Arhive pe categorii: Colţul meu de Rai

Dacă nu ai un Colţ de Rai, musai să-ţi faci unul!

Azi dimineata, cand mergeam spre locul de muncă, se discuta intens la radio despre articolul unei jurnaliste din Romania, care a considerat că această ţară nu-i mai poate oferi nimic ei şi copilului ei, drept pentru care a decis s-o părăsească definitiv, aşa cum mulţi alţii înaintea ei au făcut-o.
Cuvintele erau bine spuse, amare şi fără speranţă la un viitor în care să licărescă măcar o luminiţă la capătul acestui interminabil tunel în care am intrat de mai bine de un sfert de secol, părerile despre articol erau pro şi contra, de fapt, mai mult pro.

Cu toţii ne plângem de „ţara asta” de penalii şi venalii ce o conduc, de faptul că majoritatea dintre noi nu suntem în stare să luăm atitudine împotriva a tot ce merge pe dos la noi, cu totul altfel decât în alte ţări, aşa zis civilizate.

Am şi eu o întrebare pentru plângăreţi, aş vrea să-l întreb pe fiecare în parte, oare ce a făcut, personal, pentru ca ceva, o părticică din lumea în care trăieşte să devină mai frumoasă şi mai bună? Dacă răspunsul este negativ, atunci fiecare ar trebui să pună mâna pe mătură, pe cazma, sau pe orice altă unealtă, cu ajutorul căreia putem da o faţă umană acestei ţări minunate, care, nu se ştie din ce pricină, a fost populată cu oameni cărora le place să stea în genunchi şi să plângă (sau să se plângă).

Nu mă pot lăuda că am făcut mare lucru pe lumea aceasta, dar încerc ca, acolo pe unde-mi petrec mare parte din viaţa, deocamdată la sfârşit de săptămână, să fac ca totoil să fie frumos, dorinţa mea este „să îmbrac ţara în flori!”
Sunt deabia la începutul acestui proiect, dar vă voi ţine la curent.
Imaginile de mai jos, sunt de la Lupşa, unde am renovat casa părintească şi unde am mari planuri de viitor. Deocamdată, vreau să le arăt oamenilor că o casă şi chiar o grădină de legume, trebuie să arate şi bine, nu numai să fie funcţională sau să dea roade. Toţi cei ce trec pe lângă casa şi grădina noastră se bucură de frumuseţea florilor, lucru care-mi face inima să tresalte de bucurie.

Haideţi ca, împreună, să îmbrăcăm ţara în flori… şi bineînţeles că nu putem planta, decât acolo unde am făcut întâi curăţenie.

Spor la treabă! Aştept poze cu minunatele voastre colţuri de rai, locurile în care vă simţiţi minunat şi care vă fac să fiţi mândri că sunteţi români.

Agricultura de weekend

Se spune că în agricultură trebuie să fii non-stop acolo, pe tarla, să smulgi azi o buruiană, iar mâine să sapi un strat… Da, aşa ar fi ideal, dar, dacă timpul nu-ţi permite, merge şi agricultura de weekend.

În ultimii 6 ani, Ştefan şi cu mine suntem ţărani cu normă întreagă la Lupşa, chiar dacă suntem acolo doar la sfârşit de săptămână. Ce-i drept că muncim de ne merg fulgii câte 10-12 ore pe zi, însă rezultatele ne fac să ne mândrim cu munca noastră şi ne impulsionează să mergem mai departe.

Am reuşit să diversific gama de fructe, încerc să semăn doar ceea ce se face foarte bine, ca să  nu muncim de pomană.

Am o mică plantaţie de goji, aronia, mur fără ţepi, coacăz negru, roşu şi alb, căpşuni, (unele cresc de voie, iar pe altele le-am plantat pe strat), cireş, vişin, prun , măr, piersic, zmeur… Cam tot ce ţi-ai putea dori şi ce creşte pe la noi.

Bineînţeles că ceapa, salata, usturoiul, cartofii, roşiile, spanacul, morcovii şi pătrunjeii nu lipsesc, dar sunt ceva obisnuit în grădina oricărui ţăran.

Am şi plante aromatice: salvie, roiniţă, dafin şi oregano, pe lângă banalele  dar foarte preţioasele cimbru şi mărar.

Deocamdată sunt doar la începutul perioadei de vegetaţie, dar în curând se vor maturiza, iar grădina va fi plină.

Cred că în afară de creşterea unui copil, doar creşterea plantelor îţi mai poate da atâta bucurie şi mulţumire. Diferenţa este că, copilul creşte şi pleacă, dar ciclul de creştere a plantelor reîncepe anual.

Dacă aveţi ca şi pasiune grădinăritul, vă doresc spor la muncă şi vreme bună.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Livada cu 100 de nuci

21 aprilie 2016 va fi data nașterii unei livezi de nuci, ai cărei părinți suntem noi, adică Mălina, Ștefan și cu mine. Din păcate Mălina a făcut pozele, așa că nu apare în nicio imagine. Aveam acest teren de mulți ani, în fiecare an îl dădeam cuiva pentru a-l cosi, dar mie nu mi s-a părut deajuns., așa că de ceva vreme visam să-l transform într-o livadă de nuci.

Ca să plantăm puieți era foarte complicat, terenul fiind departe de o sursă de apă, pe de altă parte era și mult mai scump. Am optat atunci pentru soluția cea mai simplă, probabil nu cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, dar să lăsăm natura să-și spună cuvântul.

Ce am făcut? Foarte simplu, astă toamnă am pus cam 100 de nuci în nisip, pe care l-am umezit din când în când. Ba la un moment dat chiar l-am certat pe Ștefan, fiindcă udase din greu nisipul, mă temeam ca nucile să nu putrezească… Din fericire au ajuns cu bine în primăvară, majoritatea au crăpat, iar unele chiar au făcut rădăcină. Îmi pare rău că nu am fotografiat o nucă „gata de naştere”, arată foarte interesant, cu o rădăcină deja foarte puternică şi o tulpiniţă cu două frunzuliţe minuscule.

După cum spuneam, în 21 aprilie a fost Ziua Z, în care am deşertat vasul în care se aflau nucile, căutându-le prin nisipul umed. Spre bucuria mea, aproape toate dădeau semne că vor deveni nişte nuci viguroşi, aşa că am pornit la drum, spre locul în care livada noastră (sau pădurea, fiindcă nucul este ceva între pom şi copac) se va materializa…

După un urcuş nu tocmai uşor, iată că am ajuns la „Nucul Morăriţii”, care e deja legendar, are mai bine de 100 de ani şi e chiar pe proprietatea noastră. Morăriţa a fost  străbunica mea, iar în timp denumirea s-a încetăţenit, toată lumea ştie de acest nuc.

6

După ce ne-am tras sufletul, am început activitatea, dornici să vedem cât mai repede livada plină. Aici va fi livada de nuci, abia aştept să văd câţi vor răsări, aşa, doar cu ajutorul naturii.

2

Ne-am împărţit munca,  Mălina făcea gropile (mai bine zis gropiţele, fiindcă ne-am gândit să dăm mai multe şanse nucilor ca să răsară, aşa că nu le-am îngropat adânc). Eu le plantam, astupam groapa şi le botezam. Da, sunt naşa a 100 de nuci, singura mea părere de rău este că nu m-am gândit la asta de acasă, ca să iau o foaie de hârtie şi să fac o hartă, aşa am fi ştiut care nuc a răsărit şi care nu. Am pus mai multe nume de fetiţe, fiindcă băieţi (în rândul nucilor) trebuie să fie mai puţini. Pe la sfârşitul botezului, adică pe la ultimii nuci, când lista mea de nume din minte se rarefiase, ştiu că am botezat unul chiar Ptolemeu, sper să răsară, să fie deştept şi  rodnic.

Ştefan le punea câte un băţ cu rol de tutore, aşa că vom şti exact unde trebuie să răsară nucii.

După ce am terminat munca, avem timp să ne tragem sufletul şi să admirăm priveliştile ce ne înconjoară.

Mulţumiţi şi obosiţi, am ajuns acasă, unde mama ne aştepta cu plăcinte, iar noi am finalizat petrecerea botezului celor 100 de nuci deschizând şi o sticlă de şampanie.

Cam asta e povestea, sper să aibă şi continuare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni