Acum, că e iarnă, sau aproape iarnă, fiindcă în curte iarba e verde şi mai că trebuie cosită, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Portughez, din 2014.
După vreo 2-3 zile în care făcusem o grămadă de kilometri pe o zăpuşeală de abia puteai respira, iată că-mi atrage atenţia un afiş lipit pe un copac, în pădure: o pensiune ce arăta absolut uimitor, cu o piscină pe măsură, şi mai ales cu promisiunea că pelerinilor li se face o reducere substanţială. Ştefan era mult mai în faţă, dar ştiam că din când în când mă aşteaptă, aşa că am mărit pasul, ca să-i dau vestea cea mare, mâine vom înnopta la pensiunea de poveste, care mă fermecase cu totul.
Ce fericire, pentru mâine ne planificăm doar 17 kilometri, apoi vom avea destul timp să ne bălăcim şi să ne odihnim, parcă oasele mele s-au lenevit, nu mai vor să menţină ritmul, oaza de linişte şi relaxare apare la marele fix în calea noastră. Ştefan e şi el încânrtat că vom petrece un timp mai altfel decât ne obişnuiserăm în ultima vreme, mai ales că e duminică, merităm şi noi un pic de trândăveală…
Nici nu-mi mai amintesc bine unde am dormit în noaptea cu pricina, cert este că de bună dimineaţă m-am trezit aşa cu o bucurie în suflet, apoi mi-am dat seama că se datorează locului minunat în care vom ajunge peste doar 17 kilometri. Am întâlnit pe drum mai mulţi pelerini decât de obicei, era după Porto, unde locurile de cazare sunt mai dese (de fapt înainte sunt ca şi inexistente), aşa că şi numărul celor ce se aventurează pe Camino Portughez este mai mare. Tot la câteva minute, îi aminteam lui Ştefan că mergem la piscină… cred că deja era plictisit să tot audă asta, dar m-a suportat cu stoicism.
Iată că suntem foarte aproape, trebuie doar să ne abatem de la drumul nostru cu vreun kilometru pentru a ajunge la mult-visata destinaţie… Hmm… să ne abatem, sau să mergem mai departe pe Camino? Păi cum, vizez la asta de două zile şi acum, când suntem atât de aproape, să-i dau cu piciorul, doar fiindcă nu e pe Camino? Nici vorbă, mergem acolo unde ne-am propus.
După vreo 15 minute, iată-ne lângă un gard de cetate şi o poartă pe măsură….
Mai fastuos chiar decât în poză, dar acum, dacă am ajuns, să batem la poartă…
Ne deschide un băiat de vreo 16 ani (credeam eu, dar avea 19), foarte zâmbăreţ, care ne introduce pe un adevărat domeniu, cum numai în filme am mai văzut.
Imediat apare sora lui mai mare (cu doi ani,) ce ne serveşte cu prăjituri de casă şi fresh de grapefruit şi portocale (de parcă ar fi ştiut că e favoritul meu). Ne simţim mici şi nesemnificativi în imensitatea curţii, în care lebede adevărate sunt ca la ele acasă (de fapt, aşa şi este, aici e casa lor).
Tinerii ne povestesc despre vechimea casei (800 de ani), despre faptul că nu ştiu care rege a înnoptat aici cu sute de ani în urmă, mă rog, ei aveau poezia pe care o recitau tuturor turiştilor, neconsiderându-ne nici pe noi mai prejos.
Între timp, apare şi tatăl copiilor, care se întreţinuse cu alţi turişti până acum. Ne întreabă dacă avem rezervare, iar la răspunsul nostru negativ se scarpină în barbă şi dă din cap, dar nu zice că n-ar mai fi locuri.
În timp ce mâncăm prăjitura şi bem sucul, îndrăznim să întrebăm de preţ… Poate trebuia să facem asta din capul locului, fiindcă ceea ce ne aud urechile ne face să ne stea îmbucătura în gât: 50 de euro – camera, adică 25 de persoană, dacă vrei ca preţul să pară mai mic…
În primul moment, Ştefan face gestul de a-şi lua rucsacul în spinare şi a o lua la sănătoasa, dar cum eu sunt „vorbitoarea”, trebuie să-i lămuresc pe oamenii ăştia că preţul este mult prea mare, că am văzut pe afiş reducere pentru pelerini… A, da, este reducere, de fapt, camera este 75 de euro pentru turiştii obişnuiţi.
Încerc să mă adun, transform în lei (aşa cum facem noi românii de obicei când mergem afară), iar preţul pentru o după masă şi o noapte în care nu mai trebuie să ascult sforăiturile de la „comun”, nu mi se mai pare atât de mare. Cei doi copii ne privesc cu milă, cred că le pare rău mai mult pentru noi, că suntem săraci, nu pentru că ar pierde doi muşterii. Ne asigură că nu trebuie să plătim nimic pentru prăjituri şi sucuri, sunt din partea casei.
În acea clipă, îmi dau seama că dacă plecăm, acceptăm o înfrângere nu doar a noastră personal, ci a întregii Românii. Tocmai aflasem că suntem primii români ce le calcă pragul şi mi se părea o chestiune de mândrie naţională să nu dăm bir cu fugiţii şi să arătăm că şi noi suntem în stare să plătim preţul cerut.
Înainte că Ştefan să se dezmeticească, scot o hârtie de 50 de euro din rucsac, iar lumina şi bucuria ce a apărut pe feţele celor doi tineri jur că a meritat preţul. Imediat suntem invitaţi într-o cameră specială, unde se completează în registru şi primim ştampilele pe credenţiale, ştampile ce de fapt sunt desenate manual, cu migală, de către simpaticul băiat.
Apoi primim o cameră, probabil de cel puţin 4 stele. Iată cum arată:
După veşnicul program administrativ, adică duşat şi spălat rufe, în sfârşit e vremea relaxării…
A fost o după masă de neuitat, în care chiar ne-am odihnit. Eu am preferat jacuzzi, apa din piscină era cam rece, dar ne simţeam nou-nouţi a doua zi când, după un mic dejun ce ne aştepta în sufrageria de epocă, am pornit din nou la drum…
N -am regretat nicio clipă banii cheltuiţi aici, de fapt şi Stefan a recunoscut că nu a fost chiar atât de scump, dar după ce zile în şir plăteşti 5 euro pentru cazare, când ţi se cere de cinci ori mai mult, în primul moment ţi se pare o sumă exorbitantă.
Mi-am amintit cum se numea pensiunea, „Casa del Rio”. V-o recomand cu căldură! Am întâlnit aici şi alţi pelerini, unul dintre ei, un suedez, cu o poveste de viaţă impresionantă… dar asta cu altă ocazie.
Vă doresc toate cele bune!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
manuelasandablog 