Groapa de gunoi are magia ei, proprie şi de puţini înţeleasă. Poate veţi spune că am luat-o pe lângă cărare, cum să aibă gunoaiele ceva magic, ele sunt doar o pecingine pe faţa societăţii, un rău pe care ni-l facem singuri şi de care nu ştim cum să scăpăm.
Da, aşa este, până la un anumit moment, în care participi la o acţiune de ecologizare, iar atunci, ceva magic se întâmplă… Iată că am folosit acest cuvânt deja de prea multe ori, aşa că mă voi abţine de acum încolo. Cert este că, atunci când cauţi prin gunoiae, vrând-nevrând, apare o curiozitate, te întrebi oare peste ce o să mai dai?
Ţin minte că, astă toamnă, când am curăţat Arieşul pentru prima dată (sper că nu şi ultima), nişte elevi de liceu, veniţi tocmai de la Satu Mare pentru a ne ajuta în acţiunea noastră, se tot minunau de obiectele găsite, de care nu poţi face abstracţie, ba chiar poţi să ţeşi o adevărată poveste în jurul lor.
Eu strângeam gunoaiele de sub podul de la Hădărău şi fără să vreau, coboram tot mai jos, spre râu, uite acolo, un ambalaj de şampon, dincolo, mai multe pet-uri de bere, cutii de conserve, ambalaje de plastic colorate divers… Bleah! O găină moartă, pusă în două pungi de plastic. Îţi revii, treci mai departe, moment în care unul dintre băieţi, cărând un sac de plastic extrem de greu, mă întreabă dacă nu cumva vom găsi pe aici şi oameni morţi, după greutatea sacului în care n-am putut identifica ce o fi fost.
Un adevărat plaur format din diverse obiecte din plastic se aciuiase după o creangă ruptă pe jumătate dintr-un arin, cum nu le ajungeam, soţul meu a venit să ne dea o mână de ajutor, iar în febra „culesului”, s-a dezechilibrat şi a căzut în râu, în apa rece de octombrie, până la piept. El se străduia să mai adune gunoaie chiar după ce căzuse în apă, iar noi, cei de pe mal, eram atât de prinşi de munca noastră, încât nici măcar nu i-am făcut o poză, spre aducere aminte.
Doar după ce a ieşit din apă şi a plecat acasă ca să-şi ia haine uscate, mi-am dat seama de ciudăţenia situaţiei…
Mai sus de pod, am observat că cineva venise să adune gunoaiele pe care, sunt sigură, tot el le aruncase, o casă se află foarte aproape de acel loc.
Mă întreb în continuare, când se vor lua cu adevărat măsuri de ecologizare şi apoi de păstrare a curăţeniei în ţara aceasta?
Problema nu este doar pe apele curgătoare, probabil acolo este cea mai gravă, deoarece astfel gunoaiele migrează şi murdăresc mai mult.
Săptămâna trecută am fost cu trenul până la Bucureşti. Ce mi-a fost dat să văd, nu este de povestit. În unele locuri, munţi de gunoaie, aruncate de la case al căror dos este spre calea ferată, te făceau să crezi că România s-a transformat într-o imensă groapă (de fapt, munte) de gunoi.
Mizerie prin gări, printre linii, pe la marginea (şi nu numai) a localităţilor…
Ce e drept, mai erau şi porţini curate şi îngrijite, ca nişte oaze şi deşert, care mă fac să cred că nu e totul pierdut.
Ceea ce pot spune, este doar:
ROMÂNI, TREZIŢI-VĂ!
Dacă noi nu scoatem ţara din gunoi, nu vine nimeni să facă asta în locul nostru!
Mauela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Din păcate și pe la noi există obiceiul de arunca gunoiul aiurea. Aproape de unde locuiesc eu este un loc plin de gunoaie. Este teribil și soacra mea obijnuia să arunce gunoaiele pe acolo.
Problema este însă în legătură directă cu sistemul de adunare a gunoaielor. Căci uneori cei care ar trebui să îl ridice nu trec , având în vedere că locuim pe un deal. Și atunci soacră-mea îl duce pe unde îi vine. Nu sunt absolut deloc de acord cu ea. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că de ceva vreme trec săptămânal cei de la gunoi.
ApreciazăApreciază