Arhivele lunare: ianuarie 2021

Covidul de pe urmă…sau instantaneu din Câmpeni

2 răspunsuri

Cred că România este țara paradoxurilor. Când toate țările ”cu scaun la cap” anunță că trebuie să ne păzim mai tare, fiindcă noile tulpini ale virusului sunt mai contagioase și posibil cu simptome mai grave, românii se relaxează într-o veselie. Hai la restaurant, hai la teatru, hai la… asta în timp ce în USA se recomandă purtarea a două măști, iar în Germania a măștilor care oferă o mai mare protecție.

Dacă măcar s-ar păstra în continuare măsurile de protecție, aș zice că e cât de cât în regulă, dar ce mi-a fost dat să văd ieri la Câmpeni, oraș care nici nu știu dacă a ieșit din zona roșie a ”clasamentului covid”, m-a înspăimântat de-a binelea.

Pe stradă, nici măcar una din 10 persoane nu purta mască, idem într-un mare magazin alimentar, aflat vis a vis de o bancă. Nici măcar vânzătoarele nu purtau mască, ce mama naibii, nu sunt ele de nasul virusului, le va ocoli cu siguranță!

Obișnuită cu situația din Cluj, unde nu vezi pe nimeni fără mască, m-am simțit extrem de vulnerabilă și de lipsită de respectul celor din jur. Adică eu te protejez pe tine, dar ție ți se fâlfâie? Aici cred că are o mare pondere lipsa celor 7 ani de acasă și a dictonului ”Respectă, pentru a fi respectat”.

Am fost nevoită să mai intru într-un supermarket, dar am făcut-o cu frica în sân. Stupoare, aici toată lumea purta mască, parcă eram într-o altă lume, diferită și uluitoare. Să fi fost alții clienții? Aici, atmosfera era la fel cu a unui supermarket din Cluj, concluzia mea fiind că nu sunt de vină cei care nu respectă regulile, ci cei care nu-i obligă s-o facă. dacă ei nu sunt destul de inteligenți și de bine crescuți, trebuie forțați.

Dragoste cu sila nu se face, dar civilizare, da!

Am aflat că noile tulpini ale virusului au ajuns și în Cluj. Ei, de-acum, scapă cine poate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Morții de la Balș

Lasă un răspuns

Despre morți, numai de bine… dar despre cei care i-au ”ajutat” să moară înainte de vreme, ce părere aveți?

Toată lumea e indignată, toată lumea critică, nimeni nu-și asumă nicio răspundere, fiecare vrea să fie în afara acestei pecingini, care este sistemul de sănătate din România. Cred că pentru a se produce un asemenea dezastru e nevoie de mai mult decât o greșeală, sunt o înșiruire de greșeli și de încălcări de protocoale și de reguli. Degeaba se bat unii cu cărămida în piept, degeaba cei care trebuie trași la răspundere încearcă să se disculpe, adevărul îl știe toată lumea, dar nimeni nu are atâta sânge în instalație (vorbesc despre mai marii politicului) care să taie în rană vie, să ne vindecăm o dată.

E de-a dreptul ridicol cum cei aflați cu puțin timp în urmă și pentru multă vreme la putere îi critică pe cei de azi, dar uită cu desăvârșire că lor li se datorează starea înfiorătoare în care arată aproape toate spitalele din România. Doamne ferește să ajungi acolo, mai ales în vremuri de pandemie!

Cât de groaznică soartă să ai, ca să te internezi cu covid și să pleci acasă în sicriu, ars de viu? Cred că nici cel mai înfiorător scenariu de groază nu egalează cumplitul adevăr.

Nu pot decât să-mi exprim compasiunea față de cei plecați și familiile lor, nu-mi pot da seama prin ce trec, fiindcă numai când trăiești asemenea întâmplări, poți realiza grozăvia lor. Probabil în prima fază ești cumva anesteziat, ca abia în timp suferința să te cuprindă total și iremediabil.

Celor care aruncă piatra în aceste zile negre, le-aș spune că sunt și ei participanți la vina generală a acestui popor, care nu e în stare să-i aleagă pe cei buni, ci numai pe cei care dau din gură mai tare și promit mai mult înainte de alegeri. Pe urmă, după ei, potopul! Și nu e doar o vorbă, s-ar părea că e crudul adevăr.

Doresc încă o dată să-mi exprim condoleanțele și sentimentele de compasiune față de toți cei afectați într-un fel sau altul de ultimele evenimente, cu speranța că totuși, acestui popor i se va mai da o șansă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ciocolată cu rom

Lasă un răspuns

Eram într-una din serile trecute într-un frumos cartier al Clujului, nu spun care, că nu contează. Traversam o străduță mică, iar observând că o mașină parcată pe trotuar vrea să plece, am trecut prin spatele ei.

În acel moment, văd cum de pe fereastra șoferului zboară un ambalaj de ciocolată cu rom. Repet, eram într-o zonă foarte frumoasă, foarte curată și de curând renovată.

Primul impuls a fost acela de a lua ambalajul de pe jos și a-l înapoia șoferului, spunându-i că… a pierdut ceva. Dar dacă, pe aceeași fereastră iese un pumn, sau vreo înjurătură? De ce să mă pedepsesc singură?

Iau totuși ambalajul și-l pun la coșul ce se afla la doi metri, apoi plec în drumul meu, pe aleea dintre blocuri.

Făcusem probabil vreo 20 de pași, când un zgomot suspect din spatele meu, m-a făcut să întorc capul. Nu știam dacă e bine să râd sau să-l compătimesc pe șoferul nedisciplinat dar și ghinionist, când l-am văzut cu bara din față înfiptă într-unul dintre micii stâlpi care blocau accesul mașinilor pe alee. Chiar nu înțeleg cum făcuse manevra, practic era o întoarcere de 270 de grade, fără nicio logică.

”După faptă și răsplată!”; m-am gândit în sinea mea. Iată că Universul nu doarme, iar dacă zici că ai avut azi o zi proastă, derulează filmul ultimelor ore, zile sau săptămâni și conștientizează ce ai făcut greșit în tot acest timp. Vezi? De aia ți se întâmplă atâtea, fiindcă sunt doar răspunsul la gândurile și faptele tale.

Cu cât greșim mai puțin, cu atât avem o viață mai bună. Încercați și-mi veți da dreptate. Dar pentru asta trebuie să fim treji, să nu trecem prin viață într-o semisomnolență autosuficientă.

Ei, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Turnir la Cluj

Lasă un răspuns

Băi, e pericol mare să mai ieși pe stradă, chiar și dacă porți de la două măști în sus! Vorbesc serios, te burdujești cu măști și vine unul cu sulița și ți-o aruncă drept în piept!

Se întâmpla ieri, în Piața Cipariu, cum cobori de pe Calea Turzii. Stăteam cuminte la semafor așteptând culoarea verde, când în grupul destul de mare de oameni care aștepta ceva în fața catedralei aflată încă în construcție se produce așa, o vălureală, unii se dau la o parte, cineva cade pe jos, mă rog, era un conflict în toată regula.

Semaforul continuă să arate roșu ostentativ, așa că nu mă pot apropia ca să văd mai bine ce se întâmplă (ce-i drept, cred că inteligent era s-o iau în sens invers), când, se pare că acțiunea se precipită exact în direcția mea, adică unul fugea în față mâncând pământul, iar altul îl urmărea cu strigăte de Winettou din spate și cu o suliță de vreun metru și jumătate, bine ascuțită și terminată ca un fel de rășchitor. (Femeile care țes știu despre ce vorbesc, dar probabil nu sunt aceleași cu cele care citesc…).

Mă rog, am putut vedea sulița în toată strălucirea ei, deoarece tipul care o agita în mod războinic se afla deja la doi metri de mine și o îndrepta fix spre pieptul meu. N-am idee de ce nu mi-a fost frică, era să fac pe mine din pricina propriei umbrele (vezi aici), dar când vine ”cavalerul” alb închis, n-am nicio treabă. Cred că-s oleacă defectă, nu raționez la capacitate maximă, uneori. Cert este că văzând dumnealui că stau dârză în fața lăncii s-a înmuiat și a lăsat-o în jos, moment în care semaforul a binevoit să se înverzească și am reușit să traversez strada fără alte pericole. Mă distrează când se anunță la știri că cineva, aflat la spital și care fusese într-o stare critică, se află acum ”în afara oricărui pericol”. Zău? Pericolele stau la tot pasul, cum poți spune așa o inepție? Vezi întâmplarea de mai sus. Stai să traversezi strada și te trezești în plin turnir.

Când am ajuns lângă grupul dezorganizat din fața catedralei, mi-am dat seama că sunt dintre cei care primesc ajutoare de aici, fețele lor spuneau totul. O doamnă vitează de dincolo de gard încerca să-i disciplineze, dar nu cu prea mari sorți de izbândă. Cred că unii au rămas fără porție ieri, cel puțin cei doi ”turniriști” și o fată ce strigase chestii urâte la adresa nu-știu-cui.

După ce am trecut de zona conflictului am reușit să fac o poză, deloc concludentă. Mai fain era de-l pozam pe cel cu sulița, când era la trei pași de mine.

Cam… asta ar fi. În curând, vom ieși pe stradă cu mască și armură, mai știi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Luminițe de Crăciun

Lasă un răspuns

Câtă bucurie ne produc luminițele de Crăciun, pe care, cu mare drag, le instalăm în luna decembrie. Se spune că anul acesta, din cauză că majoritatea dintre noi au stat acasă de Sărbători, vânzarea de luminițe și de podoabe a fost sporită față de anii precedenți, când împodobeai pomul, apoi o ușcheai în Dubai, la Viena, sau mai știu eu în care loc exotic. (Viena nu-i exotic, dar tot e frumos!).

Anul 2020 fiind cel mai ”interesant” din ultimii o sută, ne-a făcut să investim mai mult în podoabe și să ne preocupe mai tare cum arată casa noastră de Sărbători. La fel, primăriile s-au străduit să facă un fel de mix între bucuria pe care ne-o oferă luminițele de Crăciun și un an de pandemie, în care trebuie ca banii publici să meargă mai mult spre sănătate și păstrarea ei, decât pe distracții deșarte, dar care au și ele rolul lor, de a ne aduce un pic de bucurie și lumină (la propriu și la figurat) în marea de ceață din care încă nu am ieșit.

Totuși, părerea mea este că fiecare lucru are timpul lui, iar dacă după o lună de la Crăciun încă mai ard luminițe pe străzi, acest lucru nu-ți mai poate aduce bucurie, ci doar un soi de nostalgie, care nici măcar nu-și are locul în prima lună a anului. Eu cred că după Bobotează, fastul Sărbătorilor trebuie să fie înlocuit cu speranța într-o nouă primăvară, un nou început și zile mai bune. Sunt încă localități în care, din inerție, sau nu știu din ce motive, luminile de Crăciun încă ard, fără a mai avea niciun rost, ba chiar făcându-te să te gândești la costul suplimentar de curent electric pe care primăria trebuie să-l achite fără niciun rost.

Viața merge înainte, trebuie să acceptăm că timpul are etapele lui și să ne bucurăm de fiecare în parte, primind cu inima deschisă tot ce ne oferă.

Cam… asta ar fi! La revedere, luminițe! Vă așteptăm în decembrie.

Manuela Sanda Băcăoanu

Bună dimineața, America!

Lasă un răspuns

Iată că se ivesc zorii pentru poporul american, odată cu plecarea clovnului de la Casa Albă și cu venirea unui președinte care vrea să fie al tuturor. Am urmărit ieri ceremonia de învestire a noului președinte, cu emoție și cu speranța că ceva se va schimba pe întregul Mapamond, că o energie bună vine acum dinspre Statele Unite ale Americii.

Ca o ultimă provocare, Trump a luat avionul prezidențial în ultima lui zi la Casa Albă (nici nu știu dacă mai avea dreptul să facă așa ceva), neavând curajul să participe la ceremonia de predare a puterii, demonstrându-și încă o dată lașitatea și prostia.

Asta-mi amintește de un director general de acum mulți ani al Regionalei CFR Cluj, care după ce a fost demis, nu a vrut să-și părăsească biroul zile întregi, devenind subiect de distracție și de bârfă pentru toți angajații. Unii oameni au impresia că funcția pe care o dețin este pe viață, dar istoria a demonstrat că dacă crezi asta, s-ar putea să-ți fie fatal.

Oricum, mă alătur celor care cred în noul președinte american și care speră ca acesta să poată repara toate stricăciunile făcute din egocentrism și lipsă de rațiune politică a predecesorului său. Biden are o figură de om bun, sincer și devotat. Viitorul ne va arăta dacă va reuși să ”panseze” rănile Americii și să readucă poporul atât de dezbinat în prezent pe calea uniunii și a fraternității.

GOD BLESS AMERICA!

Manuela Sanda Băcăoanu

Poveste cu bau-bau

1 răspuns

Îmi plac poveștile cu final fericit. De aceea am pus o poză atât de frumoasă, fiindcă ceea ce vreau să povestesc se întâmpla în decembrie, când copacii dezgoliți de frunzele ce-i îmbrăcaseră un sezon întreg stăteau zgribuliți în bătaia usturătoare a vântului, triști și cu moralul la pământ. (sau, cel puțin, așa-mi închipuiam eu că ar fi).

Urc grăbită în mașină, vin de la o clientă și mă îndrept spre alta, e abia 5,30 după masa, dar noaptea e neagră și udă. Din cer cade o ploaie mocănească ( n-am aflat niciodată de ce-i zice așa), iar o ceață subțire joacă printre copaci, schițând siluete misterioase în întuneric. Sunt la marginea unei păduri, cât vezi cu ochii sau mai bine zis cât știi cu mintea, pădurea se întinde pretutindeni, iar sentimentul care ți-l provoacă toată această scenă nu e deloc unul plăcut.

Strâng umbrela și o arunc pe bancheta din spate, pornesc mașina și o iau din loc, urmărită îndeaproape de întunericul, ceața și ploaia care parcă vor să mi se vâre în suflet. Apar câteva case, apoi din nou pădurea… brr… drumul e sinuos , cu multe curbe strânse, iar eu n-am mai fost pe aici de câțiva ani, așa că mi se pare extrem de lung. Faruri din față, mașini care mă depășesc din spate, o nebunie.

Apoi, din nou noaptea neagră, ștergătoarele scârțâie pe parbrizul umed, iar când ceața începe să se învălătucească tot mai deasă și tot mai aproape, un ”Aaaah!„ de pe bancheta din spate, mă face să-mi înghețe sângele în vine. A fost fracțiunea de secundă în care toți monștrii copilăriei s-au bulucit în spatele meu, pentru a-mi face cea mai macabră farsă. Nu puteam opri, eram într-un loc cu linie continuă, dar aruncând un ochi în oglinda retrovizoare, văd cum monstrul nu numai că ”vorbea”, dar se și umflase, obturând luneta.

”Hahaha”, nu mă pot stăpâni, când îmi dau seama că bau-baul nu era altul decât umbrela mea, care, dacă n-o legi ca lumea, nu stă închisă. Ea era cea care mă făcuse să-mi crească pulsul în mod considerabil, iar acum se lăfăia, mov în noaptea neagră, râzând în bărbie de păcăleala ce mi-o trăsese.

În depărtare se văd luminile cartierului în care trebuie să ajung, umbrela a redevenit ceea ce era ea de obicei, iar finalul este unul fericit.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarna pe uliță

Lasă un răspuns

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu

14 ani fără carne

Lasă un răspuns

În 14 ianuarie s-au împlinit exact 14 ani de când am hotărât să nu mai mănânc carne. Din acel moment, am devenit și eu unul dintre ciudații aceia care sunt nevoiți ca atunci când merg la o petrecere, fie ea nuntă, botez sau revelion, să ceară meniu special. Apoi, ca și când asta n-ar fi de ajuns, toată masa să se holbeze în farfuria ta și să te întrebe dacă ești bolnav, sau ce e chestia aia, dar cealaltă, ca într-un final să concluzioneze că ce ai primit tu, arată mai bine decât ceea ce au primit ”normalii”.

Da, fiindcă în mod inevitabil, când se aduc porțiile comesenilor se zice că acelea sunt ”normale”, automat tu devenind anormalul/anormala care îndrăznește să iasă din linie, să fie diferit, să nu se ia după turmă.

Niciodată, de când mă știu, nu mi-a plăcut să fac un anumit lucru doar fiindcă toți ceilalți îl considerau cool sau de bon-ton. M-am ghidat toată viața după ceea ce am simțit și n-aș putea spune că am greșit de prea multe ori (poate pe ici, pe colo, prin ”punctele esențiale”).

Pentru curioși, pot spune că nu am nicio boală care să mă fi pus în situația de a nu mai mânca animale omorâte, pur și simplu, mi s-a părut că așa este moral. Nu sunt eu cea care va propovădui vegetarianismul, fiecare ființă umană face cum crede de cuviință, dar sunt sigură că atunci când carnea nu va mai fi numărul unu în dieta omenirii, vor dispărea foametea și războaiele, deoarece consumul de carne produce sentimente negative, iar pentru a produce un kilogram de carne sunt necesare zeci de kilograme de nutreț sau de cereale.

De-a lungul timpului, o grămadă de oameni au vrut să mă convingă că dieta fără carne este nocivă pentru organism, că nu am de unde lua toate proteinele necesare, uitând de fapt că majoritatea bolilor apar din consumul a prea multe proteine, nu prea puține.

În încheiere, mai spun doar atât: Iisus a spus: ”Să nu ucizi!” nu ”Să nu ucizi oameni!”.

Dacă nu vă stă în gât carnea provenită de la purcelul pe care l-ați îngrijit un an și poate i-ați dat și un nume, de la mieluțul sau vițelul care nu cu mult timp în urmă tropăia în zăpadă și vă privea cu ochi buni, atunci nu aveți nicio problemă, dați-i înainte. oricum, după știința mea, atacul cerebral și infarctul miocardic nu sunt boli pe care le faci fiindcă nu mănânci carne…. dimpotrivă!

Cum în fiecare zi fac 10.000 de pași, vă las în compania pozelor din 14 ianuarie, când iarna și înserarea cuprinseseră întreaga fire.

Manuela Sanda Băcăoanu

Știri alambicate

2 răspunsuri

Trăim niște vremuri mai tulburi decât ne dăm seama, în care cei care vor să fie informați sunt bombardați zilnic cu știri contradictorii, încât, la un moment dat, nu mai știi după care să te iei.

Acum, tot al zecelea cuvânt pe care-l auzim în mass media este VACCIN , sau VACCINARE. Este foarte interesant cât de persuasive pot fi unele persoane, cât de bine cunosc neuroștiințele cu ajutorul cărora pot inocula în mințile oamenilor o anumită idee, ușurel, fără să dea măcar impresia că fac acest lucru.

Ca orice persoană care vrea să fie informată, am mai ”săpat” și eu în dreapta și în stânga, pentru a-mi da seama cam pe unde se ascunde adevărul. Da, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc, dar nu avem posibilitatea de a rămâne neutri precum Elveția în această problemă, trebuie să luăm o hotărâre clară.

Ce-i drept, nu sunt o mare admiratoare a vaccinurilor, mai ales a celor care s-au dovedit nocive pentru mulți dintre cei care s-au vaccinat, poziția mea era aceea de a aștepta o vreme, până se mai aleg apele… Bineînțeles că nu l-am refuzat din start, voiam doar să mai aștept, deoarece am parte de tot soiul de alergii.

Dar când am urmărit niște filmulețe care în mod subliminal te îndemnau să refuzi vaccinul, pe motiv că îți modifică ADN – ul, sau că-ți implementează CIP, sau mai știu eu ce, am hotărât că mă voi vaccina cu prima ocazie, atunci când voi intra în categoria celor vaccinați la un moment dat.

Măi, oameni buni, chiar vă credeți atât de importanți încât cineva să vrea să vă urmărească non-stop? Poate că e important să știe Gates și Soros când mătușa Floarea dă fân la vaci, sau unchiu Gheorghe se întoarce zdrobit, după ce a rânit în cocină.

Iar dacă nu acceptau tehnologii noi, oamenii ar fi fost și acum în peșteri, hărtănind bucăți de carne crudă și îmbrăcați în piei de animale, omorâte cu arme de piatră. Mai precis, le dădeau cu bolovanul în cap și gata, aveau mâncare pentru o săptămână. Noroc că cei care au descoperit focul și metalele nu știau de Gates și Soros, că am fi cu toții încă la nivelul omului de Cro-Magnon.

După ce de-a lungul pandemiei biserica ortodoxă a pus câte bețe-n roate a putut, arătând că-i pasă doar de propriul buzunar și nu de viața enoriașilor, acum, s-ar părea că s-a dat pe brazdă, nu-mi dau seama din ce motive oculte. Mă întreb însă ce rol mai au acum bravii A.U.R. -iști, că și-au pierdut obiectul muncii? Păi dacă biserica îi îndeamnă pe oameni să se vaccineze, ei în tabăra cui mai sunt?

Parcă-i văd, umili și fără mască, plimbându-se prin spații extraterestre, pentru a câștiga noi adepți.

No gata, că m-am răcorit. Să auzim de bine!

Și niște poze faine, să vi se lipească de suflet.

Manuela Sanda Băcăoanu