Arhive etichetă: carte

Pe unde umblă fetele…

4 răspunsuri

Vă așteaptă mai jos un fragment dintr-o carte care ”mă muncește” de vreo trei ani, o tot las, o recitesc, mai scriu câte ceva, dar numai nu-i dau de capăt. Aș dori păreri sincere…

”CAPITOLUL al III-lea

Pe unde umblă fetele…

    Sătulă de atâta ”distracție”, Dana răsuflă ușurată când vede că cele două tinere nu s-au supărat când le-a propus să ia o pauză de la gașca pe care o alcătuiseră ad-hoc silite de împrejurări, dar mai ales de faptul că niciuna nu chibzuise înainte de a-și da demisia, de a pleca fără pic de luptă din firma pe care o văzuse crescând sub ochii ei, firma la care pusese umărul din greu, dar căreia s-ar părea că nu-i mai pasă de eforturile pe care le făcuse de-a lungul timpului: la început, pentru a intra pe piață, apoi, pentru a se menține la standarde înalte și a face rost de clienți serioși și buni platnici.

    ”Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești!, zicea tatăl meu și zău că avea dreptate… De fapt, nu pot acuza pe nimeni de lucruri care n-au apucat să se întâmple, dar am certitudinea că, dacă am fi rămas în firmă, noi am fi fost primele concediate. Bilanțul acestui an s-ar părea că e cel mai ”bun” de până acum, sunt divorțată și șomeră, toate în câteva luni. Oare ce s-ar mai putea întâmpla, mai rău de atât? Stai, nu zice că nimic mai rău nu se poate întâmpla, se ceartă tot ea, amintește-ți de povestea cu cei doi hoți, condamnați la spânzurătoare. Pe drumul spre locul în care urma să-și primească pedeapsa, unul dintre ei zice:

– Doamne ferește de mai rău! La care celălalt, mirat, întreabă:

– Dar ce ar putea fi mai rău de atât?

– Doamne ferește de mai rău, repetă primul condamnat. Între timp, cei doi ajung în piața plină de lume, care aștepta cu nerăbdare crudul spectacol. Cei doi sunt legați la ochi, în timp ce, din depărtare, se aud strigătele unui sol:

 – Așteptați, așteptaaați!

    Toată lumea se oprește, iar călăul, care era gata să le atârne ștreangul de gât, este înștiințat că pedeapsa prin spânzurare a fost comutată în pedeapsa prin tragere în țeapă. În acel moment, toată audiența scoate un ”Aah!” iar primul condamnat se uită la cel de-al doilea, cu o mutră de: Vezi, ți-am spus eu!  Mda, cam așa ar putea fi și în cazul meu, însă nu-mi imaginez ce ar putea fi și mai rău”, își termină Dana gândul cu un surâs amar, încercând să-și dea seama unde o duseseră pașii, fiindcă plecase pur și simplu hai-hui, iar acum ajunsese pe o străduță pe care n-o cunoștea deloc, nu-și amintea să mai fi trecut vreodată pe aici, cel puțin, nu mergând pe jos.

   De fapt, voia să-și limpezească gândurile, să-și dea seama ce vrea cu adevărat să facă acum, când se află la o asemenea răspântie în viață, într-un moment în care, în mod obișnuit, fiecare își cunoaște drumul și nu-și mai dorește să facă schimbări, nu neapărat fiindcă toată lumea e mulțumită cu parcursul pe care l-a avut până aici, mai mult din cauza obișnuințelor care au avut destul timp să se instaleze până la această vârstă și nu în ultimul rând, a renunțării la ceea ce ai fi putut fi, pentru ceea ce ai reușit deja până acum, mult sau puțin, bun sau mai puțin bun. Majoritatea oamenilor, în jurul vârstei de 50 de ani, încep să se gândească la pensie, la confortul dat de trezirea la ora la care ai chef sau la lipsa activităților pe care le-ai făcut o viață întreagă doar fiindcă trebuia, nu fiindcă-ți făcea plăcere.

    Poate că și eroina noastră ar fi început să cocheteze cu asemenea gânduri, dacă locul destul de călduț până la urmă în care muncea n-ar fi dispărut din senin, iar provocări demne de o vârstă mult mai tânără nu i s-ar fi ivit, ca niște balauri cu șapte capete, înaintea ochilor uimiți. Abia acum, plimbându-se pe străduțe necunoscute, această femeie nici tânără nici bătrână, încă atrăgătoare, dar într-un fel spartan, încălțată cu sandale crem, fără toc și purtând o bluză albă de in, înfrumusețată de o mică broderie în jurul gâtului, asortată la  o fustă bleu-ciel pe care o are de mulți ani, dar al cărei foșnet mătăsos i-a plăcut întotdeauna, purtând pe umăr o geantă în culoarea fustei și cercei clopoței crem, ca sandalele, își dă seama pe de o parte de grozăvia situației în care se află, dar și de uimitoarea provocare ce o așteaptă, aceea de a-și schimba total viața. Realizează că felul în care se îmbracă de când a devenit dintr-o dată ”liber cugetătoare” este mult mai rafinat decât acum două-trei săptămâni, când o pereche de jeanși și un tricou i se părea o ținută absolut mulțumitoare.N-a fost niciodată femeia care să-și plângă de milă, cu toate că de-a lungul timpului a avut parte de destule întâmplări, care poate pe alte femei le-ar fi dus în pragul depresiei. Ea a mers însă înainte, cu capul sus, fără să-i pese de gura lumii, sau de ce vor spune prietenele, rudele sau mai știu eu cine.

    S-a căsătorit din dragoste, nu și-a închipuit niciodată că ei doi vor eșua lamentabil, că după aproape 25 de ani drumurile lor se vor despărți pentru totdeauna. Mă rog, nu chiar pentru totdeauna, fiica lor este singurul liant care-i mai leagă, dar este destul de mare ca să nu mai fie nevoie să meargă la serbări sau la alte activități împreună, doar de dragul ei. De fapt, este și ea pe punctul de a se căsători, însă Dana strâmbă din nas când ajunge cu gândul la acest subiect, nu-i prea place logodnicul Deliei, însă nu poate să nu-și aducă aminte că nici mama ei nu-l plăcuse pe Horea, fostul ei soț,  devenit de o vreme  un capitol închis și de care deocamdată nici nu vrea să-și aducă aminte.

    Ce-și dorește din tot sufletul, este să se apropie mai mult de fiica ei, dar nu știe cum. Cu cât ea ar dori să facă asta, să vorbească, să-și împărtășească una alteia întâmplările zilei, cu atât Delia se transformă mai mult într-un arici ai cărui țepi te țin la distanță, păzindu-și cu strășnicie spațiul vital, care, nu se știe cum, în ultima vreme a devenit din ce în ce mai larg. Faptul că mama nu-l prea place pe Marcel, aproape-logodnicul, cum îl numeau ele două când relația dintre cei doi tineri încă nu devenise atât de serioasă, iar Delia era mai puțin implicată, mai evazivă și mai cu picioarele pe pământ, nu ajută deloc la apropierea dintre mamă și fiică.

    Fără să-și dea seama, mărește ritmul pașilor, plimbarea nu este activitatea ei favorită, de când se știe aleargă de ici-colea, tot timpul grăbită, tot timpul cu o lungă listă de lucruri care trebuie rezolvate, în minte. Ia uite, ce livadă frumoasă! Se oprește aproape fără să vrea, admirând o livadă tânără, în care merele dau în pârg, iar perele zemoase se răsfață în soarele cald de august. Cireșii s-au eliberat de povara fructelor, de acum sunt în vacanță, până anul viitor.

 ” Ia uite, ce bine e alcătuită  natura! Nimeni nu muncește non-stop, fiecare plantă sau animal, au o perioadă de relaxare. Singurii care nu se pot opri suntem doar noi, oamenii, iar acest lucru nu ne aduce nimic bun. Oare când ne-am rupt de natură și de curgerea ei? Viața ar trebui să fie un râu care curge lin, nu un fluviu plin de vârtejuri și de crocodili ce stau ascunși printre ierburi, gata să te înfulece în momentul în care lași garda jos, nu mai ești foarte atent și îți permiți să respiri și tu, de două ori. S-ar părea că în acest moment mă aflu pe o plută nu prea sigură, tocmai în mijlocul fluviului și zău dacă văd vreun țărm pe care aș putea acosta…iar crocodilii sunt sigură că stau la pândă”. În mod instinctiv, Dana privește cu teamă împrejur, de parcă s-ar aștepta ca ”crocodilii” să năvălească de undeva, dintr-un colț umbrit al grădinii pe care tocmai o admira și să se arunce asupra ei, nedându-i nicio șansă de scăpare.

– Dana, ești chiar tu? Din spatele unei mici căbănuțe din lemn peste care patina timpului a lăsat nuanțe de gri, amestecat cu un maro roșcat, așa cum ai putea bănui că fusese culoarea inițială, cu ferestre de un verde de curând împrospătat, apare un domn grizonat, zâmbitor, a cărui mustață cu siguranță era, pe vremuri, principala armă în cucerirea fetelor. Silueta nu lasă să se vadă prea mult trecerea anilor, doar ochii, la fel de verzi și de zâmbitori ca acum un sfert de veac, sunt înconjurați de mici riduri care, nu se știe cum, în loc să-l îmbătrânească, îi dau distincție și o bonomie de bunic, încă tânăr.

    Uitând brusc de crocodilii care o pândesc de pretutindeni, Dana face cea mai mirată grimasă de care este în stare, ia uite, ultimul om pe care se aștepta să-l întâlnească tocmai azi, când bilanțul vieții ei nu pare deloc unul pozitiv, ba dimpotrivă!

– Laurențiu! Ce cauți aici? Abia articulează femeia, cu siguranță plăcut surprinsă de întâlnirea întâmplătoare, dar care a lăsat-o fără cuvinte.

– Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, mai ales că eu mă aflu în livada proprie, zâmbește el, iar amintirile vin peste el puhoi, nu le poate opri și nici nu vrea, are în fața ochilor iubirea vieții lui, care acum i se pare și mai frumoasă, ca o piersică dogorită de căldura soarelui și parfumată exact atât cât trebuie.

   În timp ce Dana se simte fericită că nu e îmbrăcată cu veșnicii ei jeanși, Laurențiu continuă:

– Ce mai faci, nu te-am văzut de un secol, dar tot frumoasă ai rămas! Ce mai face… Horea?

   Abia acum Dana revine cu picioarele pe pământ, ultimele clipe le folosise pentru a se bucura fără rezerve de priveliștea colegului de bancă din clasa I și până la terminarea liceului, colegul care nu i-a devenit niciodată mai mult decât amic, dar pentru care a simțit întotdeauna ceva aparte. I se părea că destinul o adusese pe această străduță de care abia acum își aduce aminte; în copilărie venea aici, la bunicul lui Laurențiu, care avea o livadă veche și o stupină.

– Abia acum îmi dau seama unde mă aflu, parcă am intrat în tunelul timpului și m-am întors în copilărie. Lipsește însă bunicul tău și bătrâna livadă…”

Cam… atât, deocamdată.

Să fiți sănătoși și plini de pasiune!

Manuela Sanda Băcăoanu

Fragment de carte

2 răspunsuri

 Încă nu știu cum se va numi această carte și dacă o voi publica vreodată, tot ce simt acum, este că trebuie să scriu, altfel nu mă pot elibera de durerea imensă datorată dispariției din această viață a mamei mele.  

”Masha continuă să mă privească, în timp ce Gelu deschide ușa camerei:

– Masha, azi vei dormi afară, cred că știi asta, nu?

– Sunt sigură că știe, altfel n-ar fi fost toată ziua atât de tristă și n-ar fi umblat cu coada între picioare mai tot timpul.

     Singurul ei traseu în ultimele ore a fost între bucătărie și camera care pana acum 10 zile, era a mamei. Nu vrea să iasă în curte nici moartă, se ascunde sub bancheta din bucătărie, ceea ce n-a făcut niciodată, în toată viața ei.

    O vecină s-a oferit să o hrănească atunci când voi fi plecată, dar marea problemă este dormitul, Masha doarme în casă de când avea doar câteva luni, în urma accidentului în care a fost lovită de o mașină. Era doar o cățelușă neștiutoare, habar n-avea ce pericole o pândesc dacă iese din curte. Văzându-l pe cealaltă parte a străzii pe Chino, bătrânul nostru câine, a vrut să alerge spre el, dar înainte de a-și putea da seama ce i se întâmplă, o mașină ce venea în viteză a aruncat-o cât-colo, transformând-o într-o clipă într-o cârpă aproape fără viață. Doar străduința și devotamentul mamei au salvat-o. Ea a îngrijit-o cât de bine a putut, o scotea afară pe brațe, iar Masha învățase să se avânte pe lăbuțele din spate pentru a fi mai ușor ridicată, n-a făcut niciodată murdărie în casă fiind foarte curată, mult mai curată decât unele ființe umane. A rămas doar cu lăbuța din dreapta din față parcă ceva mai slabă, iar atunci când este frig, cu siguranță o doare, o ține îndoită și nu se prea sprijină pe ea. Eu am salvat-o aducând-o acasă, dar cu siguranță ceea ce a făcut mama a fost mult mai mult și mai important.

    În ultimele zile, cu toții i-am tot spus că va dormi afară, că va sta singură, dar nu ne închipuiam că ne și înțelege. Ea ne privea neliniștită și tristă, însă durerea noastră era mult prea mare, pentru a ne mai păsa și de durerea unui câine. Astăzi însă, parcă a înțeles că s-a împlinit un soroc, că ceva rău i se va întâmpla dacă iese afară, așa că face tot posibilul să stea în casă. Bărbații familiei i-au amenajat vechea căsuță a lui Chino, are acolo plapumă și pernă umplută cu lână, ba și o căciulă de miel. Pe la amiază i-am pus o chiftea fărâmițată în căsuță, dar nu intră după ea, se întinde cât poate, apoi iese repede, de parcă i-ar fi teamă că vreau s-o închid acolo.

   Acum o momesc din nou cu o chiftea, dar n-o pot face să părăsească holul. Merg să pun chifteaua în căsuță, apoi mă apucă așa o jale, gândindu-mă la toate lucrurile care până nu demult erau banale, iar acum sunt imposibil de făcut, cum ar fi să cânt împreună cu mama, să vorbim vrute și nevrute și chiar să avem păreri contradictorii. Brusc, îmi dau seama că mama nu ar vrea s-o părăsesc pe Masha, n-ar vrea ca ea să doarmă singură în curte, acum, când iarna e la un pas. Cu lacrimi cât roata carului rostogolindu-mi-se pe obraji, o iau pe Masha în brațe și-i șoptesc:

– N-o să te las singură, te iau cu mine, la Cluj. Vedem noi cum ne descurcăm, cred că mama și-ar fi dorit asta pentru tine.

   Masha mă privește în primul moment neîncrezătoare, ca și când ar spune:

– Nu cred, zici acum așa, ca să mă faci să ies în curte și să mă părăsești acolo…

   Dar eu continui s-o mângâi, iar tonul cu care-i vorbesc probabil o face să simtă că norocul ei s-a schimbat, n-am idee ce s-a întâmplat în capul ei de cățel, cert este că Masha începe să dea din coadă și devine din nou cea pe care o știam dintotdeauna.

– Masha, mergem afară? Hai, du-te să-ți mănânci chifteaua!

    Eu și Gelu rămânem uimiți când Masha părăsește casa fără nicio frică, dă o raită prin curte, apoi merge la căsuță, pentru a se înfrupta cu chifteaua mărunțită. Seara decurge cu mai puțină tristețe, acum că am luat această hotărâre, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Oricum, n-aș fi stat liniștită departe, știind că Mashei îi este frig, somn sau frică.

   Masha a dovedit încă o dată că este un câine extrem de inteligent și că este capabilă de sentimente, atunci când, stând în fața mea și privindu-mă intens, a scos un mic mârâit, aproape imperceptibil. Fratele meu și cu mine o privim contrariați, în primul moment nu ne dăm seama ce vrea să ne spună, dar instantaneu îmi aduc aminte că mama îmi povestea că noaptea, dacă voia să iasă afară, Masha venea aproape de urechea ei și scotea un mic scâncet. Mi-au dat lacrimile când am realizat că ea a transferat asupra mea relația pe care o avea cu mama, dragostea și recunoștința pe care i le purta ei. Scâncetul se repetă, o întreb dacă vrea să iasă afară, iar drept răspuns, se repede veselă la ușă. Sufletul unui câine n-o fi asemeni sufletului unui om, dar sunt convinsă că e mult mai curat și mai plin de iubire decât sufletele multor oameni.

– Ei, acum trebuie să mai rezolvăm niște probleme: s-o duc la veterinar ca să văd dacă nu are vreun vaccin restant, să facem o excursie cu mașina ca să mă asigur că nu are rău de mișcare și să-i facem o baie… Aceasta va fi sarcina cea mai greu de îndeplinit, dar sper s-o ducem cu bine la bun sfârșit.

    Ne face bine să ne gândim la problemele Mashei, să mai schimbăm registrul, cu toate că și aceste probleme au apărut tot din pricină că mama nu mai e.

– Masha are nevoie de zgardă, lesă, pătuț, veselă… adaugă Gelu, bucuros că-și poate manifesta dragostea și pentru altcineva, fiindcă atâta timp cât a trăit mama noastră, i-a cumpărat tot ce ar fi putut să-i facă viața mai ușoară… Cu laptopul pe genunchi, caută acum lucruri pentru Masha… mama nu mai are nevoie de nimic, din această lume.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Primele cărți au luat drumul cititorilor

Lasă un răspuns

Mă bucur să vă spun că primii cititori sunt deja în posesia cărților mele. Cei care doresc și ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” trebuie să mai aștepte până săptămâna viitoare, când vor sosi calde-călduțe de la tipografie.

Aștept cu interes părerea voastră/dumneavoastră despre cărțile mele.

Cu mult respect față de cititorii mei,

Manuela Sanda Băcăoanu

Plimbare în doi

Lasă un răspuns

Iată încă un mic fragment din ”Love story pe Camino de Santiago”…

”Capitolul al XXVII-lea

Plimbare în doi

  • Nu pot să cred că iar dau peste voi!
  • Dafina, ai ajuns să faci trasee lungi, ca pelerinii cu vechi state, râde Ştefan, în timp ce ascultătorii îl privesc cu reproş, Manuela şi-a început povestea:

    E tot o poveste de pe  Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

    Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o  nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

    După Camino Francez,  pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  dar şi cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

   Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi, aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

     Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

    Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

    Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un Camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

    Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

    Fiind singurii clienţi ai adăpostului,  suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna măcar astăzi vestea că vreau să merg singură.

    Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

     Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce emană dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

    Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe Camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

Am povestit această întâmplare pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este o idee formidabilă.”

Urmarea va fi, cu siguranță, în carte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Iat-o, vie și adevărată!

Lasă un răspuns

Nu țin minte dacă apariția cărților anterioare să-mi fi produs atâta bucurie, probabil din pricină că ”facerea” lor la editură n-a durat atât de mult. Cert este că această nouă carte, acest copil al meu, parcă ar fi un elefant, fiindcă a avut nevoie de tare mult timp pentru a ieși la lumină.

Las în urmă toate nemulțumirile și mă bucur ”până la cer și înapoi”, sunt extrem de fericită că în sfârșit, cartea mea iese în lume.

Îmi doresc ca ea să vă aducă zâmbete și lacrimi, bucurie și uneori un pic de întristare, exact așa cum este minunatul Drum al Apostolului Iacob, străbătut de sute de mii de pelerini, în fiecare an.

Dacă doriți un exemplar, vă rog să mă contactați în privat.

Vă mulțumesc! Manuela Sanda Băcăoanu

Streaptease la Peon

Lasă un răspuns

Pentru cei care nu sunt foarte interesați de cartea mea, dar mai ales pentru cei care-și doresc s-o citească, las mai jos un fragment spumos… Poate vă face chef de Camino, de aventură…

Capitolul al XXVI-lea

Streaptease la Peon

    ”Dragă Sorana,

    Sarea şi-a făcut efectul, rana mea aproape că se închide, dar trebuie neapărat să-ţi povestesc despre ziua, dar mai ales noaptea de ieri, care a fost absolut bestială.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem, cert este că a fost o zi extrem de dificilă, cu foarte mulţi kilometri, cu un munte de urcat şi coborât în a doua parte a zilei, când toţi ceilalţi pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanţă mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deşteaptă foc, plecasem mai departe, ţin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieşirea din oraş, apoi am pornit plină de elan pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenţie de o pisică ce avea un ochi verde şi unul căprui…

    Ştiu că trebuia să fiu atentă la o intersecţie, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanţii (dacă există aşa ceva printre cunoştinţele tale), îşi pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simţeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuş, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă. Nu mă durea neapărat glezna, mă dureau acum genunchii, făcându-mă să mă simt ca o babă de o sută de ani.

În timp ce mă târam eu aşa pe marginea şoselei, cu gândul la un duş cald şi un pat moale, iată că mă ajung doi biciclişti, care ”o lasă mai încet” şi mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt şi ei osteniţi, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obişnuieşte să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc eu cumva…

Bicicliştii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în faţa mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se menţină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc şi ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am parte de unul… În timp ce aceste gânduri îmi zvâcneau sub tâmple, iată că în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

    Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic şi cochet, iată şi biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în uşa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcţiile bisericeşti, aşa că nu mă pronunţ. Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuş într-un fel de birou (iar nu ştiu cum se numeşte), unde, pe o bancă erau nişte pături şi izoprene.

    A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toţi cei prezenţi s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

  După terminarea slujbei, preotul mă instruieşte cum să închid uşa noaptea şi apoi la plecare, îmi arată unde este duşul şi pleacă spre casă, e sâmbătă seara şi e invitat la o familie la masă.

    Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulţumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv nişte haine bisericeşti de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuţeală, pentru a merge la duşul care era pe hol, la numai doi paşi de uşa ”dormitorului” meu şi unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele…Duşul a fost fierbinte şi reconfortant, ba chiar cu efect de sporire a inteligenţei, deoarece, în timp ce apa-mi curgea din belşug în creştet, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeţ roşu care se tot aprindea deasupra uşii, abia în acel moment mi-am dat seama că aparţinea unei camere de filmat, aflată în funcţie…Încerc să recapitulez în minte cam cât mă bâţâisem prin faţa camerei în costumul Evei, ajung la concluzia că totul a fost foarte scurt, aşa că râzând înfundat, mă întorc în cameră. O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duş, nu mai voiam să dau unul şi după, aşa că, înainte de a intra am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spui, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

    Mâncat şi culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe chip şi cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb şi acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic preţios nu părea să se afle în încăpere, iar uşa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfăşura, da, ai ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce ştiu cum decurge, cu siguranţă mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvenţa cu care-mi schimbam şi poziţia pentru a-mi toci şi alte părţi ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva ţipa din răsputeri în microfon:”Haideţi, haideţi, dansaţi, dansaţi!” şi altele la fel.

     De câteva ori a trebuit să mai merg şi la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireaşa de pe tort a acelei nopţi. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” şi mă întorceam înapoi, în „pătuţ”.

    Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu ştiu dacă am aţipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veşnicie, cred că m-am rătăcit.

    Şi stai să mai vezi, abia când am plecat, mi-am dat seama că practic, am ”dormit” în cimitir. Aseară nu-l văzusem, că era în cealaltă parte a bisericii. Ce zici de asta?

P.S. Preotul mi-a spus că vrea să vină în România, mi-a dat chiar o adresă de email, dar ghici, eu mai vreau să dau ochii cu el?

Te pupă Dafina, streapteuză de ocazie şi fără un talent evident (sau, evident fără talent) cum vrei s-o iei!”

” Hahaha, am râs de ne-am prăpădit. Draga mea prietenă, să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu m-am putut abţine să nu le arăt şi câtorva colegi emailul tău. Cu toţii au fost de părere că nimeni nu se va supăra când va vedea filmul cu tine, iar cu dormitul în cimitir… nimeni nu te invidiază. Bine că mai ai destul umor pentru a povesti şi altora un episod din călătoria ta, care poate, din altă perspectivă, ar fi fost trist şi tragic.

Te îmbrăţişăm cu toţii şi aşteptăm urmarea.

   Sorana &Company”

Ei, cam atât deocamdată… aștept vești! (bune)

Manuela Sanda Băcăoanu

CUVÂNT ÎNAINTE la LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Lasă un răspuns

”CUVÂNT ÎNAINTE

   După ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, viața a fost mărinimoasă cu mine, permițându-mi să mai ajung încă de două ori la Santiago de Compostela, prima dată urmând Camino Portughez, început la Lisabona, iar a doua oară pe Camino del Norte, care începe la Irun.

    Voiam foarte mult să povestesc și despre întâmplările acestor două pelerinaje, dar știu că e destul de plicticos să citești cum zilnic cineva se trezește dimineața devreme, pleacă la drum, apoi ajunge într-un albergue în care repetă ritualul zilnic, care constă în duș, spălarea rufelor, masa și eventual o vizită prin împrejurimi.

     Dragă cititorule, m-am gândit că aș putea să-ți mențin atenția punând puțină sare și piper peste amalgamul întâmplărilor adevărate de pe Camino, așa că le-am presărat cu puțină ficțiune, cu un pic de romantism, care, din experiența mea, nu strică niciunei cărți.

    De asemenea, am făcut un mix de personaje reale alături de cele fictive, dorind ca aceasta să fie, în oarecare măsură, continuarea primei cărți. Dacă ceea ce am îndrăznit să fac va fi o reușită sau un fiasco, doar tu, cititorule, vei judeca.

     Care sunt întâmplările adevărate și care cele fictive, te las pe tine să descoperi!

     Lectură plăcută, eu tocmai încep să scriu o nouă carte, care va avea un subiect cu totul și cu totul diferit, dar care sper că-ți va plăcea (era să spun, la fel de mult).

                                                                                                        Autoarea”

Picătură cu picătură, întreaga acțiune vi se va dezvălui…

Sper să vă placă!

Manuela Sanda Băcăoanu

”Love story pe Camino de Santiago” prinde viață

2 răspunsuri

Iată că după ”lupte seculare” care au durat mai bine de un an, cartea mea, „Love story pe Camino de Santiago” prinde, în sfârșit, viață.

Așteptarea a fost destul de grea, dar sper ca măcar la finalul ei, cartea să nu dezamăgească, să fiți încântați că i-ați deschis paginile. Poate acum era momentul astral potrivit, poate dacă apărea anul trecut, ar fi fost altceva… nu pot ști acest lucru. Cert este că în momentul de față sunt extrem de bucuroasă, e un proiect la care am lucrat cu drag și a reușit să se materializeze.

Adevărul este că pentru mine, anul 2020 a fost oarecum gol, fără evenimente (mulțumesc cerului că n-au fost nici evenimente negative), a fost un an al introspecției și al unui nou început. Am aruncat o privire în viața mea, am făcut ajustările de rigoare, iar 2021 a început în forță, simt că este anul în care voi recupera și ce n-am reușit să fac anul trecut.

Vă doresc tuturor să puteți duce la bun sfârșit toate proiectele, să aveți parte de multe bucurii, să fiți sănătoși și la pungă groși!

Cei care doresc cartea, mă pot anunța prin mesaj privat. Până la apariția în librării, s-ar putea să mai dureze ceva timp. Coperta nu va arăta exact așa, dar nici prea diferit.

Gânduri bune și multă iubire, de pe Camino de Santiago…

Manuela Sanda Băcăoanu

”Buen Camino” de Elisabeta Turi

Lasă un răspuns

Am citit cu foarte mare plăcere și interes cartea Elisabetei Turi, iar faptul că o cunoșteam personal, fiind printre puținele persoane care și-au rupt din timpul liber și au participat la lansarea cărților mele de la Timișoara, a făcut ca lectura să fie și mai savuroasă.

Parcă mă vedeam pe mine la primul Camino, mergând și strângând din dinți din pricina durerilor, iar în timp ce povestea se derula în fața ochilor mei, cu ochii minții revedeam locuri dragi, care mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet.

Cea mai frumoasă însă mi s-a părut transformarea, poate că nici nu și-a dat seama că la începutul cărții era varianta numărul 1 , o femeie cu multe temeri și frustrări, iar apoi, de-a lungul drumului, a trecut prin mai multe variante ale ei însăși, ca la sfârșitul cărții să tindă spre perfecțiune.

Cartea e scrisă cu atâtea mici amănunte, încât ai impresia că ești prezent, vezi cu ochii autoarei și simți bucuria de a fi ACOLO, neumbrită de durerile interminabile și de toate încercările prin care majoritatea pelerinilor sunt nevoiți să treacă.

Atunci când pleci pe Camino pentru prima dată, nu-ți închipui nici pe departe ce te așteaptă, e ca prima zi de școală. Pentru unii, Camino e ca o plimbare în parc, dar pentru alții, e cu multă trudă și durere. Eu sunt de părere că numai cu durere se poate naște o creație literară, doar așa ajungi până la esența lucrurilor.

Felicitări, Elisabeta Turi, ai scris o carte care îi va trimite cu siguranță și pe alții pe Camino de Santiago.

În loc de încă un fular sau alt cadou banal, cumpărați o carte de pus sub bradul de Crăciun!

Să aveți iubire în suflete și lumină în priviri!

Manuela Sanda Băcăoanu

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

Lasă un răspuns

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi