Vaca de tablă

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu 20-30 de ani, că locuitorii satelor românești vor ajunge să mulgă o ”vacă de tablă”.

Dar îmbătrânirea satelor prin exodul tinerilor spre oraș apoi afară din țară, a făcut ca mâna de lucru să devină aproape inexistentă. Foarte greu găsești pe cineva care să te ajute la muncile agricole, cei care mai muncesc, abia o pot face pentru ei.

Și uite așa, an de an, tot mai multe fânețe rămân necosite, spinii și tufișurile le iau în stăpânire, iar când privesc pe geam, pe Stârcu mai este doar un loc cosit, în rest, arată precum un bărbat neglijent care se bărbierește din an în paști (după primul an), apoi ca un bărbat care și-a lăsat o barbă ce amenință să-i ajungă până la brâu, după câțiva ani.

Cine o fi de vină? Nu zic că mai trăim în zilele acelea în care aproape la toată casa mugea vaca, dar acum, ți-e dor să mai vezi o vacă venind de la păscut. Mă întreb ce o fi ”laptele” pe care-l cumpărăm frumos ambalat în cutie de carton, dacă vacile au dispărut de la sate? O fi făcut din ”materie primă pentru lapte”, așa cum este și ”materie primă pentru iaurt” și pentru tot ce-ți dorește inima, sub forma unor concentrate, din care poți produce de la lapte la gogoși, absolut orice. Chimia alimentară este o industrie înfloritoare.

Iar acum, să revenim la vaca noastră, de tablă… care nu e altceva decât un automat, care-ți dă lapte. Dai banul și primești laptele, fără să cosești, să duci vaca la păscut, s-o mulgi sau să cureți grajdul . Mașinile se opresc una câte una, „mulg vaca de tablă” și pleacă în drumul lor. Foarte simplu și ușor. Azi am văzut că vaca de tablă a ”înțărcat”, a oprit o mașină, un domn a coborât, a vrut să mulgă vaca, dar… nimic.

De unde știu toate acestea? Foarte simplu, vaca de tablă e tocmai peste drum de grădina în care am început muncile agricole.

Ei, dar să nu deznădăjduim, poate satul românesc mai are o șansă… dar dacă șansa nu vine de undeva de sus, (nu din cer, că de acolo vine doar ploaia) ci de la guvernanții care se luptă cu altele acum…

Eh, să fim sănătoși și la pungă… groși. Că așa zice o vorbă românească.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu vaca aia, poate face parte din progres, nu știu…

N-am găsit poza cu vaca, am pus cu calul…

Manuela Sanda Băcăoanu – grădinar fără diplomă

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

DN75, o rușine printre drumurile României

DN 75 este drumul care leagă județul Cluj de Județul Bihor, traversând județul Alba, pe Valea Arieșului.

De-a lungul timpului, acest drum a fost când mai bun, când mai rău (de fapt, mai mult rău), peticit din an în paști, atunci când urmau alegeri sau mai știu eu ce evenimente, dar reparat ca lumea, n-a mai fost de peste 40 de ani, exceptând porțiunea de la Vadu Moților la Lunca, o mare parte fiind asfaltată anul trecut.

Dar cum cobori pe Arieș la vale, te așteaptă un dezastru de drum. Astă vară, când afluența turiștilor pe valea Arieșului a fost mai mare decât în alți ani din motive bine știute, cred că drumul și cei care nu-l repară au fost înjurați pe o frecvență de 1/secundă, cam atât durează să treci dintr-o groapă în alta.

Porțiunea de drum betonat, din zona Buru, a fost făcută în anul 1975, iar de atunci, în afară de ”plombe”, drumul n-a mai primit nimic de la mai marii țării, care împart banii fără a uita să-și facă și lor parte.

Este foarte trist că frumusețea unor locuri atât de pitorești, cum sunt cele de pe Valea Arieșului, este total estompată de gropile care ”zâmbesc” din asfaltul ”preistoric”. Eu bat acest drum de zeci de ani, până mai ieri cunoșteam fiecare groapă, dar acum, după o iarnă care nici măcar n-a fost grea, alte surate au apărut din senin, nu e de mirare, deoarece toate reparațiile se fac în momente nepotrivite: ori plouă, ori îngheață, ori n-au muncitorii chef să facă o treabă ca lumea.

Ieri, venind de la Cluj, după o curbă, absolut nesemnalizată (mașina), mi-a ieșit în cale o mașină cu asfalt și trei muncitori, care puneau materia ce nici nu părea fierbinte, cu lopata, în gropile care le făceau lor cu ochiul. Nu în toate, că era prea mult de lucru și n-ar fi putut raporta o lungime de drum destul de mare, pentru a -și îndeplini norma. Niciun alt utilaj nu se zărea prin zonă, cilindrarea plombelor nu se mai consideră de mult o lucrare necesară. Și uite așa, gropile au devenit movilițe, cărora nu le dau mai mult de o lună de existență, dar cineva, acolo sus, precis a bifat ca reparat DN 75, un drum care, din nefericire, rămâne în amintirea celor care-l străbat doar cu gropile lui.

Chiar ieri vorbeam cu cineva, iar când i-am spus unde vreau să merg, a răspuns” A, da, pe drumul ăla rău!”

Am aflat că există un proiect de reabilitare cu adevărat, nu numai pe hârtie a acestui drum, dar nu se știe câtă apă va mai curge pe Arieș, până atunci.

Cred că de fotografii cu gropi, nu are nimeni nevoie!

Manuela Sanda Băcăoanu – o șoferiță decepționată

Țara lui PAPURĂ VODĂ

BĂI, ÎN CE ȚARĂ TRĂIM!

Nervoasă foc că iar mi s-au întors colete cu cărți trimise în țară ( 20% din ce pleacă cu Poșta Română nu ajunge la destinație, cel puțin acesta a fost procentul pe care l-am experimentat eu), am luat legătura cu o firmă de curierat.

Deoarece coletele erau deja făcute, dar un pic cam ”șifonate” de lunga călătorie, am vrut să mă interesez dacă mai trebuie să le reambalez. Răspunsul e de râsu-plânsu, dacă nu mi-ar veni să plâng, zău că aș râde!

EU: Am doua colete mici, in Lupsa, jud Alba, care trebuie sa plece la Bucuresti, respectiv Timisoara. Le-am trimis cu Posta Româna, dar au venit inapoi. Trebuie sa scriu din nou adresa, sau pot merge asa?
EL: anonymous la 14:37:07

Imi pare rau, nu reusesc sa inteleg mesajul tau.
Te rog sa reformulezi solicitarea sau sa accesezi sectiunea Ticketing in aplicatia https://www.selfawb.ro/ meniul Customer Suport pentru a inregistra sesizarea/solicitarea.
Iti multumesc! CustomerSupport la 14:37:08

EU:Dacă nu intelegi, inseamnă că esti analfabet functional, ce naiba cauti acolo?
EL: anonymous la 14:37:47

”Pentru astfel de situatii te rog sa accesezi meniul Customer Support, sectiunea Inregistrare Ticket Nou din contul tau selfAWB. Daca nu ai cont poti trimite sesizarea la adresa customer@fancourier.ro.”

Probabil convorbirea putea continua la nesfârșit, dar eu nu mai aveam nervi pentru asta.

Iar acum, despre POȘTA ROMÂNĂ, o instituție matusalemică, ce a rămas cu dotarea de pe vremea când era bunica fată. Pe lângă faptul că sunt prost dotați material, sunt slab dotați și la cap sau sunt rău intenționați, nu-mi dau seama. Păi de ce se mai scrie numărul de telefon al destinatarului pe aviz și pe colet, dacă tu nu ești în stare să dai un telefon? E mai ușor să returnezi colete, decât să suni? Cred că la conducerea Poștei Române sunt niște moși care nici nu mai știu pe ce lume se află.

Acum, după interesantul CHAT cu Fan Courier, nu pot să-mi dau seama care-s mai proști.

Doamne ajută-i pe români! Pe ăia deștepți!

Manuela Sanda Băcăoanu

MUZEUL PANDEMIEI

Am auzit întâmplător la radio că se organizează un muzeu al pandemiei, (nu știu unde, precis nu în România), iar mai în glumă, mai în serios, moderatorul întreba ascultătorii ce ar dona pentru acest muzeu. Oamenii făceau haz de necaz și spuneau care mai de care ce ar dona: preșul îmbibat în clor din fața ușii, masca, dezinfectantul, declarația pe proprie răspundere…

Eu, sincer, am rămas șocată. Nu știu de ce, mi s-a părut că e același lucru cu a organiza un muzeu al holocaustului sau al războiului mondial (nu contează care dintre ele), când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, când nu se știe când și cum se vor termina.

Nu zice hopa, până n-ai sărit pârleazul, zice o veche vorbă românească…

Habar n-am dacă anunțul era adevărat sau doar un subiect de emisiune, însă mie mi s-a părut de-a dreptul macabru. La muzeu dai lucrurile pe care știi sigur că nu le vei mai folosi vreodată, nu cele care încă sunt de o actualitate dureroasă.

La fel de nepotrivit mi s-a părut și faptul că în filmul serial „Camera de gardă” au apărut episoade cu bolnavi de covid. Păi bine, domnilor producători, credeți că ne uităm la filme ca să ni se ridice părul măciucă, sau ca să ne destindem? Ce nevoie avem de filme despre covid, când la toate televiziunile, la știri, numai despre asta auzim?

Iar în încheiere, nu pot să nu-mi exprim mirarea și dezacordul pentru felul în care niște șoșoace și șoșoci fac manifestații împotriva regulilor sanitare impuse de pandemie, fără a păți absolut nimic. Nu cred că în vreo altă țară de pe cuprinsul Terrei s-ar putea întâmpla una ca asta. Sunt destui oameni fără discernământ, care pun botul la tot ce li se spune, mai ales dacă sună a răzmeriță. Bine că în starea de urgență s-au dat amenzi usturătoare unor amărâți care nu aveau mască și erau singuri pe o cărare.

În ce fel de țară trăim?

Manuela Sanda Băcăoanu

Cu Ștefan, la vaccin

S-ar părea că eu am devenit birjarul care transportă întreaga familie, la vaccin. Nu mă plâng, doar constat.

De fapt, Ștefan voia să meargă singur, dar cum s-a programat la Abrud, la Astra Zeneca, am zis să-l însoțesc, că e mai bine așa. Poate și la asta s-a referit preotul când a zis: ” …la bine și la rău…”.

Oricum, azi a fost bine, nu rău. Sper să fie și în continuare. Soțul meu este sănătos, nu are probleme medicale, dar… nu se știe niciodată, mai ales cu atâta publicitate negativă făcută în ultima vreme de către televiziuni ”de bine”, menită să bage lumea în sperieți.

Într-adevăr, au fost niște loturi de vaccin cu probleme, deocamdată nedescoperite (problemele), dar nu toată lumea a reacționat urât, nici măcar la acelea.

Celor care nu doriți să vă vaccinați, vă doresc succes!

Celor care v-ați vaccinat sau vă veți vaccina, multă sănătate!

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pășind prin spinii trandafirilor – o carte care va apărea curând

S-ar părea că anul 2021 este bun cu mine, pe cât de gol a fost predecesorul său, așa că voi avea bucuria de a-mi mai vedea o carte ieșind la lumină.

Mulțumesc Silvia Grigore, pentru minunata prefață

Personajele acestui roman sunt fictive, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale fiind pur întâmplătoare.

PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

Prefață

Romanul  Pășind prin spinii trandafirilor, cea de-a patra carte a Manuelei Sanda Băcăoanu, este un roman al mărturisirii, iar mărturisirea vine de dincolo de interesul lumesc, adică din înţelepciune. Sofia, eroina principală, putem fi oricare dintre noi şi aici nu mă refer la întâmplări şi trăiri, ci la concluzii, căci fiecare viaţă de om le are. Cu toţii înţelegem târziu că singurele greşeli sunt de fapt cele pe care nu le-am făcut, poate din lipsă de curaj, mai precis nu am fost personajul principal al vieţii noastre. Și atunci intervine mărturisirea care ne salvează prin ea însăşi, căpătând putere de exemplu.

Singura certitudine cu rang de valoare a tuturor personajelor este aceea a dragostei faţă de fiinţele pe care le-au adus pe lume.

Povestea Sofiei se identifică cu o perioadă istorică, aceea a studenţilor şi mai apoi a intelectualilor navetişti din anii şaizeci, o lume de care mulţi dintre noi ne aducem aminte cu drag şi care merită cunoscută de către cei mai tineri, e lumea celor care le-au dat viaţă sau mai degrabă, a bunicilor.  Sofia este eroina unei perioade încă tributară „rândului lumii”. Sacrificată mai întâi  de părinţi de frica a ceea ce va spune  lumea, ajunge ea însăşi să se sacrifice de dragul copiilor. Paradoxul este acela că şi de dragul ei s-au sacrificat alţii, pe de-o parte soţul, care deşi alcoolic şi infidel, i-a iertat în tăcere şi sublim păcatul la care el singur a împins-o, pe de altă parte bărbatul iubit, care a ales moralitatea aparentă, tot de dragul copilului. Vine însă momentul clipei de faţă, clipa care o salvează prin împletirea aflării adevărului cu viitorul la care nu mai spera.

De altfel, întreaga scriere a cărţii este o împletire a prezentului cu trecutul, o procedură aleasă meşteşugit, salvând cartea de la banalitatea naraţiunii de tip şnur şi dând în acelaşi timp o mai mare veridicitate personajelor.

Cartea este fără îndoială un roman feminin, în care trăirile sunt prezentate dureros de fidel, atât prin introspecţie, cât şi prin redarea acceptării plânsului interior, crucea grea a condiţiei femeii din acele timpuri. Este o carte a supravieţuirii în moralitate, prin înăbuşirea dorinţelor exprimate doar pe fugă, dar cu consecinţe apăsătoare.

Scrisul este cursiv, replicile sunt bine plasate în raport cu condiţia socială a personajelor, iar toposurile sunt solicitate moderat, atât cât este nevoie să îmbrace stările personajelor, fără ca acestea să se piardă în ele.

Crezusem că genul acesta de subiect a apus, însă curajul Manuelei Sanda Băcăuanu de a-l readuce la rampă a făcut să avem a ne delecta cu o carte bună, care dă de gândit şi sporeşte stima de sine prin empatia cu personajul.

Nu ştiu dacă scopul cărţii a fost pledoaria pentru armonia dintre minte şi inimă, dar în mod fericit la asta s-a ajuns, cititorul având destule motive să trimită un gând bun pentru autoare, fiindcă ea merită să trăiască sentimentul de împlinire în urma scrierii romanului, un sentiment care, sunt convinsă, va fi amplificat odată cu fiecare carte care va mai urma.

Silvia Grigore”

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Hipnoterapia (3) – La ce folosește

V-am promis că voi da mai multe amănunte despre hipnoterapie și despre domeniile în care poate fi folosită.

Creierul uman este încă un mister, dar de mii de ani se știe că mintea noastră nu este una singură, adică mintea conștientă, care e răspunzătoare de deciziile noastre raționale, că mai avem o parte a ei care se ocupă cu partea spirituală, intuitivă a vieții. Știința afirmă că emisfera stângă a creierului este cea rațională, iar emisfera dreaptă este cea intuitivă, creatoare. Ideal ar fi ca cele două emisfere să se afle în echilibru, dar atunci am avea de-a face doar cu genii, am fi cu toții perfecți.

Se știe că noi, oamenii, suntem foarte deosebiți unii de alții, asta și din cauză că unii avem mai activă emisfera stângă a creierului, iar ceilalți, emisfera dreaptă.De acest lucru depinde foarte mult și ceea ce ne place să facem mai mult: unii sunt interesați de științele exacte, ca matematica, fizica, ingineria, în timp ce altora le plac artele: teatrul, pictura, scrisul, iar dacă job-ul pe care ți-l alegi sau pe care se nimerește să-l faci nu este din categoria pentru care ești dotat, ai tot timpul impresia că-ți lipsește ceva, că nu mergi pe drumul care-ți este hărăzit.

De fapt, nu despre asta voiam să vorbesc, nu știu cum am ajuns aici. Cert este că în funcție de starea în care ne găsim, creierul nostru vibrează cu o anumită frecvență. De exemplu, în starea beta, starea de veghe, în care suntem perfect treji și conștienți, frecvența este de peste 14 Hz, iar când intrăm în starea alfa, aceea când nici nu dormim, dar nu suntem nici în stare de veghe, frecvența de vibrație scade la 7-14 Hz, iar acum este momentul să accesăm mintea noastră subconștientă. În orice carte de psihologie vom găsi o clasificare a minții noastre, cea mai simplistă fiind următoarea: 1. mintea conștientă; 2. mintea subconștientă ; și 3. mintea supraconștientă. (de cea de-a treia, nu ne ocupăm acum)

Hipnoterapia se ocupă cu accesarea minții subconștiente, care este foarte receptivă în starea alfa a creierului. Deci, ca o concluzie, hipnoterapia aduce creierul în starea alfa și îl ajută să depășească anumite obstacole, pe care în starea beta nu este în stare s-o facă. Starea alfa este o stare foarte plăcută, în care suntem pe de o parte conștienți de locul în care ne aflăm și din care putem ieși imediat dacă dorim, dar pe de altă parte suntem într-o poveste, care ne aduce relaxare totală și bucuria de a ieși din monotonia vieții de zi cu zi. E ca atunci când citești o carte bună și ești cu totul transportat, ești în mijlocul acțiunii, sau privești un film, care te fură cu totul.

Probleme care se pot rezolva cu ajutorul hipnoterapiei: dependența de tutun, insomnia, diferite ticuri nervoase. De asemenea, se poate îmbunătăți capacitatea sistemului imunitar de a lupta cu bolile . Au fost cazuri celebre de boli incurabile, vindecate cu ajutorul hipnoterapiei.

Probabil v-am plictisit destul, așa că o să mă opresc aici. Celor interesați, le pot da mai multe amănunte.

Manuela Sanda Băcăoanu (hipnoterapeut)