Arhivele lunare: martie 2018

Violul

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Marţolea

                              

Despre Marţolea, multe poveşti se vehiculau în lumea satului de altă dată, pe lângă cele trei ceasuri rele de marţea, mai era şi teama de a toarce sau ţese în această zi. Se pare că nici vinerea nu era tocmai bine să te îndeletniceşti cu aceste munci, dar n-aş putea spune care era motivul.

Povestea noastră este de acum mai bine de 70 de ani, când Ileana, neţinând cont de superstiţia care nu-i dădea voie să toarcă marţea, s-a gândit să toarcă măcar un caier de lână, că doar n-o fi foc. Cum torcea ea aşa, iacă apare în curte o femeie, nici prea tânără nici prea bătrână, nici prea frumoasă nici prea urâtă, numai un zâmbet, care o salută pe Ileana noastră, de parcă ar fi vechi cunoştinţe:

  • Ce faci, te-ai gândit să torci un pic?
  • Păi da, acum am timp, cât îs copiii plecaţi cu vacile, că pe urmă vin acasă şi trebuie să fac de cină… răspunde destul de mirată Ileana, de vocea prietenoasă a femeii necunoscute.
  • Pot să te ajut şi io, aştept pe cineva să vină de la moară cu carul, să mergem în satul vecin… mai ai o furcă?
  • Da, mai am, zice Ileana bucuroasă, merge repede în odaia dinainte, de unde se întoarce cu un caier pufos, gata potrivit în furcă.

Nou venita ia furca, iar fusul se-nvârteşte ca vrăjit în mâna ei, sfârâind ca un motan sub sobă. Cele două femei au un spor nemaivăzut, iar în orele serii, şase caiere de lână sunt prefăcute în aţă numai bună de ţesut.

  • Ia uite cât am tors, nici nu-mi vine a crede! Se miră Ileana, privind-o mai cu luare-aminte pe femeia necunoscută, care nu-i spusese cum o cheamă.
  • Ce-ar fi să şi vopsim lâna asta, zice femeia, că uite, mai avem timp până la ziuă.
  • Păi, n-am nici un vas destul de mare, iau împrumut de la vecina o căldare, când vopsesc lâna.
  • Du-te şi adă căldarea, că timpul tace şi trece! O zoreşte necunoscuta pe Ileana, care, ca vrăjită, pleacă după căldare, măcar că e deja noapte, nici nu mai ştie ce or fi mâncat de cină copiii, le-a aruncat ceva în blide, prinsă cu totul de torsul lânii, de parcă era musai s-o termine într-o singură zi. Bărbatul ei e plecat la târg, se întoarce abia mâine, aşa că n-a fost nimeni care să le tulbure osteneala.
  • Sabină, hai până la gard, vreau să te rog ceva!

Mirată peste poate, Sabina iese din casă ca să vadă ce-o fi păţit vecina ei, de o strigă în puterea nopţii.

  • Da care-i baiul, n-ai somn, vecină?
  • Ba am, da mi-a venit o ajutoare şi am gătat de tors lâna astăzi, iar acum o vopsim.
  • Ce vorbeşti, femeie? Tu ştii ce zi îi astăzi? Îi marţi, Ileană, io cred că tu lucraşi cu Marţolea. Acuma, ce te faci? Iaca, fă ce-ţi zic io: te duci acasă, vopsiţi lâna, apoi, când te culci, îţi împleteşti părul într-o singură coadă, ca şi fetele tale, şi te culci în pat cu copiii.

Tremurând de spaimă, Ileana se întoarce acasă cu cazanul de vopsit lâna, tocmai când ajutoarea ei începuse să-şi piardă răbdarea.

Au muncit cele două femei până spre dimineaţă, când se iţeau zorile, lâna era deja întinsă pe gard la uscat, iar ele picau de oboseală.

Străina şi-a luat rămas bun şi a plecat cu o grabă ciudată, iar Ileana şi-a desfăcut cele două cozi de femeie măritată, unindu-le într-una singură, ca a fetelor, şi s-a culcat în pat cu copiii, aşa cum a învăţat-o vecina ei, Sabina.

Cum stătea ea aşa, cu somnul departe de gene de frica Marţolei, iacă o mână ce căuta cu înfrigurare prin pat, ca să vadă care dintre capete are două cozi, acela fiind al Ilenei, cea care n-a respectat regula de a nu toarce marţea. Ileana nici nu mai sufla de frică, stătea cu ochii strânşi şi se prefăcea că doarme adânc, la fel ca şi copiii ei.

După o vreme, văzând că nu-i dă de capăt, Marţolea a plecat, fără a putea-şi putea duce la bun sfârşit menirea, aceea de a o omorî pe femeia care toarce marţea.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa…

 

Cam acestea erau superstiţiile satului, nu se ştie cât adevăr era în începuturile lor…

 

Culeasă de la „Linuţa noastă

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Turism „românesc”

Da, avem o ţară frumoasă. Ne batem chiar cu cărămida în piept, că e una dintre cele mai frumoase din lume şi s-ar putea să avem dreptate.

Da, de multă vreme tot spun că s-ar putea trăi din turism în această ţară, dar… din păcate, există şi un „dar”, care ne cam taie avântul în ceea ce priveşte traiul din turism…

N-aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aveam două exemple, în aceeaşi zi, despre modul de a face turism al românilor, exemple care veneau din zone diferite ale ţării, dar erau cam la fel, deci e o problemă naţională, nu una locală, sau o întâmplare singulară, din satul X.

Despre ce este vorba? Pur şi simplu, despre lipsa de ospitalitate şi de profesionalism a celor care, punând doi bani deoparte, sau accesând fonduri europene, au deschis pensiuni, nu spun unde, nici nu are importanţă, deoarece s-ar părea că ar putea fi oriunde în România.

Vă amintiţi de ce ne place să mergem în concediu afară?  Pentru că, acolo, eşti primit cu braţele deschise, parcă ai fi o rudă pe care n-au văzut-o de mult timp, toată lumea e politicoasă şi se dă peste cap ca să-ţi facă sejurul cât mai plăcut.

Aici însă, te loveşti de încruntarea patronului, de proasta lui dispoziţie, care n-ar trebui cu niciun chip să transpară în relaţia cu clienţii.

Te aşezi la masă, vine un chelner care nici măcar nu te priveşte, îţi aruncă nişte liste de meniu pe masă şi trece mai departe, de parcă ar fi dat fân la vaci, măcar că, un gospodar bun şi cu suflet, vorbeşte şi cu vacile, dacă vrea să dea lapte mult şi bun.

Poate comparaţia este prea dură, dar nu înţeleg de ce uită unii proprietari de pensiuni că turiştii sunt cei după care trăiesc, că un turist mulţumit te recomandă altor cinci, iar unul nemulţumit, spune la toată lumea.

Sunt de părere că s-au implicat în aceste activităţi persoane care n-au nici în clin, nici în mânecă cu (scuzaţi cacofonia) turismul, poate au doar câteva clase, nimeni nu i-a instruit în această privinţă.

Cred că ar trebui ca Ministerul Turismului (sau cum s-o mai fi numind acum) să facă nişte cursuri, să-i instruiască pe cei ce au activităţi legate de turism, fiindcă, vrând-nevrând, sunt cartea de vizită a ţării, şi e păcat ca, frumuseţile cu care pe drept cuvânt ne mândrim, să fie umbrite de proasta creştere a celor chemaţi (dar nu toţi aleşi) să facă turism.

Mai spun două vorbe şi am terminat: piscinele şi alte utilităţi menite turiştilor, vor fi folosite doar de către aceştia, iar personalul auxiliar vorbeşte cu turiştii sau în preajma lor doar când şi dacă este întrebat.

Cu ceva timp în urmă, am fost foarte revoltată când cineva îmi povestea că un turist străin i-a spus că în România nu va fi niciodată turism adevărat. Când a fost întrebat de ce, răspunsul a fost următorul: din cauza mizeriei: feţe de masă murdare în restaurante, paturi care nu arată impecabil… Am uitat celelalte aspecte, dar cred că acestea sunt de ajuns, iar acum, înclin să-i dau dreptate.

Dacă vorbele mele v-au dat de gândit sau chiar v-au supărat, aruncaţi un ochi pensiunilor pe care le deţineţi, poate mai aveţi de pus la punct unele lucruri.

Nu-mi cer scuze, fiindcă ştiu că am dreptate.

Bineînţeles că nu-i putem băga în aceeaşi oală pe toţi cei ce trăiesc din turism în România, dar cei ce sunt cu musca pe căciulă, poate vor face ceva ca să îndrepte situaţia.

Să fiţi sănătoşi, şi să umblaţi bine pe drumurile voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Și totuși, primăvara…

După această iarnă în plină primăvară, azi a fost o zi care mi-a adus aminte de frumusețea anotimpului renașterii, care mi-a dat speranța că, totuși, primăvara nu este departe.

Am venit,, ca de obicei duminica de la Lupșa și m-am gândit să fac niște fotografii, voi face pe urmă un colaj cu cele mai reușite, din fiecare anotimp. Deocamdată natura e încă adormită, doar câteva floricele albastre au îndrăznit să-și desfacă petalele, pentru a primi mângâierea soarelui.

Am evitat să fotografiez zonele în care gunoaiele abundă, dar aceasta rămâne în continuare o problemă stringentă, pe care noi toți, locuitori sau doar trecători pe Valea Arieșului, trebuie să-i dăm de capăt. Cei în măsură s-o facă, să-i pedepsească pe nesimțiții care aruncă gunoaie pe maluri, iar noi, ceilalți, să păstrăm curățenia, să nu lăsăm NICIODATĂ, NIMIC în urma noastră, atunci când suntem în natură, pe drum, sau oriunde ne-am afla.

Cu ani în urmă, veneam cu mașina dinspre Dej și am avut ocazia să aduc până la Cluj un lucrător de la curățenia șoselei. Venea la medic și m-am bucurat că am oprit să-l iau, dar ce mi-a povestit, m-a oripilat. Îmi spunea că ei fac curățenie zilnic (v-am spus că era cu mulți ani în urmă), și găsesc cele mai oribile lucruri aruncate de către participanții la trafic. O dată, pe o masă dintr-o parcare, cineva își făcuse nevoile.

Ce om poate fi acela, care se manifestă în acest mod? Este cu mult sub nivelul animalelor, fiindcă ele fac doar lucruri instinctive, nu oribile, așa ca unii dintre semenii noștri.

Faptul că aruncăm ambalaje cărora le trebuie 100 de ani pentru a se dezintegra, mi se pare parcă și mai condamnabil  decât cele ce v-am povestit mai sus. Când vreți să lăsați gunoaie în urma voastră, să vă amintiți de această întâmplare, fiindcă murdăriți fața Pământului și s-ar putea ca, într-o zi (nu bună), să se sature să ne mai suporte.

Vă las cu fotografiile de pe Arieș, care, într-o BUNĂ  și nu prea îndepărtată ZI, va fi Camino de Santiago.

Atât de iarnă ca și acum, n-a fost anul acesta.

Sunt mândră că pe aici va trece Camino de Santiago, dar am nevoie de ajutor din partea voastră, a tuturor, că doar Camino nu este al meu, va aduce o viață mai bună pentru toți cei ce-și vor dori acest lucru. Tot ce vreau eu, este ca Țara Moților să renască, să se trezească la viață la fel ca și natura primăvara, iar moții să arate că sunt oameni buni,  muncitori, și că le pasă de această țară, care se cheamă România, care anul acesta împlinește 100 de ani și așteaptă de la noi mai mult decât văicăreală și bârfe pe la colțuri, așteaptă o acțiune care s-o scape de pecinginea ce o acoperă, la propriu și la figurat.

Și-am scris această carte eu,

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Camino portughez – excursie în doi

Era 2014, şi eram pe Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o pe nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

După Camino Francez din 2012, pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Fac apel la Ana şi la memoria ei extraordinară, precis ea îşi aduce aminte.

Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

Suntem singurii clienţi ai adăpostului, aşa că suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna, măcar astăzi, vestea că vreau să merg singură.

Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

 

Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce se scurg dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

IMG_3876

IMG_3959.jpg

 

IMG_3977

IMG_4013

IMG_4092.jpg

IMG_4108

Am scris aceste rânduri pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este cea mai bună idee!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

Să ne relaxăm un pic… Camino Portughez

manuelasandablog

Acum, că e iarnă, sau aproape iarnă, fiindcă în curte iarba e verde şi mai că trebuie cosită, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Portughez, din 2014.

După vreo 2-3 zile în care făcusem o grămadă de kilometri pe o zăpuşeală de abia puteai respira, iată că-mi atrage atenţia un afiş lipit pe un copac, în pădure: o pensiune ce arăta absolut uimitor, cu o piscină pe măsură, şi mai ales cu promisiunea că pelerinilor li se face o reducere substanţială. Ştefan era mult mai în faţă, dar ştiam că din când în când mă aşteaptă, aşa că am mărit pasul, ca să-i dau vestea cea mare, mâine vom înnopta la pensiunea de poveste, care mă fermecase cu totul.

Ce fericire, pentru mâine ne planificăm doar 17 kilometri, apoi vom avea destul timp să ne bălăcim şi să ne odihnim, parcă oasele mele s-au lenevit, nu mai vor să…

Vezi articolul original 908 cuvinte mai mult

Avort, sau bătaie de cap?

Acum vreo două săptămâni, când veneam dimineaţa la serviciu, pe Clinicilor, colţ cu Victor Babeş, erau mai mulţi tineri care militau împotriva avortului, împărţeau pliante şi stăteau de vorbă cu cei interesaţi. Reprezentau o asociaţie care ajută mamele tinere, ce nu pot avea grijă de copiii veniţi pe nepusă masă, să-i crească, sau să-i dea spre adopţie. Iniţiativa mi se pare excelentă, într-o ţară  care se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte  mamele minore, trebuie făcută în primul rând educaţie, iar dacă aceasta nu a dat roade, este foarte frumos ca cineva să-ţi dea o mână de ajutor în momente de criză.

Lăsând la o parte asociaţiile caritabile şi preoţii care cresc sute de copii, ar fi bine să aruncăm o privire în adâncul sufletului, înainte de a face un avort, atunci când o sarcină nedorită ameninţă să ne „distrugă” viaţa. Vă garantez că fiecare avort vă va măcina conştiinţa zi de zi. De câte ori veţi vedea un bebeluş pe stradă vă vor da lacrimile şi vă veţi gândi fără voie la propriul copilaş, care ar putea să aibă exact aceeaşi vârstă… şi asta, toată viaţa.

Ştiu că în Japonia este un cimitir al copiilor nenăscuţi, în care, în loc de cruci, sunt busturi de copilaşi. Mamele care au pierdut sarcini cu sau fără voie, merg acolo, îşi aleg un copilaş, căruia îi pun hăinuţe şi-l dezmiardă, acesta fiind un mod de a-şi trăi durerea, un mod în care pot merge mai departe.

Nimic pe lumea asta nu-ţi oferă mai multă bucurie decât un copil, sunt milioane de oameni  care şi-l doresc cu ardoare, dar nu-l pot avea. Dacă sunteţi totuşi la vârsta la care nu vă puteţi permite să aveţi grijă de o asemenea comoară, nu uitaţi de oamenii despre care vă spuneam, pentru care, copilul vostru nedorit ar fi cel mai mare cadou.

Orice avort este o crimă, aţi omorât propriul copil, lucru care ar trebui pedepsit, nu legiferat.

Acum, în secolul XXI, când mijloacele contraceptive sunt atât de diverse, cea mai acută problemă este, cred eu, lipsa educaţiei, viaţa sexuală începută la vârste fragede, care nu duce la nimic bun, afectând întreaga viaţă a copiilor noştri.

Foarte tare ar trebui să se implice în această educaţie Ministerul Sănătăţii, pe care eu îl numesc Ministerul Bolii, fiindcă nu se ocupă deloc de prevenţie şi de menţinerea sănătăţii populaţiei, doar de starea ei de boală. (şi aceasta doar precar).

Acum vreo doi ani, se făcea mare vâlvă cu privire la faimosul vaccin împotriva virusului Papilloma. Fetiţele erau obligate să facă acest vaccin, chiar dacă s-a demonstrat că a dus la reacţii adverse foarte violente, provocând în final decesul. Nu spunea nimeni că, de fapt, acest vaccin are efect doar un timp limitat (dacă are), deci să înţeleg că fetiţele de 12 ani şi-au început deja viaţa sexuală?

Pentru cei care nu sunt la curent cu această problemă, pot spune că s-a „demonstrat” că virusul Papilloma duce la apariţia cancerului de col uterin, aşa că repede s-a pus la punct un vaccin, care a mai adus alte milioane de dolari în conturile companiilor farmaceutice.

Ca să recapitulăm, acest virus se transmite ca şi Sida, adică doar în urma relaţiilor sexuale. În loc să fie obligate fetiţele să facă vaccinul, ar fi mai bine ca, în şcoli, să se facă educaţie sexuală şi să fie informaţi copiii despre pericolele începerii prea devreme a vieţii sexuale şi, mai ales, de pericolul lipsei mijloacelor de protecţie contraceptive.

Ca o concluzie, aş vrea să vă mai reamintesc odată că un copil care dă naştere altui copil este un lucru contra naturii, dar faceţi tot posibilul ca să nu ajungeţi la avort, fiindcă AVORTUL ESTE O CRIMĂ!

Semnez acest articol, în calitate de mamă şi bunică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni