Știam că anul acesta va fi diferit… Dar nu-mi închipuiam că va fi atât de diferit de ceilalți ani, în care normalitatea era ca la ora 12 din noapte să te îndrepți spre biserică, pentru a asista la slujba de Înviere, devenită oarecum banală, făcea parte din monotonia vieții de zi cu zi.

Nu toată lumea mergea la această slujbă, au fost mai mulți ani în care nici eu n-am participat, fiind frântă după o zi de muncă, în care încercam să fac ca totul să fie perfect: casa să strălucească de curățenie, mâncarea de sărbătoare să fie multă și bună…

Cred că așa ca mine făceau majoritatea gospodinelor, uitând uneori că Paștile sunt despre cu totul altceva, nu despre mare curățenie în case și mâncare îndestulătoare pentru o stradă întreagă…

Mergeam la slujbă cu ochii cârpiți de somn, mai ales pe vremuri, când la țară aceasta se celebra dimineața la 4. Acolo, lume multă, mulți veniți doar de Paști acasă, așa că pupăturile și îmbrățișările erau inevitabile, oamenii se bucurau de revedere, iar o rumoare dată de șoaptele oamenilor ce-și împărtășeau unii altora impresii se insinua peste cuvintele preotului și cântecele corului. NU, oamenii nu cântau, habar n-am de ce. De fiecare dată mie îmi plăcea să cânt, parcă așa eram mai aproape de ceea ce se întâmpla acolo, mai aproape de Iisus și de minunata veste că a înviat.

Apoi, urma înconjurul bisericii, moment în care femeile mai în vârstă erau susținute de membrii mai tineri ai familiei, drumul era destul de accidentat și mai trebuia și să ocolești sau să treci de-a dreptul peste mormintele aflate lângă biserică. Fiecare era preocupat de propria persoană, având grijă să nu se împiedice și să nu i se stingă lumânarea. toată procesiunea transformându-se într-un fel de competiție sportivă, cei de la coadă fiind nevoiți, la un moment dat, să alerge, ca să participe la intrarea în biserică.

Aseară însă, a fost altfel… cu totul și cu totul înălțător… Ce-i drept, am șansa de a locui foarte aproape de biserică, așa că din curte se aude de parcă ai fi acolo, prezent. Am aprins o lumânare și am ieșit în întunericul nopții… Clopotele de la cele două biserici sunau îngeresc, aproape că-ți dădeau lacrimile. Era cumva, așa, o atmosferă sfântă, pe care n-am simțit-o când mă aflam în mijlocul oamenilor, fiecare cu preocupările lui. Eram doar eu și Dumnezeu, nimic nu-mi perturba comuniunea, era ca și când aș fi rămas ultimul muritor de pe Pământ, dar simțeam din plin că nu sunt singură. Am cântat și am spus ADEVĂRAT A ÎNVIAT! după voia inimii, n-a fost nimeni care să mă privească mirat .

La un moment dat, l-am simțit pe Iisus, acolo, deasupra, în veșmântul lui sclipitor de alb, privind cu drag la ceea ce se petrecea la picioarele lui și am simțit că ne iubește pe toți la fel, indiferent dacă mergem la biserică frecvent sau ne rugăm sau medităm acasă, dacă credem cu adevărat sau păstrăm doar niște obiceiuri moștenite din străbuni, dacă suntem cinstiți sau hoți, alcoolici, criminali sau preoți îmbrăcați în aur.

Pentru prima dată de când mă știu, am fost mirată când slujba s-a încheiat, am dus lumina în casă și am lăsat-o să mai ardă, pentru sufletele celor care au plecat de lângă noi. A fost doar o lumânare pe care am aprins-o eu, cu un sărăcăcios chibrit, dar pentru mine a fost la fel de sfântă precum aceea transportată cu avionul și cu multă cheltuială, de la Mormântul Sfânt.

CRISTOS A ÎNVIAT!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… banală păcătoasă