Arhive etichetă: Creatii

ADIO, OPULENȚĂ!

Coronavirusul ăsta ne-a lovit urât. Dar, părerea mea sinceră, este că meritam; cu vârf și îndesat. Da, știu, stăm în casă, am făcut curat în dulapuri de cel puțin 5 (cinci) ori, am recitit cărți de care nici nu ne mai aduceam aminte, am luat la rând toți foștii colegi, de care ni s-a făcut cumplit de dor, nu ne mai vedem copiii și nepoții decât pe laptop, dar… toate astea vor trece.

Ar mai fi însă un lucru care ar fi bine să ne treacă și anume snobismul și fuga după opulență. Măi, da ce concedii, măi, da ce nunți, majorate, botezuri, înmormântări mai făceam, vă amintiți?

Parcă toată lumea era la întrecere cu toată lumea, care face cea mai cocoțată nuntă, ce cai verzi pe pereți să mai inventezi, domnule?, de la fântâna de ciocolată, la barul cu băuturi exotice, sau la cel cu fructe, dulciurile simandicoase și felurile de mâncare cât mai excentrice, până la artiștii care-ți cer câștigul tău pe-o lună pentru o oră de ”prestație”, toate s-au văzut. Mirii își storceau mințile să găsească ceva în plus, părinții se priveau îngrijorați, dar mai scoteau de prin buzunare cât să le facă ”pofta” copilașilor… Lasă, că odată-i nuntă!

Bun, asta era nunta. Apoi, după nuntă, botezul… care era tot un fel de nuntă, da o țâră mai mică. Cel mai nefericit din toată adunarea aceea era, bineînțeles, botezatul, care nu înțelegea în ruptul capului de ce lumea lui (sau a ei) s-a întors cu susul în jos.

Ei, dar ce să vezi, a apărut moda majoratelor, cu mare tam-tam! Părinții oftau, da plăteau! Ce puii mei, că doar n-om fi mai prejos decât…!

Iar cum nu este lucru fără de sfârșit, se mai sfârșea și câte o viață, iar înmormântarea era urmată neapărat de o masă cu trei feluri de mâncare, băutură, suc, iar ca să nu uite oamenii la ce au venit, mai primeau și-un colăcuț, să fie de sufletul mortului!

Și am ajuns la parastase… da, că și astea au devenit opulente! Pe vremuri, te duceai cu parastasul și cu sticla de vin la biserică, preotul făcea slujba, apoi plecai frumos acasă… Ei, dar acum se schimbase kalimera, nu conta de câți ani plecase defunctul, era musai să comanzi colaci și cozonaci ca la înmormântare, suc, vin și țuică, iar unii chiar dădeau mese la restaurant. Stai să vezi, că dacă se nimereau mai multe parastase, la ieșirea din biserică te trăgeau bieții oameni de mânecă, să iei și de la ei, că doar n-or merge cu pomana acasă…

Mda, lumea era buiacă rău, despre concedii nu vă mai spun, că știți și singuri.

Ei ș-acum, un virus mititel ne făcu pe toți să stăm acasă, hainele de firmă se învechesc în dulap, iar noi ne războim cu amintirile, că de planuri, nu prea avem chef.

Dar eu zic că starea aceasta în care ne-a adus spurcatul de virus ar trebui să ne dea de gândit, iar în viitor, când vrem să aruncăm banii pe fereastră, mai bine să-i îndreptăm către un act de caritate. Degeaba îi dai sătulului, că tot nu va crede flămândului. Așa cum nici sănătosul nu-l poate înțelege pe cel bolnav.

Să fiți sănătoși! Aveți grijă la hainele de fițe, mai aerisiți-le, să nu facă molii, doamne ferește!

Manuela Sanda Băcăoanu

Mirare

Credeam că ești aici, lângă mine și că vei fi mereu… O fluturare de mână, asemeni aripii rănite a unui porumbel dolofan, venit de nicăieri și plecat niciunde, mi-a confirmat că nimic nu este sigur, că viața se poate întrerupe brusc, uneori la o vârstă la care chiar și preotului îi stau cuvintele în gât, când trebuie să cânte prohodul…

Ce ciudat, ne plimbam mereu pe aceeași stradă, dar întotdeauna pe trotuare diferite.

Tu erai tot timpul înconjurat de fete tinere, cu flori în mână, iar eu vă priveam geloasă de la fereastra care dădea spre inima ta, dar pe care n-ai deschis-o niciodată, preferând plimbatul acela fără noimă și fără rost, prin inimile rănite de alții, dar pe care nu erai în stare nici să le vindeci, nici să le lași să zburde pe imensa câmpie a iubirii…

Și-atunci, dintr-o dată, am devenit înțeleaptă. Nu-mi mai pasă de plimbările tale furișate la miez de noapte, nu-mi mai pasă de florile ofilite din toate vazele roz din casa mea… Am descoperit că toată acea fatalitate care mă împingea irezistibil spre tine s-a ofilit și ea, asemeni trandafirilor galbeni ce mă făceau să lăcrimez de fiecare dată când îi culegeam, cu spinii lor care știu atât de bine să-ți sfâșie carnea… și inima … și sufletul.

Acum ești aici, dar nu-mi mai pasă, tot ceea ce-mi doresc este să poți simți și tu, măcar o dată, cum e să alergi după o fantomă gri, care părăsește încet orașul, fără să privească nici măcar o dată în urmă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Atenție… masculină – proză

    Cele două prietene stau pe șezlonguri alăturate, privind la mulțimea celor ce se bălăcesc fără griji în bazinele cu ape termale,  un pic uleioase și de o culoare asemănătoare motorinei, dar foarte căutate datorită capacităților lor tămăduitoare. 

    Soții lor sunt undeva într-unul dintre bazine, iar ca de obicei, discuția lor alunecând spre politică, au uitat cu desăvârșire că e recomandat să nu stai mai mult de 20 de minute în apă.

– Ce bine e ca uneori să nu te grăbești spre nimic, să stai doar așa, observând oamenii…

– Da, uite acolo doi bătrânei, se țin de mână, chiar și în apă. Precis au o poveste frumoasă în spate. Sunt sigură că nu mai ții de mână pe cineva pentru care nu mai simți nimic, după vreo… 50 de ani de conviețuire.

– Ce păcat că viața ne brăzdează fețele, ne crește burțile, iar gravitația lucrează și ea în defavoarea noastră.

– Ce-ar fi să nu ne gândim acum la partea aceasta mai puțin frumoasă a vârstei, haide să dăm o raită prin stațiune, poate vedem ceva drăguț, să ne facem și noi un cadou de Ziua Îndrăgostiților?

– Bună idee, haide! Cele două femei părăsesc șezlongurile, având grijă să pună semn cărților pe care le citesc, îndreptându-se spre zona cu magazine. Iarna nu e prea multă vânzoleală pe aici, majoritatea magazinelor și restaurantelor sunt închise, iată însă că mai este deschis unul, cu tot felul de  mărunţişuri, dar şi cu costume de baie la mare reducere.

Mai în glumă, mai în serios, prietenele îşi aleg câte un costum de baie pe care-l probează şi de care sunt foarte mulţumite.

– Le luăm?

– Sigur că da, merităm şi noi o mică atenţie, nu-i aşa?

Ajunse din nou la şezlongurile care erau în continuare goale, uneia îi vine o idee:

– Ce-ar fi să ne îmbrăcăm cu costumele de baie noi, să vedem dacă soţii noştri îşi dau seama?

– Bine zici, să ne distrăm un pic!

Doamnele, îmbrăcate cu noile costume de baie, aşteaptă răbdătoare sosirea soţilor, care probabil au mai făcut o haltă şi la o bere, că prea mult întârzie.

– Auzi, oare dacă ne acoperim capetele, o să creadă că suntem altele?

– Sunt convinsă că nu, ba chiar am o vagă presimţire că nici măcar nu vor observa că ne-am schimbat costumele.

– Crezi?

– Cam… da!

Iată-i în sfârşit pe mult – aşteptaţii consorţi, veseli nevoie mare, clar că au făcut şi o incursiune la bar. Unul dintre ei se aşează obosit pe şezlong, în timp ce celălalt vrea să fie amabil:

– Ce faceţi fetelor, aţi fost la saună?

„Fetele ” se privesc amuzate, una dintre ele cu un aer de ” ce ţi-am spus!” lăţit pe întreaga figură, după care izbucnesc amândouă în râs.

– Ai văzut? Cred că-i cam dor ochii…

– Da, ne dor ochii, am stat prea mult în apă, aprobă unul dintre bărbaţi, arborând o mină serioasă.

Fetele râd, ce pot face, e mai bine decât să plângă…

– Mda, cu adevărat femeile vin de pe Venus, iar bărbaţii, de pe Marte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

SERBAREA ANIMALELOR – poveşti de adormit părinţii

În pădurea cea verde, trăiau în bună înţelegere mai multe animale, care aveau fiecare un rol bine stabilit în cadrul comunităţii.

Din timp în timp, fiecăruia îi venea rândul să găzduiască o serbare, lucru care-i înveselea pe toţi, iar pentru ca serbarea să iasă cât mai bine, fiecare contribuia cu câte 20 de ghinde…

Într-o zi de primăvară timpurie, iată că a venit rândul ursoaicei să organizeze serbarea. Ea s-a străduit, a adus hrană potrivită fiecăruia dintre participanţi, ba şi băuturi alese. A cheltuit o groază de ghinde, dar se gândea că-şi va putea recupera o parte, din ghindele pe care participanţii la serbare i le vor oferi la sfârşit…

Ei, dar  socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg… animalele au mâncat, au băut, iar la sfârşit, s-au făcut că plouă… nimeni n-a adus vorba despre participarea lor la cheltuieli, de parcă era de la sine înţeles să se întâmple asta. Mă rog, de la tigru nu aştepta  nimic, el se prezintă de fiecare dată cu un tufiş înflorit, se consideră un domn, care nu se comportă ca plebea, oferă graţios tufişul şi, gata!

Ursoaica e şi ea o doamnă, tace, nu ştie care ar fi motivul din pricina căruia s-au schimbat obiceiurile, dar pădurea are multe urechi, aşa că nu-i rămâne decât să aştepte, până va afla adevărul.

A doua zi nu merge în poiana animalelor, obligaţiile ei o trimit în altă parte, dar aşa, ca din întâmplare, înainte ca ursul să plece în poiană, îl întreabă dacă a dat cele 20 de ghinde pentru serbare, iar acesta îi răspunde că nu i-a cerut nimeni, mirat totuşi că celelalte animale n-au contribuit.

–  Lasă c-o întreb pe panteră, poate ştie ea ce s-o fi întâmplat…

– Da, aşa să faci, ea le ştie pe toate şi precis are un răspuns la această întrebare.

***

    Ursoaica pleacă la ale ei, dar, brusc, i se luminează mintea. Zilele trecute, hipopotamul şi râsul au tot întrebat-o când se retrage la muntele străbun, pentru a avea grijă de creşa animalelor? Ea le-a răspuns cam evaziv, de fapt, nu înţelegea de ce-i deranjează faptul că mai stă jos în pădure şi nu urcă pe munte. Apoi, brusc, şi-a amintit că  râsul zicea că vrea şi el un balansoar ca al ei, că de când aşteaptă să primească unul, însă din pricină că numărul de balansoare este limitat, ar fi de dorit ca ea să se care, să-i lase lui balansoarul ei. Numai zâmbet pe faţă, dar fiere pe la spate… „Mă rog, la ce m-aş putea aştepta din partea unui râs? gândeşte ursoaica, amar. Dar hipopotamul? Oare pe el, cu ce-l deranjez? Poate că sunt singura care-i ţine piept şi îndrăzneşte să aibă alte opinii? La ce ne-ar mai folosi creierul, dacă nu am folosi măcar un mic procent din capacitatea lui?”

Între timp vine seara, iar ursul are noutăţi, aflate de la panteră: aşa cum se aştepta, hipopotamul şi râsul s-au dus la ea, care era împreună cu vulpoiul şi dihorul şi le-au spus că au hotărât să nu mai dea bani pentru serbare, că… bla, bla.

  • Bun, dar oare mie nu trebuiau să-mi spună, înainte de a cheltui sute de ghinde? Puteam să fac şi eu o serbare simbolică, la fel ca şi cadoul lor. Căprioara şi zebra n-au fost de faţă, iar cârtiţa, cu ochii ei ce văd doar în întuneric, nu s-a pronunţat în niciun fel. Cât de adevărat este că „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”
  • Lasă-i în plata Domnului, zice ursul, împăciuitor.
  • Da, aşa am să fac. Ştiu sigur că în lumea asta, toate se plătesc, şi bune şi rele.

În ziua următoare, iaca zebra cu un cadou frumos, parcă ar vrea să spele ruşinea tuturor. Ursoaica îl primeşte încântată, dar vorba ceea: „cu o floare, nu se face primăvară!”

Parcă mustraţi  de conştiinţe, pantera, căprioara şi dihorul, vin şi ei cu un tufiş.

„ Pantera o fi fost motorul, dar de la ea nu aşteptam nimic, în fiecare an îmi face câte un cadou frumos” se gândeşte ursoaica, în timp ce refuză tufişul cumpărat oarecum de milă. N-am nevoie de mila voastră, credeam că ne înţelegem bine şi avem nişte reguli, pe care le respectăm. Dacă nu este aşa…

Oricum, abia aştept, în curând va fi Ziua Cârtiţei, să vezi atunci, trai pe vătrai!

Şi da, am fost la Împărăţie şi mi s-a spus că mai pot rămâne jos în pădure, ani mulţi de aici înainte, aşa că, râsule şi hipopotamule, îmi pare rău pentru voi, vă voi mai sta o vreme ca un spin în coastă!

 

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa!

Orice asemănare cu personaje reale, este pur întâmplătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Un bec în lumea ciocanelor

 

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.