Dacă ai fost în sudul Italiei și ai ratat Coasta Amalfi, e ca și cum ai fi vizitat Louvre și nu ai văzut Gioconda. Deoarece aventura noastră pe această faimoasă coastă s-a desfășurat în trei episoade, toate trei în aceeași zi, o voi împărți și eu la fel, pentru a nu scrie un articol kilometric.

Să-i dăm bătaie, așadar…

Am pornit dimineața cu trenul pe linia privată Circumvezuviana, de la Pompei la Sorento, de unde se pot lua autobuzele ce duc turiștii pe Coasta Amalfi, care-și ia numele de la orășelul cu același nume și care se află pe la jumătatea distanței dintre Sorento și Salerno, punctul terminus al excursiei de o zi pe care o poate face orice turist, în schimbul a 8 euro. Îți iei bilet până la Salerno, dar poți coborî pe traseu, acolo unde ți se pare că ai ceva interesant de văzut, apoi să iei în continuare un alt autobuz. Așa, pe parcursul unei zile, ajungi la Salerno, de unde te întorci în stațiunea sau orașul din care ai plecat prin aceleași mijloace, sau cu trenul.

Vremea se anunță frumoasă, așa că avem la dispoziție o zi lungă, ce se anunță deosebit de interesantă. Trenul ne lasă în mica gară din Sorento, de unde, chiar din față, pornesc veselele autobuze ce fac zilnicele curse de Salerno.

Sorento e un oraș nu prea mare, cu un port mare însă, de aici vom pleca și pe insula Capri, dar asta e deja o cu totul altă poveste.

Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme decât plecarea primului autobuz, dar timpul trece repede, privind cum turiștii de toate felurile urcă și-și ocupă locurile. Noi fiind printre primii, stăm chiar pe locurile din față, e foarte confortabil și se vede perfect, abia aștept să fac poze.

Gata, plecăm, un singur pasager stă în picioare, îl compătimesc, dar a preferat să plece mai repede decât să aștepte următorul autobuz, peste o jumătate de oră.

Părăsim orașul, apoi încep serpentinele, fâț la stânga, fâț la dreapta, admir virtuozitatea șoferului, dar habar nu am că deocamdată nu e nimic de admirat, stai să vezi mai încolo…

Peisaje incredibile se desfășoară în fața ochilor noștri, muntele și marea își dau mâna și ne încântă cu fiecare centimetru pe care-l parcurgem. Mi se pare comod și plăcut să stau în autobuz, dar eu, fiind o pedestră convinsă, regret că nu pot admira toate minunățiile astea mergând domol, la pas, nu făcând poze ”mișcate” din pricina vitezei cu care ne deplasăm.

Ajunși la Positano, unde un indicator kilometric ne spune că până la Amalfi mai sunt vreo 16 kilometri, iar până la Salerno 42, coborâm, ca să ne mai dezmorțim și să vizităm mai pe îndelete împrejurimile. Vom lua următorul autobuz, peste o oră.

Zis și făcut, ne scufundăm la propriu și la figurat în micul orășel cu căsuțe ce par a fi rostogolite de copilul unui uriaș în joacă, pe panta unui munte  din povești. Suntem de acord că întreaga coastă Amalfi e un fel de Monte Carlo în miniatură, cel puțin aceasta este impresia pe care o lasă toate aceste așezări de la o oarecare distanță.

O stradă frumoasă, plină cu terase și cu magazine de suveniruri, încă destul de pustie  la această oră, turiștii adevărați probabil se trezesc ceva mai târziu, noi suntem foarte harnici, chiar și în concediu.

Ajungem pe plajă, unde șezlongurile își așteaptă doritorii de leneveală și bronz, apa mării nu e prea rece, dar noi nu avem timp de plajă, pe agenda zilei de azi nu încape așa ceva.

Hălăduim un pic prin mica stațiune, ajungem și în port, dar timpul tace și trece, cert este că, cu toată graba cu care ne-am întors în stație, am reușit să vedem doar spatele autobuzului ce tocmai plecase. Ei, asta este, ne-am petrecut următoarea jumătate de oră pe un gard, eu rostogolind în minte gânduri de Camino… (adică de mers pe jos).

Pentru bucuria ochilor și mult mai sugestive decât descrierea mea fugară, iată câteva imagini, multe luate din fuga autobuzului, deci nu prea grozave, totuși spectaculoase, zic eu.

Ne vom continua călătoria…

Manuela Sanda Băcăoanu