deodată. Singura metodă care funcționează este cea drastică, cea care-i obligă să stea naibii în casă și să nu se mai plângă atât, de orice. Am impresia că nici măcar sentimentul de frică nu le este cunoscut, care se dezvoltă în creier după vârsta de un an. Să înțeleg deci că au rămas la acea putere de înțelegere? În consecință, degeaba ne supărăm pe ei, sunt doar niște adulți cu minte de copii mici.

Să sperăm (oricum, asta știm să facem cel mai bine) că până la urmă acest război va avea cât mai puține victime și că fiecare va avea ceva de învățat de aici, chiar și cei cu creiere de găină.

Dacă aveți impresia că am folosit cuvinte prea dure, aveți dreptate. Exact aceasta a fost intenția mea, poate doar o scuturătură bună îi trezește pe unii la realitate.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Dragă cititorule din China…

Cei care au un blog, știu că există posibilitatea de a vedea câte persoane îți citesc articolele și din ce țară sunt acele persoane.

E adevărat, unii ajung în mod accidental pe un site, vi s-a întâmplat și d-vs. să dați căutare după un cuvânt sau o expresie și să ajungeți în locuri care nu răspund căutării, așa că vă continuați activitatea, în altă parte.

Așa m-am gândit și eu când am văzut că cineva din China a ajuns (în mod accidental, mi-am zis eu) pe blogul meu.

Dar am văzut că a ajuns și azi și mâine, mă rog, o perioadă de timp, măcar la câteva zile, aveam un cititor (sau o cititoare) din China.

Cu siguranță este român, nu cred că vreun chinez se uita la poze pe blogul meu. Mă obișnuisem cu acel cititor (cititoare), dar, la un moment dat, a renunțat, iar eu am intrat la idei.

Mă gândeam cu groază că s-o fi îmbolnăvit, că nu are pe nimeni cu care să vorbească acolo, că i-o fi greu, că… Nu știu cum ar fi dacă eu aș fi într-o asemenea situație, departe de casă, de prieteni și de rude, păstrând legătura cu țara doar cu ajutorul internetului.

Așa că, te implor, dragă cititorule din China, dă-mi un semn că ești bine, ca să fiu liniștită!

Vă doresc multă sănătate tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă dau vești bune.

Manuela Sanda Băcăoanu (nu știu cum ar suna numele meu în chineză)

Articol reprezentativ

Taina mulțumirii

Aveam vreo 7-8 ani când am citit această carte, cu un nume minunat: ”TAINA MULȚUMIRII”. Cert este că m-a marcat foarte mult, îmi amintesc de învățăturile ei cu drag, chiar și după atâția ani. Am avut norocul să citesc probabil prima ediție în limba română, din anul 1912.

Nu-mi amintesc numele autoarei, dar știu că eroina acestei cărți este o fetiță, cu numele de Polyana. Mama ei moare când ea era foarte mică,așa că tatăl, preot, o duce la sora mamei, care era o femeie trecută de prima tinerețe, ranchiunoasă și plină de hachițe.

Lecțiile pe care Polyana i le dă mătușii ei sunt lecții pentru noi toți, este absolut incredibil cum tatăl ei o învățase să fie mulțumită oricând, indiferent de situația prin care trece.

Îi povestește mătușii cum, la Crăciunul precedent, primise un cadou de la o societate de binefacere, aștepta cu nerăbdare să vadă ce va fi în coletul ei. Când l-a deschis, decepția a fost imensă, în cutie erau o pereche de cârje pentru copii. Tatăl ei, un om foarte înțelept, i-a spus că are totuși un motiv de mulțumire, deoarece nu are nevoie de acele cârje, este un copil sănătos

Mai țin minte o întâmplare, mătușa Poly îi ducea în fiecare miercuri mâncare unei femei țintuite la pat, iar când a apărut Polyana, i-a revenit ei această misiune. Erau trei meniuri pe care bucătăreasa mătușii Poly le gătea pe rând, pentru suferindă. Boala și singurătatea făcuseră și din această femeie o ființă nesuferită, de aceea de câte ori primea un fel de mâncare, își exprima nemulțumirea, spunând că ea ar fi preferat unul dintre celelalte două.

Văzând că n-o poate mulțumi nicidecum pe femeia cârcotașă, Polyana a rugat-o pe bucătăreasă ca într-o zi să gătească din fiecare fel, câte puțin. Zis și făcut! I-a prezentat primul fel, iar când femeia s-a exprimat că mai bine era unul din celelalte două, i l-a dat și pe acela,apoi, când bolnava, surprinsă în primul moment, a zis că totuși, de cel de-al treilea fel i-ar fi mai poftă, Polyana i l-a pus, triumfătoare, dinainte.

Văzând felul în care a reacționat fetița la nemulțumirile ei, bolnava și-a dat seama cât de urâcioasă era cu toți cei care voiau s-o ajute. I-a fost rușine și i-a părut rău pentru purtarea ei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei cu care Polyana avea vreo interacțiune.

Este o poveste pentru copii și adulți, este o poveste despre felul în care ar trebui să ne trăim viața, fiind mulțumiți cu ceea ce avem și conștientizând că, de fapt, avem chiar mai mult decât merităm.

Să fim mulțumiți și mulțumitori pentru tot ce viața ne trimite, deoarece primim întotdeauna doar lecțiile de care avem nevoie.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Articol reprezentativ

Vin românii, vin acasă, vin… vin acasă, vin…!

 Acest titlu l-am obținut parafrazând cunoscutul cântec care spune: ” Vin românii, vin la Alba vin, vin la Alba vin!”

   În zilele acestea care au trecut peste noi de curând, am trecut cu toții prin toată gama de emoții și sentimente, de la spaima paroxistică vis-a vis de invizibilul virus, până la ura adâncă îndreptată asupra românilor care au fost nevoiți din nou să-și ia lumea-n cap, de astă dată pe drumul întoarcerii acasă.

   Am văzut de toate: un virus greu de ținut în frâu, decese pe bandă rulantă, teoria conspirației mai bine sau mai puțin bine argumentată, oameni responsabili care stau în casă și oameni dezinhibați și relaxați, care nu au catadixit să-și schimbe obiceiurile de dragul pandemiei.

   Nu mai dau amănunte, fiindcă știu că tuturor vă este capul plin de ultimele evenimente și întâmplări, care de care mai macabre.

    Ceea ce aș dori să remarc eu, este faptul că românii nu se dezmint, adică dacă până acum eram împărțiți în două tabere: noi (cei rămași acasă) și diaspora, acum, diaspora s-a splitat, îi avem pe cei care au rămas în țările care i-au adoptat, versus cei care s-au întors disperați acasă, nemaigăsind mijloace de trai în afara țării, din diverse motive: și-au pierdut locurile de muncă, familiile le sunt în România, mă rog nu sunt eu în măsură să-i judec și nici n-o fac.

DAR, căci aici există un mare DAR, felul în care s-au comportat un mare număr dintre cei reîntorși, mă face să-mi fie rușine că sunt concetățenii mei. Păi bine, omule, ai venit dintr-un focar de infecție, iar tu declari că vii din altă parte? De ce? Că ți-e frică de carantină? Dar când o să duci cadou de Paști familiei tale acest virus, iar în loc de sărbătoare, o  să ai înmormântare în familie, va fi bine?

   Nu mai comentez acum faptul că era mult mai bine să fie duși cu toții într-un singur loc (în hotelurile de pe litoral zicea cineva), să stea în condiții bune, dar  să fie păziți, că nu moare nimeni două săptămâni în carantină!!!

    Acum, că faptul este consumat, că avem stare de urgență și ordonanță militară, probabil că nu mai are rost să dăm vina pe nimeni, dar nu mă pot abține să nu le zic vreo două și celor care ieri erau la picnic,  se călcau pe picioare pe la biserici, sau ca să vadă icoane făcătoare de minuni sau se relaxau senini în parc, de parcă toată lumea era a lor. Atâta egoism transpare din toate aceste acțiuni, că ți se face rău!

 Am văzut în câteva zile tot ce poate fi mai josnic în om. Dacă spui ceva la adresa preoților care dau împărtășania cu aceeași linguriță tuturor enoriașilor, vine imediat un ”credincios” care te înjură de toți sfinții și  coboară cerul asupra ta, de necredincios ce ești. Mă întreb cum s-ar simți intubat, singur și fără nicio speranță… Mă întreb.

Dacă este voia lui Dumnezeu să se întâmple aceste lucruri, să nu uităm că tot El ne-a dat liberul arbitru, ne-a lăsat puterea de a judeca ce este bine și ce nu, pentru noi înșine și pentru cei din jur.

   Să aveți o noapte liniștită, fără fantome și fără gânduri suicidare!

În fond , CE VA FI, VA FI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

Articol reprezentativ

Visul

Azi dimineaţă m-am trezit fix la ora 6,04, după cum arăta  ceasul cu afişaj electronic mare, ca să-l pot vedea şi eu de la distanţă. Cum era încă prea devreme după umila mea părere, am decis să mai dorm „un pic”, câteva minuţele acolo, că n-o să se facă gaură în cer dacă mai lenevesc vreo 5 minute…

Am adormit instantaneu, iar cele 5 minute s-au dilatat şi s-au tot dilatat, poate mă prindea amiaza în pat, dacă fiica mea nu bătea la uşă, anunţându-mă că e fix ora… 7,25. Cum lucrez de la 7,30, aveam exact 5 minute (alea pe care le dormisem în plus) pentru a-mi face toaleta şi a ajunge (prin teleportare, bineînţeles), la serviciu.

Cobor buimacă din pat, moment în care îmi dau seama că visam ceva foarte intens, în momentul în care am fost trezită. În primul moment totul e învăluit în ceaţă, pentru ca, mai apoi, să-mi amintesc subit că, în visul meu, eram într-o mare sală de conferinţe, eu fiind cea care vorbea despre diferite metode de însănătoşire, cu ajutorul terapiilor complementare. Se spune că, în vis, ne îndeplinim dorinţe pe care nu am fost în stare să le ducem la îndeplinire în viaţa reală. E un fel de defulare, mintea îţi oferă satisfacţii pe care nu le-ai avut niciodată cu adevărat, dar în vis, totul pare foarte real.

Chiar cochetam la un moment dat cu ideea de a ţine conferinţe pe diverse teme, dar nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi îndeplini această dorinţă, aşa că, mintea mea, care s-ar părea că nu uită nimic, s-a gândit să-mi ofere satisfacţia de a face acest lucru, măcar în vis.

Aşa cum spuneam, totul părea incredibil de real, chiar faptul că, la un moment dat, o doamnă foarte slabă, îmbrăcată în verde, s-a ridicat oarecum nemulţumită (probabil de cele auzite) şi s-a îndreptat spre uşă, iar când cineva din staful meu a vrut să-i ofere o carte de vizită (a mea, presupun) dar văzând despre cine este vorba, doamna s-a îndepărtat dispreţuitoare… Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare, nu-mi dădeam seama din ce cauză eram tratată cu atâta dispreţ de către o necunoscută, în sală încep să se audă murmure surde, simt că pierd controlul asupra audienţei, aşa că, în ultimul moment, îmi vine o idee (era să zic „genială”, dar acum e „genial” şi să mergi până la toneta din colţ, ca să-ţi cumperi o bere) salvatoare…

Arunc o privire binevoitoare către toţi privitorii, invitându-i ca la plecare să vină fiecare să ridice câte un vaucher pentru o şedinţă de terapie Bowen gratuită, la cabinetul meu. Instantaneu s-a făcut linişte, iar doamna care se afla deja cu mâna pe clanţa uşii, a făcut un gest de a se întoarce înapoi, la locul pe care cu puţin timp în urmă îl părăsise foarte supărată, habar nu am de ce.

Cu toată nonşalanţa de care sunt în stare şi cu un gest destul de teatral (după opinia mea de acum, când nu mai dorm), i-am spus că nu e nevoie să se întoarcă, e mai bine să plece, dacă oricum avea ceva mai bun de făcut, decât să asculte până la capăt ce am de spus. Cu o mutră decepţionată, femeia a părăsit încăperea, moment în care bătaia în uşă a fiicei mele m-a salvat de oferirea a vreo două sute de şedinţe Bowen gratuite…

Dragă doamnă în verde, te rog să mă ierţi că am fost rea cu tine, chiar şi numai în vis. Uneori reacţionăm interesant (ca să mă exprim eufemistic) la stimulii externi, parcă altcineva ne conduce, spunem şi facem lucruri care pe urmă ni se par stupide, sau măcar nepotrivite cu situaţia dată. Dacă mai vii în visul meu, să ştii că ai o şedinţă Bowen gratuită… tot în vis, bineînţeles.

Ei, cam asta despre visul meu… Să aveţi nopţi cu lună şi vise împlinite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Karma rea

Măgărușul din poză nu are nicio legătură cu povestea, dar mi-a plăcut cum arăta.

Vreau să vă povestesc azi cum oamenii buni pot face lucruri rele, sau, mă rog, nu prea bune. Fiecare are o părere bună despre el însuși, iar eu nu fac excepție de la acest tipar. Adică mă gândesc că sunt un om decent, care nu fac lucruri ilegale, nu bârfesc și nu invidiez pe nimeni; poate doar pe cei pe care natura i-a dăruit cu o dantură perfectă, dar nu e neapărat invidie ci dorința de a fi beneficiat de același dar. Din păcate, nici locul în care m-am născut și nici ADN-ul nu m-au ajutat în privința aceasta, așa că trebuie să mă mulțumesc cu celelalte daruri pe care ursitoarele mi le-au lăsat la leagăn.

Se pare că tot timpul am mai multe de spus decât esențialul, sper să nu vă fi pierdut deja pe drum, înainte de a citi toată povestea.

Se întâmpla acum vreo două săptămâni cred, am ieșit pe balcon să întind niște rufe și, sperietură mare, un porumbel zboară în trombă de pe un raft. M-am speriat de era să pic în fund, am și țipat. Știam că sunt porumbei, dar mai ales pe balconul de deasupra, în fiecare săptămână trebuia să le curăț ”urmele”, lucru de care mă cam săturasem. Acum, că au venit și pe balconul meu, distracția promitea să fie și mai mare.

Când mă uit mai bine, într-un ghiveci părăsit, cu pământul uscat, două ouă stăteau cuminți, de pe ele zburase porumbița, acum știam că era o ”ea”. Primul meu gând a fost: ”Oh, nu, acum voi avea colonie de porumbei, mizeria va fi desăvârșită!”, așa că am reacționat în consecință, acoperind ghiveciul cu ouăle cu altul, gol. Sincer, n-am avut prea mari mustrări de conștiință, nu m-am gândit că porumbița va suferi, ideea era să-și facă un cuib în alt loc și să depună alte ouă, dacă mai are chef. De ce neapărat pe balconul meu?

Asta se întâmpla după masă, iar seara  i-am povestit fiicei mele de isprava pe care tocmai o făcusem. Ea s-a supărat foarte tare și mi-a zis: ” Știi ce karmă rea ți-ai făcut?” la care eu i-am răspuns că mi-o asum, că n-o fi cel mai oribil lucru pe care cineva îl poate face în această viață. Ba, gândindu-mă la milioanele de animale care mor pentru ca oamenii să se înfrupte din carnea lor, parcă… n-aș fi eu cea mai rea persoană din lume.

Am plecat la Lupșa cu ideea că precis voi păți ceva rău, ca răspuns la fapta mea abominabilă, foarte atentă la condus și la tot ce făceam. Cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat a fost că am căzut de pe leagăn, dar cu pernele și pilota sub mine, pe care le pusesem la aerisit…

Ca să n-o mai lungesc, săptămâna trecută am ieșit din nou pe balcon în același scop și, ce să vezi, porumbița a zburat din nou, speriată la apariția mea. Aaa, fiică-mea mi-a reparat karma, de aia am picat pe pilotă!!! Mă gândeam că poate clocește toată vara, probabil ouăle au fost compromise în perioada în care nu le-a mai putut cloci…

Ce să vezi, ieri am fost din nou pe balcon, iar porumbița, cu toate că era acolo, n-a mai zburat. Stătea spăsită, cu siguranță moartă de frică, dar n-a zburat din cuib. Seara, Ștefan m-a anunțat că ”avem pui”. ”Sunt urâți?” ” Da!” Și n-am mai vorbit despre asta. N-am idee cât durează până învață să zboare, dar acum, cu karma complet reparată, parcă-mi vine și mie să zbor.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Aiud – Colțești – Rîmetea – Harta și poveștile

    Se întâmpla pe la începutul lui iunie. Din motive pe care nu vi le pot spune acum, n-am mai scris nimic din acele zile, dar n-au nicio legătură cu întâmplarea, așa că, să-i dăm bătaie…

    După cum unii dintre voi știți, am început să fac și hărți pentru Camino de Santiago care începe din România, partea lui prin Munții Apuseni. Pentru aceasta, trebuie să parcurg din nou pe jos traseele pe care deja le-am marcat și să le înregistrez pe telefon, cu un program numit Wikiloc.

   Fiindcă aveam timpul și dispoziția necesare, într-o dimineață de joi am urcat în tren din gara Cluj, cu destinația Aiud. Voiam să merg până la Rîmetea, dar, n-a fost să fie…

  Am coborât în gara Aiud pe la 9,30, iar ziua se anunța fierbinte. Am căutat în zadar săgețile pe care tot eu le-am marcat, apoi am hotărât că dacă fac hartă, oricum, nimeni nu se va rătăci în marea metropolă Aiud, am plecat la drum.

  După o cafea băută în centru  pe o terasă ce respecta regulile de distanțare socială, am căutat din nou săgețile, de astă dată știam exact stâlpii pe care le marcasem, dar… nimic.

    Bun, am pornit din nou, de data aceasta pe direcția ”Buru”, așa cum arăta indicatorul  rutier, cred că pe strada Avram Iancu.

    Ei, ce să vezi, abia după mai bine de un kilometru am găsit prima săgeată, s-ar părea că pe asta o rataseră cei ce vopsiseră stâlpii în alb, exact acolo unde făcusem eu marcaje. Probabil așa primiseră ”indicații” de la doamna primar, cu care am și o întâmplare de istorisit. În urmă cu un an, când făceam prospecțiuni asupra traseului, m-am gândit că ar fi bine să mă întâlnesc și cu primarii. Până aici, toate bune, dar s-ar părea că ei, primarii, nu voiau să se întâlnească cu mine… cel puțin unii, cu alții am avut colaborări fructuoase, aș putea zice, ca să mă exprim ca la ședința de partid. Dar să nu mai bat apa-n piuă, ”time is money”, vorba americanului. Nu cred că englezii au spus asta, ei sunt mai flegmatici din fire și au mai făcut și Brexit. S-ar părea că tare sunt ”nevorbită” sau mai bine zis ”nescrisă”, că o tot iau pe arătură.

   Să spun despre doamna primar, deci: m-am dus la primărie pusă la patru ace, dar dumneaei era foarte ocupată, iar audiențe avea doar a doua zi. I-am explicat secretarei sau ce titlu o fi având, că nu am venit ca să cer ceva pentru mine, ci vreau să FAC ceva pentru comunitatea lor. Oare câți fraieri ca mine mai găsești pe mia de kilometri pătrați?

   Doamna primar era în continuare foarte ocupată, nu avea cinci minute pentru mine, așa că, plecând cu coada între picioare și având destul timp până la tren, m-am oprit la o cafea, ocazie cu care m-am și deșteptat, mi-am amintit că luasem cu mine un exemplar din ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, mai multă mită nu eram în stare să dau. M-am întors și am lăsat-o secretarei, cu o dedicație care la sfârșit suna cam așa:” Păcat că n-ați avut cinci minute pentru mine”.  (Nu cred că am pus semnul exclamării.)

   N-am apucat să ies din clădirea primăriei, când secretara m-a ajuns din urmă, spunându-mi că, în sfârșit, primărița s-a eliberat pentru câteva minute. Măi, să fie, uite că și cărțile-ți deschid uși!

   Am avut o întrevedere scurtă, nu mi s-a părut că a înțeles ceva din ce-i spuneam la foc automat, din lipsă de timp. La plecare, secretara nu s-a abținut și m-a mustrat că am scris chestia cu ”cinci minute” pe dedicație. Ei, ce să-i faci, unii fac școli înalte ca să învețe diplomația, eu am avut doar experiența vieții.

   S-ar părea că efectul a fost acela că toate săgețile au fost șterse, adevărul este că strada este în șantier. Sper ca până va porni puhoiul de pelerini, să arate omenește.

Vestea bună este că de la ieșirea din Aiud (5 km de la gară) săgețile apar, au rămas la locul lor.

Am luat-o la stânga pe drumul spre Mănăstirea Râmeț, apoi la dreapta, peste un câmp cu varză. Măgina, primul sat, este unul dintre favoritele mele, are așa un aer de Camino… Vreau și părerea voastră, după ce veți trece pe acolo. Mănăstirea Măgina, cu o bisericuță minusculă de pe la 1600,  îți aduce atâta pace și liniște în suflet, încât merită să parcurgi distanța de la drum, până la lăcaș.

   Urci dealul, apoi peste câmp, în comuna Livezile, unde am avut eu întâmplarea aceea de pomină anul trecut, (ziua în care m-am rătăcit) când am hălăduit prin munți o zi întreagă și era să mă prindă noaptea; apoi pe șosea până la Colțești, unde am făcut o mică buclă (n-o băgați în seamă) și… cam atât, a venit soțul meu după mine, era și destul de târziu, așa că am lăsat pentru altă zi porțiunea Colțești Rîmetea, dar voi pune harta tot aici, aceea n-a fost o călătorie cu peripeții.

   Cheile Vălișoarei sunt de vis, la fel și toată Depresiunea Trascăului. Camino nu merge pe creastă, am lăsat acel drum pentru doritorii de senzații tari, dar se poate merge, are marcaj turistic.

Harta Aiud – Colțești

https://www.wikiloc.com/walking-trails/aiud-coltesti-50444350

Colțești – Rîmetea

https://www.wikiloc.com/mountain-biking-trails/coltesti-rimetea-51032068

 

 

   Stați pe aproape, mai am povești!

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care hălăduie prin Apuseni

 

Hărți – Maps – Camino Romania – Apuseni (Poșaga de Jos – Câmpeni)

manuelasandablog

Aici voi adăuga hărțile de pe Camino prin Apuseni, pe măsură ce parcurg drumul pe jos. Sper să vă placă traseul pe care l-am ales și să vă pună ”pe drumuri”.

Distracție plăcută!

Poșaga de Jos – Sartăș

https://www.wikiloc.com/walking-trails/posaga-de-jos-sartas-49668788

Sartăș – Lupșa

https://www.wikiloc.com/walking-trails/sartas-lupsa-49867956

Lupșa – Roșia Montană

Observație: Harta este bună, dar a apărut o eroare, lungimea traseului este cam 16 km, nu 24 cum spune wikiloc.

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50163631

Roșia Montană – Abrud

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50176401

Abrud – Câmpeni

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50226837

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii în inimă

Vezi articolul original

Hărți – Maps – Camino Romania – Apuseni (Poșaga de Jos – Câmpeni)

Aici voi adăuga hărțile de pe Camino prin Apuseni, pe măsură ce parcurg drumul pe jos. Sper să vă placă traseul pe care l-am ales și să vă pună ”pe drumuri”.

Distracție plăcută!

Poșaga de Jos – Sartăș

https://www.wikiloc.com/walking-trails/posaga-de-jos-sartas-49668788

Sartăș – Lupșa

https://www.wikiloc.com/walking-trails/sartas-lupsa-49867956

Lupșa – Roșia Montană

Observație: Harta este bună, dar a apărut o eroare, lungimea traseului este cam 16 km, nu 24 cum spune wikiloc.

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50163631

Roșia Montană – Abrud

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50176401

Abrud – Câmpeni

https://www.wikiloc.com/wikiloc/spatialArtifacts.do?event=setCurrentSpatialArtifact&id=50226837

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii în inimă

Camino de Santiago – O poveste fără de sfârșit