Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Trăiește AZI!

Trăiește AZI, mâine nu există, iar IERI este deja istorie. Când vei înțelege acest lucru, viața ta va deveni adevărată, nu te vei mai cufunda în himere și nici nu-ți vei mai plânge trecutul.

Bucură-te acum, în acest moment, fii fluturele galben apărut asemeni păpădiilor la început de primăvară, care nu știe că mâine nu va exista pentru el, nici că un ieri a fost vreodată. El e acum, în acest moment, zburdalnic și aerian, printre primele flori gingașe de primăvară, e fericirea întruchipată, fără griji și fără angoase. Azi este ziua în care se desfășoară viața lui și habar nu are de planuri de viitor sau de regrete târzii.

Fii, ca fluturele, în fiecare zi! Nu-ți face griji pentru mâine, fiindcă mâine nu există. Timpul este liniar, noi suntem cei care trecem prin el. În aceeași clipă, în eternitatea lui, timpul este ieri, azi și mâine, dar tu, omule, ești doar azi. Doar acum, când citești aceste rânduri, trăiești cu adevărat. În rest, totul este miraj, iar miracolul vieții este nesfârșit.

Dacă frunza ar ști că la un moment dat va părăsi copacul, pentru a se transforma în hrana lui, oare l-ar mai servi cu atâta credință, un anotimp întreg? Sau dacă mielul de Paști ar ști ce-l așteaptă, ar mai fi atât de vesel și zburdalnic?

Natura întreagă este într-o armonie perfectă, singura ființă care i-o tulbură este aceea care a primit conștiință și rațiune. Pare absurd, dar este adevărat. Nimeni, în afară de om nu se vlăguiește muncind în exces, mâncând sau distrându-se în exces. Pentru plante și animale există un timp al muncii și un timp al odihnei.

Să păstrăm acest echilibru în viața noastră, care va începe să curgă mai armonios, mai lin, iar noi vom reuși să fim mai plini de recunoștință pentru ceea ce suntem, nu neapărat pentru ceea ce avem. Citeam undeva că ordinea firească a lucrurilor este SĂ FII, SĂ FACI, SĂ AI.

dacă începi cu SĂ AI, nu vei mai reuși niciodată SĂ FII cu adevărat.

Am scris aceste rânduri pentru cititorii mei, care sunt deosebit de inteligenți.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Carantină la Sălciua

Azi veneam de la Lupșa, iar la intrarea în Sălciua am fost opriți de către un echipaj de poliție și informați că localitatea este în carantină, fiind avertizați să nu oprim pe teritoriul ei.

Până aici, nimic deosebit în vremuri de pandemie. Mai ciudat mi s-a părut că mașinile care ieșeau din Sălciua nu le oprea nimeni. Da, puteau tranzita localitatea, dar puteau fi și locuitori care plecau puțin să-și vadă de interes, că doar nimeni nu-i trăgea la răspundere.

După Sălciua urmează cascada Șipote, loc foarte frecventat în scop turistic, după ce a fost frumos amenajat. Aici, plin de lume, un microbus de copii, plus unul de femei care păreau în ceva pelerinaj, plus câteva mașini de turiști și noi, care luăm apă în fiecare săptămână. Din poze nu reiese, dar erau cel puțin 50 de oameni acolo.

După cum se vede, nimeni nu poartă mască (în afară de soțul meu, pe care nu l-am lăsat să coboare din mașină fără), copii și adulți de-a valma, într-o bună dispoziție generală.

Am avut destule exemple de apropieri mult mai scurte de atât, care s-au soldat cu infectări. Dragi părinți, nu uitați că sunt 16 copii la ATI, dintre care 4, intubați. Dacă până acum virusul vi s-a părut o glumă, cel puțin în ceea ce privește copiii, acum începe să se adeverească tocmai contrariul.

Mulți spun că nu au idee de unde s-au infectat, dar dacă și-ar face o scurtă recapitulare a zilelor precedente, cu siguranță și-ar da seama.

Eu scriu pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut. Celorlalți, le urez multă baftă!

Manuela Sanda Băcăoanu – o persoană tristă, văzând ceea ce se întâmplă în jur

Vaca de tablă

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu 20-30 de ani, că locuitorii satelor românești vor ajunge să mulgă o ”vacă de tablă”.

Dar îmbătrânirea satelor prin exodul tinerilor spre oraș apoi afară din țară, a făcut ca mâna de lucru să devină aproape inexistentă. Foarte greu găsești pe cineva care să te ajute la muncile agricole, cei care mai muncesc, abia o pot face pentru ei.

Și uite așa, an de an, tot mai multe fânețe rămân necosite, spinii și tufișurile le iau în stăpânire, iar când privesc pe geam, pe Stârcu mai este doar un loc cosit, în rest, arată precum un bărbat neglijent care se bărbierește din an în paști (după primul an), apoi ca un bărbat care și-a lăsat o barbă ce amenință să-i ajungă până la brâu, după câțiva ani.

Cine o fi de vină? Nu zic că mai trăim în zilele acelea în care aproape la toată casa mugea vaca, dar acum, ți-e dor să mai vezi o vacă venind de la păscut. Mă întreb ce o fi ”laptele” pe care-l cumpărăm frumos ambalat în cutie de carton, dacă vacile au dispărut de la sate? O fi făcut din ”materie primă pentru lapte”, așa cum este și ”materie primă pentru iaurt” și pentru tot ce-ți dorește inima, sub forma unor concentrate, din care poți produce de la lapte la gogoși, absolut orice. Chimia alimentară este o industrie înfloritoare.

Iar acum, să revenim la vaca noastră, de tablă… care nu e altceva decât un automat, care-ți dă lapte. Dai banul și primești laptele, fără să cosești, să duci vaca la păscut, s-o mulgi sau să cureți grajdul . Mașinile se opresc una câte una, „mulg vaca de tablă” și pleacă în drumul lor. Foarte simplu și ușor. Azi am văzut că vaca de tablă a ”înțărcat”, a oprit o mașină, un domn a coborât, a vrut să mulgă vaca, dar… nimic.

De unde știu toate acestea? Foarte simplu, vaca de tablă e tocmai peste drum de grădina în care am început muncile agricole.

Ei, dar să nu deznădăjduim, poate satul românesc mai are o șansă… dar dacă șansa nu vine de undeva de sus, (nu din cer, că de acolo vine doar ploaia) ci de la guvernanții care se luptă cu altele acum…

Eh, să fim sănătoși și la pungă… groși. Că așa zice o vorbă românească.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu vaca aia, poate face parte din progres, nu știu…

N-am găsit poza cu vaca, am pus cu calul…

Manuela Sanda Băcăoanu – grădinar fără diplomă

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

DN75, o rușine printre drumurile României

DN 75 este drumul care leagă județul Cluj de Județul Bihor, traversând județul Alba, pe Valea Arieșului.

De-a lungul timpului, acest drum a fost când mai bun, când mai rău (de fapt, mai mult rău), peticit din an în paști, atunci când urmau alegeri sau mai știu eu ce evenimente, dar reparat ca lumea, n-a mai fost de peste 40 de ani, exceptând porțiunea de la Vadu Moților la Lunca, o mare parte fiind asfaltată anul trecut.

Dar cum cobori pe Arieș la vale, te așteaptă un dezastru de drum. Astă vară, când afluența turiștilor pe valea Arieșului a fost mai mare decât în alți ani din motive bine știute, cred că drumul și cei care nu-l repară au fost înjurați pe o frecvență de 1/secundă, cam atât durează să treci dintr-o groapă în alta.

Porțiunea de drum betonat, din zona Buru, a fost făcută în anul 1975, iar de atunci, în afară de ”plombe”, drumul n-a mai primit nimic de la mai marii țării, care împart banii fără a uita să-și facă și lor parte.

Este foarte trist că frumusețea unor locuri atât de pitorești, cum sunt cele de pe Valea Arieșului, este total estompată de gropile care ”zâmbesc” din asfaltul ”preistoric”. Eu bat acest drum de zeci de ani, până mai ieri cunoșteam fiecare groapă, dar acum, după o iarnă care nici măcar n-a fost grea, alte surate au apărut din senin, nu e de mirare, deoarece toate reparațiile se fac în momente nepotrivite: ori plouă, ori îngheață, ori n-au muncitorii chef să facă o treabă ca lumea.

Ieri, venind de la Cluj, după o curbă, absolut nesemnalizată (mașina), mi-a ieșit în cale o mașină cu asfalt și trei muncitori, care puneau materia ce nici nu părea fierbinte, cu lopata, în gropile care le făceau lor cu ochiul. Nu în toate, că era prea mult de lucru și n-ar fi putut raporta o lungime de drum destul de mare, pentru a -și îndeplini norma. Niciun alt utilaj nu se zărea prin zonă, cilindrarea plombelor nu se mai consideră de mult o lucrare necesară. Și uite așa, gropile au devenit movilițe, cărora nu le dau mai mult de o lună de existență, dar cineva, acolo sus, precis a bifat ca reparat DN 75, un drum care, din nefericire, rămâne în amintirea celor care-l străbat doar cu gropile lui.

Chiar ieri vorbeam cu cineva, iar când i-am spus unde vreau să merg, a răspuns” A, da, pe drumul ăla rău!”

Am aflat că există un proiect de reabilitare cu adevărat, nu numai pe hârtie a acestui drum, dar nu se știe câtă apă va mai curge pe Arieș, până atunci.

Cred că de fotografii cu gropi, nu are nimeni nevoie!

Manuela Sanda Băcăoanu – o șoferiță decepționată

Țara lui PAPURĂ VODĂ

BĂI, ÎN CE ȚARĂ TRĂIM!

Nervoasă foc că iar mi s-au întors colete cu cărți trimise în țară ( 20% din ce pleacă cu Poșta Română nu ajunge la destinație, cel puțin acesta a fost procentul pe care l-am experimentat eu), am luat legătura cu o firmă de curierat.

Deoarece coletele erau deja făcute, dar un pic cam ”șifonate” de lunga călătorie, am vrut să mă interesez dacă mai trebuie să le reambalez. Răspunsul e de râsu-plânsu, dacă nu mi-ar veni să plâng, zău că aș râde!

EU: Am doua colete mici, in Lupsa, jud Alba, care trebuie sa plece la Bucuresti, respectiv Timisoara. Le-am trimis cu Posta Româna, dar au venit inapoi. Trebuie sa scriu din nou adresa, sau pot merge asa?
EL: anonymous la 14:37:07

Imi pare rau, nu reusesc sa inteleg mesajul tau.
Te rog sa reformulezi solicitarea sau sa accesezi sectiunea Ticketing in aplicatia https://www.selfawb.ro/ meniul Customer Suport pentru a inregistra sesizarea/solicitarea.
Iti multumesc! CustomerSupport la 14:37:08

EU:Dacă nu intelegi, inseamnă că esti analfabet functional, ce naiba cauti acolo?
EL: anonymous la 14:37:47

”Pentru astfel de situatii te rog sa accesezi meniul Customer Support, sectiunea Inregistrare Ticket Nou din contul tau selfAWB. Daca nu ai cont poti trimite sesizarea la adresa customer@fancourier.ro.”

Probabil convorbirea putea continua la nesfârșit, dar eu nu mai aveam nervi pentru asta.

Iar acum, despre POȘTA ROMÂNĂ, o instituție matusalemică, ce a rămas cu dotarea de pe vremea când era bunica fată. Pe lângă faptul că sunt prost dotați material, sunt slab dotați și la cap sau sunt rău intenționați, nu-mi dau seama. Păi de ce se mai scrie numărul de telefon al destinatarului pe aviz și pe colet, dacă tu nu ești în stare să dai un telefon? E mai ușor să returnezi colete, decât să suni? Cred că la conducerea Poștei Române sunt niște moși care nici nu mai știu pe ce lume se află.

Acum, după interesantul CHAT cu Fan Courier, nu pot să-mi dau seama care-s mai proști.

Doamne ajută-i pe români! Pe ăia deștepți!

Manuela Sanda Băcăoanu

MUZEUL PANDEMIEI

Am auzit întâmplător la radio că se organizează un muzeu al pandemiei, (nu știu unde, precis nu în România), iar mai în glumă, mai în serios, moderatorul întreba ascultătorii ce ar dona pentru acest muzeu. Oamenii făceau haz de necaz și spuneau care mai de care ce ar dona: preșul îmbibat în clor din fața ușii, masca, dezinfectantul, declarația pe proprie răspundere…

Eu, sincer, am rămas șocată. Nu știu de ce, mi s-a părut că e același lucru cu a organiza un muzeu al holocaustului sau al războiului mondial (nu contează care dintre ele), când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, când nu se știe când și cum se vor termina.

Nu zice hopa, până n-ai sărit pârleazul, zice o veche vorbă românească…

Habar n-am dacă anunțul era adevărat sau doar un subiect de emisiune, însă mie mi s-a părut de-a dreptul macabru. La muzeu dai lucrurile pe care știi sigur că nu le vei mai folosi vreodată, nu cele care încă sunt de o actualitate dureroasă.

La fel de nepotrivit mi s-a părut și faptul că în filmul serial „Camera de gardă” au apărut episoade cu bolnavi de covid. Păi bine, domnilor producători, credeți că ne uităm la filme ca să ni se ridice părul măciucă, sau ca să ne destindem? Ce nevoie avem de filme despre covid, când la toate televiziunile, la știri, numai despre asta auzim?

Iar în încheiere, nu pot să nu-mi exprim mirarea și dezacordul pentru felul în care niște șoșoace și șoșoci fac manifestații împotriva regulilor sanitare impuse de pandemie, fără a păți absolut nimic. Nu cred că în vreo altă țară de pe cuprinsul Terrei s-ar putea întâmpla una ca asta. Sunt destui oameni fără discernământ, care pun botul la tot ce li se spune, mai ales dacă sună a răzmeriță. Bine că în starea de urgență s-au dat amenzi usturătoare unor amărâți care nu aveau mască și erau singuri pe o cărare.

În ce fel de țară trăim?

Manuela Sanda Băcăoanu