VOTEZ, DECI EXIST!

Mă întreba ieri un coleg: „Noi, când spunem că ne iubim ţara, ce iubim, de fapt? Pământul?” Întrebarea m-a surprins un pic, dar în acel moment, mi-am dat seama instantaneu că pământul ţării este cel pe care-l iubim şi pe care vrem să-l păstrăm intact, cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui.

Acum, când vuieşte internetul de clipuri proVOT, aş vrea să spun şi eu doar câteva cuvinte. În dorinţa de a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago am făcut şi în această duminică o excursie, de astă dată invers, de la Albac la Vadul Moţilor, peste munţi.

Am descoperit din nou locuri extrem de frumoase, am făcut o călătorie prin fascinanta Românie, aceea pe care cu toţii ar trebui s-o iubim şi de care tuturor ar trebui să ne pese. Dacă eu, care m-am născut în aceste locuri binecuvântate, exclamam la fiecare câteva minute: „Doamne, cât e de frumos!”, atunci cum vor reacţiona străinii, care neam de neamul lor n-au văzut atâta prospeţime, sălbăticie şi viaţă palpitând pe fiecare centimetru pătrat?

Îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este:

MERGEŢI LA VOT!

E nevoie de fiecare vot, pentru a mai păstra măcar ce se poate din această ţară, furată şi oropsită de sute de ani. Dacă 30 de ani am tot votat, dar au ieşit tot cei pe care n-am pus ştampila, să nu disperăm, să nu ne blazăm şi să spunem că votul nostru nu contează! Ba contează, fiecare vot contează, aşa cum contează şi fiecare fir de iarbă, fiecare furnică ce trece pe cărare spre un ţel doar de ea ştiut, fiecare pasăre ce-ţi încântă auzul cu trilul ei vesel.

MERGEŢI LA VOT, pentru ca aceste bogăţii să nu dispară!

Dacă nu veţi merge la vot, nu veţi mai avea dreptul să vă plângeţi de nenorocirea spre care se îndreaptă România, condusă de către oameni fără scrupule, al căror singur scop este îmbogăţirea lor rapidă şi anularea pedepselor meritate.

Priviţi mai jos, ca să vedeţi cât este de frumoasă România. Iar dacă nu vă este prea greu, ieşiţi din casă şi priviţi pe viu cât este de minunată ţara noastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

 

Spre Băile Felix, la pas, cu rucsacul în spate

Deoarece Camino prin Apuseni trebuie să iasă pe undeva din ţară, iar asta se va întâmpla la Oradea, sâmbătă, 4 mai, anul de graţie 2019, am „gustat” un pic din partea lui de final, pentru a vedea cu ce impresie vor pleca pelerinii din România.

Am luat trenul până la Oradea, apoi autobuzul până dincolo de Copăceni, unde ştiam că există un drum mai puţin circulat şi în speranţa că vom găsi variante lăturalnice, care să ne mai scape de mersul pe şosea.

Vremea era perfectă, o minunată zi de Camino pentru noi, primii pelerini pe acest drum, de fapt, prima încercare de a găsi varianta optimă a lui.

Am pornit dintr-o intersecţie, unde se află un motel fără nume, dar care, mi-a spus o angajată, este cunoscut sub denumirea „La cal”, după calul ce străjuieşte acea încrucişare de drumuri. Cazarea este ieftină, 60 de lei camera, cu reduceri pentru grupuri.

Am plecat la drum la 10,30, iar după 8 ore şi jumătate şi 31 de kilometri, ajungeam la pensiunea Vidra, aflată între Hidişelu de Jos şi Băile Felix. Vestea proastă este că până în Hidişelu de Sus, cam la 25 de km, nu este nicio cazare.

Am trecut prin: Vintere, Holod, Forosig, Bicăcel,  Calea Mare, Lăzăreni, Hidişelu de Sus şi Hidişelu de Jos.

Drumul  este pitoresc, localităţile frumoase, cu case ce arată că oamenii sunt gospodari. La Holod, am făcut un popas pentru cafea, moment în care am aflat că acolo a fost o pensiune, care acum este închisă. Hmm… Casele din Holod au icoane pe frontispiciu, lucru deosebit, pe care nu l-am văzut în alte locuri.

Ajungând la Bicăcel, am hotărât să bem o bere, era deja foarte cald iar privind în urmă, peste dealuri, vedeam cum norii se supără, apoi încep să plângă, torenţial, peste noi. Noroc că eram la adăpost, fiindcă după 20 de minute soarele a ieşit din nou, aşa că am putut să ne continuăm călătoria.

Prin toate localităţile prin care trecut, am tot întrebat oamenii întâlniţi dacă ştiu vreun drum care merge peste câmp, prin pădure, dar parcă toţi se înţeleseseră să spună acelaşi lucru: „Nu, nu este, cel mai scurt e pe asfalt.” Eu nu doream neapărat cel mai scurt drum, ci cel mai frumos, cel pe care-l străbaţi cu plăcere.

Până La Hidişelu de Sus a fost cum a fost, dar după aceea, jale. Se lucrează la canalizare, aşa că pe mai mulţi kilometri, o bandă de circulaţie este închisă, circulându-se semaforizat.

Nu, hotărât lucru, nu voi putea aduce pelerinii pe aici!

Dar cum totul e bine când se termină cu bine, după ce duminică am petrecut o zi de relaxare la President în Felix, am găsit un drum ce merge pe câmp spre Cordău, apoi spre Mierlău şi Lăzăreni.

Duminică seara nu m.am abţinut şi am „dat o raită” până în Cordău, pe un drum  pe vârful dealului, iar acolo, am fost deosebit de încântată să descopăr o localitate ruptă parcă dintr-o revistă, cu case noi, cu străzi cu nume haioase, de exemplu: „Cuib de barză”, sau „La Pustă”, date de cineva cu simţul realităţii şi al umorului.

Am aflat şi de existenţa unor oameni care cunosc cărările, aşa că nu-mi rămâne decât să iau legătura cu ei şi să refac traseul. Abia aştept!

Greu se mai face Camino prin România! Greu, dar rezultatul va fi răsplata pentru căutările mele.

Drumuri bune şi însorite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Azi, am fugărit prim-ministra prin Cluj

Nu e o glumă, nici măcar titlul unei piese de teatru, e purul adevăr. De fapt, m-am exprimat incorect, prim-ministra a tot fugit azi prin Cluj, temându-se de o mână de oameni. Haios, nu?  Să vă spun cum s-au întâmplat lucrurile…

La ora 13, era în mod oficial așteptată la Casa de Cultură a Studenților. Nu mă întrebați ce legătură are domnia-sa cu orice conține în denumire cuvântul ”cultură”, fiindcă nu vă pot răspunde. Timpul trecea, dar ”duamna” nu apărea… Cineva a aflat din surse oficiale că a făcut o mică schimbare în program, s-a dus puțin la restaurantul Mercur din cartierul Gheorghieni, unul dintre cele mai liniștite cartiere ale Clujului, probabil o pălise foamea, pe biata femeie…

Ditamai prim-ministrul ia masa la un obscur restaurant de cartier? Se vede că partidul la putere nu mai are bani de protocol… S-ar părea că urmează un nou împrumut, ce naiba, lași oamenii să ia masa pe la periferie, când în centru sunt atâtea localuri tari? Măcar dacă o duceau la Mall… Ah, nu, acolo era plin de oameni, poate nu toți prea prietenoși…

Bun! Auzind că următorul punct pe ordinea de zi va fi Spitalul de Oncologie, nu ne-a fost greu să ne mutăm acolo, era la doi pași. Bineînțeles că unii au plecat, au mai venit alți ”protestanți” și ne-am pus pe așteptat, în fața spitalului. Probabil vizita trebuia făcută la Spitalul Regional de Urgență, dar, după câte știu eu, acesta nici măcar nu  are un punct pe hartă. Țin să mulțumesc cu acest prilej Partidului ce cu înțelepciune ne conduce, dacă mai era și acel spital, vă dați seama cât mai creștea populația Clujului, și așa extrem de aglomerat? (Zic unii, pe mine nu mă ”aglomerează” nimeni. Toți cei ce vor să locuiască aici, sunt bine primiți!).

După ce mai stăm, mai strigăm niște lozinci, vedem cum dintr-o dată, jandarmii fug spre intrarea în biserica spitalului, care se află chiar lângă acesta, pe Republicii. Nu vă pot descrie adrenalina ce te cuprinde când alergi după ceva. Probabil că e asemănător cu ceea ce simt hăitașii, când fugăresc vânatul. Diferența era că noi doar voiam s-o vedem pe prim-ministră, nu cred că-i trecea cuiva prin cap să-i miște vreun fir din coafura perfectă.

Cert este că mașinile oficiale au oprit lângă biserică, a coborât în viteză și a dispărut fără urmă. Am crezut cu toții că a intrat în biserică, o doamnă striga: ”Ieși din biserică, acolo se roagă oamenii pentru copiii lor!” Am mai stat prin preajmă, apoi, văzând că o parte din jandarmi se îndreaptă spre spital, hop și noi după ei. Atunci, s-a întâmplat un lucru urât, când un jandarm a împins brutal pe unul dintre noi, dar mulțimea a protestat puternic, așa că momentul a fost scurtat.

Tot așteptând să apară de undeva, (spitalul are 4 intrări), cineva ne-a povestit că s-ar putea să nu fi intrat în biserică, ci să fi coborât la subsol, pe niște scări abrupte, iar de acolo, să fi intrat prin altă ușă în spital. Vă închipuiți? Să fii prim-ministrul unei țări, să faci o vizită  la una din instituțiile ei și să apari glorios de la… subsolul clădirii…?

Oare câtă spaimă o fi trăit azi, marea noastră ”oamă” de stat? Noi am strigat

” NE E SILĂ DE DĂNCILĂ!” dar după cele întâmplate cu câteva ore în urmă, aș putea înlocui ”SILĂ” cu ”MILĂ”.

Se știa că la ora 15 trebuie să fie la U.M.F., pentru o întâlnire oficială și o conferință de presă, așa că, după ce mașinile negre au plecat la fel de misterios cum au venit, cu un nou sprint, am reușit să ajungem înaintea lor la U.M.F., pe Victor Babeș. Am observat că numărul jandarmilor era de 4 ori mai mare, dar și noi eram mult mai mulți. Din păcate, telefonul meu s-a descărcat, așa că n-am putut face nici măcar o poză sau o scurtă filmare cu apariția coloanei oficiale cu geamuri fumurii, spre care furia mulțimii a explodat atât de tare, încât aveam impresia că au început și jandarmii să strige. Cred că strigau și cei de la ferestre, altfel nu se explică.

N-am mai putut sta până la sfârșitul mascaradei, dar sunt convinsă că cel mai urât coșmar al dăncilei este Clujul. Am scris intenționat cu literă mică, așa cum e și ea… de fapt, pe cale de dispariție, aș putea spune.

Una peste alta, a fost o zi haioasă! Cea mai tare zi de protest, din ultimii 6-7 ani.

Am aflat un lucru foarte important:

LE E FRICĂ!     MOR DE FRICĂ!     DOAMNE AJUTĂ, SĂ SCĂPĂM DE EI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Sufletul din spatele măștii

Fiecare dintre noi vine în viață cu un chip și un trup. Unii, mai norocoși, cu niște fețe angelice, frumoase, perfecte. Alții, cu trăsături neregulate, cu diverse defecte, care pot fi chiar handicapuri severe, fapt care automat îi marginalizează. Numai un ipocrit ar putea declara că preferă să privească oameni urâți, în locul celor frumoși.

De fapt, unde vreau să ajung? Vreau să vă spun că ambalajul acesta, trupul și chipul pe care le avem, nu înseamnă nimic dacă în spatele lor se găsește un suflet uscat, un suflet pentru care nimeni nu contează, exceptând  propria persoană, propriile dorințe, sentimente și țeluri.

N-am fost niciodată frumoasă, ba, multă vreme am crezut că sunt urâtă, până în ziua în care am hotărât că nu e așa. Mă consider o persoană normală din toate punctele de vedere, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar o întâmplare recentă m-a făcut să-mi dau seama cât contează pentru cei din jur felul în care arăți.

Într-o zi, m-am trezit că mi s-au rupt doi dinți din față, aflați sub aceeași lucrare. În primul rând am fost șocată, dar nu puteam să stau în casă, trebuia să merg la serviciu și la stomatolog, să văd ce-i de făcut.

Gaura rămasă în urma pierderi dinților mi se părea uriașă, parcă toată lumea se uita doar la mine. Sunt sigură că nu era așa, dar asta era impresia mea, mi-am dat seama instantaneu ce simte o persoană care are un handicap fizic, indiferent la care parte a corpului, când toată lumea, fără să vrea sau să-și dea seama, se holbează la el.

Știam că la mine era ceva temporar, dar dacă mi s-ar fi spus că trebuie să trăiesc așa până la sfârșitul vieții, nu știu cum aș fi suportat vestea. Și totuși, eram tot eu, femeia care cu o zi în urmă nu avea niciun defect major, eram același suflet, același caracter, mi se stricase doar ambalajul, dar în lumea în care trăim, s-ar părea că ambalajul contează mai mult decât marfa.

Vreau să mai repet încă o dată, să privim în sufletul celor de lângă noi, sau al celor pe care-i întâlnim întâmplător pe stradă, există oameni malefici ascunși în spatele unui chip angelic, sau sfinți, cărora hazardul le-a dat handicapuri majore. Să-i iubim pe ceilalți așa cum am dori să fim și noi iubiți, chiar și dacă evenimente nefericite ne-ar sluți fețele și ne-ar transforma în niște oameni mai puțin atrăgători din punct de vedere fizic.

Ca să termin povestea, coborând pe jos spre serviciu, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul. Eram prea departe de casă pentru a mă mai întoarce, așa că singura soluție era să rog pe cineva să-mi împrumute un telefon. În fața mea, o tânără tocmai a terminat o conversație și-și pune telefonul în buzunar. O rog cât se poate de politicos să mi-l împrumute pentru a-l suna pe soțul meu. Vă jur că absența dinților n-a fost un atu, dar eu fiind o persoană hotărâtă, m-am purtat de parcă ”aveam toți dinții în gură”, lucru de care s-ar părea că am convins-o și pe ea.

Am învățat ceva din această întâmplare: orice defect ai avea, dacă te porți de parcă nici n-ar exista și ceilalți te vor percepe așa.

În speranța că v-am dat de gândit măcar pentru câteva secunde, vă urez zile minunate, cu întâmplări așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Câmpeni – Albac: peste munţi şi peste veac…

30 aprilie 2019

După reuşita drumului de la Rîmetea la Vidolm am prins curaj, vrând să mergem şi de la Câmpeni la Vadul Moţilor.

La ora 10 şi 10 porneam deja din Câmpeni, la indicaţiile unui coleg al unei prietene… ştiţi cum e în România, e bine să cunoşti pe cineva , care cunoaşte pe altcineva etcetera.

Vremea era cam plângăreaţă, în sensul că cerul era acoperit de un strat gros de nori, care nu prea dădeau semne c-ar avea de gând să se împrăştie, să meargă fiecare la treaba lui, ca să ne lase și pe noi cu a noastră, adică aceea de a trece muntele fără a fi murați.

Am pornit plini de elan, cu toată atmosfera cam închisă și cele 10-12 grade din aer, (nu din termometre, cum se exprimă semidocții de la ”vreme” ) iar după partea ”cardio” de urcuș puternic, urmând o zonă extrem de plăcută și de pitorească, ne simțeam (sau cel puțin eu) stăpânii munților, eram pe culme, orizontul se deschidea de jur împrejur oferindu-ne  priveliști unice, pe care nici măcar nu ți le poți închipui, când privești de jos în sus.

Munții Apuseni sunt, cu siguranță una dintre cele mai frumoase zone din România, cine nu mă crede, nu are decât să vină aici, ca să se convingă.

Cât vezi cu ochii, acoperișuri mici sclipesc atunci când soarele reușește să mai trimită câte o rază de soare zglobie: sunt adăposturi pentru animale, dar și o mulțime de case, o parte dintre ele încă locuite. Puzderia de clădiri minuscule te face să nu te simți singur, chiar dacă le vezi pe versantul celălalt.

Din când în când întâlnim oameni, pe care-i întrebăm care o fi drumul ce coboară la Vadul Moților, deoarece localitatea nu se vede de aici, mai multe drumuri coboară spre stânga, dar indicatoare, ioc! Prima condiție pentru ca un drum să poată fi parcurs de către turiști, este să fie prevăzut cu indicatoare… Mă rog, nu aceasta este cea mai mare problemă a României,  e, de fapt,  una dintre cele ce se pot rezolva destul de ușor.

Ne dumirim care este drumul pe care-l căutăm, printre o cruce și o școală părăsită (a doua pe lângă care trecem astăzi), uite aici s-ar putea face adăposturi pentru pelerini, nu ar fi mai rău decât la Manjarin, pentru cunoscători.

E încă devreme, ploaia e deocamdată agățată în nori, așa că, haide să mai mergem, ni s-a spus că drumul acesta duce și la Albac, iar în continuare, la Horea.

Ultimul muritor pe care l-am întrebat ne-a spus că trebuie să mai mergem încă două ore, apoi s-o luăm la stânga, pentru a coborî în Albac. Probabil s-a uitat la noi și ne-a văzut așa, mai orășeni, nu avea habar că avem ”kilometrajul” încărcat cu mii de kilometri pe jos.

Am mers vreo oră, după care am ajuns la o intersecție foarte interesantă, un drum care părea că trece muntele, iar celălalt, mai spre stânga…

Am uitat să vă spun că, înainte de asta, am nimerit la o poiată cu cerdac exact în momentul în care s-a pornit o ploicică , ce conținea și niscaiva gheață. N-a ținut mult, nici n-avea cum, pelerinele noastre se odihneau la Cluj, în dulap, să nu le plouă.

Ei, să revenim dar la intersecția buclucașă. Ținând cont de vorbele omului, eu aș fi luat-o spre dreapta, dar un nor tare negru se arăta la orizont, așa că am făcut cum a zis Ștefan, adică varianta numărul doi, care s-a dovedit și cea corectă. De fapt, am mers prea mult și așa, fiindcă am ajuns pe drumul ce duce la Horea, a trebuit să ne întoarcem înapoi spre Albac. O mătușică trecută de 80 de ani, ce trăiește în vârful muntelui, a venit să ne îndrume pe cărarea cea bună, sprijinită în două bâte.

Ce am mai văzut interesant? O căpșunărie în vârf de munte, dovadă că românii și-au adus căpșunile acasă, de ce să mai muncească pentru ele prin străini. Am fost asigurați că recolta este una de excepție. Vom mai trece prin iunie-iulie, să verificăm.

Ei, și după o coborâre destul de abruptă, dar pe iarbă, deci niciun pericol dacă mai atingi pământul cu părțile mai moi, am ajuns în Albac, una dintre cele mai frumoase localități de pe Valea Arieșului…

În cinci minute am găsit o ocazie cu care ne-am întors la Câmpeni, lucru care a confirmat încă o dată că Pământul este rotund și că acolo sus, cineva ne iubește: când am urcat în mașină, a început o ploaie mocănească, care a ținut până a doua zi.

Uitasem să pun poza cu calul… Mi se pare foarte asemănător în dezinvoltură și nepăsare cu vacile ce pasc deasupra Atlanticului, fără a fi fericite deloc din acest motiv… E atâta măreție împrejur,  el o vede zilnic, fără însă a o simți. Vorbesc despre cal acum, dar…

Horea, Cloșca și Crișan vă salută de peste veac…

Și-am încălecat pe-o șa… tra la la…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi (la propriu și la figurat)

Râmetea-Vidolm, aventura montană

De la Rîmetea la Vidolm, pe şosea, sunt vreo 18 kilometri. Mersul pe asfalt este cel mai greu, mai ales când mai este îngreunat şi de vâjâitul maşinilor ce-ţi trec pe lângă ureche.

Toată iarna m-am gândit la posibilitatea ca acest traseu să se mute de pe şosea peste munte, iar a doua zi de Paşti mi s-a confirmat că este adevărat, minunat, uluitor, fantastic, iar restul de epitete vă las pe voi să le adăugaţi, atunci când veţi străbate acest drum.

Am plecat de la Lupşa cu maşina pe care am lăsat-o la Vidolm, iar în mai puţin de 5 minute am găsit o ocazie care, cu toate că oamenii mergeau la Mihai Viteazu, ne-au dus pe noi până la Rîmetea, auzind de planurile pe care le nutrim. Am plătit, bineînţeles, dar am rămas recunoscători domnului care nu ne-a lăsat să mergem 6 km pe jos, sau să găsim altă ocazie.

Ştiam de unde începe drumul din Rîmetea, am fost acum vreo 2-3 săptămâni în recunoaştere, îmi place să merg la sigur (atât cât se poate, deoarece evenimente neprevăzute apar tot timpul).

Vremea era bună, soarele cu ceva dinţi, dar când ieşea din nori era perfect pentru o zi de hoinăreală. Am pornit la 12 şi 20, iar după ce am urcat prima pantă mai abruptă, am intrat într-o pădure de fagi, unii seculari, contorsionaţi, iar alţii tineri, adolescenţi, cu frunze de un verde atât de crud, încât păreau gata să se fărâme la prima adiere de vânt.

Pe versantul celălalt, o turmă de oi cu ciobanul şi câinii aferenţi sunt singurii care tulbură liniştea pădurii, alături de câţiva cuci ce „cucăie” din toate părţile, un adevărat concert. Am început să cânt şi eu „cu-cu”, moment în care cucii adevăraţi s-au oprit, probabil şi-au dat seama că a apărut un intrus în formaţia lor.

Până pe şeaua muntelui, am făcut o oră şi zece minute, într-un ritm nici prea rapid, dar nici încet. Acolo ne aştepta un vânt cam „subţire”, aşa că am coborât puţin pe cărare, în pădurea care, aici, era şi mai fotogenică decât de cealaltă parte a versantului.

Ne-am odihnit, am gustat ceva din proviziile luate cu noi, apoi am pornit la drum, bucuroşi că drumul nu e greu şi îl vom străbate mult mai repede decât ne spuseseră nişte localnici din Vidolm astă toamnă, că faci trei ore până la Rîmetea. Dar… cum întotdeauna există un dar şi e bine să nu zici „hopa” până n-ai sărit gardul, am mai coborât cîteva sute de metr pe o cărare de vis, care, la un moment dat, se bifurca în două cărări, una marcată cu cruce galbenă pe fond alb, exact ca cea pe care venisem până aici, iar cealaltă, cu o linie verticală şi una orizontală, ambele roşii.

Ei, ce-i de făcut? Dacă făceam excepţie de ambele cărări şi ieşeam spre dreapta, ni se înfăţişau munţii în toată măreţia lor, acolo erau fâneţe cu tufişuri, dar nicio cărare… Se vedea Vidolmul în depărtare, foarte mic, ca un sat de jucărie, o pată de culoare în verdele naturii.

Ca să nu vă mai plictisesc, după ce am pierdut vreo oră încercând ambele cărări marcate şi întorcându-ne de fiecare dată de unde am plecat, am hotărât să o luâm direct pe fâneaţa ce cobora abrupt, măcar vedeam unde trebuie să ajungem.

Spre surpriza noastră, la nici 200 de metri mai jos, am dat de drumul pe care-l cunoşteam din toamnă, când făcusem doar o mică încercare, din Vidolm spre Rîmetea, fără a dori să trecem muntele, era frig, şi târziu pentru o asemenea încercare, atunci.

Yeee! Eram pe drumul cel bun, brăzdat de pâraie, aşa cum îl ştiam.

Pentru cei ce vor să se cazeze la Vidolm, este o pensiune cam ciudată, dar care funcţionează, chiar dacă nouă ni s-a părut părăsită.

Era ora 16,30 când am ajuns la maşina lăsată în şosea. Dacă nu pierdeam vremea prin pădure, trei ore ar fi durat şi drumul nostru.

Oricum trebuie să mai studiem terenul, s-ar părea că am ratat pădurea seculară de zadă care se întinde pe 92 de hectare şi este o zonă protejată. Dacă va fi posibil, Camino va trece măcar printr-un colţişor, ar fi păcat să treci atât de aproape de un monument al naturii şi să nu-l vizitezi…

Iar acum, câteva imagini:

Acea aglomerare de pietre este Izvorul Dacilor, pe care nu trebuie să-l rataţi, este chiar în Vidolm.

În 30 aprilie, am fost de la Câmpeni la Albac, tot peste munte. Dar, despre asta, mai târziu…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Se trezesc românii?!! „NIMIC!”

Eram frumoşi şi tineri, era Revoluţie, era atâta speranţă şi fericire în inimile tuturor… Şi au trecut TREIZECI DE ANI  de atunci.

Între timp, copiii noştri au ajuns la vârsta noastră de atunci, noi am devenit bunici, dar marea schimbare, cea mult aşteptată, încă nu s-a produs; sau, nu s-a produs pe deplin.

Zâmbeam în adolescenţă când auzeam despre bătrâni care încă îi mai aşteptau pe americani, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îmi dau seama că am ajuns asemeni lor, sperând într-o himeră care nu se ştie dacă va mai deveni vreodată realitate.

De fapt, ce vrea această naţie română? Lucruri simple, care, se pare că odată cu venirea unor guverne tot mai ticăloşite la putere, se îndepărtează de noi, asemeni unei Fata Morgana spre care tânjeau vechii marinari. Ne dorim cu ardoare să trăim în ţara noastră, fără a avea nevoie să slugărim pe afară pentru a duce un trai decent. Nu cred că este cineva căruia să-i placă să trăiască departe de familie, să stea cap plecat în faţa neamţului, spaniolului sau francezului, doar pentru a avea ce pune pe masa copiilor şi nişte amărâţi de bani, pentru viitorul lor.

Am dori că în această ţară să nu mai vedem cum îmbuibaţii fură fără nicio ruşine ( de la păduri, la fabrici şi la alocaţia copiilor) iar bătrânii şi copiii sunt cu totul daţi uitării.

Am dori ca atunci când mergem să ne plătim dările sau să cerem o informaţie, indiferent unde, să nu fim nevoiţi să plecăm capul la ghişeu, de parcă umilinţa ar fi o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a noastră, a oamenilor de rând.

Am dori ca masa de manevră electorală a celor de la putere formată din asistaţi social care trăiesc pe spinarea noastră, să dispară! Singura boală de care suferă 90 la sută dintre aceşti oameni este LENEA, iar noi nu mai dorim s-o finanţăm . Grija lor cea mai mare este să meargă la târgurile de locuri de muncă şi să obţină ştampila de participare. Prea puţin! Ar trebui ca, atunci când ai refuzat două locuri de muncă, pensia socială să fie tăiată.

Am dori ca localităţile rurale să aibă canalizare, iar copiii să nu mai fie în pericol de moarte de câte ori merg la „toaleta din fundul curţii”, a şcolii.

Am dori ca în România să se facă o mare curăţenie, de sus până jos, de la guvern până la malurile râurilor, care sunt o mare sursă de epidemii, fiind poluate la cel mai înalt grad.

Am dori ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, de la şomerul care a furat un salam, până la marele latifundiar care nu poate explica sursa banilor din care a construit un adevărat imperiu.

Am dori locuri de muncă plătite comparabil cu cele din UE, la care cei plecaţi afară să se poată întoarce şi să fie mulţumiţi.

Am dori ca autostrăzile să nu fie doar pe hârtie, sau banii irosiţi în studii de „prefezabilitate”, care durează zeci de ani, iar harta României rămâne la fel de „cheală”, ca acum 30 de ani.

Şi tot aşa, aş mai putea continua încă, dar noi, cu toţii cunoaştem aceste lucruri însă stăm cap plecat, ca la ghişeu, sau ca în faţa „unşilor naţiunii”, care de fapt sunt unşi cu toate alifiile, sunt ca ţiparii, alunecă din braţul legii care ar trebui să fie ferm şi la fel cu toată lumea, nu permisiv cu unii şi de fier cu alţii.

De fapt, voiam să-l felicit pe acel tânăr din Suceava care a avut curajul să spună ce are pe suflet, înconjurat fiind de propartidul la guvernare.

NIMIC! 

Asta au făcut în cei doi ani, (şi în ceilalţi dinainte) de când „cu onor” guvernează o ţară de oameni îngropaţi în grijile cotidiene, că nici nu mai pot reacţiona. Poate că fapta acestui tânăr îi va inspira şi pe alţii, poate că ROMÂNIA OAMENILOR BUNI totuşi există, iar la un moment dat, care ar trebui să fie cât mai curând, se va ridica şi va scutura de pe spatele ei jigodiile ce-i sug sângele, mai ceva decât pe vremea lui nea Iancu Caragiale.

Felicitări, îmbrăţişări şi urări de bine din partea mea şi a celor ce încă nu dorm în această ţară!

Să trăieşti, român adevărat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi