Călătorie cu peripeţii – proză

Cele de mai jos sunt ficţiune… pură ficţiune. Dacă vi se pare că seamănă cu ceva cunoscut, uitaţi! Totul a fost doar în capul meu. (şi bine că a rămas doar acolo!).

Eram un grup vesel de oameni de toate vârstele, cei mai mulţi, printre ele. (printre vârste, adică). Se spune că în absolut orice grup se pot găsi toate tipologiile umane, dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum.

Plecasem destul de târziu dintr-un mare oraş, aveam vreo 600 de kilometri până la destinaţie, dar, în afară de şofer(i) (mai târziu am observat că erau doi) şi de mine, nimeni nu-şi făcea vreo problemă. Eu aveam aşa, o premoniţie, că s-ar putea ca ceva rău să se întâmple, însă nu mai aveam de ales, puteam alege să mă întorc cu trenul, dar am preferat autocarul, aşa că, taci chitic şi nu chema spiritele rele, îmi spun mie însămi, poate mă mai îmbărbătez un pic!

Cu nu prea mult timp în urmă, urcam în autobuze fără cea mai mică emoţie, ştiam că la volan este un profesionist, care a trecut nişte teste ce l-au făcut apt de a avea vieţi (a mea şi a celorlalţi pasageri) în fiecare zi în grijă şi de a le duce în siguranţă,  la destinaţie .

Cum în ultimii ani vedem tot mai multe exemple de şoferi de mâna a şaptea care conduc mijloace de transport înţesate de oameni şi sfârşesc în a fi implicaţi în accidente grave, am devenit din ce în ce mai circumspectă cu privire la abilităţile acestora, faptul că sunt cocoţaţi la volanul unui autocar nedându-le în accepţiunea mea şi calitatea de bun conducător auto. Ei, dar prea am luat-o pe coarda cea tristă, să ne revenim.

Ei bine, cum n-am ce face, încep a observa călătorii din jur. Se cunosc cu toţii, dar s-au aşezat după afinităţi. E la fel ca în copilărie, când în faţă stau tocilarii, iar în spate, cei cărora viaţa le este doar un zâmbet. Ce dacă azi au luat 4? Mâine vor lua 6, iar până la sfârşitul anului mai este, ehei!

Cei din spate se distrează pe cinste, cântă de mama focului, parcă ar vrea să dea examen la conservator, să-şi arate cu toţii talentul, voia bună, exuberanţa. Aş vrea foarte tare să fiu acolo, dar am găsit loc doar în faţă, aşa că stau cuminte printre tocilarii ce vorbesc doi câte doi, cu glas scăzut. Mai cânt şi eu, dar aşa, ca vrabia în cireş, glasul meu e acoperit de tumultul vocilor celorlalţi.

E noapte, frig, unora li s-a făcut foame, oprim la un restaurant de pe traseu, dar e prea târziu ca să mai ia atâtea comenzi, aşa că, flămânzii au rămas cu buza umflată. Vine cineva din spate cu o rudă de salam, pe care o împarte „din brişcă” doritorilor, să-şi mai amăgească foamea până acasă. Gestul mi se pare măreţ, ceva din categoria „mai bine să răbdăm de foame cu toţii, decât să mă îmbuib de unul singur!”

Oprim din nou, de astă dată nu pentru restaurant sau pană de călător, abia acum văd că se schimbă şoferii (da, da, între ei, ca-n bancul cu penitenciarul).

Partea proastă este că de acum, călătoria noastră devine una de neinvidiat, adică simt că autobuzul merge cam unde vrea, nu unde îl conduce şoferul. Mergem cu o viteză mai mare decât cea la care l-ar putea stăpâni, nu schimbă viteza la timp, mă rog, greşeli de şofer începător, măcar că părul gri îl dă de gol.

Începe să plouă, dar ştergătoarele nu pornesc. Cei câţiva din faţă începem să ne scandalizăm, măcar că numai unii vociferează. Ferice de cei din spate, ei au halit salam, şi-acum, le-a venit din nou cheful de cântat! Mă gândesc în sinea mea, că de o fi să murim, ăia măcar mor fericiţi. Puşchea pe limbă, ce-ţi veni, femeie, beleşte ochii în parbriz, că mai sunt vreo 10 (ochi) ce fac asta, poate aşa, se întâmplă un miracol şi… Da, s-a întâmplat, am ajuns într-o parcare, (oricum, cei din spate îşi strigau drepturile la şuşu) şi fără să mai punem la socoteală faptul că era să ne urcăm peste o insulă, autobuzul opreşte într-o oarecare siguranţă,  şoferul celălalt le dă de capăt ştergătoarelor şi pornim din nou la drum, cei din faţă cu ochii cât cepele, iar cei din spate, picând unul câte unul, i-a furat somnul…

Coborâm, în linie dreaptă, mulţi kilometri, pe o autostradă (una dintre marile realizări ale patriei, ar zice la Radio Erevan).

Mulţumesc lui Dumnezeu că avem măcar ştergătoare… Aţi fost nevoiţi vreodată să conduceţi noaptea, prin ploaie, fără ştergătoare, iar din faţă puhoiul de maşini cu farurile lor enervante să nu contenească nicio secundă? Atunci, ştiţi despre ce voiam să vă povestesc…

Doamne fereşte de polei, mai apuc să gândesc, când, înfrântă de oboseală, adorm pentru câtva timp. Mi se pare c-am dormit o veşnicie, dar observ că abia 10 minute, timp în care, parcă, s-a produs un miracol, autobuzul nostru a devenit din armăsar un căluţ ascultător, coborâm încet prin nişte curbe pe care nu-ţi place să le străbaţi nici ziua, d-apoi acum, în plină noapte, cu un praf de zăpadă pe carosabil…

Oare ce s-o fi întâmplat? Ce miracol? Când mă uit mai bine, miracolul şade fix pe scaunul şoferului, de fapt, e şoferul ce trebuia să se odihnească… SSt! Nu ştiam că e voie, probabil nu, dar, pentru siguranţa noastră, a tuturor, e mai bine că s-a întâmplat.

Şi aşa, am ajuns şi noi cu bine acasă, unde, la un moment dat, chiar nu mai speram să ajungem.

Să nu fim răi însă, pentru cei din spate, călătoria a fost un succes! Nu degeaba-mi place mie expresia asta, că tot timpul ne aflăm „între Pământ şi Cer”.

Aşa cum spuneam la început, aceasta este pură ficţiune, să ne ferească Dumnezeu să fie adevărat, să avem vieţile în mâna unor incompetenţi…. Nu, aşa ceva, nu se întâmplă în România, staţi liniştiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi cu inima cât un purice…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s