Arhivele lunare: iunie 2016

Remediul pentru cancer

Sa ne reamintim de lucrurile simple:

 

http://stiridinsanatate.com/stiri-din-sanatate/remediul-pentru-cancer-interzis-acum-35-de-ani

În volumul său „World Without Cancer”, autorul american Edward Griffin descrie adevărul despre o descoperire mai veche, ce se ascunde cu grijă de marele public, și anume proprietățile curative ale vitaminei B17, numită și laetril sau amigdalina, scrie EsoReiter.

Este un fapt demonstrat: această substanță distruge repede celulele canceroase. Autorul oferă mai multe informații despre vindecarea bolnavilor de cancer grație B17, precum și explicațiile științifice ale acțiunilor sale și ridică întrebarea „De ce medicina convențională nu recurge la aceasta pe scară largă împotriva bolii înșelătoare?”.

Griffin susține că vitamina B17 nu este utilizată în medicina convențională nu din rațiuni de ordin științific, ci din cauza politicii elitei mondiale în domeniul oncologic. Miliarde de dolari sunt cheltuite anual pe cercetare și tratamente ale cancerului, alte miliarde sunt cheltuite pe producția armatei de substanțe chimice destinate să lupte împotriva bolii. Astfel, ascunderea vitaminei B17 este de ordin economic pentru o industrie farmaceutică dominantă în lumea noastră, conform Agerpres.

Vitamina B17, care ucide cancerul, este conținută în special în sâmburii de caise. Aceștia au fost declarați oficial medicament împotriva tuturor tipurilor de cancer încă acum 35 de ani. După cel de-al Doilea Război Mondial, dr. Max Gerson și-a tratat cu succes pacienții cu acest remediu și l-a inclus în metoda sa de combatere a cancerului.

Amigdalina se găsește în sâmburii de caise, migdale, vișine, piersici, prune și mere, precum și în semințele de mere, sorg, mei, semințe de in, linte, unele soiuri de fasole și struguri. De asemenea, în unele plante și multe alte produse pe care omul modern nu le utilizează în mod curent în alimentație.

Modul actual de viață ne face să consumăm produse din făină rafinată, mult zahăr, ulei de gătit și alte produse industriale și procesate, în timp ce alimentele organice naturale au fost mult timp absente din meniul nostru. Bunicii noștri au mâncat alimente naturale nerafinate, iar cancerul pe vremea lor era un eveniment rar. Ei consumau fructe uscate, pâine din făină brută și chiar pâine din mei. Astfel, ei aveau acces, fără să știe, la vitaminele necesare pentru o viață sănătoasă, ferită de boli, inclusiv amigdalina (B17).

Vitamina B17 a fost interzisă pentru tratamentul cancerului acum 35 de ani, chiar dacă numeroși savanți susțineau că, dacă o persoană ar consuma zilnic această vitamină, ea nu ar dezvolta cancer, susține autorul volumului menționat. Potrivit acestuia, giganții farmaceutici, precum și Ministerul Sănătății al SUA au exercitat presiuni uriașe asupra Direcției de control pentru calitatea alimentelor și medicamentelor, care a declarat drept ilegală comercializarea vitaminei B17, împreună cu informațiile atașate despre efectele sale terapeutice împotriva cancerului, precum și vânzarea unor categorii de fructe proaspete și sâmburi de caise.

Tactica mai includea răspândirea de zvonuri că sâmburii de caise și de migdale conțin cianură și că aceasta i-ar putea otrăvi pe cei care le mănâncă. Dar adevărul este că nimeni nu s-a otrăvit din această cauză până în zilele noastre, chiar dacă a consumat în cantități mari sâmburi de caise sau migdale, scrie Edward Griffin în volumul său.

Industria farmaceutică este una dintre cele mai bănoase din lume, iar medicamentele împotriva cancerului, cu efecte minore, costă sume exorbitante. Acest domeniu a devenit în unele țări unul strategic, controlat de serviciile secrete iar în alte părți intrat pe mâna structurilor mafiote. Fabricile de medicamente se întrec în a produce în serie noi surogate care umplu farmaciile și aduc totodată bani serioși televiziunilor care le fac reclamă în condițiile în care piața reclamelor a scăzut dramatic.

sursa: stiri.com.ro

Să vă fie de folos!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Camino prin România

 

Dragii mei caminanţi,

Văd că, aşa cum sunt toate la români, o bulă mare de aer la început, după care ne dezumflăm şi uităm de entuziasmul cu care am primit o oarecare iniţiativă înainte chiar de a începe ceva, s-ar părea că asta se întâmplă şi cu proiectul „Camino prin România”, pentru care am fost entuziasmaţi la început, iar acum nimeni nu mai zice nimic.

Am văzut pe FB că a fost o întâlnire la Bucureşti, dar mai multe date nu am primit despre ce s-a hotărât, cum ne putem înscrie în asociaţie şi care, ce ar avea de făcut.

Eu aş dori să mă implic, dar nu ştiu „de unde să o apuc”, ce trebuie făcut, care este începutul acestei acţiuni?

În primul rând, ar trebui hotărât pe unde va trece acest drum, pentru a şti dacă este peste tot „acoperit” cu oameni care să facă marcaje, să găsească adăposturi, etc.

Sper ca cei ce sunt deja implicaţi în acest proiect să vadă acest mesaj, poate totuşi se întâmplă ceva.

Celor plecaţi vă doresc un Buen Camino din inimă, iar celor din ţară vă cer ajutorul, pentru a demara cu adevărat munca ce ne aşteaptă şi pe care o aşteptăm.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Întrebare importantă

Dragii mei,

Deoarece spatiul de stocare pe care-l aveam la dispoziție pe acest blog gratuit (adica 3G) s-a umplut,de aceea nu am mai postat nimic in ultimul timp, în caz că cineva s-o fi întrebând…), trebuie să mă mut (cu arme și bagaje) pe un blog care să fie al meu, adică să cumpăr un domeniu, bla, bla…

Nu am habar cum se face asta, așa că dacă aveți cunoștințe în această direcție, v-aș fi recunoscătoare să mi le împărtășiți și mie.

Vă doresc o după masă interesantă, petrecută alături de  oameni inteligenți!

Și ce facă a pierdut România? Oricum nu se aștepta nimeni să facă mare scofală, așa că, dragii mei, de fapt, de aia a pierdut:  dorințe mici, realizări și mai mici.

Visează la stele, poate așa vei atinge măcar luna. Dacă visezi la dâmbul din spatele casei, probabil vei ajunge direct în beci. De fapt, s-a confirmat deja asta.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Coasta Amalfi: Sorento-Positano-Jurnal de vacanță 6

Dacă ai fost în sudul Italiei și ai ratat Coasta Amalfi, e ca și cum ai fi vizitat Louvre și nu ai văzut Gioconda. Deoarece aventura noastră pe această faimoasă coastă s-a desfășurat în trei episoade, toate trei în aceeași zi, o voi împărți și eu la fel, pentru a nu scrie un articol kilometric.

Să-i dăm bătaie, așadar…

Am pornit dimineața cu trenul pe linia privată Circumvezuviana, de la Pompei la Sorento, de unde se pot lua autobuzele ce duc turiștii pe Coasta Amalfi, care-și ia numele de la orășelul cu același nume și care se află pe la jumătatea distanței dintre Sorento și Salerno, punctul terminus al excursiei de o zi pe care o poate face orice turist, în schimbul a 8 euro. Îți iei bilet până la Salerno, dar poți coborî pe traseu, acolo unde ți se pare că ai ceva interesant de văzut, apoi să iei în continuare un alt autobuz. Așa, pe parcursul unei zile, ajungi la Salerno, de unde te întorci în stațiunea sau orașul din care ai plecat prin aceleași mijloace, sau cu trenul.

Vremea se anunță frumoasă, așa că avem la dispoziție o zi lungă, ce se anunță deosebit de interesantă. Trenul ne lasă în mica gară din Sorento, de unde, chiar din față, pornesc veselele autobuze ce fac zilnicele curse de Salerno.

Sorento e un oraș nu prea mare, cu un port mare însă, de aici vom pleca și pe insula Capri, dar asta e deja o cu totul altă poveste.

Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme decât plecarea primului autobuz, dar timpul trece repede, privind cum turiștii de toate felurile urcă și-și ocupă locurile. Noi fiind printre primii, stăm chiar pe locurile din față, e foarte confortabil și se vede perfect, abia aștept să fac poze.

Gata, plecăm, un singur pasager stă în picioare, îl compătimesc, dar a preferat să plece mai repede decât să aștepte următorul autobuz, peste o jumătate de oră.

Părăsim orașul, apoi încep serpentinele, fâț la stânga, fâț la dreapta, admir virtuozitatea șoferului, dar habar nu am că deocamdată nu e nimic de admirat, stai să vezi mai încolo…

Peisaje incredibile se desfășoară în fața ochilor noștri, muntele și marea își dau mâna și ne încântă cu fiecare centimetru pe care-l parcurgem. Mi se pare comod și plăcut să stau în autobuz, dar eu, fiind o pedestră convinsă, regret că nu pot admira toate minunățiile astea mergând domol, la pas, nu făcând poze ”mișcate” din pricina vitezei cu care ne deplasăm.

Ajunși la Positano, unde un indicator kilometric ne spune că până la Amalfi mai sunt vreo 16 kilometri, iar până la Salerno 42, coborâm, ca să ne mai dezmorțim și să vizităm mai pe îndelete împrejurimile. Vom lua următorul autobuz, peste o oră.

Zis și făcut, ne scufundăm la propriu și la figurat în micul orășel cu căsuțe ce par a fi rostogolite de copilul unui uriaș în joacă, pe panta unui munte  din povești. Suntem de acord că întreaga coastă Amalfi e un fel de Monte Carlo în miniatură, cel puțin aceasta este impresia pe care o lasă toate aceste așezări de la o oarecare distanță.

O stradă frumoasă, plină cu terase și cu magazine de suveniruri, încă destul de pustie  la această oră, turiștii adevărați probabil se trezesc ceva mai târziu, noi suntem foarte harnici, chiar și în concediu.

Ajungem pe plajă, unde șezlongurile își așteaptă doritorii de leneveală și bronz, apa mării nu e prea rece, dar noi nu avem timp de plajă, pe agenda zilei de azi nu încape așa ceva.

Hălăduim un pic prin mica stațiune, ajungem și în port, dar timpul tace și trece, cert este că, cu toată graba cu care ne-am întors în stație, am reușit să vedem doar spatele autobuzului ce tocmai plecase. Ei, asta este, ne-am petrecut următoarea jumătate de oră pe un gard, eu mestecând în minte gânduri de Camino… (adică de mers pe jos).

Pentru bucuria ochilor și mult mai sugestive decât descrierea mea fugară, iată câteva imagini, multe luate din fuga autobuzului, deci nu prea grozave, totuși spectaculoase, zic eu.

 

IMG_3551.jpg