Camino pe Valea Arieşului – proiectul prinde contur

După o lungă perioadă în care muza mea a fost într-o vacanţă prelungită, iată că mi-am făcut timp să mai scriu câteva rânduri. Fac acest lucru pentru a vă anunţa că, în sfârşit, voi pleca pe jos pe Valea Arieşului, pentru ca acest proiect de suflet, „Camino de Santiago prin România” să nu rămână doar un vis frumos.

M-am gândit să pornesc joi, 6 septembrie, de la Aiud. Am patru zile la dispoziţie, timp în care voi parcurge câţi kilometri voi putea, voi găsi variante de drum cât mai pitoreşti şi, dacă voi avea noroc, mă voi întâlni şi cu autorităţile de pe traseu.

În acest an, inenţiomez să străbat/marchez/organizez Camino de la Aiud până la Arieşeni. Pe şosea, sunt 137 de kilometri. Nu ştiu dacă voi găsi scurtături, dar intenţia mea este să duc acest drum cât mai puţin pe şoseaua naţională. Sper să reuşesc şi sper să mi se alăture şi alţi iubitori de Camino în acest proiect.

Aceste prime patru zile caminante le dedic cu dragoste mamei Iacobina, soacra mea, care, din păcate, a plecat din această lume în data de 24 august, la vârsta de 89 de ani. A fost o femeie bună, înţeleaptă şi sinceră. Nu întâmplător, numele ei a fost Iacobina, varianta feminină a numelui de Iacob, exact cel spre care se îndreaptă toţi pelerinii ce merg la Santiago de Compostela, adică Sfântul Iacob de pe Câmpul Stelei.

O să vă ţin la curent cu traseul ales şi cu întâmplările de pe drum, pe toţi cei interesaţi.

Deocamdată, să ne auzim/vedem cu bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

 

Cine vrea să falimenteze CFR – ul?

Trăim nişte vremuri mai mult decât tulburi, în care oamenii şi natura tălăzuiesc ca o mare în furtună, veştile rele circulă cu viteza vântului turbat, iar de cele bune, nu prea mai avem parte.

Zilele trecute, am avut din nou ocazia să mă plimb cu trenul, şi, bineînţeles, să îndur suferinţele de rigoare.

Prima parte a călătoriei a fost decentă, am mers de la Cluj la Mangalia, cu vagonul cuşetă. Nici n-am simţit cum au trecut orele, am putut dormi şi am ajuns odihnită pe litoral.

Ce te faci însă, că, de la mare a trebuit să mergem în Moldova, cu un tren de noapte, care nu avea nici cel mai mic vagonel de cuşetă, sau vagon de dormit, sau… Pe lângă asta, era atât de plin, cu oameni care călătoreau pe culoar, ca pe vremea împuşcatului, că nu-mi venea a crede că ceea ce văd este din România anului de graţie 2018, când laptele şi mierea promise de un guvern analfabet, s-au transformat în fiere.

Bucuroasă că am supravieţuit călătoriei, m-am odihnit vreo două ore, după care, la nuntă, frate, că de aceea venisem în Moldova. Nunta a fost frumoasă, autentic moldovenească, cu mâncăruri bune şi muzică excelentă.

Dar… cum întotdeauna există un „dar”, a trebuit să mă întorc din nou la Cluj, de astă-dată cu un tren de zi. Mă gândeam că voi putea să mă odihnesc cât de cât, doar am zburat direct în tren de la nuntă, la ora 5,15 dimineaţa.

În Paşcani, când cer un loc la Cluj, surpriză: mai era un loc doar până la Gura Humorului, coleşica preste deal, cu alte cuvinte. Bun şi ăla, zic, îl iau, adjudecat, până nu-l ia altcineva!

Mă mai plimb eu prin oraş (aveam mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat), timp în care, mă păleşte deşteptăciunea, aşa că mă întorc înapoi la gară, poate mai are vreun loc din Vatra Dornei, cine ştie?

Surprize, surprize, am mai primit un loc, din Gura Humorului, până la Gherla, ce-i drept, în alt vagon! Din Gherla mă duc şi pe jos, ce-s ăia 50 de kilometri, până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, cu siguranţă ajung, că doar sunt antrenată, am făcut mii de kilometri pe jos, în ultimii ani. Mai apuc doar să aud un bărbat care aproape plângea în faţa ghişeului, fiindcă nu mai primea bilet până la Timişoara, nici măcar în picioare. O altă doamnă care nu primise loc, atunci când luasem eu primul bilet dimineaţa, a cerut să „vorbească cu şeful”, iar acum, o văd aşteptând trenul, cuminte. O fi primit şi ea loc până în Gura Humorului, mai ştii?

Râsu-i râs, şi gluma-i glumă, dar, când se anunţă trenul care vine cu vagonul 5 (cinci) după locomotivă, mă deplasez spre coadă, eu aveam locuri întâi în vagonul 4, apoi în vagonul 1.

Urc în vagonul 1, unde spre surprinderea mea, găsesc loc, aşa că rămân să-mi trăiesc supliciul călătoriei într-un vagon în care aerul condiţionat face faţă doar o perioadă, apoi se procedează ca pe vremuri, se deschid geamurile, altfel, dăm cu toţii în primire, e o căldură umed-sufocantă, miros de găini opărite, aceasta a fost impresia mea la prima urcare în tren, când aveam trei ani, şi mai persistă şi acum.

Distracţia abia pe la Gura Humorului începe, când un grup de vreo 10-12 studenţi, vin cu locuri în regulă, fapt care-i face pe mulţi dintre ocupanţii scaunelor, aceia care nu mai găsiseră locuri, să se ridice umili şi să stea în picioare. De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri, mi s-a zbârlit părul pe mine când am văzut cum o mamă cu un copil de nici doi ani, a fost nevoită să se ridice în picioare, pentru a ceda locul studenţilor.

Nu am nimic cu studenţii, îmi sunt dragi, am trecut şi eu şi copiii  prin acea fază a vieţii, vinovaţi sunt cei ce, din dorinţa de a mai câştiga capital electoral, au dat legea prin care studenţii pot circula gratuit cu trenul, de câte ori şi oriunde li se năzare. Zău aşa! Iar oamenii care plătesc bilet, ce să facă? În cazul în care „prind” un loc în picioare să fie mulţumiţi şi să călătorească în aceste condiţii de la Iaşi la Timişoara?

Cei ce au dat legea sunt  total înafara problemelor care le-au creat. Habar nu au (sau nu vor să ştie) că CFR Călători pur şi simplu nu mai are vagoane, locomotive, că sunt nevoiţi să scoată trenuri fiindcă nu mai pot încropi o garnitură. Când spun „garnitură” mă gândesc la două amărâte de vagoane, în care oamenii stau claie peste grămadă, iar dacă mai nimereşti şi „mâncători de seminţe” în preajmă, tacâmul este complet.

Din Gherla, a urcat un cuplu drăguţ, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar foarte simpatici. Am intrat cu ei în vorbă şi am aflat că, de fapt, trenul nostru are doar patru vagoane, deoarece vagonul 3 lipseşte cu desăvârşire… Iluzia că avem 5 vagoane s-a spulberat şi ea, iar cei doi ne-au povestit cum o mamă cu trei copii n-a mai primit bilet nici în picioare, până la Arad…

E posibil aşa ceva? E posibil ca în România secolului XXI să nu poţi călători cu trenul, fiindcă un tren, care pe vremuri avea 15 vagoane, acum are 5, de fapt, patru…?

Acum 35 de ani, de la Cluj la Bucureşti, ajungeai în 7 ore şi jumătate. Acum, după mersul trenurilor, ajungi în 10 ore şi jumătate, iar  cu întârzierea aferentă… când o da Domnul.

În ultimii 28 de ani, nu s-a făcut nimic pentru infrastructura căii ferate, iar vagoanele, sunt cam aceleaşi. Cele mai noi, cred că au în jur de 20 de ani. Într-o ţară care are (avea, nu ştiu dacă mai are) fabrică de vagoane şi de locomotive, se călătoreşte ca în evul mediu, cu viteza diligenţei.

De când ne-am „democratizat”, toţi miniştrii transporturilor au fost fie incompetenţi, fie marionete.

Eu spun ce ştiu bine despre CFR, că despre autostrăzi se tot spune, tot degeaba.

Am stricat şi eu o vorbă, să mă răcoresc.

Nu pun poze, cred că ştiţi cu toţii cum arată trenul în România centenarului. Huo!

Ne vedem la Bucureşti, incompetenţilor, dăncilenilor, vânduţilor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Clujul în stradă – ziua a doua

Da, e un iepuraş, care chiar a participat la protest, împreună cu stăpânul lui, bineînţeles. M-am gândit că dacă văd o imagine de acest fel, vor fi interesaţi şi cei ce ieri, în timpul protestelor din oraşele ţării, încă mai postau pe facebook imagini idilice, cu floricele şi pisicuţe. Vorba ceea: „Ţara arde, babele se piaptănăăă!” Parcă îmi şi sună în urechi vocea cântăreţului, vouă, nu?

Ieri am fost şi mai mulţi decât în ziua precedentă, semn că românii se trezesc pe rând… Bine ar fi să ne trezim cu toţii, numai aşa putem să scăpăm şi de ei, toţi.

La protest, ca la protest: lozinci, mers pe jos (până în Mănăştur de astă dată, în 19 am fost în Mărăşti). Am pornit cu mult entuziasm pe la ora 20, unii cu familiile, colegii, prietenii, iar copiii, bine dispuşi şi încântaţi să facă un lucru „de oameni mari”, strigă şi ei lozinci, chiar dacă nu le înţeleg sensul. Cei mai măricei, vor ţine minte toată viaţa aceste evenimente şi le vor putea povesti nepoţilor, aventura lor din copilărie…

Înainte de a pleca la protest, am stat de vorbă cu o familie tânără, care era total decepţionată de cele ce se întâmplă în ţară şi de neputinţa noastră de a face ceva: ” Am stat de vorbă cu un vecin, care este foarte mulţumit de doi leii daţi la pensie, uită că celelalte s-au scumpit mult mai mult” îmi spun ei, cu necaz. Pesimismul lor mă întristează, dar nu într-atât încât să  pierd orice speranţă că voi apuca şi eu zile bune în această ţară.

” Noi măcar protestăm!” aud un crâmpei de discuţie în spatele meu, am traversat deja tot Mănăşturul şi ne întoarcem spre centru, pe strada Câmpului. Da, noi măcar protestăm, nu stăm cu mâinile încrucişate aşteptând ca alţii să facă ceva, pentru a ne fi nouă mai bine. Cum ne vom simţi noi, dacă protestul nu va avea finalitatea dorită? Cred că mult mai bine decât ei, cei care nu au participat. Dacă totuşi va apărea schimbarea, iar la un examen de conştiinţă îşi vor da seama că au stat în casă, laşi şi leneşi, sau la terasă, bând bere şi bucurându-se de o seară în oraş regretele vor fi târzii. Când vor fi întrebaţi de nepoţi: ” Tu ce-ai făcut, atunci când oamenii manifestau? „, ce le va răspunde?

Ne-am bucurat şi noi de o seară în oraş, petrecută solidar, cu oameni care au acelaşi crez, şi anume acela că ţara aceasta merită mai mult decât nişte gunoaie la conducere, care s-o ducă direct la groapa de gunoi a Europei.

Vă aştept deseară la protest, mult mai mulţi şi mult mai hotărâţi!

Nu ataşez poze sunt destule pe FB.

Să aveţi o zi după cum vă este sufletul!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aseară, Clujul a fost în stradă

E cam mult spus, au fost poate cinci mii de oameni, dar raportând la întreaga populaţie a Clujului, procentul este neînsemnat. Am văzut pe o statistică, în anul 2012 erau 303.000 mii de locuitori, fără studenţi.

Chiar mi-era dor de o plimbare seara prin oraş, dar nu neapărat una în timpul căreia să strig lozinci… cam aceleaşi în ultimii ani, dar cu rezultate minime, spre deloc.

Privesc în jurul meu, oameni tineri şi foarte tineri, angajaţi şi studenţi, oameni cu copii (chiar şi câte doi), unii în manduka, alţii pe jos, bucurându-se de „distracţia” picată la ţanc, azi vor merge mai târziu la culcare, iar părinţii vor fi mai indulgenţi. E vară, e vacanţă, cald, bine…

Erau şi oameni cu câini, unii paşnici, alţii mai agitaţi, dar toţi erau pătrunşi de importanţa momentului. Precis pesedeii vor calcula din nou cam câţi bani au investit sorosiştii… Cel mai mult primesc părinţii cu copii, apoi cei ce au adus un câine, iar la urmă noi, cei fără pancarte şi fără instrumente pentru conturbarea liniştii publice… Sper că aţi băgat de seamă că glumesc…

Dar gata cu gluma, de fapt, la o sută de ani de Românie, cu ce ne putem lăuda?

Ştiu, răspunsul dumneavoastră va fi: „Cu mai nimic!” Şi culmea este că aveţi dreptate. Stau şi mă gândesc, de ce oare am ieşit din nou în stradă, că tot nu se rezolvă nimic? Păi de aia, că vreau să pot sta cu fruntea sus în faţa nepoţilor, care într-o zi (nu bună) ar putea să mă întrebe: ” Buni, ce ţară ne-ai lăsat?”, sau, şi mai grav: „Buni, de ce nu ne-ai lăsat şi nouă o ţară?”

Iar eu, dacă acum, în acest moment, nu fac nimic, va trebui să privesc în jos şi să recunosc că am fost una dintre cei mulţi, cărora nu le pasă, sau care sunt prea indolenţi pentru a face cel mai mic gest.

Fac un apel la bunici, la principalii votanţi ai partidului ce duce ţara de râpă, să  gândească cu mintea (am auzit că – cacofonia nu este greşeală gramaticală) atunci când votează, nu cu alte părţi ale corpului, care nu dau soluţiile cele mai bune. Dacă sunt şi tineri în PSD, mi-e milă de ei, fiindcă s-au lăsat spălaţi pe creier, cumpăraţi cu un ciolan ieftin şi cu promisiuni deşarte.

Din pricina lor, a celor care votează greşit şi a celor ce nu merg la vot, ţara îşi pierde tinereţea prin străinătăţi, iar bătrânii trăiesc şi mor singuri, cu ochii pe fereastră, aşteptând poştaşul cu pensia mărită de PSD, dar mult mai mult micşorată de preţurile ce au crescut în proporţie deşănţată sub această „înţeleaptă” guvernare.

Dacă măcar cei ce ne priveau de la balcoane şi de la terase ni s-ar fi alăturat, am fi fost mai mulţi şi mai puternici… Dar cum să-ţi laşi bericica, telenovela, sau pur şi simplu, odihna de seară, pentru a te alia cu cei ce strigă ca nebunii, lasă, că tot nu se întâmplă nimic…

Nu ştiu dacă se va întâmpla ceva, ştiu doar că trebuie să continuăm, nu putem să stăm cu mâinile în sân, văzând cum hoţii şi-au făcut legi care să-i ferească de mâna justiţiei.

Amintindu-mi de mitingul pesedist de la Bucureşti, la sfârşit am fost atentă să văd ce rămâne după coloana de demonstranţi… nimic. Nici măcar o hârtie nu era lăsată pe jos. Hmm… s-ar părea că în Cluj e o altă categorie de oameni, poate ar trebui să ia şi alţii aminte, că oraşul este al nostru, al tuturor şi nu ne place să găsim strada murdară, aşa că n-o murdărim. Am văzut chiar un domn ce venise cu câinele, cum strângea într-o pungă de plastic ceea ce câinele lăsase lângă un tufiş.

Cam atât am avut de spus… azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Camino de Valea Arieşului – de la Sartăş la Lupşa

De o vreme n-am mai scris nimic, probabil muza mea şi-a luat concediu, sau am fost ocupată cu altele…

Cert este că, chiar dacă n-am scris, am mai făcut câte ceva. De exemplu, am început să bat pe jos Valea Arieşului în căutarea unor trasee alternative pentru Camino de România, adică, atât cât se poate, pe cărări şi drumuri  laterale, nu pe şosea.

Era într-o duminică din mai, foarte caldă şi uscată, total diferită de cele ce au urmat în iunie. Voiam să fac o mică excursie, aşa că, de ce nu, hai să fac vreo 10 km, de la Sartăş, la Lupşa. L-am rugat pe soţul meu să mă ducă până la Sartăş, de unde pornea mica mea expediţie, pe un drum paralel cu Arieşul, dar pe malul drept al acestuia, mult mai prietenos cu picioarele ce se urmează ritmic unul pe celălalt, decât şoseaua asfaltată.

Mda… ca să treci de cealaltă parte a Arieşului, traversezi puntea, apoi cobori o scară. E mai puţin primejdios decât pare…

Cei ce nu doresc să facă asta, pot merge liniştiţi pe şosea, drumul este cam la fel de lung, iar din Baia de Arieş, pot alege varianta alternativă.

După ce am luat-o la început pe un drum greşit, care nouă ni se părea mai accesibil (adică fără bălţi) şi cu ocolirea corespunzătoare, am ajuns în doi timpi şi trei mişcări la Baia de Arieş, un orăşel ce pe vremuri era minier, cu un centru cochet şi un părculeţ ce-mi aminteşte de locurile de popas din Spania, de pe (era să zic adevăratul) Camino de Santiago. Dar, la fel de adevărat va fi şi acesta, doar că la câteva mii de kilometri distanţă… Mare lucru, pentru nişte oameni hotărâţi, nimic nu este imposibil!

Un popas pentru aprovizionare cu aoă de la alimentara. Să-mi notez, în părculeţ ar putea exista o cişmea pentru pelerini, voi vorbi cu primarul despre asta.

Soare, cald, mai vizitez şi o pensiune, dar găsesc acolo doar bucătăreasa, care nu prea înţelege ce o fi cu drumul ăsta al Sfântului Iacob, preţul de cazare mi se pare piperat, îmi zice că patroana nu cred că va mai lăsa ceva, dar totuşi, când vin pelerinii? Păi… toată vara, în principiu, zic eu, văd că nu înţelege, aşa că plec în continuare la drum, precis vor fi cazări şi mai ieftine în Baia de Arieş, pe măsură ce se vor porni şi pelerinii la drum.

Următorul obiectiv este Fagul Împăratului, un copac ce străjuieşte malul Arieşului de sute de ani, martor al trecerii istoriei pe aceste meleaguri.

Drumul este foarte uşor de străbătut, nici vorbă de suişurile şi coborâşurile abrupte din Spania, dar aceasta este doar o porţiune mică, vom vedea ce ne mai aşteaptă…

Vremea minunată, fluturii în zbor, florile cu parfumul lor suav, mă fac să simt că trăiesc cu adevărat, uite, nu trebuie să străbat mii de kilometri cu avionul, Camino este aici, acasă la mine.

Mai trebuie să ajung la Mănăstire, s-ar putea ca aici să poată  fi cazaţi pelerinii. O întâlnesc pe Maica Irina, care, foarte amabilă, îmi lasă numărul de telefon şi plec mai departe, camino e o potecă, zău că e un Camino adevărat, parcă mai frumos decât cel din Spania…

Iată că am ajuns din nou pe malul Arieşului, iar până la Lupşa, ultimii doi kilometri se parcurg uşor, pe traseul vechii mocăniţe, care unii se laudă că o vor repune în funcţie. Atunci va fi şi mai uşor, când ne dor picioarele, mergem câteva staţii cu micul tren de munte…

La Lupşa sunt mai multe locuri de cazare, restaurante şi baruri, unde se poate mânca decent.

În planurile mele, este şi o listă cu producătorii locali, care vor furniza pelerinilor produse proaspete, din propriile gospodării.

Dacă v-am deschis apetitul, vă invit pe Valea Arieşului, la o plimbare pe jos.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Mausoleul de la Mărăşeşti

După ce toţi stejarii au fost plantaţi, ne-am odihnit un pic, apoi am pornit pe drumul de întoarcere, nu înainte de a trece pe la vestitul mausoleu.

Până acum îl văzusem doar în poze, dar în realitate, mi s-a părut mult mai mare şi mai impunător.

Un ghid foarte bine pregătit ne-a spus povestea mausoleului şi ne-a explicat modul în care este structurat.

Ce am reţinut, este că aici sunt îngropaţi în cripte individuale şi comune 1926 de soldaţi, dintre cei peste trei sute de mii care şi-au pierdut viaţa pe frontul de peste 50 de kilometri, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Mausoleul a fost ridicat în etape, prima fiind terminată în 1921, iar cea de-a doua abia în 1938, din pricina costurilor foarte mari.

Sunt reprezentate provinciile care s-au unit în urma războiului şi zonele în care s-au dus lupte. Descrierea mea este seacă şi nu spune prea multe, dar dacă eşti acolo, ai parte de sentimente amestecate, mândrie patriotică şi compasiune pentru atâtea sute de mii de vieţi secerate în floarea vârstei.

Păşim cu evlavie de la o criptă la alta, în mijloc fiind mormântul generalului Ieremia Grigorescu, conducătorul armatei I, cel care nu s-a dat deoparte în faţa nemţilor şi a adus victoria finală. Din păcate, la câţiva ani după război, acesta a fost răpus de gripa spaniolă, dar i s-a îndeplinit ultima dorinţă, şi anume aceea de a fi înmormântat în mijlocul soldaţilor săi.

Tot aici se află mormântul căpitanului Ignat Grigore, (maior post mortem), care, pe dealul Răzoare, cu doar câţiva soldaţi care se perindau şi pe la mitralierele celor căzuţi, a ţinut pe loc o armată întreagă, până când armata română, care venea în fugă de la 15 kilometri, a ajuns să ocupe poziţiile de apărare şi astfel, bătălia a fost câştigată de către români.

Frânturi de poveşti, lacrimi furişe, totul amestecat cu o uşoară oboseală, datorată nu atât muncii, cât mai ales  multelor informaţii, care nu vin dintr-un film sau dintr-un roman de succes, sunt istoria adevărată a acestei ţări, pe care trebuie s-o descoperim din nou şi s-o transmitem mai departe, fiilor şi nepoţilor noştri.

Lângă mausoleu mai este şi un muzeu, care de asemenea merită să fie văzut, cu o frescă impresionantă, ce reprezintă scene şi figuri istorice importante, în ordine cronologică.

Am plecat de la Mausoleul de la Mărăşeşti plini de emoţie şi parcă mai puţin vorbăreţi, fiecare avea nevoie de puţină introspecţie şi de o privire în adâncul sufletului…

 

Puteţi să vă faceţi planuri pentru un sfârşit de săptămână la Mărăşeşti, mai ales atunci când stejarii vor înfrunzi. Drumul este minunat, iar locurile de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Cetatea Rupea

Câţi dintre noi am trecut prin Rupea fără ca cetatea ce se înalţă falnic pe stânga şoselei să nu ne spună mare lucru, iar prin capetele noastre să treacă cel mult un gând fugar, de genul:” Mda… încă o cetate. Sunt destule în ţara asta, iar acum, sunt prea grăbit ca să mă opresc.”

Eu, de când mă ştiu, am trecut prin Rupea doar cu trenul, aşa că sâmbătă, când mergeam spre Mărăşeşti, iar acolo era chiar momentul necesar pentru ca şoferul să facă o pauză, am spus „Oau, voi vizita cetatea!”

Ce-i drept, am fost singura din grup care mi-am cumpărat bilet şi am intrat în cetate, toate astea în timp record, deoarece aveam puţin timp la dispoziţie. Nu merită să spun că eu m-am întors în timp util, ba am mai şi aşteptat minute bune în autocar până când ceilalţi voluntari au catadixit să termine cu masa…

Cetatea este frumoasă, restaurată în anii din urmă, iar plimbându-mă pe vechile alei şi intrând în încăperile în care accesul este permis, nu puteam decât să-mi închipui cum a fost viaţa celor care au trăit aici, cu sute de ani în urmă. Ferestre care devin tot mai înguste spre exterior, numai bune pentru a ţinti, dar şi pentru a nu putea fi ţintit. Nu ştiu câţi locuitori avea cetatea în vremurile ei de glorie, dar mi se pare destul de încăpătoare, iar fântâna imensă de la intrare cred că avea apă destulă pentru sute de oameni.

Mi-ar plăcea să cred că o domniţă suavă, cu zulufi şi-un zâmbet fugar, privea de la una din ferestrele turnului, cum un mândru căpitan dădea ordine ostaşilor, intimidat de privirea domniţei ce-l ardea în ceafă, dar mereu bătăios şi plin de dorinţa de a face lucrurile cum trebuie, ştiind că viaţa multor oameni depinde de felul în care îşi conduce el oastea…

Păcat că am avut timp atât de puţin, altfel v-aş fi spus o întreagă poveste…

Invitaţia mea cred că este destul de evidentă, mai ales că se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte…

Să aveţi o vară frumoasă, iar dacă treceţi prin Rupea, nu rataţi cetatea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni