Până s-o pierd pe mama mea, în 25 noiembrie anul trecut, n-am putut niciodată să port doliu mai mult de 40 de zile. Mi se părea că e de ajuns, că oricum celui plecat nu-i mai folosește la nimic, iar celui îndoliat, nici atât.
Mama știa că nu-mi place să port doliu, așa că, înainte de a se stinge mi-a spus că nu trebuie să port deloc, nu are rost.
Nu mai trebuie să spun ce gol uriaș mi-a lăsat în suflet plecarea ei, cât de orfană și a nimănui m-am simțit, orice om care a trecut prin aceste experiențe le cunoaște, fiecare trecând mai departe în felul său.
Totuși am hotărât să port doliu cele 6 săptămâni până la parastas, apoi… voi mai vedea. Dar, spre surprinderea mea, n-am putut să îmbrac haine colorate nici atunci, așa că am zis haide, până la 6 luni. Iar șase luni s-au făcut un an, timp în care sufletul meu încă nu e vindecat, poate doar ușor cicatrizat.
Am însă planuri de viitor și puterea de a le duce la bun sfârșit, deoarece în 2022 am cam lâncezit. Am fost în vacanțe, dar de fiecare dată, primul lucru la care mă gândeam era s-o sun pe mama, ca să-i povestesc și ei ce minunății am văzut.
Când cei dragi devin doar amintiri, când îți mai zâmbesc doar dintr-o fotografie, viața devine brusc mai lipsită de culoare, mai tristă și mai săracă.
Abia acum, după un an de doliu și multă introspecție, îmi dau seama că doliul nu-l purtăm pentru cel plecat, ci pentru sufletul nostru, e un fel de scut și de aducere-aminte a tot ce a fost, a tot ceea ce am trăit alături de persoana dispărută.
Rămâi cu bine mama mea, știu că de acolo din Cer ne veghezi neîntrerupt, așa cum neîntrerupt mă gândesc și eu la tine!
Vă așteaptă mai jos un fragment dintr-o carte care ”mă muncește” de vreo trei ani, o tot las, o recitesc, mai scriu câte ceva, dar numai nu-i dau de capăt. Aș dori păreri sincere…
”CAPITOLUL al III-lea
Pe unde umblă fetele…
Sătulă de atâta ”distracție”, Dana răsuflă ușurată când vede că cele două tinere nu s-au supărat când le-a propus să ia o pauză de la gașca pe care o alcătuiseră ad-hoc silite de împrejurări, dar mai ales de faptul că niciuna nu chibzuise înainte de a-și da demisia, de a pleca fără pic de luptă din firma pe care o văzuse crescând sub ochii ei, firma la care pusese umărul din greu, dar căreia s-ar părea că nu-i mai pasă de eforturile pe care le făcuse de-a lungul timpului: la început, pentru a intra pe piață, apoi, pentru a se menține la standarde înalte și a face rost de clienți serioși și buni platnici.
”Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești!, zicea tatăl meu și zău că avea dreptate… De fapt, nu pot acuza pe nimeni de lucruri care n-au apucat să se întâmple, dar am certitudinea că, dacă am fi rămas în firmă, noi am fi fost primele concediate. Bilanțul acestui an s-ar părea că e cel mai ”bun” de până acum, sunt divorțată și șomeră, toate în câteva luni. Oare ce s-ar mai putea întâmpla, mai rău de atât? Stai, nu zice că nimic mai rău nu se poate întâmpla, se ceartă tot ea, amintește-ți de povestea cu cei doi hoți, condamnați la spânzurătoare. Pe drumul spre locul în care urma să-și primească pedeapsa, unul dintre ei zice:
– Doamne ferește de mai rău! La care celălalt, mirat, întreabă:
– Dar ce ar putea fi mai rău de atât?
– Doamne ferește de mai rău, repetă primul condamnat. Între timp, cei doi ajung în piața plină de lume, care aștepta cu nerăbdare crudul spectacol. Cei doi sunt legați la ochi, în timp ce, din depărtare, se aud strigătele unui sol:
– Așteptați, așteptaaați!
Toată lumea se oprește, iar călăul, care era gata să le atârne ștreangul de gât, este înștiințat că pedeapsa prin spânzurare a fost comutată în pedeapsa prin tragere în țeapă. În acel moment, toată audiența scoate un ”Aah!” iar primul condamnat se uită la cel de-al doilea, cu o mutră de: Vezi,ți-am spus eu! Mda, cam așa ar putea fi și în cazul meu, însă nu-mi imaginez ce ar putea fi și mai rău”, își termină Dana gândul cu un surâs amar, încercând să-și dea seama unde o duseseră pașii, fiindcă plecase pur și simplu hai-hui, iar acum ajunsese pe o străduță pe care n-o cunoștea deloc, nu-și amintea să mai fi trecut vreodată pe aici, cel puțin, nu mergând pe jos.
De fapt, voia să-și limpezească gândurile, să-și dea seama ce vrea cu adevărat să facă acum, când se află la o asemenea răspântie în viață, într-un moment în care, în mod obișnuit, fiecare își cunoaște drumul și nu-și mai dorește să facă schimbări, nu neapărat fiindcă toată lumea e mulțumită cu parcursul pe care l-a avut până aici, mai mult din cauza obișnuințelor care au avut destul timp să se instaleze până la această vârstă și nu în ultimul rând, a renunțării la ceea ce ai fi putut fi, pentru ceea ce ai reușit deja până acum, mult sau puțin, bun sau mai puțin bun. Majoritatea oamenilor, în jurul vârstei de 50 de ani, încep să se gândească la pensie, la confortul dat de trezirea la ora la care ai chef sau la lipsa activităților pe care le-ai făcut o viață întreagă doar fiindcă trebuia, nu fiindcă-ți făcea plăcere.
Poate că și eroina noastră ar fi început să cocheteze cu asemenea gânduri, dacă locul destul de călduț până la urmă în care muncea n-ar fi dispărut din senin, iar provocări demne de o vârstă mult mai tânără nu i s-ar fi ivit, ca niște balauri cu șapte capete, înaintea ochilor uimiți. Abia acum, plimbându-se pe străduțe necunoscute, această femeie nici tânără nici bătrână, încă atrăgătoare, dar într-un fel spartan, încălțată cu sandale crem, fără toc și purtând o bluză albă de in, înfrumusețată de o mică broderie în jurul gâtului, asortată la o fustă bleu-ciel pe care o are de mulți ani, dar al cărei foșnet mătăsos i-a plăcut întotdeauna, purtând pe umăr o geantă în culoarea fustei și cercei clopoței crem, ca sandalele, își dă seama pe de o parte de grozăvia situației în care se află, dar și de uimitoarea provocare ce o așteaptă, aceea de a-și schimba total viața. Realizează că felul în care se îmbracă de când a devenit dintr-o dată ”liber cugetătoare” este mult mai rafinat decât acum două-trei săptămâni, când o pereche de jeanși și un tricou i se părea o ținută absolut mulțumitoare.N-a fost niciodată femeia care să-și plângă de milă, cu toate că de-a lungul timpului a avut parte de destule întâmplări, care poate pe alte femei le-ar fi dus în pragul depresiei. Ea a mers însă înainte, cu capul sus, fără să-i pese de gura lumii, sau de ce vor spune prietenele, rudele sau mai știu eu cine.
S-a căsătorit din dragoste, nu și-a închipuit niciodată că ei doi vor eșua lamentabil, că după aproape 25 de ani drumurile lor se vor despărți pentru totdeauna. Mă rog, nu chiar pentru totdeauna, fiica lor este singurul liant care-i mai leagă, dar este destul de mare ca să nu mai fie nevoie să meargă la serbări sau la alte activități împreună, doar de dragul ei. De fapt, este și ea pe punctul de a se căsători, însă Dana strâmbă din nas când ajunge cu gândul la acest subiect, nu-i prea place logodnicul Deliei, însă nu poate să nu-și aducă aminte că nici mama ei nu-l plăcuse pe Horea, fostul ei soț, devenit de o vreme un capitol închis și de care deocamdată nici nu vrea să-și aducă aminte.
Ce-și dorește din tot sufletul, este să se apropie mai mult de fiica ei, dar nu știe cum. Cu cât ea ar dori să facă asta, să vorbească, să-și împărtășească una alteia întâmplările zilei, cu atât Delia se transformă mai mult într-un arici ai cărui țepi te țin la distanță, păzindu-și cu strășnicie spațiul vital, care, nu se știe cum, în ultima vreme a devenit din ce în ce mai larg. Faptul că mama nu-l prea place pe Marcel, aproape-logodnicul, cum îl numeau ele două când relația dintre cei doi tineri încă nu devenise atât de serioasă, iar Delia era mai puțin implicată, mai evazivă și mai cu picioarele pe pământ, nu ajută deloc la apropierea dintre mamă și fiică.
Fără să-și dea seama, mărește ritmul pașilor, plimbarea nu este activitatea ei favorită, de când se știe aleargă de ici-colea, tot timpul grăbită, tot timpul cu o lungă listă de lucruri care trebuie rezolvate, în minte. Ia uite, ce livadă frumoasă! Se oprește aproape fără să vrea, admirând o livadă tânără, în care merele dau în pârg, iar perele zemoase se răsfață în soarele cald de august. Cireșii s-au eliberat de povara fructelor, de acum sunt în vacanță, până anul viitor.
” Ia uite, ce bine e alcătuită natura! Nimeni nu muncește non-stop, fiecare plantă sau animal, au o perioadă de relaxare. Singurii care nu se pot opri suntem doar noi, oamenii, iar acest lucru nu ne aduce nimic bun. Oare când ne-am rupt de natură și de curgerea ei? Viața ar trebui să fie un râu care curge lin, nu un fluviu plin de vârtejuri și de crocodili ce stau ascunși printre ierburi, gata să te înfulece în momentul în care lași garda jos, nu mai ești foarte atent și îți permiți să respiri și tu, de două ori. S-ar părea că în acest moment mă aflu pe o plută nu prea sigură, tocmai în mijlocul fluviului și zău dacă văd vreun țărm pe care aș putea acosta…iar crocodilii sunt sigură că stau la pândă”. În mod instinctiv, Dana privește cu teamă împrejur, de parcă s-ar aștepta ca ”crocodilii” să năvălească de undeva, dintr-un colț umbrit al grădinii pe care tocmai o admira și să se arunce asupra ei, nedându-i nicio șansă de scăpare.
– Dana, ești chiar tu? Din spatele unei mici căbănuțe din lemn peste care patina timpului a lăsat nuanțe de gri, amestecat cu un maro roșcat, așa cum ai putea bănui că fusese culoarea inițială, cu ferestre de un verde de curând împrospătat, apare un domn grizonat, zâmbitor, a cărui mustață cu siguranță era, pe vremuri, principala armă în cucerirea fetelor. Silueta nu lasă să se vadă prea mult trecerea anilor, doar ochii, la fel de verzi și de zâmbitori ca acum un sfert de veac, sunt înconjurați de mici riduri care, nu se știe cum, în loc să-l îmbătrânească, îi dau distincție și o bonomie de bunic, încă tânăr.
Uitând brusc de crocodilii care o pândesc de pretutindeni, Dana face cea mai mirată grimasă de care este în stare, ia uite, ultimul om pe care se aștepta să-l întâlnească tocmai azi, când bilanțul vieții ei nu pare deloc unul pozitiv, ba dimpotrivă!
– Laurențiu! Ce cauți aici? Abia articulează femeia, cu siguranță plăcut surprinsă de întâlnirea întâmplătoare, dar care a lăsat-o fără cuvinte.
– Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, mai ales că eu mă aflu în livada proprie, zâmbește el, iar amintirile vin peste el puhoi, nu le poate opri și nici nu vrea, are în fața ochilor iubirea vieții lui, care acum i se pare și mai frumoasă, ca o piersică dogorită de căldura soarelui și parfumată exact atât cât trebuie.
În timp ce Dana se simte fericită că nu e îmbrăcată cu veșnicii ei jeanși, Laurențiu continuă:
– Ce mai faci, nu te-am văzut de un secol, dar tot frumoasă ai rămas! Ce mai face… Horea?
Abia acum Dana revine cu picioarele pe pământ, ultimele clipe le folosise pentru a se bucura fără rezerve de priveliștea colegului de bancă din clasa I și până la terminarea liceului, colegul care nu i-a devenit niciodată mai mult decât amic, dar pentru care a simțit întotdeauna ceva aparte. I se părea că destinul o adusese pe această străduță de care abia acum își aduce aminte; în copilărie venea aici, la bunicul lui Laurențiu, care avea o livadă veche și o stupină.
– Abia acum îmi dau seama unde mă aflu, parcă am intrat în tunelul timpului și m-am întors în copilărie. Lipsește însă bunicul tău și bătrâna livadă…”
O dată cu absolvirea cursului de terapeut Bowen, apoi promovarea tuturor etapelor până la master, s-ar părea că ai învățat destul, că de acum înainte trebuie doar să practici și totul va fi în regulă.
Ei bine, nu este așa, formarea profesională este continuă, în fiecare an este necesar să facem recapitulări ale procedurilor învățate, ori să urmăm cursuri noi, la care aflăm alte proceduri, alte combinații ale lor, pentru a putea fi cât mai bine pregătiți și a-i putea ajuta cât mai mult pe cei care apelează la serviciile noastre.
În toamna aceasta, am participat la un curs de recapitulare a procedurilor de bază și pot spune că, chiar dacă practic această terapie de 13 ani, tot am mai aflat lucruri noi sau am revizuit unele protocoale pe care nu le folosisem de mai multă vreme. Cert este că acum mă simt și mai pregătită să fac față provocărilor și să-i ajut pe cei care mi se adresează.
Nu degeaba se spune că REPETIȚIA ESTE MAMA ÎNVĂȚĂTURII.
Profesez în Cluj Napoca, la domiciliul clientelei, în zilele de miercuri, joi și vineri.
Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master (cu recapitulările la zi).
Acum câteva zile, am făcut o călătorie în Moldova. Aveam ceva emoții pentru drumul pe la Lacu Roșu, prin Cheile Bicazului, acolo știam că este o porțiune de drum foarte rău, plin de gropi .
Dar, surpriză, drumul a fost asfaltat și marcat, o plăcere să călătorești. Bine, că a rămas tot strâmt, nu aveau unde să-l lărgească, dar confortul a crescut cu 80%. Abia acum, când nu mai trebuie să fii atent la fiecare groapă și denivelare, te poți bucura cu adevărat de frumusețea peisajelor, care aproape că te lasă fără suflare.
Oare ce-am făcut noi în altă viață, de am primit o țară atât de frumoasă? Da, știu, veți spune cunoscutele sloganuri: PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ, DAR CU OAMENI DE …etc.
Nu vreau s-o mai lungesc, însă cred că oamenii sunt într-o continuă schimbare, alte țări sunt în clasa a XII a de liceu, pe când locuitorii României sunt abia la grădiniță. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.
Zilele trecute eram la Decathlon, iar la intrarea la case este un ecran care afișează casa liberă, pentru o mai bună fluidizare a cumpărătorilor și operativitate crescută. Stăteam cuminte sub ecran, așteptând să se afișeze casa liberă, când, în spatele meu, apar doi domni, tată și fiu, probabil tatăl cu ceva mai în vârstă decât mine. Mai ales tatăl era agitat, a vrut să treacă direct la case, dar accesul era blocat, iar când le-am arătat ecranul, a exclamat supărat și nerăbdător: ȘI AICI TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM? de parcă aveau de stat vreo două ore. I-am răspuns că ori aici, ori la casă, tot atât se așteaptă, moment în care am fost anunțată că s-a eliberat casa 15, pentru mine. Nu m-am putut abține și m-am întors spre cei doi, spunându-le: Suntem civilizați, nu-i așa? Tânărul a zâmbit, iar tatăl lui era oarecum descumpănit, generația care s-a înghesuit o viață întreagă nicidecum nu poate înțelege că nu trebuie să-i sufli neapărat în ceafă celui din fața ta, pentru a nu ”pierde rândul”.
Da, mai avem multe de făcut în țara asta, dar primul pas a fost făcut, așa că, nu ne rămâne decât să ne vedem de drum. Mai cu suișuri și coborâșuri, mai asfaltat sau cu gropi, dar este drumul pe care neapărat trebuie să-l parcurgem până acolo unde aproape toată Europa a ajuns deja, până acolo unde nu ne mai împingem ca să urcăm în tren sau în autobuz, să cumpărăm alimente sau să ajungem în timp optim acolo unde ne-am pus în cap. Nu suntem singuri pe planetă, pe continent, în țară, oraș sau sat, trebuie să-i respectăm pe ceilalți, altfel cum am avea așteptări la respectul lor?
Azi, trebuia să dau un interviu la Angelus TV, pentru emisiunea Gabrielei Greu, ”Pe drum, pe Cale”…
Interviul era online, dar, tehnica ne-a pus bețe-n roate, așa că l-am amânat pentru o dată ulterioară, la care voi fi prezentă în studio. Să vedem dacă și atunci se mai întâmplă vreo năpastă. Pușchea pe limbă!
Oricum, dacă tot aveam în minte întrebările la care trebuia să răspund, m-am gândit să fac acest lucru în scris, doar cineva mi-a zis odată că scriu mai bine decât vorbesc.
Acestea fiind spuse, vă las în seama interviului care n-a mai avut loc:
INTERVIU
Ce te-a îndemnat să pleci pe urmele apostolului Iacob?
Dacă aș fi ipocrită, aș spune probabil că m-am informat mult despre acest subiect și am hotărât să plec în pelerinaj pentru autocunoaștere sau mai știu eu din ce motiv religios. Adevărul este că acum, privind în urmă, îmi dau seama că habar nu aveam de ce voiam să merg pe Camino de Santiago, într-adevăr auzisem despre acest traseu de pelerinaj prin 2007, mi se păruse interesant, dar nu eram sigură că vreau să ajung și eu acolo. În 2012, prin februarie, am citit cartea lui Shirley McLane, Camino, iar acela a fost momentul în care am hotărât că vreau să merg. Nu știam prea multe despre apostolul Iacob, la început cred că nu știam nici măcar că e un pelerinaj catolic, eu fiind ortodoxă. Nu cred că neapărat cartea citită a fost motivul pentru care am plecat pe Camino, am mai citit multe alte cărți de călătorie, dar niciuna nu m-a făcut să-mi pun rucsacul în spate și să plec la drum. Sunt de părere că la primul Camino, nimeni nu prea știe de ce a plecat de acasă, însă cu timpul, sentimentele se cern, se sedimentează, se limpezesc. Nu neapărat când ești acolo, de multe ori, după ce te-ai întors, îți dai seama de niște lucruri care pe moment erau neclare sau pur și simplu, nici nu te-ai gândit la ele. De fapt, cred că ajungerea mea pe Camino a fost legată de o dorință oarecum secretă din copilărie și anume aceea de a scrie o carte. Cum însă până în 2012 când am plecat pentru prima dată la drum nu găsisem un subiect destul de palpitant pentru a putea fi transformat într-o carte, poate că Dumnezeu s-a gândit că e momentul să-mi îndeplinească dorința și… iată-mă pelerin, fără însă a ști prea bine ce înseamnă acest lucru.
Ce a fost cel mai greu și ce a fost cel mai frumos pe Camino?
Au fost multe momente extrem de grele, începând cu durerile care-mi mușcau corpul precum niște lupi înfometați. Am observat însă că nu numai mie îmi era greu, care, între noi fie vorba, nu mai eram la prima tinerețe, erau și copii de 20-25 de ani care abia se târau până la duș, în primele zile de pelerinaj. Cu tot disconfortul dat de picioarele care mergeau doar de dragul minții care nu voia să se lase și a sufletului, care era cu fiecare zi mai fericit și mai împlinit, am găsit un ritm al meu, eram un fel de melc-codobelc pe care toți ceilalți pelerini îl întreceau, dar care-și continua drumul în singurătate, atunci când pelerinii tineri și grăbiți picau răpuși pe la adăposturi încă de la orele amiezii, după ce în primele ore ale zilei participaseră cu toții la un fel de maraton. Pentru mine, abia atunci suna goarna de trezire, abia când rămâneam singură cu câmpurile, cu incredibilele păduri și cu toate acele foșnete, zgomote și triluri ce reverberau din natura înconjurătoare, abia atunci mă simțeam pe deplin pelerin și pur și simplu mergeam cu fericire. Am niște amintiri incredibil de frumoase cu niște apusuri ca din alte lumi; dimineața porneam la drum cu soarele din spate, mergeam apoi o bună bucată cu soarele în față și ajungeam la destinație o dată cu rostogolirea lui zglobie după un deal, parcă făcându-mi cu mâna și promițându-mi ghiduș că ne vom vedea și mâine.
În mod paradoxal, cea mai grea zi de pe Camino a fost și cea mai minunată, fiind ziua în care era gata-gata să mă dau bătută și să mă întorc acasă, dar și momentul în care m-am lăsat cu totul în brațele lui Dumnezeu, care, în mod miraculos, m-a readus la viață salvându-mă în primul rând de mine însămi și de neîncrederea mea în El și în mine. Dacă veți citi ”ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”, cu siguranță veți da peste această întâmplare.
Povestește-ne despre experiențele spirituale, trăirile tale.
Acum, după ce (dacă am voie să spun) am fost de patru ori pe Camino: pe Camino Francez în 2012 de la Saint Jean Pied de Port din Franța, până la Santiago de Compostela, punctul terminus al oricărui pelerinaj la mormântul Sf. Iacob, în 2014 pe Camino Portughez, de astă dată împreună cu soțul meu, de la Lisabona la Santiago de Compostela, în 2015 pe Camino del Norte, de la Irun la Santiago de Compostela, iar în 2017, vrând să reiau parțial primul pelerinaj, doar de la Pamplona la Burgos, pot spune că acest pelerinaj este locul cel mai potrivit pentru a afla cine ești cu adevărat, care-ți sunt limitele și care este relația ta cu Universul. De-a lungul celor patru pelerinaje ale mele s-au întâmplat uneori lucruri de-a dreptul miraculoase, despre care, dacă altcineva mi-ar fi povestit, m-aș fi gândit de două ori înainte de a crede. De exemplu, eram într-o zi extrem de obosită, era și foarte cald, dar nu găseam niciun loc în care aș fi putut să mă așez, ca să mă odihnesc. Pur și simplu drumul era pe șosea, iar pe margini era imposibil să găsești vreun loc accesibil. Privind în față, am văzut că urmează un urcuș destul de abrupt, iar eu eram, literalmente, stoarsă. Tocmai atunci, în stânga drumului, apare o piatră mare, parțial la umbră, dar eu trec mai departe, nu știu ce era în mintea mea. În acel moment, am auzit foarte clar vocea mamei mele, zicând: ”Așază-te, nu vezi că nu mai poți?” Probabil că pentru mine vocea mamei a fost întotdeauna cea mai dragă dar și cu cea mai mare autoritate, de aceea îngerul meu păzitor mi-a vorbit cu vocea ei. Am făcut urgent doi pași înapoi și m-am așezat, am mâncat și am băut apă. Abia după ce am pornit din nou la drum am observat că urmau kilometri întregi în care nu m-aș mai fi putut odihni.
Ce experiențe ți-au rămas în suflet, ce te-a impresionat mai mult pe Camino?
Cred că OAMENII de pe Camino au fost cei care au lăsat mici părticele din sufletele lor în sufletul meu și viceversa. Eu am înțeles pelerinajul ca o călătorie solitară, în care ești tu, cu tine și cu Dumnezeu, de aceea, rareori am mers împreună cu alți pelerini. Ritmul meu prea lent pentru ei și faptul că mergeam uneori și câte 14 ore pe zi, era un alt impediment în a găsi pe cineva compatibil. Dar nici nu mi-am dorit acest lucru, interacțiunea cu ceilalți pelerini în adăposturi sau ocazional pe drum, mi-a fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre calitatea oamenilor care se încumetă la acest pelerinaj. Încă mă gândesc cu drag la Juan, care s-a întors din drum fiindcă o altă pelerină i-a spus că cineva a rămas în pădure, pe marginea drumului și nu se știe dacă poate ajunge cu bine la adăpost. Ei bine, acel cineva eram eu, iar dacă Juan nu se întorcea din drum, nu lua și rucsacul meu în spinare și nu-mi dădea din alimentele și sucurile lui energizante, s-ar putea ca acest moment în care vă vorbesc, să nu mai fi avut loc pentru mine, vreodată.
O amintire deosebit de frumoasă îi port și fetei care mergea desculță pe un drum cu pietre ascuțite, fiindcă-și pierduse un bocanc, atârnat de rucsac. Am trimis mesaje cum ne-am priceput mai bine pelerinilor ce veneau din urmă și care l-ar fi putut găsi, pentru ca fata să se poată încălța din nou. Era ca un înger, blondă cu ochi de un albastru ireal și o privire care te făcea să uiți de toate durerile tale. Părea că plutește, că mersul desculță nu e un impediment pentru ea. N-am mai întâlnit-o, sper să fi ajuns într-o localitate de unde să-și fi putut cumpăra ceva de încălțat. Faptul că mergeam multe ore pe zi, m-a făcut să-i depășesc pe toți cei cu care pornisem deodată la drum, în fiecare zi întâlneam fețe noi. Destul de rar mai întâlneam pelerini pe care-i văzusem cu zile în urmă. Știu că o dată am întâlnit un băiat din Coreea (de Sud, precizau cu toții, de parcă cineva și-ar fi închipuit că o persoană din Coreea de Nord ar putea ajunge pe Camino). Ne-am bucurat amândoi de revedere, el era foarte mirat să mă vadă atât de ”în față” și mi-a mărturisit că a mai venit și cu autobuzul. Pe vremea aceea, eram foarte strictă în ceea ce privește mersul cu alte mijloace de transport decât propriile picioare, dar, mai trecând timpul și mai câștigând eu experiență în ale pelerinajului, mi-am dat seama că a fi pelerin nu înseamnă neapărat să mori pe drum, trebuie să te bucuri de tot ceea ce Dumnezeu îți pune la dispoziție, pentru a-ți face viața mai ușoară.
Știu că era 2015, eram pe Camino del Norte, undeva prin munți și ca de obicei, rămăsesem singură în orele după-amiezei. După niște tunete din toate zările, a pornit o ploaie torențială, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Ca să spun așa, era o ploaie torențială mocănească. Eu eram încălțată cu sandale, terenul era extrem de dificil, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții în gură, pelerina mea apăra mai mult rucsacul. Efectiv, eram udă până la brâu și treceam direct printr-un pârâu învolburat, care inundase cărarea. Credeam că-mi vor rămâne oasele înghețate pe acolo, când, îngerul meu păzitor a apărut din nou, de astă dată sub chipul unui domn bonom, ce conducea un soi de Dacia papuc, dar cu siguranță era altceva. Oricum, marca mașinii era ultimul lucru care mă preocupa în acel moment, când am realizat că am ajuns la un fel de sat, format din 3-4 case. Domnul coboară din mașină, moment în care-l întreb cât mai este până la următoarea localitate, unde era albergue. Cam 7 km îmi răspunde, iar după mutra mea plouată la propriu și la figurat își dă seama că nu mai sunt în stare să ajung acolo prin propriile forțe, așa că mă invită să-mi las bagajele ude inclusiv pelerina în spate și să urc în față, la căldurică. Credeți-mă că n-am făcut nazuri, iar drumul mi s-a părut ca o plutire. Am ajuns la adăpost în același timp cu un spaniol care mă întrecuse cu mulți kilometri în urmă și se uita prostit cum de am ajuns deodată cu el. Ei, are și Camino secretele lui…
Sacul cu povești de pe Camino este plin, atâta doar că timpul acestei emisiuni este limitat.
Cum a fost relația ta cu Dumnezeu, pe Camino?
Relația mea cu Dumnezeu… hmm. Aici, ar fi multe de spus. Poate că nu e momentul să afirm așa ceva, dar eu nu cred într-un Dumnezeu care stă pe un tron și ne privește pe toți, unora dându-le recompense, iar pe alții pedepsindu-i crunt. Mi se pare hilar ca-n secolul XXI să mai crezi așa ceva. Da, cred că există o ordine divină, niște legi universale foarte bine puse la punct că Dumnezeu este energie, cea mai inteligentă cu putință, iar toate gândurile, vorbele și faptele noastre ne duc spre creștere sau descreștere spirituală.
Citeam undeva că poți să-ți trăiești viața necrezând în miracole sau poți s-o trăiești crezând că fiecare zi este un miracol. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Însuși faptul că am ajuns pe Camino și încă de mai multe ori, mi se pare, privind în urmă, un miracol. Câți oameni nu și-ar dori să ajungă acolo, dar, din diverse motive, nu reușesc.
M-am simțit tot timpul protejată și ajutată, nu mi-a fost niciodată frică, nici măcar singură prin pădurea întunecată, când bufnițele făceau bu-hu-huuu! Ba să nu mint, atunci mi-a fost un pic teamă, noroc că se făcea dimineață, iar zorii rozalii au alungat tenebrele nopții și gândurile negre din mintea mea.
Ca o concluzie a acestei întrebări, pot spune că pe Camino mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, lăsându-l să-mi mai ia de pe umeri poverile materiale și sufletești.
Să ne povestești de cele două cărți pe care le-ai scris, despre Camino
După cum spuneam la început, cred că am ajuns pe Camino de Santiago pentru a putea scrie prima mea carte, la care visam încă din copilărie, dar pentru care încă așteptam un subiect palpitant, ce nu se mai ivea. Ei bine, primul meu pelerinaj a dat naștere primei cărți, ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”. Cartea este un jurnal de călătorie care descrie toate întâmplările grele sau minunate prin care am trecut, ba mai are și câte o mică ”Învățătură a zilei”, concluzia fiecărei zile, la care mă gândeam , frântă de oboseală, după ce urcam în patul care de cele mai multe ori era la etaj și mă aștepta cu drag. Am început să scriu această carte la un an și jumătate după ce m-am întors, fiind uimită de acuratețea amintirilor zilnice, ajutate doar de un subțirel jurnal, în care nici nu completasem în fiecare zi. Scrierea cărții a durat 6 luni, moment în care am constatat că amintirile mele își luaseră zborul, creierul meu se eliberase de mulțimea datelor păstrate cu sfințenie, până în momentul punerii lor pe hârtie. Ciudat lucru și creierul uman! Cred că a avut și Dumnezeu ceva de-a face cu toate astea, nu credeți? N-o să divulg acum cele mai tari pasaje din carte, vă las pe dumneavoastră să le descoperiți. Și mai am o surpriză, cartea mea a fost tradusă în limba spaniolă, acum impedimentul fiind ajungerea ei la cititorii de limbă spaniolă. V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați putea da vreun sfat. În funcție de informațiile primite, cartea se va tipări în România sau în Spania.
Și cum Gabriela pomenea de două cărți despre Camino, iată că anul trecut a apărut ”LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO”, împletire de realitate cu ficțiune, care povestește despre celelalte două pelerinaje ale mele, pe Camino Portughez și Camino del Norte, mix de personaje adevărate și personaje fictive, angrenate într-o poveste de dragoste care sper că vă va ține treji până la orele mici ale dimineții. Glumesc, dar nu mi-ar displace…
Dacă doriți să aflați mai multe despre cărțile mele, preocupările mele și ce-mi mai trece mie prin cap, puteți accesa manuelasandablog, un blog cum altul nu-i. Nu glumesc, când am apăsat pe butonul GĂSEȘTE BLOGURI SIMILARE, răspunsul a fost: NU EXISTĂ NICIUN BLOG SIMILAR..
Mai vreau să adaug doar o mică informație, din dragoste pentru Camino și pentru România, așa, de capul meu, am marcat o variantă de Camino de Santiago prin România, de la Aiud, la Oradea pe care am botezat-o CAMINO PRIN APUSENI. Anul trecut a fost un an greu pentru mine, mama mea a plecat în Cer, iar anul acesta am jelit, retrăind fiecare moment al anului trecut, așa că n-am reușit să termin acest proiect de suflet, promit însă că anul viitor va fi cel în care voi spune, GATA! Am terminat traseul de marcat, harta și ghidul. Până acum, am marcat cam 160 de km din 230, deci, nu stau prea rău.
Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.
Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.
Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.
Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.
Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.
MI s-a întâmplat acum vreo lună… Între timp, au avut loc tot felul de alte evenimente, unele mai fericite, altele mai triste, dar întâmplarea asta tot nu-mi dă pace, așa că trebuie musai să scriu despre ea.
La prima vedere, nu-i mare lucru. Dar privind mai în profunzime, îți dai seama că pe lângă toate stresurile la care suntem obligați să rezistăm zilnic, mai sunt și unele cazuri în care pur și simplu suntem supuși violențelor de tot felul ale semenilor noștri, uite-așa, devenind instantaneu ținte ale mâniei lor, simple obiecte folosite de către aceștia pentru refulare, pentru ”a-și vărsa nervii” pe cineva necunoscut și care, în general, nu ripostează.
Mergeam cu mașina spre Florești, când, poate dintr-o mică neatenție, m-am apropiat un pic de banda din dreapta, bineînțeles fără a pune pe cineva în pericol. Știți cum e, dacă din față vine cineva prea spre banda ta, în mod instantaneu tragi un pic volanul spre dreapta ta. Cam asta a fost tot, dar l-am supărat foarte tare pe șoferul unei dubițe aflat pe banda din dreapta, care în mod clar mă amenința ( și probabil înjura) prin geamul lui deschis. Noroc că geamul meu din dreapta nu era deschis, îl vedeam cu coada ochiului, dar n-am schițat nici cel mai mic gest. Am auzit de persoane care chiar au fost împușcate în trafic, cu gloanțe de cauciuc, pentru ceva similar.
Priveam înainte, el se apropia periculos de mașina mea, totul ținând cam 30 de secunde, cred ( oricum, în situația dată, au părut mult mai lungi). Norocul meu a fost că la un sens giratoriu trebuia s-o iau la stânga, ocazie cu care am scăpat de idiot.
Clujenii știu cum se circulă spre Florești, iar dacă fiecare s-ar apuca să urle la ceilalți participanți la trafic pentru orice abatere comisă cu sau fără voie, probabil că muzica din mașini nu s-ar mai auzi din pricina urletelor.
Sunt curioasă dacă ție, dragă cititorule, ți s-a întâmplat așa ceva și cum ai gestionat situația?
Ziua a treia a vacanței noastre în Anglia a fost, cred, cea mai relaxantă. Am pornit de dimineață cu trenul spre periferia Londrei, unde ne aștepta, plin de faimă și de istorie, Castelul Hampton Court, faimos în vremea lui Henric al VIII-lea. De fapt, s-ar părea că acest castel a fost construit pentru prim ministrul lui Henric al VIII-lea, dar cum regele și-a exprimat admirația pentru această adevărată operă de artă, ( nu numai la începutul secolului al XVI-lea, dar până în prezent, prim-ministrul i l-a dăruit, s-o fi gândit că e mult mai bine să fii fără castel și în viață, decât cu castel și pe lumea cealaltă.
Dar, să începem cu începutul… Călătoria noastră cu trenul a fost una deosebit de confortabilă, trenul este unul de scurt parcurs, dar arată infinit mai bine decât trenurile de rang înalt care circulă prin România. Un cățel de talie mică își tot trăgea stăpâna spre o direcție doar de el știută, dar la oprire, ne-am dat cu toții seama că pur și simplu voia să coboare. Case tihnite, în cel mai autentic stil englezesc, împodobite cu mulțime de flori. Nu știu dacă am spus în zilele precedente, dar pe mine florile și arhitectura m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna și iremediabil de recele (credeam eu, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că nu e așa), oraș cu pretenții și blazoane.
Faptul că în cele câteva zile am coborât pe treptele istoriei, în vremuri în care un suveran își putea omorî o soție doar pentru a se căsători cu alta, ca să nu mai vorbim despre crimele cu substrat politic și amoros, ne-a făcut să înțelegem mult mai bine felul în care trăiau oamenii în acele vremuri..
Dar, cine suntem noi să-i judecăm pe ei, cu siguranță peste 500 de ani nimeni nu va mai ști de existența noastră.
Trenul ajunge la stația terminus, coborâm împreună cu marea de turiști ce tropăie sau merg leneș în fața noastră. Noi grăbim pasul, aveam impresia că vom sta la o coadă imensa la intrare, dar când dăm cu ochii de uriașul domeniu ce poartă numele de Hampton Court, ne dăm seama că suntem doar o mână de oameni ce se pot pierde cu ușurință pe holurile și prin apartamentele regale, ca să nu mai vorbesc despre minunata grădină englezească, ce se întinde până în depărtare.
N-o să vă bat la cap prea mult cu descrierea palatului, vă veți delecta cu cele ”câteva” poze pe care le-am ales dintre cele multe. Vreau doar să vă povestesc despre bucătăriile regale, în care lucrau 200 (două sute) de angajați și care puteau hrăni zilnic cam 600 de persoane. Închipuiți-vă un restaurant din zilele, noastre, care ar avea zilnic câte o nuntă de asemenea dimensiuni. Sunt curioasă cât ar rezista bucătarul șef și admnistratorul, înainte de a-și da demisia sau a se muta la glumeți. Pe vremea aceea, dacă aveai o haină mai bună de îmbrăcat și nu erai chiar prostul-proștilor (pardon, analfabet funcțional), aveai toate șansele să fii prezentat la curte și puteai sta acolo, cât aveai chef. Deci curtenii erau un fel de trântori lingușitori, după umila mea părere. Dar cum egoul regelui trebuia întreținut și periat zilnic, se străduia și el să dea de mâncare sutelor de guri care-l preaslăveau. Bucătăria era împărțită în mai multe încăperi, fiecare după rostul ei: camera de fiert, de prăjit, de pește, de veselă, beciul cu vinuri scumpe, sala în care se servea masa și… nu mai mi-aduc bine aminte.
După toate acestea, am ieșit în minunatul parc, cu copaci tunși ”periuță”, cu gazon cam ofilit din pricina secetei și cu rondouri de flori spectaculoase, de unde, ca să fiu sinceră, am ”furat” și eu niște idei.
Am petrecut câteva ore în atmosfera de adevărat basm a castelului, dar trebuia să ne grăbim la tren, după masă aveam alte planuri mari, să vizităm Greenwich, cu al lui observator astronomic și meridian zero. Simt că ați cam obosit, așa că lăsăm pe data viitoare excursia de după-masă, fiindcă am și acolo o grămadă de povestit.
Am rămas datoare cu continuarea poveștii. Sincer, m-am apucat greu de scris. Nu scrisul era problema, ci sortarea fotografiilor. Din zecile (sutele) de fotografii făcute de mine și Ștefan, pe care să le alegi, cărora să nu le dai importanță? De obicei, atunci când faci o fotografie, ai impresia că este imaginea cea mai reprezentativă a unui moment din viață. Deci, care momente să le consider mai puțin importante?
Am reușit să fac totuși această muncă, ce de fapt este foarte subiectivă.
Cea de-a doua zi la Londra a fost extrem de plină, am văzut și sper eu acumulat informații din belșug, nu știu cât le vom ține minte, dar cred că totuși vom rămâne cu bucuria de a fi fost parte, pentru puțin timp, a atmosferei pline de de istorie a marii capitale.
Ziua a început bine, cu Westminster Abey, care este diferită, dar nu prea departe de Westminster Cathedral. Am ajuns acolo la ora 9, după un mic marș pe la capătul parcului St. James și trecând pe lângă controversata construcție îmbrăcată total în viță de vie decorativă, fără nicio ușă și despre care nimeni nu știe la ce folosește. S-ar părea că intrarea se face undeva prin subteran și că ar fi o bancă, apărută din senin în urmă cu 100 de ani. Londra are misterele ei, așa că nu e bine să săpăm prea adânc…
Am trecut și pe lângă buncărul de unde Churchill a condus operațiunile în cel de-al doilea război mondial. Hmm!
Și-am ajuns la Westminster Abey, la ora 9. Nu e nimeni la poartă… Aflăm că se deschide la 9,30 și, surpriză, suntem primii vizitatori la o coadă care în câteva minute a devenit de câteva zeci de metri. Cumnata mea e foarte vorbăreață, leagă o conversație cu cei din serviciul de pază. Ei o întreabă de unde vine, ea zice : noi din Canada, iar ei ( adică noi) din România. Omul râde: și cum v-ați întâlnit? Păi ei doi sunt frați, arată Sandra spre mine și Gelu. Aha, se dumirește omul de ordine, care între timp ne conduce prin curte până la o masă, unde se făcea controlul bagajelor. ”I start with my sister roumanian!” zice el, invitându-mă să-mi deschid poșetuța. Rucsacul din spate nu l-a văzut, nici eu n-am mai zis nimic. Oricum, bomba o lăsasem acasă.
La intrare, am primit fiecare câte un ghid audio cu informații despre ceea ce vedeam, o mie de lucruri de ținut minte. Cu ce am rămas: această catedrală s-a construit în secolul al XVII-lea, iar de atunci, toate evenimentele regale importante au avut loc aici. Nunți, încoronări și înmormântări, s-au succedat de-a lungul anilor. Dacă ai fost cineva în Regatul Unit ( rege, regină, om politic, scriitor, poet, om de știință, muzician), ai onoarea de a te odihni pe veci sub una dintre piatrele funerare care sunt la tot pasul, nici nu le poți ocoli. Singurul mormânt (al oamenilor de rând) pe care nu se calcă, este cel în onoarea eroilor patriei. Am înțeles că sunt vreo 600 de morminte și statui în interiorul Westminster Abey. Mi s-a părut cam ciudat că deasupra pietrelor funerare ale unor oameni importanți: regi, regine, persoane din familiile regale, erau niște statui culcate, de parcă morții ar sta deasupra mormintelor, cu mâinile împreunate, a rugăciune. Te simțeai ca în cimitir, dar nu într-unul vesel. Am ieșit în curte să luăm o gură de aer curat.
Era aproape ora 12 când am ieșit și am hotărât în unanimitate că e bine să mergem acasă, ca să mâncăm ceva. Priveliștile văzute ne-au cam răscolit, iar stomacurile se cereau umplute. Până searal a 19,45 când aveam programare la cea mai înaltă clădire din Europa, vom încerca să mai vedem câte ceva.
Oh, și am văzut. După o masă copioasă (adică vegană), ne îndreptăm cu toții spre St. Paul Cathedral, singura catedrală cu o arhitectură diferită din Londra, al cărei arhitect venea de la Roma. Poate de aceea seamănă atât de bine cu catedrala San Pietro, de la Vatican.
Spre bucuria noastră, am reușit să intrăm fără să stăm la vreo coadă astronomică, am dat o raită și am ascultat din nou indicațiile ghidului audio. Așa, am aflat că această construcție s-a ridicat pentru peima dată în anul 1066, dar de atunci a trecut prin mai multe evenimente nefaste (incendii), acum fiind construită pentru a cincea oară.
Am urcat și cele 525 de trepte, doar așa, ca antrenament pentru după masă, când vom fi mult mai sus. (Pe la etajul 70).
Ieșind de la ST. Paul, ne întrebam ce am mai putea face. De mers acasă nu putea fi vorba, fiindcă abia ajungeam și trebuia să plecăm din nou. Așa că… ce-ar fi să ne forțăm norocul și să mergem la London Tower? Am uitat să spun, toate aceste obiective sunt pe London Pass, deci acum n-am mai plătit nimic, doar ne-a scanat codul QR de pe telefon.
Da, cine are noroc, are… mai era vreo oră până să se închidă la Turnul Londrei și zău dacă-ți dorești să fii închis acolo. O coadă imensă la poarta prin care se intra la bijuteriile regale ne-a făcut să avem o mică reținere, dar cum unul dintre oamenii de ordine îmbrăcat în cavaler ne-a asigurat că nu durează mai mult de 15 minute, ne-am așezat cuminți în capătul rândului, care urgent a devenit și mai mare, în urma noastră. La început, am văzut doar poze. Și ne ziceam: poftim, am venit până aici, ca să vedem poze cu bijutariile, mare chestie! Dar nu, au apărut bijuterii adevărate, coroana reginei cu care Elisabeta a II-a a fost încoronată și tot felul de alte obiecte folosite la încoronare. Mie mi-a plăcut cel mai mult bolul de punch, în care un copil de 5-6 ani ar putea face baie, atât e de mare. Dar, ghici, e din aur masiv. Și multe altele, fără număr, ar zice unii. Foarte ingenios, pentru a nu bloca fluxul, prin fața coroanelor se trece cu o podea rulantă, așa nu stai să caști gura cât ai chef.
Până am ieșit de la bijuterii, White Tower se închisese, așa că ne-am consolat (Sandra și cu mine) cu o înghețată, luată exact înainte de momentul închiderii tonetei.
Bun… am mai vizitat un pic turnul cu torturi ( a se pune accentul pe cea de-a doua silabă) și otrăvuri, apoi ne-am îndreptat agale spre clădirea cea mai înaltă, al cărei nume, din păcate, momentan îmi scapă. Voi completa mai târziu.
După o pizza ”la botul calului”, am ajuns și la ultimul obiectiv de vizitat pentru astăzi, obosiți, dar plini de voie bună. Ce pot să spun? Am urcat cu două ascensoare până la etajul 68, unde era o cofetărie și spațiu de jur împrejur, pentru a vedea Londra. Minunat! Dar, sincer, nu m-a dat pe spate. Oi fi eu mai pretențioasă, nu știu. Ce știu exact, este că Groapa Ruginoasă de la Vârtop m-a impresionat mult mai tare.
Ei și-așa, după o zi de pomină, ne-am întors cu metroul acasă, că eram frânți de oboseală.
Nici nu-mi vine să cred că am făcut-o și pe asta. Am vizitat Londra, orașul care oarecum pentru mine suna interzis, fiindcă-i scump, fiindcă e departe, fiindcă e… Londra, cu sute de ani de istorie în spate, cu prinți și prințese în carne și oase, mă rog, una dintre capitalele cele mai importante ale lumii.
Și totuși, am fost acolo. Iar după norocul nostru aproape proverbial, am reușit să vizităm o mulțime de obiective și să locuim la Londra din nou cu bani puțini. Acesta nu este meritul nostru ci al sponsorilor, dar nu știu dacă doresc să le fie dezvăluită identitatea, așa că o voi trece sub tăcere… cel puțin deocamdată, până mă ia valul și ”dau din casă”.
De fapt, am fost la Londra pentru a ne întâlni cu fratele meu și cumnata din Canada, care au dorit să vadă acest minunat oraș. De fapt, oscilau între Londra și Paris, dar cum noi văzusem Parisul, le-am zis să vină la Londra, că mergem și noi. Când mă gândesc că în urmă cu două -trei săptămâni înainte de plecare, cu toții (în afară de Ștefan, care oricum se supunea majorități) regretam decizia luată, fiindcă la Londra era full de covid, cumnata mea își fracturase o coastă și mai colectase și un virus rebel, iar ideea cea mai bună ni se părea ca ei să vină în România. Bine că n-au putut returna biletele de avion, iar cele de România costau o avere, așa că am rămas la planul inițial.
Ca să n-o lungesc, dimineața la 6,20 (cu o întârziere nesemnificativă, așa cum îi stă bine unui avion al anului 2022), am decolat din Cluj-Napoca, spre Londra cea faimoasă și plină de povești vechi și noi. Din păcate pentru mine, colecistul mi-a făcut o figură urâtă în timpul zborului, așa că timpul petrecut în avion a devenit brusc pe jumătate coșmar și pe jumătate speranță că apuc să aterizez vie. Ei, din moment ce scriu aceste rânduri, e clar că am supraviețuit, dar prin mijloace proprii, deoarece personalul avionului ceruse ambulanța la aterizare, dar au venit cu vestea proastă că de când au ieșit din UE, englezilor li se fâlfâie de pasagerii care vin din aceste țări. Însoțitoarea de bord m-a anunțat contrariată și rușinată că a fost anunțată că nici măcar la pasager inconștient nu se deplasează ambulanța. Cu alte cuvinte, dă-l în… că nu e de-al nostru!.
Buun! Și-am aterizat! Turbulențe n-au prea fost în timpul zborului sau nu le-am mai băgat eu în seamă, habar n-am.
Adresa la care trebuia să ajungem, era în Trafalgar Square. Cu alte cuvinte, în buricul târgului. Am ajuns mai ușor decât ne așteptam, de pe Luton am luat autobuzul până la gară, apoi un tren ne-a lăsat în Blackefriars, o stație de unde am mai mers 30 de minute pe jos.
Iar apoi, a început aventura londoneză… Pentru mine mai spre seară, când m-am simțit destul de refăcută pentru a lua orașul în piept; de fapt, la picior. Cum eram extrem de aproape de o mulțime de obiective, cu o plimbare ușoară prin St. James Park, am ajuns hăpt în fața Palatului Buckingam. No, o moață la Buckingam, cum sună asta?
Mulțime de lume, toți cască gura la garda ce bate pas de defilare mai departe decât și-ar dori vizitatorii, se cațără pe monumentul din fața porții (turiștii, nu garda palatului)) și fac poze la greu. Totul este la scară atât de mare, încât începi să-ți dai seama de grandoarea regalității engleze.
Alți pași, printr-o zonă irigată din St. James Park, deoarece venisem printr-o zonă galbenă din pricina secetei nici nu făcusem poze, măcar că era frumos, copaci seculari, printre care copii, părinți și bunici erau la picnic sau petreceau câteva ore de binemeritată relaxare și ajungem la Big Ben, faimosul Big Ben pe care nici nu speram să-l putem vedea la față, deoarece era în renovarea de 60 de ani. Dar iată, lucrările s-au terminat mai repede și ne putem considera norocoși. Clădirea dantelată ce se continuă din Big Ben este acum Palatul Parlamentului. O raită pe străzi vestite, cu ambasade și cluburi private, chiar și Clubul Reform unde Phileas Fogg s-a întors din călătoria lui în jurul pământului, după cum minunat ne povestea Jules Verne, în ”Ocolul Pământului în 80 de zile”.
Hop și ajungem în Picadilly Circus și în China Town, dar e deja noapte, trebuie să mergem la apartamentul pe care fratele meu l-a închiriat cu o sumă enormă, dar pe noi nu ne-a lăsat să participăm la costuri. Mâine vom avea o zi foarte plină, așa că trebuie să ne odihnim corespunzător.
Ce mai vreau să adaug aici, este că foarte important este dacă mergi la Londra și vrei să vizitezi cât mai multe locuri, să-ți iei un London Pass, un fel de abonament, care-ți dă acces la vreo 80 de atracții turistice. Noi am avut pe trei zile, a costat 111 Lire de persoană, dar am plătit cam o treime din cât ar fi costat dacă am fi luat bilet de fiecare dată când am vizitat un obiectiv turistic. Face toți banii, London Pass-ul ăsta!
Vă aștept mâine, cu alte povești!
London Eye, o roată uriașă, pe care n-am văzut-o niciodată mișcându-se.
manuelasandablog 