Arhive etichetă: Creatii

Soarele, umbrit de gene lungi…

Bine v-am găsit, n-am mai fost pe aici de o vreme, nu din pricină că aş fi vreo leneşă, ci fiindcă am fost ocupată cu… o piesă de teatru.

Este vorba despre  adolescenţi, problemele şi  angoasele lor, întâmplări fireşti şi răsturnări de situaţii.

Pentru cititorii mei fideli, las mai jos un fragment, în speranţa că va fi pe placul vostru.

Soarele, umbrit de gene lungi 1

Spor la citit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Noapte violet, în pădurea de fagi – proză

Soarele dispare încetişor după dealuri, iar maşina  opreşte fără niciun zgomot lângă gardul din lemn, învechit de trecerea timpului… E undeva la marginea oraşului, în depărtare se văd luminiţele ce încep, mai întâi timid, apoi cu tot mai mare curaj, să se aprindă pe la blocuri şi pe străzi, dând de veste că noaptea se va revărsa în curând peste mica aşezare…

Nimeni nu coboară deocamdată din maşină, o linişte misterioasă stă atârnată în crengile copacilor ce abia se zăresc pe partea dreaptă a drumului neasfaltat, plin de gropi… Noroc că e iarnă şi e îngheţat, altfel, noroiul te-ar trage în jos, urcând până la glezne, sau chiar mai sus. Nu există cineva care să se încumete prin aceste locuri pe vreme ploioasă, fără cizme zdravene, din cauciuc.

La marginea pădurii se zăreşte o umbră, parcă ar fi un bărbat, ce face un semn timid cu mâna, apoi dispare printre copacii muţi, fără ca cel mai mic zgomot să tulbure pacea nopţii… Zăpada acoperă cu un covor gros întreaga pădure, parcă ar vrea să protejeze cu moliciunea ei plantele ce dorm cuminţi, sub formă de seminţe, aşteptând primăvara, când vor ţâşni cu bucurie şi vigoare, străpungând stratul de frunze moarte ce le acoperă şi  care, la un moment dat, le vor deveni hrană.

Maşina mai face câţiva metri cu farurile stinse pe drumul desfundat, apoi se opreşte din nou, iar de pe uşa şoferului coboară o femeie al cărei chip nu se vede din pricina întunericului, dar care, după felul în care se mişcă, trădează o persoană obişnuită cu sportul, mişcările ei agile dovedesc asta. Priveşte în stânga şi-n dreapta, gest cu totul inutil, fiindcă nimeni nu se aventurează noaptea atât de departe de luminile prietenoase ale oraşului…

Cu o mişcare bruscă, sare şanţul ce desparte drumul de pădure, urmându-l pe bărbatul ce tocmai dispăruse printre tufişurile de la poalele fagilor bătrâni, care poate se află aici de o sută de ani.

Auzind fâşâitul din spate, bărbatul se opreşte, având doar timpul necesar pentru a-şi deschide braţele, care să primească în căldura lor femeia, ce cade ca secerată, împiedicându-se de un rug de mure ce se întinde parşiv printre alte tufe, care cresc la adăpostul copacilor seculari.

„Ai venit…”, apucă el să spună, strângând-o tare şi cu drag la piept, moment în care, o lună cât o baniţă se ridică maiestuos în vârful unui fag, aruncând asupra pădurii şi a împrejurimilor un văl de lumină violet, ireal şi plin de mister… Pădurea violet aruncă parcă scântei magice, iar ţipătul unei cucuvele, îi face pe amândoi să tresară…

„Parcă am fi în pădurea fermecată…” şopteşte femeia, fără a mai adăuga niciun alt cuvânt. Îi place să stea aşa, să-i simtă inima puternică bătând, bum-bum, să ştie că orice s-ar întâmpla, el o va apăra fără îndoială, ce păcat că doar de viaţa ei n-o poate apăra…

Închide ochii , iar în câteva momente, ajunge pe un tărâm necunoscut, i se pare că s-a întors cu mii de ani în urmă, se mişcă greoi printr-o lume pestriţă, care vorbeşte într-o limbă necunoscută… sau nu, începe să înţeleagă ce vorbesc oamenii, cu uimire îşi dă seama că ea însăşi este bărbat, iar toată lumea aceasta nu face altceva decât să urmărească un spectacol dement şi macabru, un om care aproape se târăşte, cărând în spate o cruce imensă…

„Nu se poate, doar n-am ajuns tocmai în acele timpuri…” apucă să gândească, iar în momentul următor, un bărbat o bate pe umăr ca pe o cunoştinţă, zicându-i:” Ce zici, Matei? Cred că ar trebui să scrii despre toate astea, nu?” Bâiguind ceva neinteligibil chiar şi pentru ea însăşi, femeia/bărbatul din vremea de demult urmează de la distanţă mulţimea care, în marea majoritate îl huiduie pe purtătorul crucii, fără a şti cine este el cu adevărat…

Acesta cade, sunt unii care-l ajută să se ridice, toată atmosfera este de o ostilitate fără margini, moment în care, la fel de brusc cum a ajuns într-o altă falie temporală, femeia se întoarce, simte inima bărbatului care bate mai puţin tumultuos, dar egal şi puternic, iar fără niciun motiv aparent, izbucneşte într-un plâns izbăvitor, care acestuia i se pare cu totul nepotrivit momentului magic pe care-l împărtăşesc.

– Trebuie să plec, spune ea fără a se opri de tot din plâns, vreau să aflu mai multe despre evanghelistul Matei…

  • Dar ce-ţi veni?
  • Întrebare rămasă fără răspuns, femeia deja se îndepărtează prin pădurea violet, atât de luminată, încât, dacă ar fi, ai putea vedea şi furnicile prin zăpada violet…

Coperta cărții mele

Cam asa va arata noua mea carte, mai lipsesc niste detalii.

Sper să vă placă şi vă invit la lansare în 6 aprilie, la Colegiul Tehnic Energetic din Cluj, la ora 17,30.

 

Vă doresc o zi minunată, cu Soare în suflet!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Scrisoare târzie, către un prieten drag…

Eram colegi de clasă. Tineri și neliniștiți, fără grija zilei de mâine, de poimâine, sau a bătrâneții… Toată lumea era a noastră, eram frumoși și nu ne trecea prin minte că peste un număr de ani… nu exagerat de mulți, unul dintre noi ne va părăsi pe neștiute, modest și liniștit, așa cum i-a fost și viața… sau așa cum o vedeam noi, de la distanța job-urilor, problemelor și angoaselor personale…

Telefoane, regrete târzii…

-Știi? A murit Petrișor…

– Nu mai spune! Cum? Când?

– Nu se știe exact, cineva l-a găsit, singur în casă.

La început am crezut că e o glumă macabră, că cineva își bate joc de noi, că… Dar n-a fost așa. Ai plecat pur și simplu, lăsându-mă cu regretul adânc că, tocmai de ziua mea, atunci când m-ai sunat pentru ultima dată, ne-auzind telefonul, nu te-am sunat înapoi. ”Lasă că mai sună el, oricum nu are altceva mai bun de făcut!” mi-a trecut prin minte, așa cum, am aflat după ce nu ne-ai mai sunat deloc pe niciunul dintre noi, s-au gândit de multe ori și bunii noștri colegi, ocupați și ei cu ale vieții…

Te rog să mă ierți, te rog să NE ierți, nu ți-am acordat destulă importanță, tu erai doar colegul frumos și inteligent, care și-a ratat viața, preferând s-o înece în alcool…

Când mă îndreptam spre biserica în care s-a săvârșit ritualul TĂU de îngropăciune, mi-am dat seama că sunt singura colegă din Cluj care a reușit să-și facă timp pentru acest gest simplu și de bun simț, poate eu mă simțeam cea mai vinovată, poate ceilalți sunt mult mai ocupați și mai importanți… Cert este că, după ce ceața s-a destrămat, Dumnezeu a împrăștiat diamante în copaci, pe iarbă, toată împrejurimea strălucea, de parcă mergeam la o nuntă, nu la o înmormântare…

După o ceremonie în timpul căreia preotul încerca să capteze atenția auditoriului prin declamări teatrale în timpul prea puțin lacrimogenelor liste cu iertăciuni, din care lipsea familia, o familie apropiată, pe care nu ai avut-o niciodată. Nici nu-mi pot închipui cum este să nu ai pe cineva apropiat, care să te ajute, sau pe care să-l ajuți la nevoie.

Ei, acum nu mai contează ce a fost, te-ai mutat pe dealul abrupt, unde numai tractorul e în stare să urce. De aici, poți vedea șoseaua, biserica și eventualele tir-uri cu portocale care se răstoarnă, spre deliciul unor copii ce le vedeau doar la Crăciun. (Asta era povestea ta favorită, îți amintești?)

Suntem cinci colegi pe marginea mormântului tău, privind în urmă spre viața ta aparent irosită, dar nu suntem noi în măsură să hotărâm acest lucru…

Adio, dragul nostru coleg, probabil peste o vreme ne vom reîntâlni, vom fi din nou tineri și frumoși, fără grija zilei de mâine!

Vreau să-ți mai spun un singur lucru, atunci când te plimbi, sub formă de stea, pe cerul adânc al verilor, să clipești un pic mai des, pentru ca să ne putem da seama că acolo sus ești tu, făcându-ne șmecherește cu ochiul…

P.S. Mama Luci îți transmite salutări!

NU fiți triști, în fond, orice am face aici, pe Pământ, până la urmă cu toții ne vom întoarce ACOLO!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni