Poveste cu bau-bau

Îmi plac poveștile cu final fericit. De aceea am pus o poză atât de frumoasă, fiindcă ceea ce vreau să povestesc se întâmpla în decembrie, când copacii dezgoliți de frunzele ce-i îmbrăcaseră un sezon întreg stăteau zgribuliți în bătaia usturătoare a vântului, triști și cu moralul la pământ. (sau, cel puțin, așa-mi închipuiam eu că ar fi).

Urc grăbită în mașină, vin de la o clientă și mă îndrept spre alta, e abia 5,30 după masa, dar noaptea e neagră și udă. Din cer cade o ploaie mocănească ( n-am aflat niciodată de ce-i zice așa), iar o ceață subțire joacă printre copaci, schițând siluete misterioase în întuneric. Sunt la marginea unei păduri, cât vezi cu ochii sau mai bine zis cât știi cu mintea, pădurea se întinde pretutindeni, iar sentimentul care ți-l provoacă toată această scenă nu e deloc unul plăcut.

Strâng umbrela și o arunc pe bancheta din spate, pornesc mașina și o iau din loc, urmărită îndeaproape de întunericul, ceața și ploaia care parcă vor să mi se vâre în suflet. Apar câteva case, apoi din nou pădurea… brr… drumul e sinuos , cu multe curbe strânse, iar eu n-am mai fost pe aici de câțiva ani, așa că mi se pare extrem de lung. Faruri din față, mașini care mă depășesc din spate, o nebunie.

Apoi, din nou noaptea neagră, ștergătoarele scârțâie pe parbrizul umed, iar când ceața începe să se învălătucească tot mai deasă și tot mai aproape, un ”Aaaah!„ de pe bancheta din spate, mă face să-mi înghețe sângele în vine. A fost fracțiunea de secundă în care toți monștrii copilăriei s-au bulucit în spatele meu, pentru a-mi face cea mai macabră farsă. Nu puteam opri, eram într-un loc cu linie continuă, dar aruncând un ochi în oglinda retrovizoare, văd cum monstrul nu numai că ”vorbea”, dar se și umflase, obturând luneta.

”Hahaha”, nu mă pot stăpâni, când îmi dau seama că bau-baul nu era altul decât umbrela mea, care, dacă n-o legi ca lumea, nu stă închisă. Ea era cea care mă făcuse să-mi crească pulsul în mod considerabil, iar acum se lăfăia, mov în noaptea neagră, râzând în bărbie de păcăleala ce mi-o trăsese.

În depărtare se văd luminile cartierului în care trebuie să ajung, umbrela a redevenit ceea ce era ea de obicei, iar finalul este unul fericit.

Manuela Sanda Băcăoanu

Un gând despre „Poveste cu bau-bau

  1. Pingback: Turnir la Cluj | manuelasandablog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s