• 

Prima zi de Paști a fost apăsătoare; de dimineața până seara, o plapumă groasă de nori a acoperit cerul, parcă întreaga natură spunea: stați acasă! Și-am stat acasă.

Nu se compară însă statul acasă într-un apartament de bloc, (știu ce spun, am experimentat asta trei săptămâni) sau la țară, unde poți ieși în curte, în grădină, te poți bucura de verdele tot mai pregnant al copacilor și de florile unele albe, iar altele roz ale piersicilor, caișilor și cireșilor.

Duminica de Paști a trecut repede, chiar dacă n-am ieșit nici măcar din casă, dar m-a lăsat așa, cu un gust amar, parcă Dumnezeu era supărat pe noi și după ce că nu ne lasă pe-afară, ne mai dă și vreme mohorâtă.

Era o atmosferă de parcă nu numai oamenii erau bolnavi, ci întreaga natură suferea și avea nevoie de un repaus, pentru a se face bine.

Așteptam cu interes ploaia, dar abia spre seară a țârâit un pic, totuși, parcă atmosfera s-a mai detensionat, iar luni dimineața soarele ne-a întâmpinat surâzător, era de parcă fusesem puși la colț, iar acum pedeapsa se încheiase. Iluzie, pedeapsa continuă, pentru unii mai grea, iar pentru alții, mai ușoară.

Azi am ieșit un pic afară, am păstrat distanța socială, n-am întâlnit țipenie de om, așa că… ne-am dezmorțit un pic oasele eu și bătrânul meu câine.

Vreau să cred că vremea bună din ultimele două zile este semnul că vom fi iertați până la urmă, că merităm o a doua șansă, depinde doar de noi cum o vom folosi.

Poate vom reuși să trăim frumos, să fim fiecare dintre noi schimbarea pe care o dorim în lume. Niciodată nu-i vom putea schimba pe ceilalți, dar să nu uităm că ei sunt oglinda noastră. Dacă dorim ca în ei să apară ceva diferit, să fim noi cei care se schimbă, iar rezultatul nu va întârzia să apară.

Chino și cu mine vă salutăm de pe Runcurele

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi (mai rar, iar acum și cu declarație pe proprie răspundere)