Cum te fură automatul de cafea

Zilele trecute, eram într-o gară mică și amărâtă, măcar că n-ar trebui să fie așa, pe vremuri, aici se triau sute de vagoane zilnic, era o fierbere și o activitate care acum a rămas doar în memoria celor ce au trăit în acea perioadă.
Dar nu despre urâțenia gării și jalea ce te cuprinde când ești nevoit s-o tranzitezi vreau să povestesc acum, ci despre interacțiunea mea cu automatul de cafea.
Foarte rar apelez la serviciile automatelor, de oricare fel ar fi ele, mie-mi place interacțiunea cu oamenii, care mă întreabă ce fel de cafea vreau, dacă doresc mai mult sau mai puțin lapte, dacă vreau și zahăr… Mă rog, în funcție de cât sunt de grăbită, ne mai  dăm cu părerea despre vreme, că-i prea cald, prea frig, sau e tocmai cum ne-am dori să fie (asta mai rar, că oameni suntem și veșnic nemulțumiți).
Oamenii simt nevoia să comunice, de aceea se spune că facem parte dintr-o comunitate, adică dintr-un fel de organizație ce ocupă același spațiu și are interese oarecum comune, pe care și le comunică unii altora.

Ce să vorbesc eu cu automatul de cafea? Să-i spun „bună dimineața” și să-l întreb dacă nu i-a fost frig astă-noapte, în holul gării prin care crivățul suflă ca în Bărăgan? Ar fi interesant să se inventeze asemenea automate, cu care poți conversa, în timp ce ele, joviale și bine dispuse întotdeauna, să-ți ofere cafeaua cu un zâmbet .

Da, de aceea-mi place mie să cumpăr cafea de la restaurantul din gara Cluj, acolo găsesc întotdeauna pe cineva bine dispus, iar când am luat cutia cu lapte ca să mai completez un pic în cafea, barmanul nu s-a supărat, a zâmbit și a zis că pot să-mi pun cât lapte doresc.

Ei, dar văd că am ajuns prea departe cu considerațiile despre cafea și n-am povestit întâmplarea…

Fără” bună dimineața” sau alte formule de politețe, neobligatorii de altfel când te adresezi unui automat, am introdus o bancnotă de un leu și o fisă de 50 de bani, pentru că atât era prețul cafelei. Bancnota a înghițit-o, dar moneda, ba! Mai încerc o dată, de două ori, de trei ori… Parcă pentru a-și bate joc de mine, automatul o arunca tot mai departe, ultima dată cam la un metru, zici că ne jucam leapșa. Nu știam dacă era pe ouate sau pe cocoțate, cert este că în depărtare se auzeau chiuiturile trenului, (eu sunt de la munte, de aceea, pentru mine trenul chiuie, nu fluieră) iar difuzorul gării ne anunță pompos că sosește la linia 3. Intrată în panică (așa ne panicăm noi, românii, pentru un leu, dar nu ne pasă de milioane), caut cu disperare şi fără vreun rezultat un buton care să anuleze comanda și să-mi restituie bancnota… Indiferent și imperturbabil,                ” bancomatul de cafea” cum l-am botezat cu ani în urmă, afișează în continuare ”credit – 1 leu”.

Trenul intră în gară, apuc să urc într-un vagon mizer, de pe vremea când eu eram probabil la grădiniţă… sau mama era la grădiniţă, cu gândul că următoarea persoană care va dori cafea, o va avea cu 50 de bani. Măcar am făcut o faptă bună, am donat două treimi de cafea cuiva înfrigurat și fără prea mulți bani în buzunar.

Și-am încălecat pe-o șa… etcetera!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi și  cafeaua nebăută

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s