CE-A MAI RĂMAS DIN NOI?

   Timpul acesta pe care fiecare dintre noi îl folosește cum poate mai bine în aceste zile, de fapt încercăm cu toții să-l umplem cu lucruri folositoare, după ce numai cu două săptămâni în urmă alergam ca bezmeticii de ici-colea, pentru a face tot ceea ce TREBUIA. Acum, nu mai trebuie nimic. Tot ce e necesar să facem, se reduce la a sta acasă și a încerca să-i incomodăm cât mai puțin pe ceilalți, în cazul în care nu-i putem ajuta.

   Acum, goana după cumpărături, idolatrizarea unor NIMENI îmbrăcați în haine cu eticheta la vedere, deh, să vadă tot prostul că a dat mii de euro pe ele, dar altfel nulități perfecte, meciurile de fotbal difuzate la orice oră și vizionate mai ceva decât aselenizarea din 1967, au dispărut undeva, într-un trecut care s-ar putea să nu mai reînvie.

    Am fost întotdeauna șocată de felul în care-și cheltuiau oamenii banii, sau de felul idiot în care se iroseau. Am spus de o mie de ori că investiția în fotbal și nu în medicină ne va face să plângem într-o zi, dar, sincer, speram ca eu să-mi fi încheiat drumul pe Pământ în acea clipă. N-am înțeles niciodată de ce o întreagă planetă poate urmări cu sufletul la gură cum o minge intră sau nu într-o poartă. Nu înțeleg nici acum. De fapt, altceva nu înțeleg, de ce un fotbalist câștigă sute de mii de euro, iar un medic… Soțul meu îmi spunea că în fotbal se investesc mulți bani. Păi asta nu înțeleg eu:                DE CE?

Adevărul a ieșit acum la lumină, iar non-valoarea este pe cale să-și ia tălpășița din viețile noastre. Trebuie doar să o mai ajutăm un pic, să-i dăm un brânci și s-o scoatem definitiv din peisaj. E bine să ia cu ea toate așa-zisele vedete care, dacă nu sunt parțial dezbrăcate, n-ai ce admira la ele, creierul lor fiind observabil doar la microscop.

   Ar fi bine ca de acum, când am constatat cu stupoare că suntem cu toții egali, nu contează ce mașină conducem, sau în ce casă locuim, să avem respect pentru toți cei care muncesc din greu pentru a ne scoate de situația îngrozitoare în care ne aflăm și să-i sprijinim nu doar acum, ci câte zile om avea.

Să ne uităm cu drag la omul care dă cu sapa în grădinița de lângă casă, nu a avut niciodată haine de firmă, dar viața lui e cu siguranță mai adevărată decât a noastră.

Știu că multă lume are acum rate la bănci, locuri de muncă ce s-au desființat, copii de crescut, dar sunt convinsă că vom ajunge cu toții la mal, întotdeauna după o criză majoră omenirea a reușit să treacă mai departe. Cu mai puține pretenții și fițe, vom avea o viață mai adevărată, iar bogăția sufletească nu ne-o poate fura nimeni, o ducem de-a pururi cu noi.

SĂ FIM CU TOȚII SĂNĂTOȘI!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care speră să aibă din nou Apusenii pe tălpi…

Ciprian

Știu că e greu să stai în casă, să vezi/auzi doar vești cutremurătoare, așa că ai cadou de la mine încă un fragment din cartea mea, Love story pe Camino de Santiago.

Capitolul al VI-lea

    ”Dragă Dafina,

Ai plecat doar de câteva zile, dar şuetele noastre şi serile petrecute împreună îmi lipsesc foarte mult. Am fost să-l văd pe Petrică, motanul tău înfiorător de gras, să ştii că, atunci când te întorci, va trebui să-l duci la psiholog, cred că a intrat în depresie. E atât de trist, că-ţi vine să-i plângi de milă. Cred că-l voi lua la mine, e foarte singur toată ziua, vecina ta, tanti Ileana, nu face altceva decât să-i dea de mâncare, iar el era obişnuit cu mângâieri, conversaţie şi tot tacâmul. Nu-ţi face griji, îl readuc eu pe linia de plutire.

    De fapt, despre altceva voiam să-ţi vorbesc, probabil ţi se va părea deplasat, dar am primit o vizită foarte specială şi anume, a lui Ciprian… Ştiu că nu vă vorbiţi, că între voi totul s-a terminat, dar atunci, de ce a venit să mă întrebe de tine? Părea trist şi îngândurat, dar n-am avut curajul să-i pun vreo întrebare. Au trecut vremurile acelea când eram prieteni la cataramă, râdeam şi ne prosteam tot timpul…

    Să mă ierţi, am pus una dintre pozele pe care mi le-ai trimis pe facebook, aşa a aflat că eşti plecată într-o călătorie plină de aventuri.

    Nu i-am dat prea multe detalii, dar dacă mai vine, ce să-i spun? Oricum, e tatăl copiilor tăi, n-o să poţi să-l eviţi toată viaţa, va fi acolo măcar la evenimente, trebuie să te obişnuieşti cu asta.  Ştiu că el a fost cel care a plecat, că ai suferit ca un câine, bla, bla… (Oare de ce se spune că suferi ca un câine? Sunt convinsă că suferinţa umană e mult mai profundă…)

    Mă rog, aştept un semn şi un sfat de la tine. Pupici, S.”

”Dragă Sorana,

Foarte interesant, când am primit emailul tău, tocmai mă gândeam la fostul meu soţ. Telepatia funcţionează foarte bine între noi două, s-ar părea. Nu e niciun secret locul în care mă aflu, aşa că poţi să-i spui, dacă te mai întreabă. Mai ciudat este faptul că după doi ani, acum, când am plecat şi eu de acasă, s-a trezit să-i pese de mine… sau mă rog, probabil mai mult de ceea ce fac.

    Crezi că au apărut probleme în Paradis? Cam devreme… Dar, nu e treaba mea, să le fie de bine şi să fie fericiţi!

    Cât despre Petrică, de la început m-am gândit că ar fi mai bine să-l iei la tine, dar mi s-a părut că-ţi cer prea mult. Ia-l, te implor, nu vreau să umblu cu el pe la doctori, când mă întorc acasă!

    Într-o altă ordine de idei… a apărut un japonez, care… vrea să se însoare. Nu-mi dau seama, dar cred că-mi face curte. E destul de plăcut să ai parte de atenţia cuiva, după atâta timp de … abstinenţă, ca să zic aşa.

Te ţin la curent!

Prietena ta, pentru totdeauna…şi un pic în plus”

                                       Dafina

    ”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Sper că ați reușit să vă desprindeți un pic de cotidian.

Manuela Sanda Băcăoanu, o scriitoare în devenire

Terapia Bowen la distanță – 26.03.2020

Dragii mei, s-ar părea că experimentul de aseară a fost un succes, am avut multe comentarii pozitive din partea celor care au participat.

Deoarece au fost persoane care ar fi vrut să participe, dar au crezut că e un fel de transmisie online și trebuie să se logheze undeva, mai repet încă o dată instrucțiunile: Terapia Bowen nu are nevoie de internet pentru a funcționa, călătorește prin unde cerebrale, dinspre mine spre voi.

NU ESTE NECESAR SĂ STAȚI CONCENTRAȚI!

Dimpotrivă, dați voie corpului să se relaxeze, este cadoul cel mai frumos pe care i-l puteți face.

Repet instrucțiunile:

La ora 20 (chiar cu câteva minute înainte) vă întindeți comod pe burtă în patul personal, în liniște totală, fără TV, telefon sau alte obiecte dătătoare de stres împrejur. Pur și simplu, stați.

Cam după 25 de minute, vă rog să vă întoarceți pe spate și să fiți receptivi la ceea ce Universul vă trimite prin intermediul meu. Nu e greu. Dacă adormiți, nu e niciun bai. Funcționează și așa.

Ședința se termină la ora 21. Mai puteți sta în pat, dacă simțiți nevoia. Relaxare plăcută!

Cei care ați participat ieri, să nu mai participați și azi, chiar dacă nu ați simțit ceva special întâmplându-se în corpul vostru. Terapia Bowen lucrează cel puțin 5 zile, timp în care corpul ia singur decizii despre ceea ce trebuie să repare mai curând.

  Ar fi bine să mă anunțați cei care participați, pentru ca să vă vizualizez pe toți.

Vă mulțumesc că faceți ceva pentru voi înșivă, e primul pas spre însănătoșirea planetei.

Ne ”vedem” la ora 20.

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master

 

CUM POATE FI POSIBIL ACEST LUCRU? sau ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!!!

Acum câteva minute, am scris un articol cu titlul: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ, l-am publicat, dar parcă l-a mâncat gaia. Nu-l mai găsesc nicăieri.

Încerc să-l rescriu, dar voi face și o copie pe laptop, just in case.

   Plec de la ideea că de ceea ce se întâmplă acum pe plan mondial, sunt responsabili toți șefii de state și guverne care nu au luat în serios pericolul. Cel mai tare am pică pe chinezi, care au ținut secret dezastrul din țara lor vreo două luni, timp în care virusul s-a răspândit pe tot Pământul. Cum putea partidul comunist să recunoască așa o mare nerealizare? Pentru cei ce plâng încă după comunism, ar trebui să fie o reamintire a vremurilor în care trebuia să asculți la Europa Liberă informații adevărate din lume și din țara ta.

   După Anul Nou Chinezesc, când China nu mai putea să ascundă veștile proaste, Italia, țara cu care are multe contacte economice, s-a gândit să-i dea o ”mână de ajutor”, să nu se simtă miile de chhinezi întorși din zonele infectate cu coronavirus discriminați, așa că a apărut inițiativa: IMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ.

Zis și făcut, cu mic, cu mare, italienii îmbrățișau chinezi, că doar nu contează rasa, dar s-ar părea că ideea n-a fost prea bună…. HMM! Chiar nu contează rasa, virusul i-a îmbrățișat și el pe italienii creduli, într-un final nu numai pe ei, iar acum, știm cu toții ce se întâmplă acolo.

Guvernul Austriei știa de pericolul ce planează asupra Europei, dar n-a închis o stațiune de schi al cărui nume îmi scapă, dar de unde mii de oameni au plecat infectați, totul din rațiuni economice. S-ar părea că rațiunile economice ar trebui să se bazeze , în primul rând, pe rațiuni sanitare… dar nu a fost cazul lor.

    Aș mai putea continua, cu meciuri de fotbal urmărite de zeci de mii de oameni și ”udate” cu multe beri, date din mână în mână. Și așa, virusache a ajuns în Spania…

Cred că este pentru prima dată în istorie când România nu mai ia ca model țările vestice, când nu mai vrem să fim ca ei. Să fim ca noi, în sărăcia noastră, dar sănătoși (la minte și la trup) și fericiți.

Poate banii nu sunt, totuși, etalonul după care un om este fericit sau nu.

Să auzim de bine…!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață ce avea Apusenii pe tălpi…

VOM FI CU TOȚII MAI SĂRACI!

    Voiam să scriu despre frică. Despre frica ce ne devorează intestinele, ne face să avem toate simptomele date de coronavirus și să stăm nemijlocit în casă, dar îmi dau seama că azi nu pot face acest lucru.

   Voi încerca să înșir câteva vorbe despre o mică fereastră din imaginația mea spre viitorul atât de incert, dar pe care cu toții ne dorim să-l apucăm.

     Știu că s-a scris mult, pe toate temele posibile, dar am și eu o părere de transmis lumii care vrea s-o asculte. În primul rând, v-aș ruga pe toți să nu mai distribuiți atâtea vești proaste, au grijă televiziunile s-o facă. Dacă vrem să ne facem bine, numai cu optimism vom putea. Nu vorbesc despre un optimism prostesc, de genul TOTUL VA FI BINE! când vezi că în jurul tău se moare pe capete. (Nu mă refer strict la România, acum).

Dar, în lumea de după covid 19 (nu-l mai scriu cu majuscule, ca să nu-i mai atribui o atât de mare putere), cu toții vom fi altfel. Nu vom mai avea atâția bani, dar vom fi mai fericiți. Vom putea să admirăm apusul de pe prispa casei (sau din balcon), minunându-ne de multitudinea nuanțelor pe care Dumnezeu le-a pus special pentru noi în efemerul tablou mereu în schimbare. Vom fi mai săraci din punct de vedere material, dar vom fi mai receptivi la nevoile celui de lângă noi, vom da bună ziua unor necunoscuți, doar pentru a ne auzi vocile care răsună din nou pe stradă, în aer liber, nu în spatele ușilor în care am fost nevoiți să ne baricadăm.

    Vom fi mai săraci, dar vom putea urca pe vârful muntelui, ne vom putea bucura de zborul maiestuos al vulturului și de înțelepciunea stâncii.

    Dacă, în urmă cu o lună, cineva v-ar fi cerut jumătate din avere pentru ca totul să fie bine în lume, pentru ca sute de mii de oameni să nu treacă prin infernul bolii, ce ați fi răspuns? (Probabil ceea ce aș fi răspuns și eu, nu vă faceți probleme.) Ei, acum vom rămâne cu toții fără bani o vreme, (nu-i pun la socoteală pe speculanți, cu ei e o altă poveste), dar ne vom restrânge cheltuielile, nu vom mai merge zilnic la supermarket, nu vom umple frigiderele în mod compulsiv cu tot felul de mărfuri al căror ambalaj ne-a atras atenția, ca pe urmă să le aruncăm pe majoritatea la gunoi.

Vom învăța că nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce se postează pe net sau se dă la TV este adevărat, sau ne este de folos.

   Vom învăța că familia este cel mai important lucru, că șeful nu-ți aduce un pahar de apă atunci când ești bolnav, că muncim pentru a trăi frumos, nu pentru a aduna averi mai multe decât vecinul, care, uite, l-a luat coronavirusul și… dus a fost.

   Se tot spune că viața se trăiește în prezent, dar zău că-mi place să mă ”uit” puțin în viitor, prezentul e prea înfricoșător.

    Să trăim fiecare zi frumos, fără gânduri negre și fără să dăm vina unii pe ceilalți. Să trimitem un gând bun celor care acum sunt în tranșee pentru noi, pentru ca noi să putem sta cuminți și sănătoși acasă, iar acest coșmar să se termine cât mai curând.

STAȚI ACASĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu

   

Dragă cititorule din China…

Cei care au un blog, știu că există posibilitatea de a vedea câte persoane îți citesc articolele și din ce țară sunt acele persoane.

E adevărat, unii ajung în mod accidental pe un site, vi s-a întâmplat și d-vs. să dați căutare după un cuvânt sau o expresie și să ajungeți în locuri care nu răspund căutării, așa că vă continuați activitatea, în altă parte.

Așa m-am gândit și eu când am văzut că cineva din China a ajuns (în mod accidental, mi-am zis eu) pe blogul meu.

Dar am văzut că a ajuns și azi și mâine, mă rog, o perioadă de timp, măcar la câteva zile, aveam un cititor (sau o cititoare) din China.

Cu siguranță este român, nu cred că vreun chinez se uita la poze pe blogul meu. Mă obișnuisem cu acel cititor (cititoare), dar, la un moment dat, a renunțat, iar eu am intrat la idei.

Mă gândeam cu groază că s-o fi îmbolnăvit, că nu are pe nimeni cu care să vorbească acolo, că i-o fi greu, că… Nu știu cum ar fi dacă eu aș fi într-o asemenea situație, departe de casă, de prieteni și de rude, păstrând legătura cu țara doar cu ajutorul internetului.

Așa că, te implor, dragă cititorule din China, dă-mi un semn că ești bine, ca să fiu liniștită!

Vă doresc multă sănătate tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper să vă dau vești bune.

Manuela Sanda Băcăoanu (nu știu cum ar suna numele meu în chineză)