Am tot încercat să scriu despre lucruri comune, despre întâmplări mai mult sau mai puţin banale, dar, pur şi simplu, nu mai rezist!

Cum se poate, oameni buni, să trăim în ţara care a dat CEI MAI BUNI DIN LUME elevi sau studenţi la aproape toate  disciplinele: IT, chimie, matematică, şah şi mai nu ştiu câte altele, dar să ne lăsăm conduşi de nişte lichele ce nu ştiu îndruga două vorbe inteligibile în graiul străbun, nu în vreun dialect de pe Amazon?

Cum mai rezistăm ca zilnic să fim făcuţi de ruşine, noi toţi, întregul popor, de nişte oligofreni corupţi, al căror singur ţel este să-şi scape fundurile grase de puşcărie? Oameni fără ruşine şi fără minte în cap, strânşi cu făraşul ca pleava şi aruncaţi în fruntea ţării, unde fac doar tâmpenii, iar noi, toţi ceilalţi, îi privim la început amuzaţi, apoi dispreţuitor, dar, sper eu, în cele din urmă înfuriaţi şi cu mâna pe coasă şi topor.

Ne-au bătut şi gazat în 10 August, dar tot de partea lor este adevărul şi dreptatea, noi am fost doar nişte „protestanţi” , trataţi la fel ca puricii ce au avut îndrăzneala să urce pe grumazul câinelui ciobănesc, scuturaţi jos şi călcaţi în picioare.

Eu cred că cei cu „negăţionalismul” celor ce au produs evenimentele din 10 August, cu adepţii lor cu tot, trebuie daţi afară pe uşa din spate a istoriei, trebuie puşi la zid şi întrebaţi ce au de gând, cum s-au gândit să dea ţării înapoi toate comorile furate, cum vor reface toate găurile pe care le-au produs în toate sectoarele de activitate  şi cum vor aduce înapoi un sfert din popor, plecat în bejenie mai ceva decât în vremea războiului. După război, oamenii sperau la mai bine, pe când acum, cei plecaţi nu mai speră la nimic de la nişte conducători care în fiecare zi iau decizii împotriva ţării şi a poporului ce se încăpăţânează să nu plece, să rămână aici şi să reziste eroic, până când… Nu mai ştiu nici eu până când, fiindcă acea clipă devine tot mai îndepărtată, tot mergem, dar luminiţa de la capătul tunelului abia mai pâlpâie, toată speranţa este ca, într-o bună zi, să nu se stingă de tot.

Nu mai vorbesc acum despre spitale, trenuri, şcoli şi autostrăzi, fiindcă nu cred că mai este vreun român care nu cunoaşte situaţia exactă în care se află acestea.

Un gând şugubăţ însă tot nu-mi dă pace, mă gândesc că dacă prostia ar puţi, exact aşa, ca dihorii, oare ce miros ar fi în guvern şi parlament? Dar dacă ar durea? Păi, s-ar auzi vaietele lor de la Nistru pân la Tisa, ar trebui să golim vagoane de parfum peste ei şi să-i resuscităm periodic… Dar, din păcate, prostia nici nu pute, nici nu doare, atâta doar că săgeţile ei ni se înfig nouă în inimă, iar teama mea este că, încet-încet, vom dispărea ca ţară, ca naţiune, ca popor…

A citit cumva, cineva, până aici? Să ridice mâna!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi cu sufletul sfâşiat de durerea pierderii neamului