Arhivele lunare: martie 2019

Fragment din cartea ”Pășind prin spinii trandafirilor”, care a luat drumul editurii…

                                                     Capitolul al IX-lea

                                                        Complotul

    După ce i-am expediat mamei scrisoarea, nu trece mai mult de o săptămână până când mătuşa Maria, sora tatei, vine să mă vadă la cămin. Ea locuieşte în Bucureşti, dar n-a venit niciodată să mă caute, de când sunt studentă.

    • ”Vai, Sofia, ce fată frumoasă te-ai făcut! Mă ia ea pe departe. N-ai mai trecut pe la noi în ultima vreme.. (Fusesem doar de două ori, în toamnă, apoi nu mai avusesem timp de vizite, învăţatul îmi ocupa tot timpul. Ştii, mi-a zis maică-ta să-ţi spun să mergi urgent până acasă, bunica ta e cam bolnavă.”
    •    Vorbele ei mă sperie de-a binelea, mă întristez subit, cu gândul la minunatele clipe petrecute la bunici, împreună cu fraţii mei, când bunica ne gătea toate bunătăţile din lume, iar bunelul intra în jocul nostru de parcă am fi fost cu toţii de aceeaşi vârstă, aşa că o chestionez intrigată pe mătuşa, despre boala bunicii.
    • ”Nu mi-a spus prea multe, doar că să te duci acasă, cât mai repede. Poate n-o fi ceva atât de grav…”
    • ”Atunci, de ce trebuie să merg atât de urgent acasă, eu tocmai am nişte lucrări de predat, nu pot pleca aşa, cu una cu două, doar dacă…”
    • ”Da, da, fată, du-te acasă şi nu mai pune atâtea întrebări fără rost, o să te dumireşti tu acolo.”
    •                                               ***
    •    Da, bunica, câte clipe frumoase am petrecut alături de ea, cât am râs şi câte poveşti ne spunea, era cea mai grozavă bunică, din toate câte au fost vreodată”, se gândeşte Sofia, înainte de a cădea din nou în puţul amintirilor…Din depărtarea vremurilor trecute, chipul bunicii, tânăr pe atunci, îi surâde jucăuş, parcă o îndeamnă să se înfrupte cu bucatele ce le-a făcut cu mult drag, special pentru ea.
    •    Vorbele mătuşii mi se par şi mai ciudate acum, dar e prea complicat să dau un telefon acasă, ( cu aviz telefonic peste cel puţin trei zile, apoi să merg la poştă şi să aştept ore în şir, până primesc legătura), aşa că voi pleca la sfârşitul săptămânii, cu speranţa că a fost doar o alarmă falsă în ceea ce o priveşte pe bunica. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut în acel moment că buclucaşa mea scrisoare îmi va pricinui atâta rău, furându-mi din timpul preţios al tinereţii mele. Zicătoarea aceea: ”de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”, a fost parcă menită să reflecte întocmai cele ce, peste scurt timp, mi s-au întâmplat.
  • Amândoi stau gravi pe peron, apuc să-i studiez un pic înainte ca ei să mă observe şi brusc, îmi dau seama că ceva foarte rău e pe cale să se întâmple, sau s-a întâmplat deja. Nu, nu s-a întâmplat, poartă haine obişnuite, nu de doliu, deci bunica e încă aici, n-a plecat în lumea de dincolo, cum ne tot ameninţa ea încă de când eram copii şi n-o ascultam deloc. Totuşi, sunt atât de serioşi şi caută cu atâta asiduitate printre călătorii care coboară ca să mă vadă şi pe mine, încât mi se face pielea de găină. E clar că nu-i a bună, dar nu-mi dau seama ce poate fi…
  •    Vagonul meu a oprit la vreo 50 de metri de locul în care părinţii mei sunt parcă înfipţi în pavajul peronului pe alocuri presărat cu gropi care dau bătaie de cap unor călători ce cară bagaje grele după ei.
  •    Trenul opreşte încetişor în staţie, unde tata şi mama, împreună, mă aşteaptă emoţionaţi, de parcă aş veni cel puţin de la Paris. Mi se pare puţin straniu că sunt amândoi pe peron, de obicei, când am mai venit de la Bucureşti, mă aştepta doar tata, iar mama era acasă, făcând ceva bun de mâncare, ”că doar vine studenta”, cum se răzgâiau fraţii mei, mai în glumă mai în serios, când intram pe poartă.
    • Mamă, tată, ce-i cu voi, amândoi, aici? Sau, ce-i cu voi aici? De unde ştiaţi că voi veni azi?
    • Păi, nu ştiam, dar te aşteptăm de trei zile, îmi dezleagă mama doar o parte a misterului din cauza căruia se află în gară exact la data şi ora sosirii mele.
    • Şi bunica? Ce face bunica? Mi-a spus mătuşa Maria că nu e prea bine…
    • Aaa, exclamă tata, un pic surprins, ea e bine… e mai bine acum, spune el, luând seama la propriile-i cuvinte, când mama se uită chiondorâş în direcţia lui. Da, da, e mai bine, dar a fost destul de rău…
    •    Am impresia că jucăm o scenetă, în care n-am nici cea mai vagă idee care o fi rolul meu.
    • Bine, atunci care era urgenţa cu venirea mea acasă?
    •    Cei doi se privesc doar o fracţiune de secundă, dar destul încât să fiu sigură că ceva se întâmplă, un lucru care, deocamdată, îmi este ascuns.
    • Lasă că vorbim acasă, eşti şi tu obosită, doamne ce bine-mi pare că ai venit acasă, mi-era dor de fetiţa mea! Continuă mama, dându-mi de înţeles că nu e momentul pentru discuţii serioase şi importante acum.   Oraşul mi se pare mult mai mic, impresie pe care n-o avusesem niciodată, atunci când locuiam aici. Micul parc din centru, cu copaci seculari şi iarba ce abia începe să înverzească, este doar un pui faţă de parcurile din Bucureşti, imense şi pline de bănci cu îndrăgostiţi… Ce-mi veni oare tocmai acum, acel gând pe care vreau să-l uit, cu singura mea întâlnire, terminată în mod lamentabil şi fără nicio urmare? Parcă citindu-mi gândurile, mama mă întreabă aparent neinteresată de răspunsul pe care i-l voi da, dar de fapt, numai ochi şi urechi:
    •    Înţeleg că, cel puţin pentru moment, n-o să scot nimic de la ei, aşa că-mi ridic micul bagaj cu care venisem, pe care tata, ca un adevărat cavaler, mi-l ia din mână, apoi ne îndreptăm voios spre casă, povestind de câte toate se mai întâmplaseră în mica urbe de când eu mă făcusem bucureşteancă.
    • Ei, dar ce mai face băiatul acela, Sergiu?
    • Să ştii că ne-a plăcut scrisoarea ta, mai ales partea aceea cu ”caisele”… sau cu piersicile? continuă şi tata, iar eu nu-mi dau seama dacă e serios, sau glumeşte.
    • Aa, nimic, nu mai ştiu nimic de el, a fost aşa, o întâlnire şi… gata!
    • Şi nu v-aţi mai întâlnit, pe urmă?
    • Nuuu! Nici nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, de fapt.   Ziua trece fără ca eu să aflu motivul pentru care am fost chemată de urgenţă acasă, iar mâine, fiind duminică, mama mă anunţă că vom avea musafiri la masă, fără a-mi mai da şi alte detalii. Mă simt de parcă aş face parte dintr-o familie de mafioţi, unde secretele şi răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei. Fraţii mei sunt deosebit de rezervaţi, nu se poartă nici pe departe ca altă dată, dar pun acest lucru pe seama faptului că acum mă cred o domnişoară din Bucureşti, nu mai sunt doar sora lor mai mare căreia îi jucau tot felul de feste, abia acum câteva luni.
    • În camera mea, pe pat, găsesc o rochie nouă, cu un imprimeu de primăvară, flori de trandafiri roz, pe un fond de culoarea untului…Mi se pare ciudat faptul că mama a stat să coasă rochia în loc să se ocupe cu treburile gospodăriei, care şi aşa îi iau destul timp, iar acum nu este niciun eveniment, sau poate nu ştiu eu… Cobor îmbrăcată cu rochia cea nouă, iar mama mă priveşte cu lacrimi în ochi, iarăşi nu-mi dau seama de ce…
    •    Părinţii mei se privesc din nou parcă încurcaţi şi speriaţi, dar, s-ar părea că au de făcut un lucru de care nu mai sunt atât de siguri că e necesar, însă sunt nevoiţi să-l ducă la bun sfârşit, nu mai este cale de întoarcere. Acesta a fost încă unul dintre numeroasele mele momente de premoniţie, mi s-a întâmplat adeseori, de-a lungul vieţii, să am clar în minte o idee sau o situaţie, fără ca nimeni dintre cei din jur să-mi fi spus ceva concret. Drumul spre casă a devenit deodată neinteresant, noroc că mai sunt doar două străzi şi am ajuns. Fraţii mei stau în faţa casei, iar întâlnirea cu ei este singurul moment ce mi se pare adevărat, de când am coborât din tren.
    • Ce ai, mamă, că nu merg spre altar, doar probez rochia pe care mi-ai făcut-o şi care-mi place foarte mult, dar nu-mi dau seama deloc de ce te-ai obosit s-o coşi aşa, fără un motiv serios.
    •    Mama începe să plângă de-a binelea, de parcă vorbele mele ar fi ars-o, nu altceva. Parcă-mi vine şi mie să plâng, dar eu nu ştiu de ce, cel puţin deocamdată… Mama îşi revine prima, îşi şterge lacrimile cu şorţul, iar în timp ce se întoarce în bucătărie, îmi mai zice doar:
    • Să te îmbraci mâine cu rochia asta, îţi vine foarte bine.
    • Dar ce musafiri atât de importanţi avem, încât să îmbrac o rochie nouă? Eu voiam s-o iau la Bucureşti, acolo am mai multe ocazii să mă îmbrac frumos. Mai merg la teatru, la operă… visez eu cu ochii deschişi, dar mama îmi taie avântul, cu o precizie de bisturiu:
    • Mai vedem noi cum mai e cu Bucureştiul, deocamdată, eu te rog să îmbraci rochia asta mâine, crezi că poţi face atâta lucru pentru mama ta?
    • Da, sigur, iartă-mă, nu voiam să te supăr, încerc eu să aplanez un conflict ce apăruse din senin, ca un norişor ce zburdă fericit pe cer, iar în cinci minute, se transformă într-o urgie ce se vântură de la un capăt la celălalt al orizontului. Mai adaug doar aşa, fiindcă tot mi se pare ciudată povestea cu bunica:
    • Dar la bunica mergem azi, sau mâine? Că doar n-oi fi venit degeaba de la Bucureşti…
    • Lasă că mai vedem, deocamdată, avem altele pe cap. Mergem şi la bunica, dar nu azi!   Urc în camera mea, mă îmbrac cu haine de casă şi nu mai ies până seara, am o mulţime de învăţat pentru săptămâna viitoare.
    •                                                          ***
    •    Mama se aude dereticând, gătind, mai ceva ca la Paşti, dar cum mie nu-mi spune nimeni nimic, mă resemnez să aflu mâine marele mister care m-a adus de urgenţă acasă şi care mă pune să îmbrac o rochie nouă…
    •    Cuvintele mamei mă cam sperie. Dacă nu mergem azi, iar mâine avem musafiri, ea nu ştie că mâine seară trebuie să fiu în tren, spre Bucureşti? Încerc să nu mă mai gândesc, oricum nici cea mai îngrozitoare ipoteză a mea n-ar fi fost mai aproape decât un an lumină de ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat.
  • Astăzi este înmormântarea, sare Sofia arsă din pat, iarăşi speriată că a dormit prea mult. Şi Miruna, vine Miruna!   Fiecare dintre ele ştie undeva în subconştient că viaţa celeilalte nu e atât de roz cum pare, dar preferă să se mintă că sunt bine, că totul este aşa cum trebuie să fie. Acum se vor întâlni, întâlnire care, în mod inevitabil, le va obliga să dea un pic la o parte din vălul sub care-şi protejau vieţile, un pic de adevăr trebuia să iasă la lumină, altfel, la ce bună toată întâlnirea lor? Da, şi înmormântarea… uitase complet de înmormântare, devenise motivul neesenţial al faptului că Miruna călătorea mii de kilometri… i-ar fi plăcut mai mult să vină de dragul lor, al celor rămaşi acasă, nu doar din obligaţia de a asista la înmormântare.

 

  •    Amintirile revin din nou, parcă ar trăi două vieţi în paralel, dar la vârste şi nivele de înţelegere diferite…
  •      Bucuria revederii fiicei rătăcitoare este din nou umbrită de motivul întoarcerii ei în ţară, pentru câteva zile, desigur, dar destul pentru a petrece timp împreună, pentru a se simţi din nou mamă şi fiică, nu două cunoştinţe, care, sporadic, vorbesc la telefon. Vrând-nevrând, depărtarea ucide relaţiile, fiecare ducându-şi viaţa pe continentul ei, cu preocupările de zi cu zi şi cu bucuriile şi supărările inerente, mama şi fiica nu-şi mai povestesc totul, trec prin filtrele minţii ceea ce trebuie sau nu trebuie să ştie cealaltă, ca să n-o supăr, să nu sufere, să nu… De ce s-o încarc cu decepţiile mele, se gândeşte fiica, sau, de ce să-i mai spun despre durerea mea de spate, îşi spune mama. În lumea perfectă pe care şi-o zugrăvesc una alteia, adevărul este întotdeauna alb sau negru, uitând complet de tenta de gri pe care acesta o are mai tot timpul.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

O lucrare „românească”

Scriam cu puţin timp în urmă despre lăudabila iniţiativă a oamenilor de pe Valea Arieşului de a înfrumuseţa Fântâna lui Cenan de la Lunca Arieşului şi Cascada Şipote, de la Sălciua.

Până aici, toate bune. Lucrarea popular-artizanală arată foarte bine, am observat că încă n-au apărut gunoaie prin preajmă.

Nu ştiu însă cine s-a ocupat de partea tehnică, şi anume captarea de apă, mai ales cea de la Sălciua, cascada are un debit uriaş, dar la fântână vine un firicel de apă mai slab decât într-o oază din Sahara.

Pot fi două posibilităţi: instalaţia e provizorie, până când se încălzeşte vremea şi se poate lucra în condiţii mai bune, ştiu că traversarea Arieşului nu e  chiar floare la ureche…

Sau, varianta a doua, s-a făcut o lucrare „românească”, în spiritul lui „merge şi aşa”. Ar fi bine totuşi dacă aceasta este varianta adevărată să se reia lucrările, fiindcă oamenii stau la coadă, firicelul de apă ce ajunge dincoace de Arieş fiind adus parcă în bătaie de joc, când priveşti tumultuoasa cascadă.

E ca şi cum ai sta umil lângă masa unui bogătaş, ca să primeşti câteva firimituri.

O să ziceţi că ce mă bag, dacă eu n-am pus mâna… dar mie îmi plac lucrurile bine făcute. Mai bine să nu faci nimic, dacă nu obţii cel mai bun rezultat.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

#șîeu

Ieri a fost o zi istorică. Dar ca orice zi istorică, nu a fost cu tam-tam pentru toată lumea. M-am bucurat să văd că mulți români au făcut marele efort de a nu face nimic timp de 15 minute, dar, mai ales, că au făcut public acest lucru.

Cinste lor, nu m-am uitat la TV, așa că nu știu care o fi fost rezultatul evenimentului, s-ar părea că a fost vizibil și în afara granițelor țării.

Despre mine… ce să spun? Am protestat #șîeu, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. N-am putut nici măcar să postez o poză, din pricină că am fost destul de căscată ca să nu pun telefonul la încărcat, așa că am constatat că tocmai murise la momentul oportun. Nu-i bai, am rugat pe cineva să-mi facă o poză cu aparatul foto, dar… da, cablul e la Cluj, iar eu, la Lupșa. Am protestat într-o curbă la Lupșa, în mașină, unde m-au apucat vremurile, am pus avariile și panglici tricolore la oglinzi și… cam atât.

A trecut pe lângă mine și mașina poliției fără să mă bage în seamă, d-apoi ceilalți participanți la trafic. Mă gândeam că ar fi frumos ca măcar câteva mașini să se oprească în spatele meu, dar… nu s-a întâmplat.

Nu știu ce n-a mers, scenariul, sau regia? Data viitoare, (dacă va mai fi vreo dată viitoare), voi fi mai inspirată. Ce-i drept, nu mi-a dat prin cap să claxonez, poate primeam  măcar o amendă, ceva!

Concluzia clară este aceasta: #șîeu vreau autostrăzi!

Și cu asta, basta.

Vă rog să-mi spuneți din timp ce cerem săptămâna viitoare, ca să mă pregătesc mai bine.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

4. Ani de liceu – Cu pătura, la lac

Cele mai multe întâmplări mi le amintesc din clasa a XI-a, eram oarecum relaxaţi, trecuse examenul pentru treapta a doua de liceu, iar bacalaureatul şi intrarea la facultate erau undeva în ceaţă.

În camera cu numărul 13 locuiam cinci fete, din trei clase. La Liceul Energetic nu se înghesuiau fetele pe vremea aia, cred că nici acum.

Venise primăvara, iar căldura de afară, plus hormonii ce jucau o adevărată sarabandă în trupurile noastre tinere, nu ne mai lăsau să „tocim” în continuare, aşa că, de câte ori aveam ocazia, ţuşti la lacul din Gheorghieni, care iarna avea rol de patinoar, iar vara, era spa-resort-ul nostru, plin de bărci, de iarba broaştei pe la margini, dar şi de o mare veselie.

În clasa noastră eram doar trei fete care stăteau în cămin, mai aveam şi câteva colege din oraş, venite după examenul de treaptă. Într-o zi caldă, cu un cer limpede şi clar de puteai să te oglindeşti în el, facem un plan de relaxare, împreună cu fetele din oraş. Zis şi făcut, după ore vin şi ele la noi, în camera de cămin, apoi, după inspecţia profesorului de serviciu care avea rolul de a ne trimite în şcoală la meditaţii (adică să ne facem temele pentru a doua zi, nu ne medita nimeni, dar aşa era expresia încetăţenită), aveam planul s-o uşchim la lac, cu păturile din cameră, bineînţeles.

Când ne distram noi mai bine, iată că pe hol se aude vocea profesoarei de serviciu, doamna Tămas de tehnologie, care făcea ca uşile să se trântească zgomotos, iar liniştea să cuprindă întreaga comunitate. Cum în cămin nu aveau ce căuta persoane venite din afară, iar noi trebuia să fim deja la „meditaţii”, nici una nici două, ne-am vârât toate în dulapurile care şi aşa erau doldora de lucruri, printre umeraşe, chiloţi şi mai ştiu eu ce se găsea pe acolo. Doar una dintre colege a rămas afară, ea avea cică scutire de la medic, dacă bine-mi aduc aminte.

Doamna Tamas era unguroaică, o bomboană de femeie, dar mai stâlcea unele cuvinte, motiv pentru care ne distram copios la orele dânsei. Intrând în camera care în aparenţă arăta impecabil, o găseşte pe Monica în picioare, abia apucase să închidă uşile dulapurilor şi se străduia să fie serioasă, ba chiar bolnavă, dacă tot avea scutire.

Dialogul dintre ele a decurs cam aşa: ” Tu, ce faci aici? de ce nu eşti la meditaţii?” Monica, serioasă la început, apoi izbucnind în râs:” Pentru că sunt bolnavă…” ” Dar atunci, de ce eşti aşa veselă?” Ei bine, acel moment a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea, râsul venea din piept, ajunsese în gât, dar nu-i puteam da drumul… Motivul era unul simplu, doamna Tămas pronunţase cuvântul „veselă” cu accent pe silaba a doua, nu pe prima, cum ar fi fost normal. Simţeam cum şi celelalte dulapuri se zguduie, dar doamna Tamas, o adevărată doamnă, a plecat fără a mai pune alte întrebări. Au trecut o grămadă de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm uneori de ce suntem atât de „vesele?”, iar răspunsul nu-l putem da nici acum.

Să aveţi grijă de anii tinereţii, ei sunt hrană pentru vremea în care începem să trăim din amintiri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi