Articol reprezentativ

Cine-a pus cârciuma-n drum…

Ei, acum că toate (sau aproape toate cârciumile s-au golit, că toată (sau aproape toată) lumea stă acasă, firește, cu excepția celor obligați să muncească în continuare și a inconștienților care tot în continuare cred că pe ei virusul ăsta, sau arma asta biologică, sau ce-o fi, îi ocolește în mod strategic, televizorul (și internetul) a rămas sursa noastră de informare și de legătură cu lumea.

E bine și așa, s-ar putea să fie mai rău, după cum scriam zilele trecute, aici.

Să fim însă încrezători în soarta noastră bună și în cei care luptă ”în linia I” pentru a ne salva de inamicul invizibil. Partea proastă însă este că trebuie să ne salveze și de unii conaționali al noștri, care cu nonșalanță își plimbă fundurile și lanțurile bune de legat câinele prin localități mai mici, punând în pericol sănătatea celorlalți cetățeni.

La început, m-am înfuriat, așa cum probabil ați făcut majoritatea dintre dumneavoastră, apoi, la o privire mai atentă asupra fenomenului, mi-am dat seama că acești oameni doar atâta pricep, nu-i duce mintea mai mult, iar în creierul lor cel mic nu încap mai mult de două idei deodată. Singura metodă care funcționează este cea drastică, cea care-i obligă să stea naibii în casă și să nu se mai plângă atât, de orice. Am impresia că nici măcar sentimentul de frică nu le este cunoscut, care se dezvoltă în creier după vârsta de un an. Să înțeleg deci că au rămas la acea putere de înțelegere? În consecință, degeaba ne supărăm pe ei, sunt doar niște adulți cu minte de copii mici.

Să sperăm (oricum, asta știm să facem cel mai bine) că până la urmă acest război va avea cât mai puține victime și că fiecare va avea ceva de învățat de aici, chiar și cei cu creiere de găină.

Dacă aveți impresia că am folosit cuvinte prea dure, aveți dreptate. Exact aceasta a fost intenția mea, poate doar o scuturătură bună îi trezește pe unii la realitate.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Dragă cititorule din China…

Cei care au un blog, știu că există posibilitatea de a vedea câte persoane îți citesc articolele și din ce țară sunt acele persoane.

E adevărat, unii ajung în mod accidental pe un site, vi s-a întâmplat și d-vs. să dați căutare după un cuvânt sau o expresie și să ajungeți în locuri care nu răspund căutării, așa că vă continuați activitatea, în altă parte.

Așa m-am gândit și eu când am văzut că cineva din China a ajuns (în mod accidental, mi-am zis eu) pe blogul meu.

Dar am văzut că a ajuns și azi și mâine, mă rog, o perioadă de timp, măcar la câteva zile, aveam un cititor (sau o cititoare) din China.

Cu siguranță este român, nu cred că vreun chinez se uita la poze pe blogul meu. Mă obișnuisem cu acel cititor (cititoare), dar, la un moment dat, a renunțat, iar eu am intrat la idei.

Mă gândeam cu groază că s-o fi îmbolnăvit, că nu are pe nimeni cu care să vorbească acolo, că i-o fi greu, că… Nu știu cum ar fi dacă eu aș fi într-o asemenea situație, departe de casă, de prieteni și de rude, păstrând legătura cu țara doar cu ajutorul internetului.

Așa că, te implor, dragă cititorule din China, dă-mi un semn că ești bine, ca să fiu liniștită!

Vă doresc multă sănătate tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă dau vești bune.

Manuela Sanda Băcăoanu (nu știu cum ar suna numele meu în chineză)

Articol reprezentativ

Taina mulțumirii

Aveam vreo 7-8 ani când am citit această carte, cu un nume minunat: ”TAINA MULȚUMIRII”. Cert este că m-a marcat foarte mult, îmi amintesc de învățăturile ei cu drag, chiar și după atâția ani. Am avut norocul să citesc probabil prima ediție în limba română, din anul 1912.

Nu-mi amintesc numele autoarei, dar știu că eroina acestei cărți este o fetiță, cu numele de Polyana. Mama ei moare când ea era foarte mică,așa că tatăl, preot, o duce la sora mamei, care era o femeie trecută de prima tinerețe, ranchiunoasă și plină de hachițe.

Lecțiile pe care Polyana i le dă mătușii ei sunt lecții pentru noi toți, este absolut incredibil cum tatăl ei o învățase să fie mulțumită oricând, indiferent de situația prin care trece.

Îi povestește mătușii cum, la Crăciunul precedent, primise un cadou de la o societate de binefacere, aștepta cu nerăbdare să vadă ce va fi în coletul ei. Când l-a deschis, decepția a fost imensă, în cutie erau o pereche de cârje pentru copii. Tatăl ei, un om foarte înțelept, i-a spus că are totuși un motiv de mulțumire, deoarece nu are nevoie de acele cârje, este un copil sănătos

Mai țin minte o întâmplare, mătușa Poly îi ducea în fiecare miercuri mâncare unei femei țintuite la pat, iar când a apărut Polyana, i-a revenit ei această misiune. Erau trei meniuri pe care bucătăreasa mătușii Poly le gătea pe rând, pentru suferindă. Boala și singurătatea făcuseră și din această femeie o ființă nesuferită, de aceea de câte ori primea un fel de mâncare, își exprima nemulțumirea, spunând că ea ar fi preferat unul dintre celelalte două.

Văzând că n-o poate mulțumi nicidecum pe femeia cârcotașă, Polyana a rugat-o pe bucătăreasă ca într-o zi să gătească din fiecare fel, câte puțin. Zis și făcut! I-a prezentat primul fel, iar când femeia s-a exprimat că mai bine era unul din celelalte două, i l-a dat și pe acela,apoi, când bolnava, surprinsă în primul moment, a zis că totuși, de cel de-al treilea fel i-ar fi mai poftă, Polyana i l-a pus, triumfătoare, dinainte.

Văzând felul în care a reacționat fetița la nemulțumirile ei, bolnava și-a dat seama cât de urâcioasă era cu toți cei care voiau s-o ajute. I-a fost rușine și i-a părut rău pentru purtarea ei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei cu care Polyana avea vreo interacțiune.

Este o poveste pentru copii și adulți, este o poveste despre felul în care ar trebui să ne trăim viața, fiind mulțumiți cu ceea ce avem și conștientizând că, de fapt, avem chiar mai mult decât merităm.

Să fim mulțumiți și mulțumitori pentru tot ce viața ne trimite, deoarece primim întotdeauna doar lecțiile de care avem nevoie.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Articol reprezentativ

Vin românii, vin acasă, vin… vin acasă, vin…!

 Acest titlu l-am obținut parafrazând cunoscutul cântec care spune: ” Vin românii, vin la Alba vin, vin la Alba vin!”

   În zilele acestea care au trecut peste noi de curând, am trecut cu toții prin toată gama de emoții și sentimente, de la spaima paroxistică vis-a vis de invizibilul virus, până la ura adâncă îndreptată asupra românilor care au fost nevoiți din nou să-și ia lumea-n cap, de astă dată pe drumul întoarcerii acasă.

   Am văzut de toate: un virus greu de ținut în frâu, decese pe bandă rulantă, teoria conspirației mai bine sau mai puțin bine argumentată, oameni responsabili care stau în casă și oameni dezinhibați și relaxați, care nu au catadixit să-și schimbe obiceiurile de dragul pandemiei.

   Nu mai dau amănunte, fiindcă știu că tuturor vă este capul plin de ultimele evenimente și întâmplări, care de care mai macabre.

    Ceea ce aș dori să remarc eu, este faptul că românii nu se dezmint, adică dacă până acum eram împărțiți în două tabere: noi (cei rămași acasă) și diaspora, acum, diaspora s-a splitat, îi avem pe cei care au rămas în țările care i-au adoptat, versus cei care s-au întors disperați acasă, nemaigăsind mijloace de trai în afara țării, din diverse motive: și-au pierdut locurile de muncă, familiile le sunt în România, mă rog nu sunt eu în măsură să-i judec și nici n-o fac.

DAR, căci aici există un mare DAR, felul în care s-au comportat un mare număr dintre cei reîntorși, mă face să-mi fie rușine că sunt concetățenii mei. Păi bine, omule, ai venit dintr-un focar de infecție, iar tu declari că vii din altă parte? De ce? Că ți-e frică de carantină? Dar când o să duci cadou de Paști familiei tale acest virus, iar în loc de sărbătoare, o  să ai înmormântare în familie, va fi bine?

   Nu mai comentez acum faptul că era mult mai bine să fie duși cu toții într-un singur loc (în hotelurile de pe litoral zicea cineva), să stea în condiții bune, dar  să fie păziți, că nu moare nimeni două săptămâni în carantină!!!

    Acum, că faptul este consumat, că avem stare de urgență și ordonanță militară, probabil că nu mai are rost să dăm vina pe nimeni, dar nu mă pot abține să nu le zic vreo două și celor care ieri erau la picnic,  se călcau pe picioare pe la biserici, sau ca să vadă icoane făcătoare de minuni sau se relaxau senini în parc, de parcă toată lumea era a lor. Atâta egoism transpare din toate aceste acțiuni, că ți se face rău!

 Am văzut în câteva zile tot ce poate fi mai josnic în om. Dacă spui ceva la adresa preoților care dau împărtășania cu aceeași linguriță tuturor enoriașilor, vine imediat un ”credincios” care te înjură de toți sfinții și  coboară cerul asupra ta, de necredincios ce ești. Mă întreb cum s-ar simți intubat, singur și fără nicio speranță… Mă întreb.

Dacă este voia lui Dumnezeu să se întâmple aceste lucruri, să nu uităm că tot El ne-a dat liberul arbitru, ne-a lăsat puterea de a judeca ce este bine și ce nu, pentru noi înșine și pentru cei din jur.

   Să aveți o noapte liniștită, fără fantome și fără gânduri suicidare!

În fond , CE VA FI, VA FI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Articol reprezentativ

Valoarea banilor

Când e ziua cuiva, cu toții îi urăm sănătate, noroc, fericire, bucurii și tot ce ne mai trece prin cap. Nimeni, niciodată nu-ți urează: ”Să ai mulți bani!”. Cu toate acestea, unii dintre semenii noștri sunt ca un magnet pentru bani, parcă bat doar din palme, iar portmoneele, cardurile, conturile li se umplu instantaneu. Nu știu cât de cinstit se întâmplă toate astea, dar nu acesta este subiectul despre care vreau să scriu azi.

Vreau să vă vorbesc despre oamenii obișnuiți, ca mine și ca tine, care muncesc pentru fiecare leu, au unul sau mai multe locuri de muncă și nu le pică nimic din cer. Fiecare dintre noi avem visuri, cu siguranță nu trăim doar pentru a plăti facturi, fiindcă ar fi prea trist. Ne dorim o vacanță într-un loc dacă nu exotic, măcar deosebit, ne dorim să vedem locuri și oameni noi, să avem experiențe diverse și nu numai legate de mâncare și băutură, fiindcă iar ar fi trist.

Uneori reușim, iar alteori, nu.  Visurile noastre cu ochii deschiși se materializează doar dacă ne dorim cu adevărat și strângem din dinți, punem bani deoparte (iarăși bani), iar când suma este completă, putem da frâu liber imaginației.

Ce ne facem însă, cu copiii noștri? Am știut să-i educăm destul de bine, încât să cunoască valoarea banilor, chiar de la vârste destul de fragede? Am destule exemple de oameni absolut obișnuiți, cărora nu le sunt portofelele doldora, dar nu rezistă plânsetelor copiilor la supermarket, sau privirii lor supărate, așa că le cumpără orice și de toate, fără noimă și fără discernământ. Apoi, ajunși acasă, își dau seama că au depășit bugetul, că va trebui (din nou) să taie de la… de acolo de unde se poate, adică de la visul care, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează, în loc să se apropie.

Îmi povestea cineva că băiatul lui din clasa I, a fost de acord să-i dea 50 de lei (câștigați la colindat), pentru ca să-i curețe ghetuțele. Nu are nici cea mai mică idee de valoarea unei bancnote de 50 de lei. Altcineva, îmi povestea că fetița lui de 10 ani, crede că banii vin de la bancă, atunci când nu mai ai, este acolo un izvor nesecat, din care curg bani.

Nu vorbim aici despre așa -zișii copii de bani gata, care zilnic au sume mari de bani în buzunar, ci de copiii noștri, absolut obișnuiți, dar cărora noi nu le facem o educație corespunzătoare în ceea ce privește valoarea banilor.  Dacă i-am obișnuit cu bani de buzunar, ar fi indicat să le cerem o mică muncă în schimb, să vadă că banii se câștigă cu trudă, nu pică din cer. A face diverse munci prin casă nu strică niciunui copil, eu cred că-l disciplinează și-l pregătește pentru viață mai mult decât orele nesfârșite petrecute pe tabletă sau pe telefon, în conversații idioate sau ascultând muzică.

Nu în ultimul rând, e bine să-i învățăm să economisească pentru ceea ce-și doresc, nu hop-trop să scoatem banul și să cumpărăm orice gogoriță le trece prin cap!

Aveam patru ani când am primit prima pușculiță, era o pară din ceramică, parcă o văd și acum, galbenă pe o parte și portocalie pe cealaltă, cu o frunză verde la codiță. Tatăl meu mi-a dat-o și mi-a spus că pot strânge bani, ca să-i fac un cadou mamei, de ziua ei. Zis și făcut, toți bănuții mărunți erau de acum ai mei, dar nu puneam monede mai mici de 25 de bani, dacă aveam de 10 sau de 15, îi schimbam cu 25. Se apropia ziua mamei, pușculița era plină, dar cum nu avea un sistem de golire, ar fi trebuit s-o sparg. N-am făcut asta, voiam s-o mai folosesc, așa că, cu multă trudă și răbdare, am golit toți bănuții pe rând, prin fanta prin care îi introdusesem. Nu-mi amintesc câți au fost, dar s-ar părea că suficienți ca să-i cumpăr mamei mele primul cadou, un tigru (pe care-l mai are și acum) și o pijama. Uite așa, la patru ani, am reușit să mă abțin de la a cumpăra bomboane și ciocolată, doar ca să fac cuiva o bucurie. Cine mai face asta în zilele noastre?

Copiii din ziua de azi trăiesc fără rost și fără vreun scop, primesc totul de-a gata, chiar înainte de a-și dori. Nu aceasta este calea prin care creștem oameni responsabili și adevărați.

Poate cele de mai sus vi se par o prostie, dar, dacă nu, reflectați!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

P.S. Tigrul din imagine este cel pe care i l-am cumpărat mamei mele, când aveam  patru ani.

 

 20190127_1342485037025137225325029.jpg

Pana de curent

Părea a fi o zi ca oricare alta, din puținele care au fost și multele care vor veni, de stat în casă.

Tocmai citisem că undeva, nu se știe unde, poate în Cluj, poate în alt oraș, persoanele care ar trebui să stea în casă între anumite ore, fac adevărate pelerinaje la un izvor, zilnic, cărând fiecare câtă apă e în stare. Când cineva i-a întrebat de ce fac acest lucru, unul dintre pelerini, cu trolerul burdușit de sticle cu apă, l-a luminat pe cel care întreba: ” Este o conspirație împotriva noastră, a oamenilor trecuți de o anumită vârstă, de fapt noi cu toții am făcut gripa asta în decembrie, dar acum ne pun să stăm în case. Apa de la robinet e otrăvită, vor să ne omoare. În curând, ni se va tăia net-ul și curentul, câte patru ore pe zi”. Inutil să spun că cei care au fost să vadă izvorul cu pricina l-au descris ca pe un adevărat loc de pelerinaj, împodobit cu icoane.

Sincer, am zâmbit la aflarea acestui ”secret”, dar n-a trecut o jumătate de oră și… s-a luat curentul.

Bineînțeles că nu cred în conspirația care vrea să-i termine pe cei trecuți de o vârstă. Dacă apa de la robinet e otrăvită, clar că ne afectează pe toți, așa că, stați liniștiți, vom muri cu toții!

Aceasta a fost o glumă macabră, pentru care-mi cer scuze. De fapt, nu e nicio glumă, e un mare adevăr. Ce vreau eu de fapt să vă spun, este că suntem niște oameni fericiți. Încă! Ne plângem că stăm în case, că facem aceleași lucruri la nesfârșit, că trebuie să ne spălăm (mă rog, de asta nu ar trebui să ne plângem, atâta timp cât avem unde și cu ce).

Să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim cum ar fi dacă nu ar mai exista curent electric. Cum vi se pare? Acum, nu mă gândesc doar la cei care au congelatoarele burdușite și frigiderele pline ochi. Mă gândesc la amărășteanul de rând, așa ca mine, care simte nevoia să comunice, să spună și altora ce-i mai trece prin minte.

Eram în clasa I când s-a introdus curentul electric la Lupșa. Ironia soartei, noi stăteam cu toții într-o cameră (cu părinții, fratele meu și bunica) la lampă, iar în camera cealaltă, se aprinsese becul. Întâmplarea a făcut ca acel întrerupător să fie deschis. Acela a fost un moment istoric pentru noi.

Dar să nu uităm că, cu ani în urmă, s-a aprins primul bec de pe Pământ. Apoi, de la acel moment, omenirea a făcut pași uriași spre civilizație, pentru ca azi, să nu-ți poți închipui viața fără ajutorul acestui fenomen pe care nimeni nu este în stare să-l înțeleagă cu adevărat. Povestea aceea cu electronii care ba se aleargă, ba își dau brânci unii altora e frumoasă, dar nu îndeajuns de completă.

Bun, priviți acum în jurul dumneavoastră și spuneți-mi ce vedeți!? Aveți vreun aparat care nu necesită curent electric? Bănuiesc că nu, așa că eu vă recomand din suflet să nu vă mai plângeți, atâta timp cât… mai avem curent electric.

Manuela Sanda Băcăoanu, absolventă a Liceului Energetic (sâc!)

P.S. După două ore, a venit curentul. Am ascultat cu mare fericire zgomotul frigiderului care se pornise pe ”Modul Avarie” cu beculețul roșu aprins, zumzăitul hotei, clipitul laptopului… da, lumea mea, revenise la normal!

Terapia Bowen la distanță 01.04.2020

Dragii mei, (sau mai corect dragele mele),

Vă invit și azi la o ședință de terapie Bowen, la ora 20. Cei care nu ați mai participat și doriți mai multe informații, vă rog să accesați acest link. Cu toate că e 1 Aprilie, nu este o păcăleală.

Cei care doriți să participați, vă rog să mă anunțați.

Azi este o zi fastă!

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master

Poveste (optimistă) pentru părinți

Dragi părinți, aceasta este o poveste pe care o veți putea spune copiilor voștri, atunci când nu vor mai fi copii.

A fost odată ca niciodată (chiar sper să nu mai fie niciodată) , că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost o iarnă nu prea grea, urmată de o primăvară capricioasă. Când credeau oamenii că pe iarnă a mâncat-o lupul, aceasta s-a întors cu frig și zăpadă peste ei, ținându-i în case și dându-le toate planurile peste cap: nu mai puteau merge la restaurante, la magazine, ba unii dintre ei nu mai mergeau nici la muncă.

   Copiilor li s-a spus că școlile și grădinițele s-au închis, așa că de-acum, copii și părinți de-a valma, stăteau cu toții acasă, era singurul loc în care iarna cea rea nu-i putea atinge.

    În primele zile, copiii s-au bucurat de neașteptata vacanță, s-au jucat pe săturate, iar părinții au încercat să le fie aproape, să reînnoade relații care se cam subțiaseră în timp, când fiecare era cu programul lui, atât de încărcat.

   Pe afară, doar două mâțe se aleargau, bucurându-se de libertate și de zăpada venită pe neașteptate.

   Copiii erau oarecum fericiți că stau acasă, dar vedeau îngrijorarea de pe chipurile părinților, iar bănuiala că e mai mult decât o iarnă rea care s-a întors la mijloc de martie a început să le încolțească în mințile tinere. Prea era ciudat că pleacă doar tata de acasă, doar din când în când și cu mască pe față. Uneori, are și mănuși de cauciuc. Oare unde merge tata? Ah, copiii s-au dumirit, jucăm capra cu trei iezi, iar în rolul caprei, îl avem pe tata, care vine încărcat cu de toate… Dar oare mama ce rol are, lupul? Copiii o privesc curioși, poate chiar un pic temători, dar văd că mama trebăluiește prin bucătărie, n-au a se teme deocamdată…

   Zăpada se topește încetișor, la blocul de vis-a vis au înflorit narcisele galbene și zambilele, însă nimeni nu le spune de ce trebuie să mai stea în casă, iarna a plecat, ducând cu ea frigul și zăpada, însă copiii stau în continuare cu fețele lipite de geamul care-i desparte de lumea de afară. E din ce în ce mai greu să-ți consumi energia în casă, copiii zburdă ca niște iezi (că tot erau din poveste), iar părinții se privesc parcă și mai îngrijorați.

    Simfonia lalelelor au urmărit-o doar la televizor, iar păsările care ciripesc fericite în copacul din fața ferestrei nu le pot răspunde multelor întrebări care li se perindă pe sub frunte…

   O văd pe doamna învățătoare doar la laptop, iar temele parcă sunt mai greu de rezolvat.

    Într-un târziu, când toate jocurile au fost jucate, când toate poveștile au fost spuse, iar mamei, nu se știe de unde, i-au apărut câteva fire albe la tâmple (dar care o fac să fie chiar mai frumoasă), tata vine bucuros de afară,  unde pleacă întotdeauna singur, cu o pungă de cireșe…

– Doamne, s-au copt cireșele, iar noi suntem tot aici… îl privește mama, istovită.

În acea clipă, o știre de la televizor îi face pe toți să ridice capetele:

” Vă anunțăm în mod oficial, că am învins în lupta cu coronavirusul. Vă mulțumim tuturor că ați stat în case și ați respectat perioada de carantină. De luni, se redeschid unele dintre unitățile economice”

    Mama și tata se privesc fără să se vadă, este vestea pe care o așteptau de atâta vreme, acum a venit, dar lor nu le vine să creadă. Viața lor s-a schimbat radical în ultima vreme, probabil nu vor mai reveni niciodată la viața dinainte, dar se au unii pe alții, sunt sănătoși, iar acesta este lucrul cel mai de preț.

    Între timp, apele au devenit mai limpezi și perfect curate, cerul e mai albastru și mai adânc, pădurile verzi acum n-au mai fost tăiate, iar mormanele de gunoaie au fost acoperite de vegetație.

   – Uite, tată, iarba din curtea bunicii e până la genunchi!

– Bunicooo! Am venit să te vedem! Unde-i bunicul?

– Bine ați venit, dragii mei, ne-a fost foarte dor de voi, dar e bine că ați stat la casa voastră!

 –   Și acum, mergem din nou la școală?

  – Nu, cred că ar fi bine să începeți cu o… vacanță!

Copiii țopăie, cântând un cântecel puțin modificat, pentru a fi în ton cu vremurile: un coronavirus, se legăna…

Mama, tata și bunicii îi privesc cu drag, au ieșit cu toții cu bine din povestea aceasta, care dacă n-ar fi adevărată, li s-ar părea tuturor desprinsă parcă dintr-o carte de ficțiune.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o… povestitoare de moment 

Goana după fericire

Vă dăruiesc un fragment dintr-o carte la care am început să scriu cu ceva timp în urmă, cu întrebarea dacă merită să continui…     

CAPITOLUL I                                               

    Goana după fericire

    Mi se pare mie, sau e deja dimineață? Mda…, o lumină lăptoasă se prelinge printre draperiile groase de catifea vișinie, pe care, dacă le tragi ca lumea, ai putea crede că e noapte deplină, chiar dacă soarele umple cerul cu razele-i vesele,  iar toată lumea e deja la muncă, sau unde l-o fi chemat viața pe fiecare în acest moment de-a dreptul solemn, al zilei. De ce solemn, uite că nu știu, așa mi se pare mie, cu ochii cârpiți de somn, sau mai mult de lipsa acestuia; am ajuns acasă la ore mici, adică aproape de 4 dimineața.  Ceasul arată că sunt deja o leneșă, limbile lui maiestuoase se află la distanțe egale de ora 12, exact acolo unde-mi zicea instructorul auto (cu destui ani în urmă) să-mi țin mâinile pe volan, adică la 10,10.

    Mai respir de câteva ori prelung, inspirație pe 6 timpi și expirație pe 8, apoi, nimic nu mă mai poate reține în pat, ba chiar sar ca arsă, când îmi dau seama că astăzi am mai multe puncte pe agenda de lucru decât într-o zi obișnuită. Baia e la fel că întotdeauna, doar coșul de rufe geme sub povara ce o poartă de câteva zile, de când nu am mai aruncat nimic în mașina de spălat. Pun repede rufele cele mai urgente la spălat, până deseară se vor și usca, cu siguranță, dar, ca măsură de prevedere, las o bulină portocalie pe ușa băii, semn că Maria, colega mea de apartament să arunce o privire la mașina de spălat și să facă cele necesare…

    Oglinda îmi arată un chip palid, ofilit și obosit, cearcăne mari se întind ca niște insule sub ochii de un verde spălăcit, (ca de broască, așa-mi zicea tata, când eram mică.) El credea că mă alintă, dar nici nu-mi mai aduc aminte de câte ori am plâns privindu-mă în oglindă și încercând, fără succes, să găsesc ceva frumos la fața mea, cu ochi de broscuță și cu o gură ”cât o șură”, asta-mi spunea mama… Nici nu mă mir că acum merg la psiholog, cu asemenea părinți. Oare ce-o fi fost în capul lor?

    Un pic de ruj pe buze și rimel pe gene, câteva pișcături pe obraji, în loc de fard și fond de ten, o cămașă albastră, lălâie, peste blugii cu găuri în genunchi și o eșarfă liliachie, asortată cu cerceii luați de la târgul de artizanat, mă fac să par mai tânără cu câțiva ani decât scrie în cartea mea de identitate. Da, aș putea pleca acum, beau o cafea pe drum, apoi ajung la job-ul meu de toate zilele și pe care-l detest (era să zic din suflet, dar cred că sufletul nu detestă nimic, așa că…) punct. Ba nu, punct și virgulă, îl detest tot atât de mult, cât mă detestă și el pe mine. Iar nu-i bine, am folosit un cuvânt de prea multe ori, eu, cea obsedată de vorbire și scriere corectă, măcar că nimeni nu-mi cere niciodată părerea, cu toate că, ironia sorții, lucrez tocmai în domeniu, adică la o firmă de publicitate. Păi da, la o firmă de publicitate, dar ca inginer IT, nu produc eu reclamele astea tâmpite, pe care le văd sau aud zilnic, de fiecare dată stând cu urechile ciulite, poate, poate s-o fi schimbat ceva, iar exprimarea actorilor (de cele mai multe ori de duzină) va fi una corectă. Speranțe deșarte, nici gând să se schimbe ceva, poate atunci când o zbura porcul… sau când o face răchita micșunele, sau…

”Atenție, se-nchid ușile!” vocea care de obicei mă trezește zilnic e din nou la datorie, ne avertizează că e o nouă zi, că pentru unii ușile se închid, iar pentru alții, se deschid…

    Zilele trecute, o nebună a aruncat o tânără sub metrou. Așa, pur și simplu, i s-a năzărit  că fata i-a făcut nu-știu- ce, sau că s-a culcat cu bărbatul ei, așa că zvîrrr, i-a dat un brânci, fata  s-a dezechilibrat exact în fața trenului ce venea cu viteză și… gata! O viață făcută zob într-o secundă, o viață ce, (vuia media) fusese una grea, până cu nu prea mult timp în urmă, când, în sfârșit, ieșise biata fată la un făgaș, era studentă, sau terminase facultatea, mă rog, avea o pâine în mână, cum s-ar zice. Poate apucase și ea la câțiva stropi de fericire, fericirea aceea după care alergăm cu toții, dar care, ca și reflectarea unei oglinzi pe perete într-o zi luminoasă, te face să alergi hăbăuc după ea, fără s-o poți prinde vreodată…

     Cred că fericirea e lucrul cel mai dorit de toți, că doar asta ne urăm cu diverse prilejuri, fie aniversări, începuturi de an sau onomastici: ”Sănătate și fericire!”, ”Mult noroc și fericire!” etc., etc., etc. Însă ea, fericirea, e o parșivă ce-ți trece cu o viteză supersonică prin fața ochilor uimiți, o zărești abia, dar când să întinzi mâna să-ți iei și tu o bucată, o bucățică, o fărâmiță de fericire, ia-o de unde nu-i, a plecat de parcă nici n-ar fi fost, n-a mai rămas nici măcar umbra ei, lipită pe undeva, printre vechile haine din șifonier, pe care nu le mai porți de multă vreme, dar nici să le donezi nu te înduri, dacă într-o bună zi o să ți se facă dor de vreuna dintre ele, vei vrea s-o porți, dar, după căutări deșarte, îți amintești că ai pus-o în container, ca să se bucure de ea o altă fată, pentru care e nouă nouță, încă nu are nicio poveste, cum are, de pildă, bluza mea cea galbenă, cu care eram îmbrăcată când Tudor mi-a spus că ar fi bine să ne mai întâlnim și cu alte persoane…

  • Rahat!

   Nu, nu sunt nebună (încă), tocmai am călcat într-un rahat de câine, la coborârea (de fapt urcarea) de la metrou. Mă curăț cum pot prin iarba de afară, dar simt că mirosul îl duc cu mine, mă va însoți toată ziua, sau măcar până când voi reuși să-mi spăl pantofii. De aruncat, nu-i pot arunca, abia dacă-i port a treia oară. Nenorocit ghinion, tocmai azi, când mă întâlnesc cu o fostă colegă din liceu, iar după masă mergem la un foarte interesant workshop. Cred că Bucureștiul, sau o mare parte a lui, nu va reuși încă multă vreme de acum înainte să facă parte din lumea civilizată, în  care stăpânii strâng excrementele patrupedelor lor în punguțe de plastic și le pun în locuri special amenajate. Da, o fi fost un câine comunitar cel ce mi-a lăsat cadoul, n-am de unde să știu, cert este că acum, peste parfumul meu de iasomie, s-a instalat un iz care-i face pe trecători să întoarcă, contrariați, capul după mine, iată că reușesc să atrag și eu privirile, chiar dacă nu într-un mod inteligent sau seducător.

    Asta-mi amintește de povestea unui cuplu trecut de prima tinerețe, în care bărbatul, cocoșel încă, îi spune  soției că e cam trecută, nimeni nu se mai uită la ea, el de ce ar mai face-o? Probabil chestia aceea cu ”…până când moartea ne va despărți” îi era necunoscută omului, sau era într-o criză a vârstei mijlocii, aceea care parcă le ordonă bărbaților să-și demonstreze lor înșile că mai sunt ”pe felie”, că prezintă încă interes pentru sexul opus (sau slab, sau frumos, sau, …). Bineînțeles că niciunei fete de douăzeci de ani nu i se aprind călcâiele după un bărbat care-i poate fi tată, sau chiar bunic, iar dacă acest lucru se întâmplă totuși, nu ține mai mult decât fluturarea din aripi a fluturelui. Dar să revin la poveste, femeia i-a propus să-i demonstreze soțului ei că poate fi încă atrăgătoare pentru cei din jur, așa că, nu are decât să o urmeze la câțiva metri în spate și să vadă reacțiile trecătorilor, atunci când ajung în preajma ei. Zis și făcut, femeia își alege un bulevard aglomerat la ora după-amiezii și pleacă la plimbare, îmbrăcată la patru ace, cu tocuri înalte și fardată exact atât cât trebuie, pentru a nu arăta provocator. Spre mirarea soțului, majoritatea bărbaților care trec pe lângă ea îi zâmbesc, sau chiar întorc capul în urma femeii ce merge mândră, fără grabă, ca într-o plimbare de plăcere, printre magazinele de firmă ce-ți fac cu ochiul, din spatele vitrinelor tixite de marfă.

    Uimit de succesul soției, acesta grăbește pasul, pentru a-și cere scuze și a o invita la restaurant. În momentul în care a privit-o cu ochii unui bărbat străin, și-a dat seama că are o soție încă atrăgătoare și dezirabilă, care, cu iuțeala fulgerului își  schimbă mimica în momentul în care mai mult îl simte decât îl vede lângă ea, pentru a nu-i descoperi micul truc, adică mica strâmbătură urmată de un zâmbet larg, pe care le oferea fiecărui trecător de gen masculin.

   Cu zâmbetul întins ca magiunul pe pâinea caldă a copilăriei pe toată fața ei de femeie ce se luptă cu viața de când se știe și de fiecare dată când crede că va ieși învingătoare, ea, (viața) îi trage din nou un ghiont, Isabela grăbește pasul, aproape alergând ca să prindă semaforul pe verde, are oroare de constrângeri, chiar și așteptarea după lumina verde a semaforului i se pare una.

   La amintirea lui Tudor și a propunerii lui, chipul i se întunecă subit, devenind ca cerul vestitor de furtună într-o zi frumoasă de vară, în care nu ai avea niciun motiv să fii supărat, atâta doar că nimic nu mai merge așa cum era de așteptat. Cu aceste gânduri, pășește afară din liftul ce o lasă la etajul  al cincilea al clădirii în care-și petrece cea mai mare parte din timp. 

  • De ce ești atât de tristă? Iar ți s-au înecat corăbiile? Ruxandra, secretara de platou, vine spre ea cu o mină veselă, tocmai a mai aflat o mică bârfă, pe care abia așteaptă s-o împărtășească și altcuiva. Cum Isabela e o bună ascultătoare, va fi prima care va afla ultimele noutăți, glumițe spuse fără răutate, dar cu mult umor de fata ce se visează regizoare, într-o bună zi. Dar tu chiar ești supărată, iar ai probleme cu Tudor?
  • O să fac eu față cumva și la asta, n-o fi Tudor ultimul bărbat de pe pământ, ce dacă am 36 de ani, iar mama se uită de fiecare dată cu speranță la mine când trec pe la ea, poate-poate-i dau vestea măreață, aceea pe care o așteaptă de vreo 15 ani, și anume că iată, mi-am găsit alesul, fac marele pas, etc. etc., dar eu, nimic…

 Mai departe, conversația Isabelei se continuă doar în gând, Ruxandra și-a dat seama că nu e cea mai bună ascultătoare, așa că a pornit s-o vâneze pe fata de la garderobă, care tocmai duce un costum unuia dintre actorii ce așteaptă la cabine.

 Sau tata… Știu că-n adâncul sufletului e un om bun, atâta doar că nu poate sau nu știe s-o arate, în afară de critici nu aud nimic de la el, e supărat pe toată lumea, iar pe mama, a terorizat-o toată viața cu gelozia lui îngrozitoare. Când eram copil, nici nu mi-am dat seama de asta, știam că e violent când bea, dar mama reușea să ascundă cât putea de bine purtarea lui  față de mine, aveam impresia că, în general, suntem o familie cât de cât normală, se pare însă că m-am înșelat amarnic își încheie ea gândul, intrând în micul birou în care-și duce veacul.

    Și totuși, de multă vreme, simte că între ea și părinți există mai mult decât o legătură de sânge, vede că nimeni dintre colegii ei nu e atât de legat de părinți, cu toată frica pe care i-o inspiră tatăl și încăpățânarea cu care mama a rezistat unei vieți îngrozitoare, cu mii de umilințe și de agresiuni fizice din partea bărbatului care, după ce o bătea, îi declara dragoste eternă, uitând cu desăvârșire comportamentul lui de acum o jumătate de oră. Relația lor e ca un fel de triunghi ale cărui laturi nu sunt niciodată egale, ceva îi spune că faptul că se întoarce mereu și mereu în casa părintească mai des decât oricare dintre colegii ei plecați din orașul natal , e ca un fel de blestem, parcă e mereu atrasă de drama părinților, fiind totodată actor și spectator, însă un spectator ce întotdeauna are batista pregătită pentru a primi lacrimile ce nu întârzie să izvorască, la fiecare nouă vizită. Mă întreb dacă voi primi răspunsurile pe care le aștept, sunt foarte încântată că voi merge la acel workshop după masă, se mai gândește ea, înainte de a-și începe munca.

FRICA și fațetele ei

   Acum, e bine să fii câine. Poți umbla nestingherit oriunde ai chef, fără restricții și fără botniță. A venit vremea ca omul să poarte botniță, iar câinele să fie liber.

   Omul poartă nu numai botniță, dar și o mare teamă în suflet. Dar curajul nu este lipsa fricii, ci puterea de a o privi în față.

   Cum în ultimele zile oamenii-și petrec timpul navigând pe rețele de socializare, am văzut mai multe fațete ale manifestării ei, la unii pe față, spunând MI-E FRICĂ!, la alții mai voalat, prin postări care ar da de înțeles că trebuie să fim optimiști, că trece și asta.

    Cel mai tare m-a surprins însă o postare care s-ar părea că e un fel de declarație pe proprie răspundere,  în care omul afirmă că este profund credincios și că respectă toate canoanele și tot ce scrie în Biblie. Băi, să fie! N-am idee cine a pus ”formularul” pe internet, dar a face așa ceva, mi se pare cea mai mare dovadă de necredință și de frică neîntemeiată. Întotdeauna mi s-a părut că ceea ce este între om și divinitate este foarte profund și intim, nu trebuie să te bați cu cărămida în piept, să faci o sută de cruci și să  faci paradă.  Dacă n-ar fi de plâns, zău că mi-ar veni să râd.

    Cum poate crede cineva că dând o declarație pe Facebook, Dumnezeu va fi mai milostiv cu el, poate nu se îmbolnăvește, poate nu mai moare în veci?

   Dacă scrii pe proprie răspundere că ”eu, cutărescu, cred în Iisus ș.a.m.d.”, automat vei trece în rândul celor ocrotiți? Măi, să fie! Și dacă unii, mai sfinți decât tine, nu apucă să semneze declarația, vor da de dracu?

   De fapt, ceea ce voiam să scot în evidență este modul în care oamenii își manifestă frica, unii cu decență, recunoscând-o, iar alții cu declarații care, în mintea lor îi vor feri de nu se știe ce.

   Dacă simți că frica te cuprinde, bea un pahar cu apă, întinde-te în pat, sau așază-te pe scaun, închide ochii și încearcă să vizualizezi unde s-a instalat aceasta în corpul tău. Poate fi la stomac, la inimă, sau la cap. O vei simți probabil ca un ghem de sârmă ghimpată, sau ca o apăsare. Expiră tot aerul din plămâni, o dată cu el vizualizând cum iese și frica din corp, apoi după 5 secunde în care ai stat cu plămânii goliți, inspiră profund, vizualizând o imagine fericită, o amintire plăcută, locuri frumoase, pe copiii și nepoții tăi, orice-ți aduce bucurie. Repetă exercițiul timp de câteva minute,  vei observa că întreaga frică s-a topit, a dispărut în neant și te simți mult mai bine.

Să aveți zile frumoase!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din România

IOI, SCAD SALARIILE ÎN FOTBAL!

   O să spuneți că am ceva cu fotbalul. Nu, n-am nimic cu sportul în sine, face bine la sănătate  și la psihic, ceea ce ”am” este cu industria fotbalului, care s-ar părea că se duce de râpă. Toți patronii de echipe de fotbal anunță micșorarea salariilor fotbaliștilor, lucru care, pe noi, cetățenii de rând, ne afectează cam la 100 de metri (în față sau în spate, depinde cum privim problema)

    Poate acum, în ERA ce ni se deschide în față, vom fi mai conștienți de adevăratele valori, iar unul care dă cu piciorul în minge nu va fi plătit de o mie de ori mai bine decât altul, care merge zilnic la micul lui job, aduce câtă plus-valoare poate și trăiește o viață modestă, alături de familia lui. Poate vom fi scutiți de reality show-uri ale diverșilor îmbogățiți, care cred că viața lor e mai importantă decât a tuturor celorlalți.

   Poate medicii, profesorii, dar și strungarii și agricultorii vor fi prețuiți așa cum se cuvine, deoarece fiecare este un  pion în societatea pe cale să se nască, având rolul lui, bine stabilit. Avem nevoie de fiecare dintre ei, iar… fără fotbal, nu moare nimeni.

      Poate ne va trezi  realitatea dureroasă în care am adus întreaga planetă, suntem singura specie care mănâncă fără să-i fie foame și distruge de dragul distrugerii și a banilor. În fond, ce poți face cu banii, dacă aerul este viciat, mâncarea este toxică, iar virusul e de neoprit?

Trump tocmai a aprobat o sumă imensă, de 3 trilioane de dolari, pentru lupta cu noul virus. Dar trebuie să ai cui să dai acești bani, unor companii care să producă cele necesare stăvilirii pandemiei, ca să fie eficienți. Dacă nu, poți avea toate averile lumii, că ești egal cu omul ce-și duce veacul pe stradă, de azi pe mâine.

    Vă rog din suflet, trăiți frumos! Nu se știe dacă ne mai întoarcem de pe marginea prăpastiei, dar măcar acum să ne unim cu toții forțele și să nu mai dăm vina pe nimeni, în afară de noi înșine. Dacă suntem martorii a tot ceea ce se întâmplă, cu siguranță avem și fiecare dintre noi o vină. Numai recunoscând acest lucru, putem trece mai departe și ieși din criza mondială în care suntem cu toții angrenați. Doar în momentul în care vom înțelege că toți oamenii sunt interconectați unii cu alții la fel ca celulele unui organism, iar atunci când uneia îi este rău, nici celorlalte nu le va merge bine, abia atunci vom începe să scoatem capul la suprafață din mlaștina în care ne scufundăm cu toții.

CURAJ, VA FI ȘI MÂINE O ZI!


Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi