S-ar putea să am o problemă cu cronologia faptelor, fiindcă în loc să încep cu începutul, am scris despre o zi pe care mi-am amintit-o pe moment.

Revin acum la prima zi pe Camino Portughez, care ne-a adus şi primele peripeţii. Am ajuns la Lisabona dimineaţa pe la 7, iar după o scurtă informare în gară,am pornit spre catedrala Se, de unde ,(speram noi) vom găsi faimoasele credentiale, certificatele care atestă calitatea de pelerin şi fără de care nu poţi primi cazare la albergue (adăpost). După mai multe „învârtiri în jurul cozii” am găsit faimoasa catedrală, iar după o aşteptare de vreo oră, timp în care am devenit prietenă la cataramă cu un băieţel italian ce era turist împreună cu părinţii, iată că uşile se deschid, dar vestea pe care o primim nu este dintre cele mai bune, nu sunt credenţiale, vor fi abia miercuri. Cum azi e duminică, nici nu poate fi vorba să adăstăm pe treptele catedralei până atunci, aşa că primim şi o veste bună, se mai pot procura credenţiale la Lisabona de la o altă biserică, (Dos Martiros) ce nu e „foarte departe” , primim asigurări din partea omului bisericii.

Ne îndreptăm plini de elan (cu toată căldura ce deja se înteţeşte) spre direcţia arătată, mai facem rost şi de o hartă de la un hostel, iar după aproape 4 ore de când am pus piciorul pe pământ portughez, iată-ne fericiţii posesori a doua credenţiale nou-nouţe, ce vor primi ştampilele tuturor adăposturilor unde ne vom caza, dovedind astfel că suntem pelerini adevăraţi, nu nişte ciurli-burli plecaţi în lume după aventuri.

Planul nostru iniţial era să căutăm cazare la Lisabona şi abia a doua zi să plecăm mai departe, dar am hotărât ad-hoc şi în unanimitate că e mai bine să o luăm din loc, prea ne bătea soarele în cap şi prea nu mai aveam chef să hălăduim prin oraşul din care muşcă oceanul.

Ce mă intrigă, nicio săgeată galbenă care să ne îndrume spre Camino, nicio scoică, întrebăm în stânga şi în dreapta şi suntem îndrumaţi spre Parqo de Nacoes (care mie îmi sună ca şi Parcul Nasolilor. După ce refacem drumul de dimineaţă înspre gară, într-un final părăsim Lisabona fără a fi văzut prea multe, dar şi fără niciun regret.

Mergem pe malul oceanului, briza mai răcoreşte atmosfera, trecem de port, de o zonă industrială şi iată că faimosul parc apare în zare. E o zonă foarte vizitată, atât de turişti, cât şi de locuitorii Lisabonei, care vin să petreacă clipe de relaxare aici. Hoteluri de cinci stele, zone de agrement, un pod imens, de 17 kilometri, dispare la orizont fără să-i vezi capătul şi un mare „Oceanario” în faţa noastră, unde lumea stă la rând pentru a-l vizita. Ne oprim şi noi, măcar atâta să putem spune că am văzut la Lisabona, iar după ce ne-am lăsat bagajele într-o cameră specială, putem să hălăduim printre toate vietăţile mării ce unele ne privesc cu interes, iar altele stau impasibile în spatele sticlei groase a zecilor de acvarii.

Dacă nu aş fi atât de obosită după călătoria de două zile pe care am făcut-o de acasă, mi-ar plăcea să mai rămânem, dar ne gândim că e bine să plecăm, mai avem kilometri de străbătut azi.

Ne despărţim de marele pod la al cărui capăt tocmai am ajuns, ieşim din uriaşul parc şi ne trezim pe o stradă cu blocuri noi, fără să ştim exact dacă suntem pe drumul cel bun. Nici aici nu a apărut vreo săgeată sau vreum semn că am fi pe drumul Sfântului Iacob, consultăm harta care într-adevăr ne arată că trebuia să trecem prin acest parc, , numai semnele nu apar…

După mai mulţi kilometri, mare căldură şi întrebări în van, fiindcă nimeni nu a auzit de localităţile de pe harta noastră, ajungem într-o mare intersecţie, unde maşinile ne ameţesc trecând în toate direcţiile. Ce să facem acum? Îmi ia inima în dinţi şi fac semn la maşini, poate cineva ştie încotro să o luăm. Opresc vreo trei, dar cu toţii sunt habarnişti, aşa că încercăm altă metodă, o luăm pe o stradă „mai umană”, iar norocul ne surâde curând…

Pe partea dreaptă, o mică pădurice adăposteşte mai multe mese, unde oamenii au ieşit la pic-nic. Mă îndrept spre prima masă, ocupată de două-trei familii după cum pare, care au terminat de mâncat, dar mulţime de bucate se mai lăfăie încă pe farfurii, aşteptând alţi meseni. Le povestesc (în engleză) care este problema noastră, iar ei, foarte amabili, ne invită să mâncăm întâi, să ne refacem proviziile de apă, iar apoi fac o şedinţă de brainstorming pentru a ne da cel mai bun răspuns. Sunt croaţi, locuiesc în Portugalia de 12 ani, au şi copii născuţi aici, după cum se vede. Sunt foarte simpatici şi vorbăreţi, parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Ne dau chiar şi o vestă avertizoare, spunând că e obligatorie dacă circulăm noaptea pe şosea.

Noaptea, pe şosea? Noi n-o să facem asta niciodată, ne gândim amândoi în acelaşi timp, dar… nu spune „Hopa” până n-ai sărit gardul!

Cu burţile puse la cale şi provizii noi de apă, ne îndreptăm (tot pe şosea) spre primul oraş mai mare, la îndemnul veselilor croaţi, fiindcă s-ar părea că suntem cumva paralel cu acel Camino adevărat de care nu ştiu de ce nu am reuşit să dăm astăzi…

Drum bun!

Voi scrie azi despre impresiile mele de la Fatima, celebrul loc de pelerinaj, unde sute de mii de oameni merg pentru a se regăsi pe sine,sau  a-şi regăsi sănătatea, fizică sau spirituală.

Am fost la Fatima în 2014, când eram pe Camino Portughez, de la Lisabona la Santiago de Compostela. La Santarem drumul se desparte în două, unul merge direct spre Santiago de Compostela, iar celălalt trece pe la Fatima, urmând ca după un număr de kilometri să se reunească din nou cu primul. Sunt pelerini care aleg traseul pe la Fatima, este aproximativ la fel de lung, dar noi (soţul meu şi cu mine) nu aveam hărţi cu această zonă, aşa că am preferat să mergem cu autobuzul şi să ne întoarcem din nou la Santarem, unde am găsit cazare foarte bună la Santa Casa de Misericordia şi înţelegere din partea hospitalerei, pentru a petrece două nopţi în acest adăpost.

Am plecat dimineaţa nu foarte devreme spre Fatima, cu un autobuz normal, nu unul rapid. Am ales această modalitate la dus, pentru a vedea localităţile prin care trece Camino Portughez, dacă alegi această variantă. Doar vreo 10-15 persoane au urcat din autogara ce era la o aruncătură de băţ de adăpostul la care eram cazaţi. Majoritatea călătorilor sunt oameni de vârsta pensiei, o pensie ce deja vine de mulţi ani. Singurele pete de culoare sunt două fetiţe, una cam la liceu, iar cealaltă de vreo 10 ani, care îşi aleg locurile din spate în mod instinctiv, pentru a nu se „amesteca” printre gălăgioşii ocupanţi ai locurilor din faţă, ce le pot fi străbunici.Mă mir că două fetiţe pleacă singure la Fatima, dar m-am obişnuit cu faptul că nu toate întrebările mele primesc răspuns imediat, aşa că mă cuibăresc pe locul meu, pregătindu-mă să mă bucur de tot ceea ce această zi îmi poate aduce…

Autobuzul iese din oraş şi începe să prindă viteză, dealuri verzi, pomi roditori şi copaci trec în viteză prin faţa geamului. Asta nu durează prea mult, fiindcă imediat facem o cotitură (adică şoferul face, noi  suntem doar pasagerii ce se bălăngăne în stânga, apoi în dreapta), timp în care observ că am ajuns într-o localitate mică şi cochetă, cu nişte străzi extrem de strâmte , care fac curbe la 180 de grade. Aproape toţi pasagerii coboară, exceptând cele două fetiţe, alţii (de acelaşi fel) luându-le locul. Aha, m-am prins, nimeni nu merge la Fatima, toţi au treabă în satele (de fapt orăşelele) din împrejurimi.

Când în sfărşit coboară şi cele două fetiţe, ne dăm seama că am rămas ultimii pasageri, lucru nu prea rău în sine, doar că şoferul e nevoit să coboare des, ca să mai completeze apă la motor. Are o problemă cu răcirea, la un moment dat chiar a oprit pentru ca acesta (motorul) să-şi mai tragă sufletul.

După ceva emoţii privind modul în care vom ajunge la Fatima (adică se putea să fie iar pe jos), intrăm într-un oraş ce la început nu pare deosebit de altele, doar că e mai mare decât cele pe care le-am văzut azi. Coborâm în autogară, ne interesâm de ora la care ne putem întoarce la Santarem, iar de acum ne putem considera pelerini la Fatima.

Ne întoarcem vreo sută de metri pe drumul pe care am venit, iar indicatorul „Sanctuario” ne arată încotro trebuie să ne îndreptăm. O construcţie imensă se arată privirilor noastre, urmată de o piaţă ce se întinde pe sute de metri, iar chiar în spate de tot se zăreşte o biserică. Mulţime de oameni se tălăzuiesc în toate părţile, dar s-ar părea că azi nu e o zi deosebită, fiindcă tot acest spaţiu nu e umplut nici în proporţie de 5%. Mai târziu, am văzut poze cu mulţimea ce umple piaţa, cred că încap un milion de oameni, totul mi se pare incredibil de grandios, dar nu ştiu cum, nu în sensul bun al cuvântului.

La o capelă se ţine slujba, sute de oameni asistă, unii stau în genunchi sau chiar încearcă să se deplaseze aşa. Oare de ce oamenii sunt pioşi doar în anumite locuri, iar în rest duc o viaţă care-i duce la nenorocire şi boală? De ce ne aducem aminte de „grija şi iubirea faţă de aproapele” doar atunci când avem un mare necaz?

După ce vizităm biserica ce s-a ridicat pe locul apariţiei Fecioarei în urmă cu 100 de ani, ne reîntoarcem la clădirea imensă despre care vorbeam şi care e imensă şi sub pământ, adăpostind nenumărate amfiteatre (săli de rugăciune, capele), ca la un fel de expoziţie a credinţei. Nu-mi vine să cred că dintr-un loc pustiu în care 3 copii îşi păşteau oile, acest spaţiu a devenit atât de opulent şi (mi se pare mie) de-a dreptul comercial.

În afara spaţiului bine determinat în care camparea  este interzisă, zeci de maşini, cu familii întregi ce şi-au delimitat teritoriul cu folii de plastic, pentru a avea o „curte interioară” în care-şi duc viaţa zile sau săptămâni întregi, se înşiră pe sute de metri. Un fel de tabere ţigăneşti, acceptate de către administraţia locului şi a oraşului.

Mi se pare totul extras dintr-un fim suprarealist, nu asta era imaginea pe care o aveam eu despre Fatima. Cu un gust amar în gură, urc în autobuzul ce ne readuce în Santarem, de astă dată pe autostradă, cu viteză mai mare şi cu alte peisaje ce se derulează rapid prin faţa noastră.

Să aveţi o zi de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

M-am gândit să scriu aici o serie de articole despre Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob, acum, după al treilea pelerinaj încheiat cu succes (zic eu).

Despre prima mea experienţă vis a vis de acest drum am scris destule în cartea mea, aşa că voi încerca să vă povestesc lucruri din celelalte două pelerinaje, Camino Portughez din 2014 şi Camino del Norte din acest an.

Se întâmplă un lucru foarte interesant, atunci când eşti pe drum şi ţi-e greu, ai vrea din tot sufletul să fii acasă, să nu te mai ardă soarele torid, sau să nu-ţi mai îngheţe picioarele în ploaia care cade la nesfârşit, îţi promiţi ţie însuţi să nu mai calci pe acolo, dar după ce te întorci, privind fotografiile cu peisajele nemaipomenite pe care le-ai văzut pe viu, te cuprinde aşa un dor, încât musai să pleci din nou.

Starea de acolo nu se compară cu nimic, eşti parcă într-o altă dimensiune, o altă lume, în care toată lumea salută pe toată lumea şi tuturor le pasă de toţi ceilalţi. Dacă nu vă vine să credeţi, vă invit să vă aruncaţi câteva lucruri într-un rucsac şi să porniţi la drum.

În zilele următoare voi spicui câte ceva despre Camino din Portugalia, ţara care m-a fascinat şi mă fascinează în continuare, cu oamenii ei minunaţi, peisajele frumoase şi întâmplările unui pelerinaj de 20 de zile, de la Lisabona până la Santiago de Compostela, în jur de 650 de kilometri străbătuţi pe jos.

Vă doresc o zi minunată!

TRĂIEŞTE CLIPA DE AZI, IERI ESTE TRECUT, IAR MÂINE E IMPREVIZIBIL!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni