Vă așteaptă mai jos un fragment dintr-o carte care ”mă muncește” de vreo trei ani, o tot las, o recitesc, mai scriu câte ceva, dar numai nu-i dau de capăt. Aș dori păreri sincere…

”CAPITOLUL al III-lea

Pe unde umblă fetele…

    Sătulă de atâta ”distracție”, Dana răsuflă ușurată când vede că cele două tinere nu s-au supărat când le-a propus să ia o pauză de la gașca pe care o alcătuiseră ad-hoc silite de împrejurări, dar mai ales de faptul că niciuna nu chibzuise înainte de a-și da demisia, de a pleca fără pic de luptă din firma pe care o văzuse crescând sub ochii ei, firma la care pusese umărul din greu, dar căreia s-ar părea că nu-i mai pasă de eforturile pe care le făcuse de-a lungul timpului: la început, pentru a intra pe piață, apoi, pentru a se menține la standarde înalte și a face rost de clienți serioși și buni platnici.

    ”Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești!, zicea tatăl meu și zău că avea dreptate… De fapt, nu pot acuza pe nimeni de lucruri care n-au apucat să se întâmple, dar am certitudinea că, dacă am fi rămas în firmă, noi am fi fost primele concediate. Bilanțul acestui an s-ar părea că e cel mai ”bun” de până acum, sunt divorțată și șomeră, toate în câteva luni. Oare ce s-ar mai putea întâmpla, mai rău de atât? Stai, nu zice că nimic mai rău nu se poate întâmpla, se ceartă tot ea, amintește-ți de povestea cu cei doi hoți, condamnați la spânzurătoare. Pe drumul spre locul în care urma să-și primească pedeapsa, unul dintre ei zice:

– Doamne ferește de mai rău! La care celălalt, mirat, întreabă:

– Dar ce ar putea fi mai rău de atât?

– Doamne ferește de mai rău, repetă primul condamnat. Între timp, cei doi ajung în piața plină de lume, care aștepta cu nerăbdare crudul spectacol. Cei doi sunt legați la ochi, în timp ce, din depărtare, se aud strigătele unui sol:

 – Așteptați, așteptaaați!

    Toată lumea se oprește, iar călăul, care era gata să le atârne ștreangul de gât, este înștiințat că pedeapsa prin spânzurare a fost comutată în pedeapsa prin tragere în țeapă. În acel moment, toată audiența scoate un ”Aah!” iar primul condamnat se uită la cel de-al doilea, cu o mutră de: Vezi, ți-am spus eu!  Mda, cam așa ar putea fi și în cazul meu, însă nu-mi imaginez ce ar putea fi și mai rău”, își termină Dana gândul cu un surâs amar, încercând să-și dea seama unde o duseseră pașii, fiindcă plecase pur și simplu hai-hui, iar acum ajunsese pe o străduță pe care n-o cunoștea deloc, nu-și amintea să mai fi trecut vreodată pe aici, cel puțin, nu mergând pe jos.

   De fapt, voia să-și limpezească gândurile, să-și dea seama ce vrea cu adevărat să facă acum, când se află la o asemenea răspântie în viață, într-un moment în care, în mod obișnuit, fiecare își cunoaște drumul și nu-și mai dorește să facă schimbări, nu neapărat fiindcă toată lumea e mulțumită cu parcursul pe care l-a avut până aici, mai mult din cauza obișnuințelor care au avut destul timp să se instaleze până la această vârstă și nu în ultimul rând, a renunțării la ceea ce ai fi putut fi, pentru ceea ce ai reușit deja până acum, mult sau puțin, bun sau mai puțin bun. Majoritatea oamenilor, în jurul vârstei de 50 de ani, încep să se gândească la pensie, la confortul dat de trezirea la ora la care ai chef sau la lipsa activităților pe care le-ai făcut o viață întreagă doar fiindcă trebuia, nu fiindcă-ți făcea plăcere.

    Poate că și eroina noastră ar fi început să cocheteze cu asemenea gânduri, dacă locul destul de călduț până la urmă în care muncea n-ar fi dispărut din senin, iar provocări demne de o vârstă mult mai tânără nu i s-ar fi ivit, ca niște balauri cu șapte capete, înaintea ochilor uimiți. Abia acum, plimbându-se pe străduțe necunoscute, această femeie nici tânără nici bătrână, încă atrăgătoare, dar într-un fel spartan, încălțată cu sandale crem, fără toc și purtând o bluză albă de in, înfrumusețată de o mică broderie în jurul gâtului, asortată la  o fustă bleu-ciel pe care o are de mulți ani, dar al cărei foșnet mătăsos i-a plăcut întotdeauna, purtând pe umăr o geantă în culoarea fustei și cercei clopoței crem, ca sandalele, își dă seama pe de o parte de grozăvia situației în care se află, dar și de uimitoarea provocare ce o așteaptă, aceea de a-și schimba total viața. Realizează că felul în care se îmbracă de când a devenit dintr-o dată ”liber cugetătoare” este mult mai rafinat decât acum două-trei săptămâni, când o pereche de jeanși și un tricou i se părea o ținută absolut mulțumitoare.N-a fost niciodată femeia care să-și plângă de milă, cu toate că de-a lungul timpului a avut parte de destule întâmplări, care poate pe alte femei le-ar fi dus în pragul depresiei. Ea a mers însă înainte, cu capul sus, fără să-i pese de gura lumii, sau de ce vor spune prietenele, rudele sau mai știu eu cine.

    S-a căsătorit din dragoste, nu și-a închipuit niciodată că ei doi vor eșua lamentabil, că după aproape 25 de ani drumurile lor se vor despărți pentru totdeauna. Mă rog, nu chiar pentru totdeauna, fiica lor este singurul liant care-i mai leagă, dar este destul de mare ca să nu mai fie nevoie să meargă la serbări sau la alte activități împreună, doar de dragul ei. De fapt, este și ea pe punctul de a se căsători, însă Dana strâmbă din nas când ajunge cu gândul la acest subiect, nu-i prea place logodnicul Deliei, însă nu poate să nu-și aducă aminte că nici mama ei nu-l plăcuse pe Horea, fostul ei soț,  devenit de o vreme  un capitol închis și de care deocamdată nici nu vrea să-și aducă aminte.

    Ce-și dorește din tot sufletul, este să se apropie mai mult de fiica ei, dar nu știe cum. Cu cât ea ar dori să facă asta, să vorbească, să-și împărtășească una alteia întâmplările zilei, cu atât Delia se transformă mai mult într-un arici ai cărui țepi te țin la distanță, păzindu-și cu strășnicie spațiul vital, care, nu se știe cum, în ultima vreme a devenit din ce în ce mai larg. Faptul că mama nu-l prea place pe Marcel, aproape-logodnicul, cum îl numeau ele două când relația dintre cei doi tineri încă nu devenise atât de serioasă, iar Delia era mai puțin implicată, mai evazivă și mai cu picioarele pe pământ, nu ajută deloc la apropierea dintre mamă și fiică.

    Fără să-și dea seama, mărește ritmul pașilor, plimbarea nu este activitatea ei favorită, de când se știe aleargă de ici-colea, tot timpul grăbită, tot timpul cu o lungă listă de lucruri care trebuie rezolvate, în minte. Ia uite, ce livadă frumoasă! Se oprește aproape fără să vrea, admirând o livadă tânără, în care merele dau în pârg, iar perele zemoase se răsfață în soarele cald de august. Cireșii s-au eliberat de povara fructelor, de acum sunt în vacanță, până anul viitor.

 ” Ia uite, ce bine e alcătuită  natura! Nimeni nu muncește non-stop, fiecare plantă sau animal, au o perioadă de relaxare. Singurii care nu se pot opri suntem doar noi, oamenii, iar acest lucru nu ne aduce nimic bun. Oare când ne-am rupt de natură și de curgerea ei? Viața ar trebui să fie un râu care curge lin, nu un fluviu plin de vârtejuri și de crocodili ce stau ascunși printre ierburi, gata să te înfulece în momentul în care lași garda jos, nu mai ești foarte atent și îți permiți să respiri și tu, de două ori. S-ar părea că în acest moment mă aflu pe o plută nu prea sigură, tocmai în mijlocul fluviului și zău dacă văd vreun țărm pe care aș putea acosta…iar crocodilii sunt sigură că stau la pândă”. În mod instinctiv, Dana privește cu teamă împrejur, de parcă s-ar aștepta ca ”crocodilii” să năvălească de undeva, dintr-un colț umbrit al grădinii pe care tocmai o admira și să se arunce asupra ei, nedându-i nicio șansă de scăpare.

– Dana, ești chiar tu? Din spatele unei mici căbănuțe din lemn peste care patina timpului a lăsat nuanțe de gri, amestecat cu un maro roșcat, așa cum ai putea bănui că fusese culoarea inițială, cu ferestre de un verde de curând împrospătat, apare un domn grizonat, zâmbitor, a cărui mustață cu siguranță era, pe vremuri, principala armă în cucerirea fetelor. Silueta nu lasă să se vadă prea mult trecerea anilor, doar ochii, la fel de verzi și de zâmbitori ca acum un sfert de veac, sunt înconjurați de mici riduri care, nu se știe cum, în loc să-l îmbătrânească, îi dau distincție și o bonomie de bunic, încă tânăr.

    Uitând brusc de crocodilii care o pândesc de pretutindeni, Dana face cea mai mirată grimasă de care este în stare, ia uite, ultimul om pe care se aștepta să-l întâlnească tocmai azi, când bilanțul vieții ei nu pare deloc unul pozitiv, ba dimpotrivă!

– Laurențiu! Ce cauți aici? Abia articulează femeia, cu siguranță plăcut surprinsă de întâlnirea întâmplătoare, dar care a lăsat-o fără cuvinte.

– Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, mai ales că eu mă aflu în livada proprie, zâmbește el, iar amintirile vin peste el puhoi, nu le poate opri și nici nu vrea, are în fața ochilor iubirea vieții lui, care acum i se pare și mai frumoasă, ca o piersică dogorită de căldura soarelui și parfumată exact atât cât trebuie.

   În timp ce Dana se simte fericită că nu e îmbrăcată cu veșnicii ei jeanși, Laurențiu continuă:

– Ce mai faci, nu te-am văzut de un secol, dar tot frumoasă ai rămas! Ce mai face… Horea?

   Abia acum Dana revine cu picioarele pe pământ, ultimele clipe le folosise pentru a se bucura fără rezerve de priveliștea colegului de bancă din clasa I și până la terminarea liceului, colegul care nu i-a devenit niciodată mai mult decât amic, dar pentru care a simțit întotdeauna ceva aparte. I se părea că destinul o adusese pe această străduță de care abia acum își aduce aminte; în copilărie venea aici, la bunicul lui Laurențiu, care avea o livadă veche și o stupină.

– Abia acum îmi dau seama unde mă aflu, parcă am intrat în tunelul timpului și m-am întors în copilărie. Lipsește însă bunicul tău și bătrâna livadă…”

Cam… atât, deocamdată.

Să fiți sănătoși și plini de pasiune!

Manuela Sanda Băcăoanu