Arhivele lunare: ianuarie 2021

Luminițe de Crăciun

Câtă bucurie ne produc luminițele de Crăciun, pe care, cu mare drag, le instalăm în luna decembrie. Se spune că anul acesta, din cauză că majoritatea dintre noi au stat acasă de Sărbători, vânzarea de luminițe și de podoabe a fost sporită față de anii precedenți, când împodobeai pomul, apoi o ușcheai în Dubai, la Viena, sau mai știu eu în care loc exotic. (Viena nu-i exotic, dar tot e frumos!).

Anul 2020 fiind cel mai ”interesant” din ultimii o sută, ne-a făcut să investim mai mult în podoabe și să ne preocupe mai tare cum arată casa noastră de Sărbători. La fel, primăriile s-au străduit să facă un fel de mix între bucuria pe care ne-o oferă luminițele de Crăciun și un an de pandemie, în care trebuie ca banii publici să meargă mai mult spre sănătate și păstrarea ei, decât pe distracții deșarte, dar care au și ele rolul lor, de a ne aduce un pic de bucurie și lumină (la propriu și la figurat) în marea de ceață din care încă nu am ieșit.

Totuși, părerea mea este că fiecare lucru are timpul lui, iar dacă după o lună de la Crăciun încă mai ard luminițe pe străzi, acest lucru nu-ți mai poate aduce bucurie, ci doar un soi de nostalgie, care nici măcar nu-și are locul în prima lună a anului. Eu cred că după Bobotează, fastul Sărbătorilor trebuie să fie înlocuit cu speranța într-o nouă primăvară, un nou început și zile mai bune. Sunt încă localități în care, din inerție, sau nu știu din ce motive, luminile de Crăciun încă ard, fără a mai avea niciun rost, ba chiar făcându-te să te gândești la costul suplimentar de curent electric pe care primăria trebuie să-l achite fără niciun rost.

Viața merge înainte, trebuie să acceptăm că timpul are etapele lui și să ne bucurăm de fiecare în parte, primind cu inima deschisă tot ce ne oferă.

Cam… asta ar fi! La revedere, luminițe! Vă așteptăm în decembrie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Bună dimineața, America!

Iată că se ivesc zorii pentru poporul american, odată cu plecarea clovnului de la Casa Albă și cu venirea unui președinte care vrea să fie al tuturor. Am urmărit ieri ceremonia de învestire a noului președinte, cu emoție și cu speranța că ceva se va schimba pe întregul Mapamond, că o energie bună vine acum dinspre Statele Unite ale Americii.

Ca o ultimă provocare, Trump a luat avionul prezidențial în ultima lui zi la Casa Albă (nici nu știu dacă mai avea dreptul să facă așa ceva), neavând curajul să participe la ceremonia de predare a puterii, demonstrându-și încă o dată lașitatea și prostia.

Asta-mi amintește de un director general de acum mulți ani al Regionalei CFR Cluj, care după ce a fost demis, nu a vrut să-și părăsească biroul zile întregi, devenind subiect de distracție și de bârfă pentru toți angajații. Unii oameni au impresia că funcția pe care o dețin este pe viață, dar istoria a demonstrat că dacă crezi asta, s-ar putea să-ți fie fatal.

Oricum, mă alătur celor care cred în noul președinte american și care speră ca acesta să poată repara toate stricăciunile făcute din egocentrism și lipsă de rațiune politică a predecesorului său. Biden are o figură de om bun, sincer și devotat. Viitorul ne va arăta dacă va reuși să ”panseze” rănile Americii și să readucă poporul atât de dezbinat în prezent pe calea uniunii și a fraternității.

GOD BLESS AMERICA!

Manuela Sanda Băcăoanu

Poveste cu bau-bau

Îmi plac poveștile cu final fericit. De aceea am pus o poză atât de frumoasă, fiindcă ceea ce vreau să povestesc se întâmpla în decembrie, când copacii dezgoliți de frunzele ce-i îmbrăcaseră un sezon întreg stăteau zgribuliți în bătaia usturătoare a vântului, triști și cu moralul la pământ. (sau, cel puțin, așa-mi închipuiam eu că ar fi).

Urc grăbită în mașină, vin de la o clientă și mă îndrept spre alta, e abia 5,30 după masa, dar noaptea e neagră și udă. Din cer cade o ploaie mocănească ( n-am aflat niciodată de ce-i zice așa), iar o ceață subțire joacă printre copaci, schițând siluete misterioase în întuneric. Sunt la marginea unei păduri, cât vezi cu ochii sau mai bine zis cât știi cu mintea, pădurea se întinde pretutindeni, iar sentimentul care ți-l provoacă toată această scenă nu e deloc unul plăcut.

Strâng umbrela și o arunc pe bancheta din spate, pornesc mașina și o iau din loc, urmărită îndeaproape de întunericul, ceața și ploaia care parcă vor să mi se vâre în suflet. Apar câteva case, apoi din nou pădurea… brr… drumul e sinuos , cu multe curbe strânse, iar eu n-am mai fost pe aici de câțiva ani, așa că mi se pare extrem de lung. Faruri din față, mașini care mă depășesc din spate, o nebunie.

Apoi, din nou noaptea neagră, ștergătoarele scârțâie pe parbrizul umed, iar când ceața începe să se învălătucească tot mai deasă și tot mai aproape, un ”Aaaah!„ de pe bancheta din spate, mă face să-mi înghețe sângele în vine. A fost fracțiunea de secundă în care toți monștrii copilăriei s-au bulucit în spatele meu, pentru a-mi face cea mai macabră farsă. Nu puteam opri, eram într-un loc cu linie continuă, dar aruncând un ochi în oglinda retrovizoare, văd cum monstrul nu numai că ”vorbea”, dar se și umflase, obturând luneta.

”Hahaha”, nu mă pot stăpâni, când îmi dau seama că bau-baul nu era altul decât umbrela mea, care, dacă n-o legi ca lumea, nu stă închisă. Ea era cea care mă făcuse să-mi crească pulsul în mod considerabil, iar acum se lăfăia, mov în noaptea neagră, râzând în bărbie de păcăleala ce mi-o trăsese.

În depărtare se văd luminile cartierului în care trebuie să ajung, umbrela a redevenit ceea ce era ea de obicei, iar finalul este unul fericit.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarna pe uliță

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu

14 ani fără carne

În 14 ianuarie s-au împlinit exact 14 ani de când am hotărât să nu mai mănânc carne. Din acel moment, am devenit și eu unul dintre ciudații aceia care sunt nevoiți ca atunci când merg la o petrecere, fie ea nuntă, botez sau revelion, să ceară meniu special. Apoi, ca și când asta n-ar fi de ajuns, toată masa să se holbeze în farfuria ta și să te întrebe dacă ești bolnav, sau ce e chestia aia, dar cealaltă, ca într-un final să concluzioneze că ce ai primit tu, arată mai bine decât ceea ce au primit ”normalii”.

Da, fiindcă în mod inevitabil, când se aduc porțiile comesenilor se zice că acelea sunt ”normale”, automat tu devenind anormalul/anormala care îndrăznește să iasă din linie, să fie diferit, să nu se ia după turmă.

Niciodată, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac un anumit lucru doar fiindcă toți ceilalți îl considerau cool sau de bon-ton. M-am ghidat toată viața după ceea ce am simțit și n-aș putea spune că am greșit de prea multe ori (poate pe ici, pe colo, prin ”punctele esențiale”).

Pentru curioși, pot spune că nu am nicio boală care să mă fi pus în situația de a nu mai mânca animale omorâte, pur și simplu, mi s-a părut că așa este moral. Nu sunt eu cea care va propovădui vegetarianismul, fiecare ființă umană face cum crede de cuviință, dar sunt sigură că atunci când carnea nu va mai fi numărul unu în dieta omenirii, vor dispărea foametea și războaiele, deoarece consumul de carne produce sentimente negative, iar pentru a produce un kilogram de carne sunt necesare zeci de kilograme de nutreț sau de cereale.

De-a lungul timpului, o grămadă de oameni au vrut să mă convingă că dieta fără carne este nocivă pentru organism, că nu am de unde lua toate proteinele necesare, uitând de fapt că majoritatea bolilor apar din consumul a prea multe proteine, nu prea puține.

În încheiere, mai spun doar atât: Iisus a spus: ”Să nu ucizi!” nu ”Să nu ucizi oameni!”.

Dacă nu vă stă în gât carnea provenită de la purcelul pe care l-ați îngrijit un an și poate i-ați dat și un nume, de la mieluțul sau vițelul care nu cu mult timp în urmă tropăia în zăpadă și vă privea cu ochi buni, atunci nu aveți nicio problemă, dați-i înainte. oricum, după știința mea, atacul cerebral și infarctul miocardic nu sunt boli pe care le faci fiindcă nu mănânci carne…. dimpotrivă!

Cum în fiecare zi fac 10.000 de pași, vă las în compania pozelor din 14 ianuarie, când iarna și înserarea cuprinseseră întreaga fire.

Manuela Sanda Băcăoanu

Știri alambicate

Trăim niște vremuri mai tulburi decât ne dăm seama, în care cei care vor să fie informați sunt bombardați zilnic cu știri contradictorii, încât, la un moment dat, nu mai știi după care să te iei.

Acum, tot al zecelea cuvânt pe care-l auzim în mass media este VACCIN , sau VACCINARE. Este foarte interesant cât de persuasive pot fi unele persoane, cât de bine cunosc neuroștiințele cu ajutorul cărora pot inocula în mințile oamenilor o anumită idee, ușurel, fără să dea măcar impresia că fac acest lucru.

Ca orice persoană care vrea să fie informată, am mai ”săpat” și eu în dreapta și în stânga, pentru a-mi da seama cam pe unde se ascunde adevărul. Da, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc, dar nu avem posibilitatea de a rămâne neutri precum Elveția în această problemă, trebuie să luăm o hotărâre clară.

Ce-i drept, nu sunt o mare admiratoare a vaccinurilor, mai ales a celor care s-au dovedit nocive pentru mulți dintre cei care s-au vaccinat, poziția mea era aceea de a aștepta o vreme, până se mai aleg apele… Bineînțeles că nu l-am refuzat din start, voiam doar să mai aștept, deoarece am parte de tot soiul de alergii.

Dar când am urmărit niște filmulețe care în mod subliminal te îndemnau să refuzi vaccinul, pe motiv că îți modifică ADN – ul, sau că-ți implementează CIP, sau mai știu eu ce, am hotărât că mă voi vaccina cu prima ocazie, atunci când voi intra în categoria celor vaccinați la un moment dat.

Măi, oameni buni, chiar vă credeți atât de importanți încât cineva să vrea să vă urmărească non-stop? Poate că e important să știe Gates și Soros când mătușa Floarea dă fân la vaci, sau unchiu Gheorghe se întoarce zdrobit, după ce a rânit în cocină.

Iar dacă nu acceptau tehnologii noi, oamenii ar fi fost și acum în peșteri, hărtănind bucăți de carne crudă și îmbrăcați în piei de animale, omorâte cu arme de piatră. Mai precis, le dădeau cu bolovanul în cap și gata, aveau mâncare pentru o săptămână. Noroc că cei care au descoperit focul și metalele nu știau de Gates și Soros, că am fi cu toții încă la nivelul omului de Cro-Magnon.

După ce de-a lungul pandemiei biserica ortodoxă a pus câte bețe-n roate a putut, arătând că-i pasă doar de propriul buzunar și nu de viața enoriașilor, acum, s-ar părea că s-a dat pe brazdă, nu-mi dau seama din ce motive oculte. Mă întreb însă ce rol mai au acum bravii A.U.R. -iști, că și-au pierdut obiectul muncii? Păi dacă biserica îi îndeamnă pe oameni să se vaccineze, ei în tabăra cui mai sunt?

Parcă-i văd, umili și fără mască, plimbându-se prin spații extraterestre, pentru a câștiga noi adepți.

No gata, că m-am răcorit. Să auzim de bine!

Și niște poze faine, să vi se lipească de suflet.

Manuela Sanda Băcăoanu

Matematica, bat-o vina!

Pe vremea când mergeam la școală, mă descurcam destul de bine la matematică, nu străluceam ca un coleg care rezolva problemele înainte de a i se citi tot enunțul, dar eram acolo, printre primii.

Ei bine, azi am audiat/văzut o lecție de matematică la TV, cică recapitulare pentru bac. Mi se păreau familiari termenii și cerințele, dar vă spun cu mâna pe inimă că dacă mâine aș da bac-ul, n-aș fi în stare să rezolv niciuna dintre problemele expuse. Noroc că am trecut demult de această vârstă, iar de-a lungul vieții nu m-am mai lovit NICIODATĂ de acest tip de probleme. ( sau, mai bine zis, de niciun tip de probleme pe care le ”suflam” în liceu, erau floare la ureche).

Acum însă, mă întreb altceva: câți dintre elevii care se luptă azi cu radicalii, teoremele, integralele și matricile le vor mai folosi vreodată în viața de adult? Câți dintre profesorii lor, ajunși la vârsta pensionării, își vor mai aminti câte-toate au predat o viață întreagă?

Și mai am o singură întrebare: la ce folosește? Oare învățământul acesta în care toată lumea învață de toate, dar nimeni nu știe nimic, n-ar trebui să se schimbe pe ici, pe colo, prin punctele esențiale?

Se știe că fiecare avem o inteligență de un anumit fel, că dacă suntem îndrumați pe calea cea bună putem străluci, iar dacă nu, putem fi mediocri o viață întreagă. Sunt de acord că toată lumea are nevoie de matematică de un anumit nivel, dar oare nu se pune prea mare accent pe matematică, în detrimentul materiilor care chiar ne interesează și ne fac fericiți? Da, știu, mai este și limba română, în generală, la ora de dirigenție făceam română, iar la sport, matematică, fiindcă erau materii de examen. Dar dacă unii erau mai bine dotați pentru activități sportive, iar alții pentru limbi străine, nu-i păsa nimănui de asta și cred că nici acum nu-i pasă.

Bun, probabil am bătut destul apa-n piuă, ideea era că în viață mai ai nevoie și de cultură generală, acel bagaj de cunoștințe pe care-l câștigi singur, citind în general și care nu se poate obține stând non-stop pe rețelele de socializare. O carte, un film bun, ne pot face mai inteligenți, chiar dacă matematicii nu i-a prea reușit acest lucru.

Dragi elevi, vă doresc spor la învățat, dar nu uitați să citiți și cărți care nu sunt în programa de învățământ, doar acelea vă deschid ochii spre realitatea vieții și vă aduc un strop de fericire!

Manuela Sanda Băcăoanu

Scrisoare de pe Camino

iată că a venit 2021, iar cartea mea încă nu a prins viață… probabil că nu era momentul, sau nu eram eu pregătită, sau…


„Dragă Sorana,
Sunt bine, dar un mic incident m-a făcut să nu-ţi pot scrie ieri. Azi am ajuns la Santander, un oraş minunat, prin care am avut timp să fac o plimbare lungă. Nu mă întreba încă despre întâmplarea de ieri, fiindcă nu pot vorbi deocamdată despre ea.
Am întâlnit aici încă doi români, Manuela şi Ştefan, care, de câte ori ne vedem şi avem timp, povestesc amintiri din celelalte Camino-uri ale lor. Sunt grozavi, mai ales Manuela, poveştile ei sunt încântătoare şi reuşesc să te scoată din orice butoi cu melancolie, indiferent cât de adânc ai fi intrat.
Ce mai faceţi voi, adică tu şi Petrică, observ că vorbesc doar despre mine, de parcă numai eu aş conta. Sper că sunteţi bine şi că aţi trecut peste depresia despărţirii… Glumesc, nu sunt eu atât de importantă, încât despărţirea de mine să-i provoace depresii cuiva.
Mai ştii ceva despre Ciprian? După declaraţia de dragoste n-a mai dat niciun semn, poate a fost un vis pe care l-am trăit cu ochii deschişi, iar acum, ca o adolescentă, aştept urmarea a ceva ce n-a existat.
Pe Takahito nu l-am mai văzut, iar de acum, nu mai am nicio speranţă de a-l mai întâlni, spunea că are o cunoştinţă la Santander, la care va locui o săptămână. Voia să se odihnească şi, de ce nu, să-şi caute un job. N-am idee cum lega în mintea lui stabilirea în Spania de persoana mea, dar simt că întâmplarea cu el devine tot mai ştearsă, probabil într-o zi mă vei întreba de Takahito, iar eu te voi întreba, la rândul meu: „Cine?”
Cam astea sunt noutăţile, nici prea bune, nici prea rele, călduţe, aş putea spune.
Pupici şi îmbrăţişări,
Dafina”

Încă mă simt binecuvântată fiindcă am avut prilejul să văd pe viu aceste imagini minunate, din nordul Spaniei. Dacă vă doriți cu adevărat, sunt sigură că și voi veți ajunge acolo.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu

Pe Valea Dobrii

Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu