Trăim în lumi paralele?

     În ultimele luni, lumea în care trăim, în loc să fie mai unită din cauza pericolului mondial, e parcă din ce în ce mai dezbinată.

                 Dacă auzi două persoane povestind aceeași întâmplare, observi cu stupoare că cele povestite diferă  în proporție de 80%. Cum am stabilit acest procent? Exact la fel cu cei care fac reclame la pasta de dinți, care-ți va face dinții cu 80% mai albi, sau ca multe alte ”îmbunătățiri” care cresc procentual, dacă folosești cutare produs.

    Nu prea mai intru pe rețelele de socializare, deoarece, în primul rând nu am timp, iar în al doilea rând, mediul mi se pare din ce în ce mai deprimant. Am reușit oarecum să elimin din lista de prieteni agramații, care mă fac să mă urc pe pereți cu ale lor cuvinte ”nepotrivite”, totuși, poveștile tuturor sunt ori false, ori triste. Cred că le prefer pe cele triste.

De ce spuneam că trăim în lumi paralele (curios, s-ar părea că politrucii chiar să fi avut dreptate cu statul lor paralel), fiindcă fiecare trăiește în lumea pe care singur și-o plăsmuiește.

Într-o zi, când eu eram încântată că oamenii mențin distanța socială, sunt atenți, se dezinfectează când intră într-un magazin (dacă au cu ce, bineînțeles), altcineva scria despre îmbulzeala asemeni oilor, nesimțirea și reaua-credință a altor semeni de-ai noștri.

A doua zi, stăteam cuminte la ușa unui mic magazin de mercerie așteptându-mi rândul, după mine mai era o doamnă, când cineva (n-are importanță cine) ne-a ignorat total, intrând în magazin, de parcă noi eram doar afișe, sau reclame la bunul simț, puse la intrare. Aha, am intrat în lumea ”celorlalți”, m-am gândit eu, în timp ce o aduceam cu picioarele pe pământ pe persoana pentru care, cu o secundă înainte, nici nu existam.

Pe moment m-am enervat, eu respect întotdeauna regulile și nu-mi plac cei indisciplinați. Dar peste câteva momente, mi-am dat seama că e alegerea mea să plec de acolo furioasă, sau să mă gândesc că poate femeia se gândea la ale ei și nu ne-a văzut. Tot timpul viața ne dă prilejul să facem alegeri, depinde de noi cum hotărâm să trăim, dacă vrem ca pe strada noastră să răsară soarele, sau să fie veșnic întuneric și furtună.

Acesta a fost doar un mic exemplu, dar dacă suntem puțin mai atenți cu felul în care reacționăm în diverse situații, vom vedea că putem schimba multe în viața noastră.

Cactusul, cât e el de țepos, oferă lumii niște flori minunate. Ne arată interdicția: NU MĂ ATINGE!, dar se și alintă: POȚI SĂ PRIVEȘTI ȘI SĂ TE BUCURI DE FLORILE MELE!

   Să fim atenți la țepii cactusului, dar să ne desfătăm privind uluitoarele lui flori! Adică, ia din viață ce-i frumos!

Să aveți o seară luminată de gânduri bune, pașnice, la adresa cetățenilor lumii…

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Avalanșa de minciuni

N-am prea scris despre pandemia pricinuită de coronavirusul care ne-a dat tuturor viețile peste cap, dar acum, când s-ar părea că ne vom întoarce la o oarecare normalitate, vreau să vă întreb ce credeți despre tot ceea ce s-a întâmplat.

Unii sunt convinși că este o conspirație mondială, alții îi cred proști pe primii, deoarece s-ar părea că mai marii lumii nu mai pot de dragul nostru și luptă din răsputeri pentru a ne menține pe toți în viață, indiferent de faptul că producem ceva,  doar consumăm, sau suntem de-a dreptul întreținuți de către societate.

Teoria cu marile companii farmaceutice care trăiesc pe spinarea noastră, mi se pare, totuși, cam adevărată…

Parcă toată această perioadă a fost un fel de traversare a unei punți, care, din loc în loc, mai are și câte o gaură, aviz celor neatenți, s-ar putea să facă o baie rece, sau și mai rău, să se înece, uneori tocmai la mal.

Am văzut fotografii înfricoșătoare, cu pacienți goi, îmbrăcați doar cu scutec, sedați și legați de mașinăria care, vezi doamne, îi menținea în viață. Ți se face părul măciucă, atunci când vezi asemenea imagini, ai face orice pentru a nu ajunge acolo… Oricum, spaima s-a instaurat pe întregul Pământ, oamenii respectă niște reguli (ceea ce nu e rău deloc), alții își bat joc de ele, fiecare cum simte și cum îl duce capul.

După ce sute de mii de oameni au murit la nivel global, am aflat și noi cu stupoare că, de fapt, cauza deceselor era cu totul alta decât aceea care se credea, că de fapt, problema nu este una respiratorie, că pacienții grav afectați de boală fac cheaguri, tromboze, care le grăbesc sfârșitul. Oribil! Deci au pus la ventilator sute de mii de oameni care au murit din cu totul alte cauze, toată omenirea s-a luptat pe ventilatoare, când, de fapt, trebuia să li se administreze alt tip de medicamente.

Cel mai ciudat lucru este că O.M.S.  a interzis autopsiile celor decedați (sau așa se spune) . DE CE, OARE?  Toată lumea era de acord că este o boală nouă, necunoscută, dar, pe de altă parte, nu faci autopsii? Atunci, cum poți afla ce se întâmplă în corpul unui bolnav și cum poți lupta cu ea? Pare incredibil, dar, s-ar părea că acesta este adevărul. COVID 19 este o boală nouă, ale cărei caracteristici nu le cunoaștem, dar nici nu dorim acest lucru. Cine nu dorește aceasta?

Noroc cu niște medici din Italia care au reușit să facă  un număr limitat de autopsii, dar care i-au adus în fața unor adevăruri pe care, s-ar părea că tătucii noștri nu vor să le aflăm. DE CE?

Cât a fost adevăr și cât a fost minciună din toate informațiile care ni s-au prezentat, nu se știe dacă vom afla vreodată.

Cert este că acest virus poate fi ținut în frâu cu medicamente anticoagulante, în cazurile grave. Într-adevăr, au fost cazuri de persoane tinere care s-au infectat și care, din păcate, au pierdut pariul cu viața, dar, părerea mea personală, este că unele aveau boli asociate, iar celorlalte nu li s-a aplicat tratamentul corect. Nu din rea-voință, ci din neștiință, din spirit de turmă și frica de a studia boala cu adevărat.

Nu vreau să trag alte concluzii, vă las pe dumneavoastră s-o faceți.

Vă doresc multă sănătate, că-i mai bună decât toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Varvara – fragment din cartea ”Când Soarele Răsare la Apus”

   Vreme de ploaie, vreme de reflecție și de lectură… Iată încă un fragment din cartea mea, nou pentru cei care n-au citit-o și aducere aminte pentru cei care au făcut cunoștință cu personajele ei.

  • ”Ia uite,Victor vine din nou! Oare de ce? O fi crezând că nu suntem în stare să mergem singure până în sat?

Ana face feţe-feţe, dar reuşeşte din nou să-şi păstreze cumpătul, când bătaia destul de timidă în uşă, urmată de intrarea uriaşului sătean, înmulţeşte personajele piesei de teatru ad-hoc, ai cărei protagonişti sunt unii bulversaţi, iar alţii controversaţi de mica discuţie ce încă n-a avut nicio finalitate.

  • Da’ ce-i, Victore? Te-a cuprins dorul de noi? De două ori în două zile, nu te-am mai văzut din tinereţe, dacă stau să mă gândesc bine, iese Ana semeaţă în faţa lui. Ori te-a trimis Varvara, să duci fetele în bună rânduială jos, în sat?
  • Ai şi n-ai dreptate, se uită bărbatul aproape cu duioşie spre femeia ce a intrat din nou în conul de umbră al uşii. Din pricina Varvarei viu, da’ acum ea nu mai are nicio grabă, că s-o dus la cei mulţi… Varvara o murit azi noapte, cred că mai trăia numa’ s-o vadă pe Cătălina…
  • Cee!? Izbucneşte fata în lacrimi, cum se poate una ca asta? Ieri, era foarte sănătoasă, putea chiar să ducă o găleată cu apă. Cred că vrei să ne păcăleşti… Aşa-i că-i doar o glumă?

Laurenţia şi Ana, amândouă năucite de vestea ce a picat ca un trăsnet din cer, nici nu pot să scoată vreo vorbă. Ana îşi frământă mâinile, în timp ce Laurenţia începe şi ea să plângă fără glas, doar lacrimile ce-i curg şiroaie pe faţă arată că e într-o stare de surescitare extremă, altfel ai crede că asistă liniştită la o discuţie oarecare.

  • Şi acum, noi ce faaceem? Se jeluieşte în continuare Cătălina, avem toate lucrurile acolo, şi mai avea de povestit, oare cum mai aflu eu ce voia să-mi mai spună? Parcă tot cerul se prăbuşeşte peste ea, a pierdut ultima speranţă de a afla misterul în care i-a fost învăluită viaţa din copilărie şi până acum, mister pe care credea că e pe cale să-l înţeleagă, dar care a rămas doar pe jumătate dezvăluit, parcă asistă la un film prost, în care nu se ştie de ce are şi ea un rol, şi încă unul principal.

Victor o priveşte cu milă, neştiind ce să spună, răspunsurile la întrebările Cătălinei, cu siguranţă nu sunt la el. Se întoarce spre Ana, vorbindu-i blând, mai blând decât îl auziseră în cele două zile de când se cunoşteau:

  • Nici, tu, Ană, nu ştii nimic? Parcă ţie îţi spunea Varvara toate cele pentru înmormântarea ei, aşa-i? Eu de aia am venit acum, că femeile din sat nu ştiu nimic, numai în tine mai avem speranţă să vii să faci cele de cuviinţă.
  • Da, o să vin, imediat cobor cu fetele astea, stai să ne revenim un pic. Du-te înainte, venim şi noi. Îi răspunde Ana, schimbată brusc, parcă instantaneu devenise femela alfa a satului, ea era cea care avea puteri depline la înmormântarea Varvarei, iar acesta nu era puţin lucru.
  • No bine, vă aşteptăm, mai zice Victor, în timp ce-şi îndeasă căciula pe cap, face stânga împrejur şi închide uşa încetişor după el, cu un gest aproape gingaş, de care nu l-ai fi crezut în stare.

Cu tot tragismul situaţiei, Laurenţia nu poate să nu observe că între Ana şi Victor pluteşte un fluid aparte, acea stare de agregare care nu este una obişnuită, nu e nici lichidă, nici solidă, nici gazoasă, e pur şi simplu un „ceva” ce apare întotdeauna între doi oameni care se iubesc şi care nu vor putea niciodată să ascundă asta de ochii unei femei cât de cât atentă la cele ce se întâmplă în jurul ei. Bineînţeles că nu e momentul să pună alte întrebări incomode Anei, dar arde de nerăbdare să-i spună Cătălinei despre observaţia pe care  tocmai a făcut-o cu privire la cei doi. E tristă pentru moartea Varvarei, dar în sinea ei chicoteşte, descoperirea i se pare demnă de o telenovelă. Dacă stai să judeci, tot ce ni s-a întâmplat de când am plecat de acasă are iz de telenovelă, se gândeşte ea, în timp ce le priveşte pe cele două femei, doborâte de durerea pierderii Varvarei.

  • Doamne, ce de întâmplări, într-o singură zi! Simt că în curând nu mai fac faţă. Oare ce mă fac acum, cum mai aflu tot ce trebuia să ştiu?
  • Toate la vremea lor, răspunde Ana laconic, în timp ce caută în lădoi haine mai acătării, cu care să se îmbrace pentru a merge în sat.

Într-un sfert de oră cele trei femei sunt gata de plecare, Ana pieptănată şi îmbrăcată în straie negre, pare acum mai mult o doamnă de la oraş decât o ţărancă nebună, ce-şi duce veacul în vârful muntelui. Cătălina şi Laurenţia o privesc cu admiraţie, nu mai e aceeaşi persoană care ieri le privea cu teamă, a devenit brusc femeia cea mai importantă din sat, cea care o va pregăti pe Varvara pentru ultimul drum. În lumea satului, viaţa şi moartea au alte dimensiuni, sufletului i se acordă mai multă atenţie decât la oraş, acolo unde viaţa trepidantă ne face să uităm de existenţa lui, amintindu-ne doar atunci când avem o mare bucurie, sau, mai adesea, o mare deznădejde.

Trei mogâldeţe coboară panta muntelui, iar tăcerea nu e tulburată decât de foşnetul de acum familiar al frunzelor, sub paşii lor hotărâţi. Fiecare se gândeşte la ale ei, iar aburul ce le iese din gură vesteşte o dimineaţă răcoroasă de toamnă, dar care te face să te simţi viu şi plin de încântare privind culmile munţilor acoperiţi de ceaţa ce începe să se destrame pe alocuri, ca vălul unei mirese aflată în faţa altarului, nerăbdătoare să devină femeie şi să-şi ducă la îndeplinire rosturile lumeşti.

Iată primele case din sat, sunt tot acolo, ca şi ieri, dar parcă a trecut o veşnicie de când orăşencele au păşit pentru prima dată pe ulițele de aici, cu toate că abia se împlinesc 24 de ore, ore care fac diferenţa între a fi viu şi a fi plecat în lumea de dincolo. Ieri, Varvara era încă plină de viaţă, iar azi, probabil priveşte satul de sus, din înaltul cerului, stând la taifas cu vulturii.

La casa moartei, câteva femei aşteaptă venirea Anei, pentru a îndeplini toate ritualurile de înmormântare, aşa cum este obiceiul şi cum a lăsat Varvara cu limbă de moarte. Când dau cu ochii de cele trei ce coboară cărarea, ochii le sunt mai degrabă atraşi de Ana, a cărei transformare miraculoasă pentru ele le face să o privească insistent, uitând pentru moment de cele două fete necunoscute.

  • Bună dimineaţa, şi Dumnezeu s-o odihnească, sparge Ana tăcerea de gheaţă, care se ridică, fluturând din aripi ca de bufniţă ce se mai rotește un pic deasupra satului, apoi dispare definitiv, în înaltul cerului.
  • Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, răspund femeile în cor.
  • Bine c-ai venit, că încă nu-i ţeapănă, o putem spăla, da nu ştiam cu ce s-o îmbrăcăm, zice una mai vorbăreaţă, trecând peste uimirea de a o vedea pe Ana complet schimbată.

***

Cele trei nou-venite intră în casă, iar Ana descuie un dulap mare, cu o cheie pe care o avea la ea. De acolo, scoate hainele pe care Varvara le rânduise cu ani în urmă pentru propria înmormântare şi pe care le scotea la aerisit de două ori pe an. Încuie la loc dulapul, pune cheia în buzunar, lângă telefonul mobil, apoi îşi suflecă mânecile, pentru a începe ritualul de înmormântare, acea parte a lui care nu priveşte preotul sau pe oamenii din sat.

Văzând că nu cere ajutorul nimănui, femeile se retrag în prag şi apoi afară din casă, lăsându-le pe cele două fete pe de-o parte curioase, iar pe de alta moarte de frică, să asiste la toate cele ce vor urma.

Nimic ieşit din comun nu se întâmplă însă, Ana o spală pe Varvara aşa cum a văzut ea că se face, o îmbracă în hainele pregătite demult, apoi ia o aţă de lână, o măsoară din cap până-n picioare şi i-o dă Laurenţiei, zicând:

  • Arunc-o în pod!

Fără „te rog”, fără alte politeţuri, pur şi simplu o poruncă, pe care nu ai de ales, trebuie   s-o duci la îndeplinire. Simţind cum picioarele îi tremură din toate articulaţiile, Laurenţia urcă scara podului şi încearcă să arunce cât mai departe aţa de lână, care însă nu vrea să se desprindă, parcă i s-ar fi lipit de degete. Laurenţia scutură mâna isteric, îi vine să ţipe, dar reuşeşte să se abţină, iar momentul în care aţa se desprinde şi pluteşte uşurel la câţiva centimetri prin podul prăfuit, i se pare cel mai minunat din întreaga ei viaţă. Avea impresia că Varvara ţine aţa la capătul celălalt şi cumva nu vrea să se desprindă de această lume, sau şi mai rău, că vrea s-o tragă după ea.

Coboară aproape în fugă scara podului, ca în copilărie, când, la bunici fiind,  uneori era nevoită să meargă seara în pivniţă, iar când se întorcea cu murăturile sau cu ce-i ceruse bunica să aducă,  în spatele ei i se părea că mii  de ochi o privesc din întunericul de nepătruns, poate nici nu se înşela, poate erau şoriceii cărora le stricase tabietul de după cină… sau…poate… cine știe?

  • Ce-i cu tine, de eşti aşa de palidă?, se miră Cătălina, stând și ea pierită pe lădoi (un fel de combinație între ladă și pat), gata să evadeze din această poveste funebră, la care asistă mai mult de nevoie.

Dându-şi seama că cele două fete sunt în pragul unei crize de nervi, Ana le trimite afară, ca să vadă dacă a venit preotul. Iese şi ea cu apa în care spălase moarta şi o toarnă sub marele nuc ce străjuieşte curtea, apoi se întoarce pentru ultimele detalii, înainte ca femeile să poată intra ca să-i admire „opera”.

Laurenţia îşi aduce brusc aminte că bunica ei îi spunea că dacă vrei să nu-ţi mai fie frică de un mort, să-l atingi. Trecând pe lângă moartă, întinde mâna cu groază în partea unde ar fi trebuit să fie degetele de la picioare, moment în care un strigăt mic de spaimă îi iese din gură, nu-l poate reprima, iar ochii ei mari devin şi mai mari, sub imperiul fricii ce o domină.

  • Da care-i baiul? Întreabă Ana, care tocmai intra pe uşă, cu ligheanul gol în mână. Ce tremuri aşa?
  • Păi… încearcă Laurenţia să articuleze câteva cuvinte, în timp ce bărbia îi tremură de parcă ar fi piftie, încă nu e ţeapănă…
  • Cum aşa? Trebuia să fie ţeapănă de acum… Da, ai dreptate… Ei acum, vrând-nevrând, noi trei va trebui să facem o trebuşoară… Veniţi cu mine? Întreabă Ana, privind peste umăr la moarta ce parcă zâmbeşte, aşteptând clipa în care se va întoarce, sub formă de strigoaie.
  • Ce să facem? Zice Cătălina nedumerită, ea apucase să iasă mai repede din casă şi nu fusese martora celor întâmplate în ultimele minute.
  • Un lucru uşor, haideţi cu mine şi nu spuneţi nimic femeilor din curte, o lasă Ana la fel de nedumerită, la fel ca şi înainte de a pune întrebarea. Laurenţia apucă să-i şoptească ceva la ureche, apoi, cele două fete, ţinându-se iarăși de mână, o urmează pe Ana, care iese iute din casă, fără să privească spre femeile ce nu ştiu ce să facă, dar îşi dau seama că ceva necurat este la mijloc, aşa că rămân mai departe în curte, şuşotind între ele, ca un cârd de gâşte ieşite la păscut.

Ana merge în spatele casei, unde o potcoavă veche şi ruptă stă agăţată într-un cui, ia un ciocan şi rupe o bucăţică pe care o pune în buzunar, apoi urcă pe firul micului pârâu  ce trece pe lângă casa Varvarei, cu fetele fricoase şi curioase după ea. Nu departe, ajung la nişte pietre albe, din care Ana ia o fărâmiţă şi, la fel de tăcută şi cu alaiul după ea, se întoarce în casa moartei.

O mai atinge odată pentru a se convinge că încă nu e ţeapănă, apoi, cu o mişcare dibace, ia bucăţelele de potcoavă şi de piatră şi i le vâră cu iuţeală în gură, spunând:

– Astea sunt de la mine şi de la tot satul, să-ţi fie de mâncare, să nu ai treabă cu noi și să-ți poţi salva sufletul!

Fetele se privesc mirate, parcă frica le-a mai trecut, dar în acel moment, un zgomot de avalanşă de pietre se aude din pieptul moartei, parcă un întreg munte se prăvale la vale. Fetele încremenesc, chiar şi Ana rămâne cu mâna la gură, privind  la chipul Varvarei, care încet – încet începe să arate ca al unui mort, nu atât de viu cum arăta până acum câteva clipe. Când zgomotul înfiorător şi inexplicabil se potoleşte, Ana mai verifică odată, iar acum se declară mulţumită, moarta e aşa cum trebuie să fie, iese în prag şi le face semn femeilor că pot intra, totul este în regulă.

***

Laurenția și Cătălina abia-și mai trag sufletul, parcă trecuseră zile întregi de când au aflat de moartea Varvarei, timp în care n-au apucat să doarmă deloc. Se simt istovite, așa că, după atâtea emoţii şi informaţii primite în timp atât de scurt, cele două tinere simt că trebuie să plece acasă, chiar cu riscul de a nu afla toată povestea.

  • Poate mai venim peste vreo două săptămâni, zice Cătălina nu prea convinsă, în timp ce-şi iau rămas bun de la Ana.
  • Dacă nu puteţi voi să veniţi, oi veni eu până la oraş, am ceva treabă pe acolo. Oricum, peste două săptămâni o să fie frig pe aici, nu mai e aşa plăcut să te plimbi pe munte.
  • Ne pare rău că nu putem sta la înmormântare, dar trebuie să ne întoarcem acasă.
  • Lasă, nu-i niciun bai, aţi stat destul şi aţi aflat mai multe decât era cazul. Mai ştiu şi eu una-alta, ba cred că am şi un caiet scris de mama ta, îl caut şi vin să ţi-l aduc.
  • Un caiet? Nu aveam habar că mama a ţinut un jurnal… De fapt, nu aveam habar de nimic din tinereţea mamei, abia acum încep să se limpezească lucrurile. Mă simt ca şi cum aş umbla printr-o ceaţă groasă, care undeva, în depărtare, începe să se împrăştie, iar un colţişor din cerul limpede şi albastru îmi bucură şi totodată îmi întristează ochii şi sufletul. Limpezimea nu e întotdeauna veselă şi plină de fericire, dar prefer să fie cum o fi, decât ceaţa lipicioasă în care am bâjbâit până acum.
  • Bine că nu am mai adus lucrurile din mașină, uite că nici nu mai trebuia, observă Laurenția oarecum pentru a mai destinde atmosfera, lucru care însă nu-i prea reușește.

Sub privirile femeilor adunate în curte și în casă pentru a pregăti praznicul de înmormântare, cele două tinere se îndepărtează cu pași mici, curiozitatea le-ar mai ține aici, dar dorul de cei de acasă și povara celor aflate le fac să se îndepărteze de aceste locuri, cel puțin deocamdată.

Mașina pornește la cheie, iar Joe Dassin le  face drumul de întoarcere mai plăcut, cântecele lui sunt întotdeauna balsam pentru sufletul celor două prietene, încă de pe vremea liceului.

Copacii de pe marginea drumului parcă arată altfel acum, parcă au un fel de aer de       ”V-am spus noi!”, adică ei știau tot adevărul, dar numai nu puteau să-l spună.

  • Ce părere ai de toată întâmplarea asta, cu Varvara? Mi se face pielea de găină și acum, când mă gândesc. Credeam că astea sunt doar povești scornite în nopțile lungi de iarnă, ca să sperie babele și pruncii, nu se întâmplă cu adevărat. N-aș fi crezut în ruptul capului, dacă-mi povestea altcineva și n-aș fi văzut cu proprii mei ochi, rupe Laurenția tăcerea, în timp ce Cătălina pare că moțăie, cu ochii semideschiși, fredonând în minte melodia franțuzească ce se scurge lin din difuzor.
  • Da, eu încă mai sper că sunt într-un coșmar din care mă voi trezi cât mai repede, că nu mai suport. Și totuși… știu că aceasta este realitatea, dar mă depășește. Toate întâmplările ultimelor zile sunt demne de a fi subiect de roman, crede-mă. Poate o să-l scriu într-o bună zi, mai știi? Oare de ce au sunat atât de tare pietricica și bucata de potcoavă în pieptul Varvarei? Parcă era o avalanșă de pietre într-un hău, mie așa mi s-a părut. Varvara părea o femeie de treabă, nu înțeleg ce s-a întâmplat cu ea după ce a murit…
  • Sau poate înainte, n-ai de unde să știi. Abia aștept să ne întâlnim din nou cu Ana, ca să aflăm mai multe. Între timp, bineînțeles că…
  • Te documentezi pe internet… termină Cătălina fraza începută de prietena ei.
  • Da, bineînțeles. Ce e rău în asta?
  • Nu e nimic rău, în afară de faptul că probabil vei afla informații ce se bat cap în cap. Eu prefer să aștept, să văd ce spune Ana.

E aproape seară când mașina oprește în fața vechii case a Cătălinei, ultimele flori de toamnă unduiesc în vântul rece, iar Marius stă pe trepte, exact în locul în care l-au lăsat acum două zile, parcă o vrăjitoare l-ar fi transformat în stană de piatră în lipsa lor.

  • Ce faci aici? Ți-ai petrecut ultimele două zile aici, așteptându-mă?
  • Da, așteptându-te, dar nu chiar în acest loc, am mai avut și altele de făcut, cu doi copii mici nu prea poți să te odihnești, zâmbește Marius, ciufulind părul Cătălinei, vizibil bucuros de întoarcerea ei. Dar ce-i cu voi? Arătați de parcă ați fi văzut o stafie, sau cam așa ceva, zice el, văzând paloarea celor două, care încă nu se estompase de tot, cu toate că trecuse ceva timp de la ultimele evenimente.
  • Sau, cam așa ceva… îl îngână Laurenția, pornind motorul, cu intenția vădită de a ajunge cât mai repede acasă. Paa! Vorbim mâine, azi am un milion de lucruri de făcut, presupun că și tu, se adresează ea Cătălinei, care-i trimite o bezea și un mic zâmbet:
  • Da, vorbim mâine, acum sunt frântă și am două durduluce de iubit.
  • Doar două?
  • Și un durduluc, haide, nu fi țâfnos, am trecut prin aventura vieții mele, iar tu faci pe bosumflatul! Ce fac fetele și George, sunt bine cu toții, nu-i așa?
  • Da, sigur, te așteaptă încă de când ai plecat. Ei acum o baie bună, apoi ne povestești și nouă ce ai aflat, nu-i așa?
  • Da…

Soarele apune majestuos, dar nimeni nu-l bagă în seamă, cu toții o privesc pe Cătălina, care, răpusă de oboseală, a ațipit imediat ce a ieșit din cada primitoare și a ajuns în patul cu miros de levănțică, care-i place atât de mult…

Ssst! Noapte bună!”

Dacă ați ajuns cu cititul până aici, înseamnă că v-a plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Cu iubire, spre câmpul stelelor

   Deoarece cartea „Love story pe Camino de Santiago” întârzie să apară, având probabil o ”story” a ei, m-am gândit să public măcar prefața, scrisă de un cunoscut om de litere din Cluj, Remus Octavian Câmpean, căruia îi mulțumesc din inimă. Citind-o, am avut impresia că prefața e mai bună decât cartea.

”Cu iubire, spre Câmpul Stelelor

„[…] Javier se îndepărtează cu pași mari, e însăși esența pelerinului, a bărbatului puternic care merge și merge pentru a-și îndeplini țelul […]”. Așa trebuie să fi fost, la fel de hotărât, de puternic, și apostolul Iacob, fratele cel mare al lui Ioan, ucenicul iubirii. Amândoi mărturisitori și pelerini, până la capăt, ai lui Cristos. Să-l fi întâlnit oare eroina acestei povestiri pe Sfântul de pe Câmpul Stelelor[1], el însuși un pelerin, chiar și după moarte[2]? Să fi făcut drumul împreună? Toate acele sute de kilometri care poartă călătorul prin suișuri și coborâșuri, prin ocolișuri și desișuri până la destinația salvatoare? Camino de Santiago de Compostela ar trebui să fie un drum al însingurării, al coborârii în văile sufletului, al trudei pașilor mici, unul după altul, totul pentru ca la final pelerinului să i se deschidă ochii spre a vedea praful de stele din el, cel prăfuit de drum. Mergând împreună cu eroina romanului, Dafina – ce nume aromat – pagină cu pagină, din România până pe Câmpul Stelelor, nu ai deloc sentimentul solitudinii. Călătoria ei e populată cu o mulțime de tovarăși de drum, nu toți companioni în carne și oase, dar cu toții însoțind-o pe calea atât de concretă al Sfântului. Ai impresia unei aglomerări, uneori chiar cu „blocaje de trafic”, a unei densități de gânduri în dialog cu toată lumea ei prezentă, trecută și viitoare. Este un pelerin de o modernitate moderată. Își împarte experiența cu toți cei ce îi populează viața. Cu cei cu care nu poate să o facă prin mijloacele erei în care trăiește, prin e-mail sau telefon, o face în gând, dar la fel de viu. Este forma ei de introspecție. Într-un fel subtil, dar fără a da nimănui dreptul de a se opune, Dafina „îi obligă” pe toți să fie pelerini, zilnic, alături de ea. O mărturisitoare a zilelor noastre. Îndrăznesc să cred că Sfântului i-ar fi plăcut abordarea ei, fiind și el un hotărât. Nu degeaba se spune că Isus i-ar fi poreclit, pe el și pe fratele său, „boanerges”, adică „fiii tunetului”. Iar trăirile Dafinei sunt de multe ori tunete născute din insistența cu care despică fiecare relație pe care o are cu oamenii din viața ei. Foști, actuali, apropiați, indiferenți, periculoși, de luat în seamă. Toți cei care au determinat-o, involuntar, să apuce drumul pelerinului și care s-au trezit luați în pelerinaj fără voia lor.

Love Story pe Camino de Santiago este un titlu ce te face să zăbovești cu cartea în mână, nedeschisă, disecând mental melanjul intrigant de trimiteri culturale, aparent, antagoniste. Despre ce o fi vorba? O poveste de dragoste hollywoodiană de secol XX pretehnicizat în care emoții organice tabu invadează un spațiu sacru? Sau dimpotrivă, ar putea fi o coerciție a slăbiciunii sentimentelor umane prin practica mortificării? Nici una, nici alta. Despre experiențele, trăirile și transformările pe care drumul Sfântului Iacob le-a iscat în oameni s-a scris și se va mai scrie. A generat literatură de ficțiune din cea mai diversă. Plaja literară emanată de experiențele de pe Camino de Santiago se întinde de la cunoscutul titlu al lui Paulo Coelho, O Diário de Um Mago[3] (în care personajul său înfăptuiește pelerinajul ca datorie de inițiere pentru accederea într-o organizație catolică), până la romanul polițist al lui Gabriel Martínez, El asesino de la Vía Láctea[4], un thriller în care un criminal în serie lovește pe Camino de Santiago (urmărit și urmăritori devenind astfel pelerini alături de victime). În acest spectru, romanul Manuelei Sanda Băcăoanu – care nu este la prima carte dedicată subiectului, în 2017 publicând la Editura Eikon mărturia propriei experiențe de pelerin, Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago – se așează natural la granița dintre povestire inspirațională, carte de călătorie și roman de aventuri. Love Story pe Camino de Santiago are ingredientele suspansului, cursivitate în povestire, incitare dată de schimbări de situație și, bineînțeles, parfumul unei povești de dragoste nu tocmai obișnuite. Dafina se răsucește în propria piele, sub haina de pelerin, de la femeia împăcată cu noul ei statut de femeie liberă, la cel de curtată și finalmente reîndrăgostită. Și când totul se așează, povestea părând anticipabilă, deci rezolvată, autoarea schimbă registrul în cheie de roman polițist. Merge până la a crea suspiciunea crimei dintr-o eroare pasională. Dar nu e oare aceasta chiar fața dragostei? Schimbătoare, capricioasă, dar mereu ademenitoare. Și nu în ultimul rând, periculoasă. Astfel că, odată cu parcursul eroinei prin sinuoasele explorări ale redescoperii ei ca femeie eliberată, dar și liberatoare, în timp ce Camino de Santiago nu o iartă de nicio trudă, martori fiindu-i toți cei cu care ține o corespondență ca de jurnal de război, se insinuează subtil, ce altceva decât… dragostea.

Nu aflăm până la urmă cum ar trebui asumat drumul Sfântului Iacob. Ca un câine credincios care îndură orice cu stoicism în căutarea binelui alături de stăpânul căruia îi este fidel, sau ca un motan (da! există și un motan care peregrinează de acasă din fotoliu) care ajunge la aceeași destinație dar călăuzindu-se după comodul principiu „ubi bene, ibi patria[5]”. Răspunsul îl poartă fiecare cu sine, iar romanul nu-și propune să dea soluții universale. Manuela Sanda Băcăoanu ne face însă o sugestie: „unde este inima, acolo să ne fie și patria”.  

 

ROC

 

 

 

 

[1] Santiago de Compostela (în traducere Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Mormântul Sfântului, conform tradiției, ar fi fost identificat în secolul XI în urma unor viziuni stelare ale unor copii-păstori, pe un câmp din Galiția, în nordul Spaniei, loc ce i-a fost închinat de atunci.  

[2] Tot tradiția spune că după moartea sa (prin decapitare din ordinul lui Irod) în anul 44 la Ierusalim, relicvele Sfântului Iacob cel Mare au parcurs un adevărat „pelerinaj” din Țara Sfântă până în Spania. Salvate de la distrugere din calea perșilor în anul 614, relicvele Sfântului sunt scoase din Ierusalim și sunt adăpostite vreme îndelungată în peninsula Sinaiului. De aici vor parcurge un drum tainic până să-și găsească odihna în îndepărtata Spanie în jurul anilor 820-830. Un pelerinaj de sute de ani, din satul pescarilor Betsaida din nordul lacului Genesareth, unde s-a născut, până pe Câmpul Stelelor, în nordul Spaniei, lângă ocean, de unde veghează pelerinii ce-i caută îndrumarea.  

[3] Inspirat chiar de pelerinajul lui Paulo Coelho pe Camino de Santiago din 1986, romanul O Diário de Um Mago a apărut în anul 1986 la Editura Eco. A fost tradus în limba română de Gabriela Banu, fiind publicat la Editura Humanitas în anul 2010 sub titlul Jurnalul unui mag. Este călătoria care l-a determinat să nu mai viseze doar la o carieră de scriitor, ci să facă pașii concreți ca să devină unul. Este romanul său de debut.

[4] Pasionat călător și romancier, Gabriel Martínez publică El asesino de la Vía Láctea prima dată în anul 2012 în limba spaniolă în regim de „self-publishing”. Romanul va fi tradus în engleză de Max Zalewki și republicat în 2014 de Editura Babelcube sub titlul The Camino Killer.

[5] (Lat.) „Unde e bine, acolo e patria”. Expresie folosită de dramaturgul grec Aristofan în comedia sa Plutus.”

Cam… asta a fost! Și câteva imagini de pe Camino del Norte, locul în care se întâmplă toate…

Manuela Sanda Băcăoanu

Noul meu program de terapie Bowen

În vizită la bunici

De obicei, o vizită la bunici este prilej de bucurie, atât pentru gazde, cât și pentru vizitatori. Din păcate, bunicii mei se odihnesc sub lacul de mâl, datorat deversărilor de la exploatarea minieră Roșia Poieni, care continuă să-l sporească, materia gri, moartă, venind în continuare prin țeava aducătoare de moarte.
Privind peisajele, ai zice că ești undeva în Noua Zeelandă, dar vă asigur că nu trebuie să mergi atât de departe pentru a le vedea, trebuie să vii doar aici, în Țara Moților, în satul Geamăna.
Incredibil, mai sunt oameni care trăiesc aici, nu i-a lăsat sufletul să-și părăsească locurile natale, așa că așteaptă, de mai bine de 40 de ani, să se întâmple ceva…
După ce biserica veche, în cimitirul căreia odihnesc și bunicii mei, aproape a dispărut în apele mâloase ale lacului format din reziduuri, s-a ridicat o bisericuță mai mică pe un deal, în jurul căreia, încet-încet, se vor muta toți cei care au reușit să reziste până acum în aceste locuri, care odată erau un colț de Rai.

            Cu toată sărăcia lor, oamenii trăiesc aici împreună cu animalele care le asigură hrana, susținându-se reciproc. Viața merge înainte, dar mai grea și cu mai multe renunțări decât în alte locuri din țară sau din lume.

    Totuși, un lucru s-ar putea să fie pozitiv, coronavirusul s-ar putea să-i ocolească. Asta va depinde de turiștii care trec prin zonă, am văzut mașini din mai multe județe care se opreau în diverse locuri, pentru a face fotografii.

Privit de la distanță, pare că te afli într-un parc, dar când te apropii…

Acesta e doar unul dintre locurile României în care oamenii supraviețuiesc în ciuda tuturor vicisitudinilor.

Să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

Terapia Bowen la distanță – 14.05.2020

Azi la ora 20 va fi ultima ședință de terapie Bowen la distanță, pro-bono. Puteți participa toți cei care doriți.

În timpul acestei stări de urgență, am constatat că terapia Bowen funcționează la mii de kilometri, așa că acum, am pacienți din întreaga Europă. Aștept cu interes celelalte continente. (Glumeam).

De săptămâna viitoare, voi face ședințele de Bowen la distanță doar pentru cei care mă contactează, personalizat pentru fiecare persoană în parte, în funcție de ceea ce are nevoie fiecare.

Bucurati-vă de această ședință!

Manuela Sanda Băcăoanu

COMORBIDITĂȚI

Doamne, ce cuvânt urât! În urmă cu două luni, nici măcar nu știam că există, iar acum, toată lumea îi cunoaște sensul. Culmea este că l-am auzit folosit doar la plural, adică fiecare are mai multe boli cronice, care concură la mai grabnica ducere din lume, în caz că te înhață virusul cu coroană.

Și uite așa, tot mapamondul și-a îmbogățit vocabularul în mod forțat, cu tot felul de cuvinte specifice limbajului medical de specialitate. Cu siguranță, după ce trece pandemia, vom fi cu toții doxa în virusologie, epidemiologie și alte asemenea, cuvinte încurcate și încruntate, toate terminate în mod savant, în ”gie”.

S-ar părea că totuși nu e de glumă, sau dacă e o glumă devine tot mai groasă, nu avem nicio dovadă a scăderii îmbolnăvirilor, ba dimpotrivă, iar dacă o pățești, poți doar să te rogi să faci o formă ușoară. Iar dacă nu faci o formă ușoară, te poți ruga să nu ai alea… COMORBIDITĂȚI, iar dacă le ai, te poți ruga pentru o moarte demnă. Cred că această ultimă rugăminte nu prea are șanse să-ți fie îndeplinită, având în vedere ce pățești, dacă boala se înrăutățește, ”ajutată” și de cele de mai sus. Nici nu le mai pronunț numele, s-ar putea să fie de rău augur.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut, este să ne ferim cât putem din calea virusului, să păstrăm distanța socială și să avem psihicul tare.

Pentru îmbunătățirea psihicului, eu, la Lupșa, am hotărât să arborez drapelul românesc. În caz că vin ungurii să ne preia, să știe cu cine au de-a face! Râsu-plânsu, într-o lume care, în loc să-și revină, parcă o ia tot mai mult la vale.

No, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață de-aci din Ardeal

Terapie Bowen la distanță, miercuri și joi, 29 și 30 aprilie,2020

Pentru cei care doresc să beneficieze de terapia Bowen, ne ”întâlnim” azi, sau mâine, la ora 20. Vă rog să nu participați la ambele ședințe, dacă nu vreți să vă simțiți ”ca loviți de tren”.

Azi voi lucra pe stres și partea de jos a corpului, iar mâine, pe stres și pe partea superioară a corpului, așa că puteți alege la care ședință să participați.

Mai multe detalii pentru cei care nu cunosc terapia Bowen, aici!

Ar fi util să știu cine participă.

Vă mulțumesc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum a venit Masha în familia noastră…

Dragi copii,

Sunt sigură că v-ați plictisit să tot stați în casă și să faceți aceleași lucruri zi de zi, așa că m-am gândit să vă readuc zâmbetul pe față, istorisindu-vă niște povestioare. Unele sunt adevărate, altele ar putea fi, dar voi știți cel mai bine că noi, oamenii, trăim când în lumea adevărată, când în lumea poveștilor, iar uneori nu ne mai dăm seama care o fi una și care cealaltă.

Vreau să vă povestesc despre Masha, o cățelușă hazlie și plină de temperament, care știe întotdeauna ce vrea și nu se lasă dusă de nas, chiar dacă uneori vrei s-o păcălești.

Dar, să începem cu începutul… Era acum aproape doi ani, adică prin august 2018, când m-am dus să iau apă de la izvorul din capătul satului. Până aici, nimic neobișnuit. Apa acestui izvor este foarte bună, iar oamenii vin cu mașinile pentru a se aproviziona, pentru mai multe zile. Rare sunt ocaziile în care nu trebuie să aștepți la rând, după mai multe mașini.

Ei, s-ar părea că azi sunt norocoasă, doar o mașină e în fața mea, nu trebuie să aștept prea mult. Când să mă apropii însă de apă, ce să vezi? Un cățel mic, cât o mănușă, stă și tremură în tufiș. Mă tot uit la el, el se uită la mine… Ce să zic, a fost dragoste la prima vedere!

Când să plec, după ce mi-am umplut bidoanele cu apă, nu mă pot abține și pun și cățelul în portbagaj, fără a ști cum va fi primit acasă, mai ales că mai avem un câine mare și bătrân, Chino pe numele lui.

Norocul meu a fost că micul cățel, care s-a dovedit la scurt timp că era fetiță, a fost bine primit în familie, iar după vreo două ore, după ce a primit mâncare și culcuș, a încetat să mai tremure și a început să exploreze curtea, aflată pe vremea aceea în șantier.

După câteva zile, Masha (așa am botezat-o), era în elementul ei, parcă ar fi trăit de când lumea în casa noastră, iar Chino a acceptat-o din prima.

La revedere copii, ne vom mai reîntâlni zilele viitoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o bunică ce deocamdată nu le poate spune povești nepoților, așa că preferă să scrie…